România. Dileme şi tendinţe

Ovidiu Pecican

1. Sărăcie economică şi sărăcie socială în România de astăzi

În vremuri de război, sărăcia este o realitate aproape obligatorie. şi cum în societăţile de odinioară războiul era o permanenţă, pauperitatea îl însoţea în forma ei clasică: a penuriei materiale. După pacea din Westphalia (1648) şi, mai apoi, după revoluţiile burgheze şi după finalul războaielor napoleoniene (1815), în Europa s-au configurat insule geografice şi temporale de pace. Pentru primele, pilduitor este exemplul Suediei, unde vikingii de odinioară au devenit unii dintre cei mai paşnici locuitori ai continentului pînă astăzi. Pentru celelalte, se pot menţiona epoca dintre 1866 şi 1914, anii interbelici (doar două decenii!) şi, în linii mari, era comunistă (caracterizată doar metaforic drept „război rece” şi întreruptă de intervenţiile armatei roşii din 1956 şi 1968). În toate aceste insule, separată de distrugerile materiale şi spirituale presupuse de orice campanie militară, sărăcia a devenit principalul duşman de anihilat şi, în orice caz, cel mai vizibil dintre vizitatorii hidoşi ai vieţii omeneşti. Pentru mulţi dintre locuitorii Lumii Vechi, capitalismul şi cursa lui au însemnat lichidarea sărăciei, cel puţin pentru segmente însemnate de populaţie. Pentru alţii, paradoxal, şi măcar pentru cîte o etapă, comunismul a condus la o reîmpărţire a controlului resurselor şi o redistribuire a valorilor, antrenînd într-o manieră diferită de cea tradiţională mulţimi noi de indivizi în circuitul producţiei şi consumului. O analiză pas cu pas ar arăta în ce măsură secolul al XX-lea a constituit etapa tatonării unor noi formule de lichidare – sau măcar restricţionare – a sărăciei şi dacă marile sale crize (de la războaiele mondiale la altele zonale ori locale, şi de la schimbările de regim politic pînă la intervenţiile „reglatoare” în alte ţări) au indus mai multă sărăcie decît o prosperitate subsecventă. Chestiunea ar merita o interogaţie serioasă, atît la nivelul global, cît şi la cel continental ori naţional.

Pentru a o putea aborda însă este nevoie de o bună înţelegere a noţiunii însăşi de sărăcie. La urma urmei, ce înseamnă să fii sărac? Să fii lipsit de resurse sau să fii incapabil să le gestionezi judicios? Există economii prospere întemeiate pe un capital relativ precar de bogăţii materiale (Elveţia, Japonia), după cum există şi economii în picaj, deşi posedă o moştenire naturală considerabilă (România). Or, dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că sărăcia nu este în nici un caz o chestiune de strictă economie, ea depăşind prin implicaţii domeniul oarecum restrictiv al acesteia. Devine evident acest fapt într-un moment în care discuţia despre resursele umane ca principală zestre a unei ţări, zone etc. devine tot mai sonoră. Este bine că s-a ajuns şi la această recunoaştere a valorii omului, după ce multă vreme etalonul a fost ba cantitatea de aur din depozitele statului, ba un etalon abstract, ba ridicarea preţului petrolului. Ea permite evidenţierea faptului că, mai devreme sau mai tîrziu, economia debuşează în social, şi că acesta, la rîndul lui, se comportă ca un recipient colector. Subliniată de umanismul care a marcat o limită între medieval şi modern, reiterată în documente solemne de revoluţia franceză de la 1789 („Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”) şi de constituţia americană, valoarea elementului uman se regăseşte, în sfîrşit, iată, şi în calculele privind bogăţia unei macrocomunităţi (ţară, continent). ‘

Cu aceasta, semnalarea faptului că discuţia privitoare la sărăcie trebuie să-şi lărgească şi flexibilizeze baza, îmbogăţindu-şi datele, devine un fapt împlinit. Într- adevăr, explicarea noţiunii de sărăcie poate – aş zice chiar trebuie – să includă şi o dimensiune socială marcată. Într-o asemenea abordare, sărăcia poate fi definită ca stagnare, imobilitate, lipsă a schimburilor materiale, dar şi a contactelor la nivelul întregii societăţi şi pe unele dintre tronsoanele acesteia. Autoizolarea, înţepenirea în vechile reflexe sociale şi culturale, refuzul intrării în legătură cu alţi indivizi, alte comunităţi, cu diferite micro şi macrostructuri instituţionale pot prezerva într-o mai mare măsură o anume fizionomie identitară proprie la un moment dat. Costurile vor fi însă enorme, cîtă vreme această repliere va semnifica decuplare de la un anume traseu al dezvoltării, insularizare, segregare şi opacizare socială. În trecutul mai îndepărtat şi mai apropiat, românii au optat de multe ori, cel puţin în unele zone de locuire şi pe anumite segmente de timp, pentru această strategie care a fost identificată de Lucian Blaga cu „boicotarea istoriei” şi retragerea în subistorie. Atitudinile autarhice induc, în cele din urmă – atunci cînd acesta nu este încă din start ţelul principal urmărit – reproducerea stereotipă a comportamentelor sociale, rezultatul lor fiind stagnarea, inerţia, devitalizarea. Oricîte resurse materiale şi umane ar avea o asemenea societate, principala ei caracteristică va fi sărăcia.

Războiul din Irak – dar şi atîtea alte cazuri – a(u) arătat cu limpezime că sărăcia poate fi identificată şi cu un monopol al resurselor, oricît de bine reprezentate, de către un grup social restrîns, o elită conducătoare, o oligarhie. Nu altul a fost cazul ţării noastre în anii comunismului (1947-1989), cu o agravare în timpul dictaturii ceauşiste. Această agravare a avut însă, ca efect în planul imaginii, creşterea vizibilităţii caracterului oligarhic şi ştergerea oricărei iluzii cu privire la caracterul regimului, ca şi referitor la izvorul sărăciei cvasigeneralizate. Rezultatul excluderii treptate de la actul de decizie şi de la distribuirea resurselor a tuturor celor care, deşi membri ai PCR sau artizani ai serviciilor secrete, nu făceau parte dintre rudele directe ori dintre acoliţii imediaţi ai perechii de la conducere, a fost folosirea – de către eşalonul doi al partidului şi de către ierarhia statului (birocraţi şi şefi ai armatei) şi a serviciilor secrete – a ocaziei marii răsturnări europene din finalul lui 1989 şi a răbufnirii populare începute la Timişoara (16 decembrie 1989) şi continuată la Bucureşti (21 decembrie 1989) pentru a schimba regimul. În actuala etapă se pune problema dacă abolirea ideologiei marxiste şi executarea cuplului dictatorial a modificat suficient caracterul regimului politic românesc pentru a sfărîma caracterul lui oligarhic şi a înlesni accesul la resurse al unei majorităţi al populaţiei. Cum reforma economică trenează de mai bine de un deceniu (restructurarea şi privatizarea industriei, modernizarea şi aducerea agriculturii la standarde europene, asanarea şi reformarea sistemului bancar, recondiţionarea, reorganizarea şi dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor) iar monopolul resurselor materiale şi al relaţiilor economico-social-politice relevante îl deţine tot o oligarhie, de astă dată ceva mai largă, alcătuită din foşti membri de partid, din vîrfuri ale armatei şi serviciilor secrete de ieri şi de azi, se poate observa că regimul de tip oligarhic nu a fost înlăturat din România, în pofida anumitor restructurări şi adaptări la care modificarea contextului istoric l-au obligat. În aceste condiţii, lipsa de transparenţă se explică prin bariera existentă între membrii oligarhiei şi restul populaţiei, între beneficiarii şi „dispecerii” acestei formule, pe de o parte, şi păguboşii ei, pe de alta. Este vorba despre o barieră invizibilă, însă pregnantă, între bogaţi şi săraci, tot mai greu de trecut şi tot mai constrîngătoare, care creează o polaritate socială împinsă către extreme. Bogaţii sînt de-acum ultrabogaţi, iar săracii, tot mai mulţi şi din ce în ce mai săraci. Ocrotite de instituţii ale statului lipsite de independeţă şi instrumentalizate politic (procuratura a fost în repetate rînduri nominalizată printre acestea), relaţiile de la etajul superior al societăţii noastre iau, adeseori, forma complicităţii frauduloase, iar cele dintre cel superior şi celălalt, inferior, sînt condiţionate de schimbul permanent de resurse în afara regulilor jocului politic al democraţiei şi legalităţii. Am definit astfel corupţia, înţelegînd prin ea alocarea de resurse ori servicii dinspre „manageri” către populaţie nu în limitele negociate ale constituţionalităţii şi legislaţiei, ci condiţionîndu-le de transferuri de resurse către deţinătorii acestora. Datorită complicităţilor de pe palierul superior al societăţii orice tentativă neconcertată de a demantela sistemul ilicit astfel instaurat se dovedeşte şi se va dovedi ineficientă. Ea nu se poate înfăptui decît sub control internaţional şi prin permanenta acţiune de control a societăţii civile interne. Circumstanţa integrării României în NATO şi a perspectivei aderării ei la UE măresc şansele unei supravegheri internaţionale legitime şi eficiente. Tentativele repetate şi insistente ale guvernanţilor de a limita şi controla societatea civilă, denunţate nu numai de exponenţii români ai acesteia, ci şi de personalităţi ale vieţii internaţionale (George Soros în intervenţia recentă de la OSCE), periclitează însă controlul cetăţenesc, mai slab astăzi decît ieri. La acestea se adaugă şi exodul semnificativ, şi deci îngrijorător, al unui segment de populaţie – mai ales tineri instruiţi şi ambiţioşi –, dornici să-şi încerce norocul pe cont propriu într-o societate unde regulile convieţuirii le acordă şanse suplimentare.

Oricît de frugală, analiza de mai sus demonstrează, cred, că România este săracă mai curînd datorită unei anumite tradiţii a lipsei legăturilor sociale şi datorită controlului oligarhic al societăţii. Din nefericire, asemenea fenomene de profundă rezonanţă afectează şi cercurile intelectuale, tocmai acele grupări care s-ar cuveni – în virtutea unei misiuni liber asumate – să contribuie în prima linie la asanarea şi schimbarea moravurilor din societatea noastră, sau măcar la exercitarea funcţiei critice, dar argumentate, a gîndirii libere şi creatoare, construind alternative, testîndu-le teoretic fiabilitatea. Astfel de grupuri – precum GDS – au devenit de mai mult timp nişte organisme relativ închise şi, în orice caz, mai curînd reactive la adresa iniţiativelor legislativelor şi executivelor existente. Altele, de tipul Societăţii Academice Române, pretind să ofere expertize riguroase, întemeiate pe fapte ştiinţific recoltate şi interpretate, dar rolul lor în dezbaterea civică a priorităţilor momentului este relativ redus şi, cîteodată, neconcludent. Alianţa Civică pare şi ea resemnată să organizeze mai curînd accesul muzeal la memoria recentă, odinioară obliterată ideologic, decît elaborarea de soluţii pe termen mediu şi lung. Răsună mai pregnant voci precum cele ale constelaţiei de ONG-uri răsărite de sub mantaua Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, ale Ligii Pro Europa din Târgu-Mureş, ale APADOR-CH, ale altora. Personalităţi ale vieţii noastre publice care sînt semnificative tocmai prin faptul că elaborează analize şi emit puncte de vedere adeseori pertinente în calitatea lor de simpli membri ai societăţii şi, după caz, de experţi, rămîn cazuri izolate. Remarcînd cvasităcerea unor foste mari voci (de la Doina Cornea la Ana Blandiana), i-aş menţiona aici pe Gabriel Andreescu, Smaranda Enache, Cristian Pârvulescu, Renate Weber ş. a. Memorabilă în sine, bătălia pentru transparenţa CNSAS – deschisă de H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi susţinută de Gabriel Liiceanu – rămîne întrucîtva tardivă şi stîngace, pe fundalul indiferenţei majorităţii şi a relei-voinţe a actorilor politici implicaţi în dispută. Lipsesc aproape total din zona dezbaterilor civice vocile autorizate ale economiştilor. Deşi pot fi uneori auziţi Ilie şerbănescu, Daniel Dăianu, Mircea Coşea ş. a., practic nici unul dintre ei nu a izbutit, mi se pare, să se facă auzit în păturile largi de populaţie cu vreo analiză comprehensivă a stării de fapt şi cu nişte soluţii pentru o relansare viitoare, rezumîndu-se la diagnostice formulate esoteric, în limbaj specializat, sau la soluţii punctuale¹.

2. Stat şi guvernare. Modelul valah

La 24 ianuarie 1859, cînd, printr-un act de mare ingeniozitate politică, românii găseau modalitatea cea mai potrivită împrejurărilor – dificile – ale momentului pentru a se unifica, se puneau, cum se ştie, bazele statului român modern. Tot atunci, practic, tocmai legat de aceste evoluţii, se formula, pentru prima dată sistematic şi imperativ, întrebarea despre cum să se organizeze acest stat. Istoricii români nu s-au învrednicit încă să elaboreze o sinteză privitoare la evoluţia administraţiei româneşti de-a lungul timpului. Dacă ar fi făcut-o, ei nu s-ar fi putut împiedica să constate că, odată cu unificarea instituţiilor ţării şi mutarea capitalei la Bucureşti, s-a putut înregistra o anumită preponderenţă a sudului în viaţa publică a ţării.

Cînd spun aceasta, nu am în vedere veşnica – şi, de altfel, contestabila – marotă a „balcanizării” vieţii noastre politice. Întîi, pentru că nu asociez balcanismului doar valori peiorative, ci şi elemente axiologice pozitive. Apoi, pentru că Moldova era la fel de expusă acestui curent orientalizant, după expediţia lui Suleyman Kanuni împotriva lui Petru Rareş (1538). În fine, pentru că nici Ardealul nu a fost scutit de intrarea într-o logică a subalternului, chiar şi atunci cînd unii dintre românii de aici au fost cooptaţi la vreuna dintre pîrghiile puterii (princiare sau imperiale). Cum turcii au ajuns pînă la Viena, înaintînd chiar şi la sfîrşitul secolului al XVII-lea în inima Europei Centrale (1683), orice discuţie prea tranşantă a diferenţelor, la acest nivel, între Ardeal şi Valahia ori Moldova s-ar dovedi exagerată.

Totuşi, este un fapt că, deja pe vremea lui Matei Basarab, sudul actualei Românii începea să dea semne de întîietate geopolitică în raport cu statul de la răsărit de Carpaţi. Explicaţia ar putea consta tocmai în ceea ce a putut părea un dezavantaj într-o primă etapă: proximitatea faţă de Imperiul Otoman. Intrată mai curînd în orbita marii puteri de la Bosfor, Valahia² a avut un răgaz suplimentar pentru a învăţa mecanismele noii subordonări şi a le utiliza, eventual, atunci cînd se putea, în folos propriu. Trăind cu iluzia că Polonia este o putere zonală care ar avea capacitatea de a contracara avansul Islamului în Europa, Moldova a întîrziat întrucîtva în alinierea ei la noile realităţi; fapt de civilizaţie salutar, sub raport religios şi cultural, dar inducător de inerţie întrucîtva, din perspectiva logicii capacităţii de a exploata, prin adaptare selectivă şi dibace, noua vasalitate. Adaug că este posibil ca trecerea iniţiativei la statul din sudul Carpaţilor să se fi petrecut în vremea tumultoasei domnii a lui Mihai Viteazul, cînd acţiunea militară şi diplomatică a domnitorului a modificat radical viziunea politică din spaţiul românesc.

Procesul iniţiat atunci şi-a vădit roadele mai tîrziu, atît la 1821, cînd Eteria şi-a găsit colaboratorul esenţial în Oltenia, şi la 1848, cînd sudul a avut, iarăşi, meritul deciziei rapide şi a acţiunii politice neezitante. Aşa se face că alegerea Bucureştiului drept capitală a noului stat unificat român a survenit nu ca un accident istoric, ci mai curînd pentru a consimţi o prioritate a sudului cît priveşte naşterea unui stil al acţiunii politice mai pragmatic şi mai eficient. De altfel, pînă astăzi, sudul ţării se remarcă tocmai prin acest tip de abordare cu merite subliniate tocmai de continuitatea şi capacitatea lui istorică de a se impune.

Cum era şi firesc însă, modelul sudic în sfera publică a adus cu sine, pretutindeni unde el a ajuns – adică şi în Moldova, şi în zonele intrate în componenţa statului român la sfîrşitul anului 1918 (Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul şi Partium) – toate caracteristicile sale, bune şi mai puţin bune. Dinamica lui putea apărea astfel în ochii criticilor săi moldoveni ca fiind nereflexivă, pripită sau chiar eronată, fiindcă neorganică (incriminarea liberalismului europenizant de la 1848 de către junimism şi, ulterior, de Nae Ionescu, s-a făcut de pe aceste poziţii), propunîndu-se, în schimb, un ruralism pasivist (sămănătorismul) sau un narodnicism adaptat la condiţiile locului (poporanismul, gherismul). Aceeaşi formulă li se înfăţişa ardelenilor ca superficială şi laxă, prea concesivă cu năravurile orientale (răbufnirile endemice ale PNR din Transilvania, ale lui Traian Vuia, reprezentant al socialiştilor români bănăţeni, ale PNŢ prin Iuliu Maniu ş.a.). Dubla sinteză a reacţiei moldo-ardeleneşti rămîne revista Sămănătorul, la începutul secolului al XX-lea, scoasă la Bucureşti de ardeleni dar cunoscîndu-şi momentul de glorie – reacţionară, de altfel, prin anticitadinism, paseism, elogiul idilic al satului ş.a. – odată cu direcţia moldoveanului Nicolae Iorga. Însă nu trebuie uitat că extremismul de dreapta şi-a găsit exponenţi vivace în Iaşiul universitar (LANC) şi în mediile preoţeşti din Ardeal (familia Moţa din Orăştie).

Trecută cu vederea pînă astăzi în cheia interpretativă din textul de faţă, mişcarea spiritului civic şi a ideilor în direcţia evocată a fost, totuşi, o realitate capabilă să explice cîte ceva din lucrurile pe care tocmai le trăim. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, odată acceptată instalarea procesuală a unui soi de dominaţie  (să nu-i spun supremaţie) a capitalei asupra provinciei (de fapt, mai exact, a provinciilor!) s-ar cuveni înţeles ce anume aducea ea, de fapt. Nu discut acum chestiunea modelului politic modern de inspiraţie franceză (unificarea cu strădania de a nivela diferenţele şi chiar specificităţile fundamentale, ici şi colo, cum a fost cazul aromânilor puşi să înveţe nu limba lor, ci pe a noastră). Nu voi aborda nici mijloacele prin care această decizie politică a fost urmărită în diferitele momente istorice survenite de la 1859 încoace (România carlist-brătienistă, România Mare, republica comunistă şi cea actuală). Ceea ce mă interesează aici este ce model mai profund de coexistenţă social-economică şi politică a impus sudul odată cu accederea lui în poziţia de lider al comunităţii provinciilor istorice româneşti.

Referindu-se expres la statalitatea sud-carpatină, căreia îi dedică o carte recent tradusă la noi (Schimbarea socială într-o societate periferică, Bucureşti, Corint, 2002), Daniel Chirot o încadrează într-un model teoretizat chiar de sine însuşi. „La vremea constituirii sale ca stat, Valahia a avut un sistem politico-economic pe care îl putem numi «comunitar-comercial». Principala sursă de venituri a statului provenea nu din surplusul prelevat de la satele libere, cu o proprietate comună asupra pămîntului, ci din controlul exercitat asupra drumurilor comerciale internaţionale. Ca urmare a deplasării rutelor comerciale şi a cuceririi otomane în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Valahia s-a transformat într-o societate semicolonială. Sistemul politico-economic protocolonial era caracterizat printr-o formă aparte de «a doua iobăgie». Prin aceasta înţelegem că a avut loc o evoluţie către un tip de societate în care surplusul este produs de o formă de muncă agrară servilă (ne-liberă), o parte semnificativă a sa fiind destinată comercializării în exterior, către o societate dominantă politic şi economic. Forţa de muncă servilă era controlată de o aristocraţie a cărei putere se baza pe stăpînirea pămînturilor. Satele libere, devălmaşe, au dispărut”³.

După Daniel Chirot, statul comunitar-comercial este caracterizabil în şapte puncte. El are un aparat statal care impune un tribut populaţiei săteşti, dar el e relativ mic, iar aparatul interferează puţin cu viaţa obştilor rurale. Satele exercită o proprietate comună sau de tip tribal, sînt relativ autarhice şi închise faţă de exterior. Sursa esenţială de venituri este, pentru stat, impozitarea comerţului. Membrii aparatului său deţin monopolul comerţului şi al tributului, fiind, în consecinţă, nişte războinici redutabili. Diferenţierea socială este mai accentuată la etajele superioare ale ierarhiei statale, în timp ce la sate societatea este relativ nediferenţiată şi neimplicată în viaţa politică şi economică a statului. Ca o consecinţă a tuturor acestor trăsături, statul comercial pur este în acelaşi timp mai centralizat şi mai superficial decît statul feudal⁴. O trăsătură importantă a acestui tip de alcătuiri sociale ar fi aceea că în interiorul unui stat comercial pot coexista modele culturale şi economice variate, o parte a populaţiei nefiind constituită din agricultori, ci din nomazi sau vînători-culegători⁵.

Nu rămîne, acum, decît să se observe continuităţile modelului valah extinse, de astă dată, odată cu guvernarea sudului peste întreaga ţară, şi asupra restului provinciilor. Întîi de toate, crevasa care separă marea majoritate a populaţiei de instituţiile care, împreună, formează statul. Provenind dintr-o tradiţie statală care avea la bază suprapunerea elitei sociale şi politice peste o mulţime de comunităţi locale ai căror membri erau în principal de extracţie rurală, statul are alte interese şi alte mobiluri decît mulţimea cetăţenilor pe care îi reprezintă. În principal, aceste mobiluri sînt: asigurarea perpetuării păturii conducătoare şi a prosperităţii acesteia, precum şi monopolul puterii legitime. În vederea atingerii ţelurilor în cauză, statul român actual practică o fiscalitate usturătoare (cum, de altfel, făceau şi C. Brâncoveanu, un bun român, şi fanarioţii care i-au urmat, ceea ce demonstrează că relevant este modelul, nu atît etnia ori poziţionarea politică a celui care îl perpetuează) şi emite legi protective în raport cu propriile interese mai degrabă decît cu cele ale întregii societăţi româneşti (rămîne notorie lentoarea şi parţialitatea cu care s-a rezolvat, ieri şi azi, problema crucială a proprietăţii asupra pămîntului în România, fundament al întregii evoluţii social-economice de la noi).

Alături de „tributalismul” statului nostru, cealaltă trăsătură fundamentalmente neschimbată încă este interesul faţă de comerţ şi relaţiile de schimb, ca şi monopolul asupra acestora. Într-adevăr, nu trebuie o acuitate deosebită pentru a observa că după 1989, marele domeniu a cărui dinamică aproape că înlocuieşte lentoarea, ezitările sau chiar stagnarea din celelalte zone de activitate (agricultură, industrie etc.) este comerţul. La fel, singurul domeniu de activitate unde, de bine, de rău, relansarea s-a produs din 1990 încoace este recondiţionarea drumurilor, lărgirea lor, interesul pentru anumite trasee ale transporturilor. Prioritatea absolută în domeniul căilor de tranzit terestre este acordată, aparent, direcţiei Bucureşti – Curtici (Nădlac) şi, în general legăturilor capitalei cu vestul ţării. Nici direcţia nord-sud, importantă pentru traficul dinspre teritoriile fostului Imperiu Sovietic cu Balcanii, nu este neglijată. În schimb, dacă vrei să ajungi de la Timişoara la Cluj şi apoi la Iaşi, străbătînd, altfel spus, capitalele provinciale ale Banatului, Transilvaniei şi Moldovei, ai la dispoziţie un singur tren diurn şi unul nocturn ceea ce, pentru o putere care clamează sus şi tare unionismul şi caracterul unitar al statului, rămîne aparent inexplicabil şi uimitor. Adevărul este însă că, în împrejurările politice de astăzi, traseul spre vest a devenit mai important şi mai aducător de potenţiale profituri, ceea ce explică relativul dezinteres momentan faţă de celălalt traiect, nord-sud, legat în memoria colectivă mai curînd de dependenţa politică de Moscova. Racordarea politică la Europa, deziderat care poate motiva o asemenea opţiune, nu este, de fapt, decît rezultatul dorinţei statului român de a-şi asigura accesul la pieţele muncii şi de mărfuri occidentale, iar speranţele legate de rolul de intermediar al României între Răsărit şi Apus (strategie aducătoare de beneficii în vremea lui Ceauşescu, de la care se mai aşteaptă – van – ceva şi pe termen scurt), teoretizate şi în plan cultural, exprimă, de fapt, aceeaşi ideologie a privilegierii propriului interes al birocraţilor şi politicienilor care alcătuiesc statul. Am pomenit doar birocraţii şi clasa politică, dar se cuvenea să amintesc şi armata, aparatul de ordine şi clerul. Deşi una dintre primele reforme legate de modernizarea accelerată încercată de Cuza şi Kogălniceanu a fost secularizarea averilor mănăstireşti, biserica în România este departe de a fi străină de stat. Separaţia de facto între cele două entităţi este incompletă, ceea ce face ca Biserica Ortodoxă să rămînă, dintr-un anume punct de vedere, deocamdată, mai aproape de clasa conducătoare decît de cetăţeni (relevante în acest sens sînt atît pretenţia la titlul de „biserică naţională”, discriminînd între locul ei şi al celorlalte biserici din România, în pofida egalităţii confesionale prevăzute de constituţie, cît şi discuţia din jurul proiectului „catedralei neamului”, care egalează în grandomanie şi completează simbolic megaloproiectul ceauşist al Casei Poporului). Faptul măreşte şi mai mult distanţa între majoritatea populaţiei şi casta liderilor. Primei şi celei de a doua iobăgii de odinioară îi corespunde astăzi – metaforic vorbind – o a treia. Ea se exprimă prin noul tip de subordonare a cetăţenilor pe care îl încearcă statul. Străduindu-se să îşi instaleze controlul asupra societăţii civile – oricum, relativ precară, deşi într-o continuă diversificare şi dezvoltare –, practicînd migraţia politică dintr-un partid într-altul într-un joc de simplă combinatorică ce exclude înnoirea de fond, membrii clasei politice operează permutări nesubstanţiale care permit unui fost premier dintr-un partid să se regăsească peste un timp într-un partid opus ca doctrină primului. La fel, clientela şi chiar filiale întregi ale partidului „x” se transferă în partidul „y” fără nici o legătură cu doctrina, din pure interese demagogic-conjuncturale. Per ansamblu însă, la treisprezece ani de la decembrie 1989, aceiaşi oameni continuă să guverneze, revenind, aproape transparent, la formula partidului-stat.

Mai important decît aceste strategii ale prezervării şi transferului puterii în cadrul aceloraşi cercuri este jocul de putere instituit cu restul societăţii. În acest sens rămîne important de observat pretenţia – mai curînd neofeudală decît paternalist-comunistă – a statului de a asuma parte din datoriile intreprinderilor, ale cetăţenilor incapabili să- şi achite nota de plată curentă, programul „cornul şi laptele” (o miluire a copiilor în locul asigurării unor slujbe corespunzător remunerate părinţilor prin relansare economică). Astfel, statul „cumpără” diverse categorii de cetăţeni, instituind privilegii şi, desigur, relaţii vasalice şi clientelare care nu au nimic de a face cu democraţia, separaţia puterilor şi statul de drept. Controlul resurselor de către stat continuă astfel aproape nestingherit de vreun factor intern, instituţiile puse în slujba comunităţii propriu-zise fiind puţine şi slabe (avocatul poporului, instanţele de control a calităţii produselor, CNSAS). Jafurile făţişe la adresa simplilor cetăţeni, prin intermediul sau cu complicitatea unor organisme ale statului, au loc periodic (menţionez la acest capitol căderea repetată a mai multor fonduri de investiţii, cazul Bancorex, implicarea CEC-ului şi tăcerea, vinovată, a Băncii Naţionale în toate aceste epopei financiare păguboase sugerînd conexiuni neinocente între actori).

O altă chestiune de urmărit este aceea a coexistenţei, în interiorul statului comunitar-comercial, a mai multor tipuri de modele culturale şi economice. Dacă prin acestea înţelegem diferenţele tradiţionale dintre rural şi citadin, pe de o parte, şi dintre comunităţile de la munte, cele din zona subcarpatică împădurită şi cele de la şes, astăzi încă le mai regăsim urmele foarte marcate, într-un grad care transformă orice ieşire din marile metropole regionale într-o călătorie în trecut, făcînd din ascensiunea de la cîmpie la munte o adevărată descindere în istorie. Se cheamă, aşadar, că diversitatea modelelor funcţionează pe acest palier în continuare, deşi mediile moderne de comunicare (radio, televiziune, internet) au unificat, pe anumite dimensiuni, diversitatea civilizaţională moştenită. Nu la fel se pune problema în raport cu comunităţile etnoculturale existente în România. Faţă de acest tip de diversitate, odată cu agregarea statului naţional modern român, s-a început o politică mai mult sau mai puţin intransigentă, de asimilare ori respingere. Ea corespundea amintirii traumatizate a existenţei în cadrele unor state multietnice străine (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic). În virtutea respingerii alterităţii etnice printr-o confundare a acesteia cu dominaţia străină, în cadrul unei concepţii naţionaliste etnice militante şi a unor strategii subsecvente, s-a considerat dezirabilă îngrădirea libertăţilor civice ale neromânilor. Evreilor li s-a refuzat naturalizarea, în timpul dictaturilor brune au fost supuşi pogromurilor, şicanelor şi chiar au fost deportaţi în Transnistria, iar în anii postbelici li s-a acordat contra cost dreptul la emigrare în Israel. Tot aşa, germanii – saşi şi şvabi – au fost vînduţi Republicii Federale Germane, după ce anterior, în anii stalinismului, mulţi au fost deportaţi în Siberia sau în Bărăgan, ca prezumtivi foşti aliaţi ori chiar reprezentanţi ai nazismului. Maghiarii sînt trataţi ambiguu, atitudinea oficială oscilînd între momente de colaborare şi altele de suspiciune extremă. Cît despre romi, după ce generaţia paşoptistă i-a eliberat din robie, urmînd o conduită de avangardă din politica guvernelor europene, ei au fost, la rîndu-le, deportaţi în Transnistria de către guvernul român al mareşalului Ion Antonescu, fiind pînă astăzi discriminaţi rasial şi neavînd încă şanse egale cu ceilalţi cetăţeni ai României. Cîtă vreme ţările române au existat ca provincii ale unor imperii dominante, asemenea persecuţii, chiar dacă nu au lipsit cu totul, nu au avut caracterul de politică de stat concertată pe care l-au dobîndit ulterior. După 1859 şi, mai ales, după 1877 şi 1918, asemenea conduite şi fapte sînt de atribuit însă statului român chiar şi atunci cînd ele au fost rezultatul unor iniţiative restrînse şi locale. Ca deţinător legal al puterii, statul ar fi avut – şi are în continuare – obligaţia de a împiedica restrîngerile libertăţilor în vremuri de democraţie, de a opri şi pedepsi abuzurile, de a educa în spiritul toleranţei reciproce. Xenofobia şi intoleranţa antilevantină, antiarmenească şi antisemită din modernitatea timpurie (în Moldova încă din timpul lui ştefan Rareş şi Ion vodă cel Cumplit, în Valahia cel puţin din secolul al XVII-lea, antisemitismul ardelenesc modern) au pregătit terenul pentru ceea ce avea să urmeze. Se poate astfel spune că modernitatea care a făurit statul naţional român, l-a şi cantonat pe acesta într-o continuitate în raport cu o anumită tradiţie statală, cea valahă.

Prin toate aceste trăsături, statul românesc din perioada postcomunistă rămîne nu doar reprezentativ pentru tradiţia din care provine – cea a statului comunitar-comercial, cu termenul lui D. Chirot –, ci şi pentru modelul sudic care îl alimentează. Nu cred că tot ce s-a întîmplat bun şi rău în istoria statului român modern şi contemporan se datorează acestui model şi oamenilor care îl aplică. Raportul dintre Bucureşti – ca exponent al statului de sorginte valahă – şi restul provinciilor româneşti a fost, fără îndoială complex, cu aporturi reciproce şi un dialog stăruitor, născut în forme plurale. Nu pot decît să sper că toate acestea vor face de aici înainte obiectul unor cît mai serioase analize şi cercetări. Dar mai cred că regîndirea formulei statale actuale şi a raportului dintre modelele istorice puse în joc de fiecare provincie, o renegociere a cooperărilor inter-zonale în cadrul României şi a acesteia cu Europa şi restul lumii, aplicarea decisă în viaţa administrativă şi politică a principiului subsidiarităţii ar putea ajuta la remodelarea cadrelor în care ne desfăşurăm viaţa toţi cetăţenii României, relansînd proiectul statal românesc printr-o reformă de substanţă.

3. Stăpînii României

Cine conduce cu adevărat în România de astăzi? Iată o întrebare la care s-au dat diferite răspunsuri. Ea poate fi însă abordată pornind la drum cu o reformulare.

Statul este cel care conduce această ţară? În principiu, desigur, da. Însă numai în principiu, cîtă vreme asupra modelării politicii noastre interne un cuvînt greu de spus îl au funcţionarii trimişi, la diverse intervale de timp, de către FMI ori Banca Mondială, să regleze conduita economico-socială a guvernelor. Pe lîngă asemenea intervenţii reglatoare, vizibile, există însă şi constrîngeri mai puţin vizibile – deşi la fel de efective –, cum sunt: necesitatea de a apela la resurse energetice din exterior, strădania de a asigura securitatea statului prin inserarea într-un sistem de alianţe şi participarea la securitatea continentală şi globală ş.a. Toate acestea ţin de evoluţia din ce în ce mai subliniată a lumii către un sistem unic, marcat de multiple interdependenţe, în care independenţa concepută tradiţional – ca autonomie desăvîrşită în raport cu alte entităţi macrocomunitare – a devenit o iluzie sau o temă de propagandă. Din acest punct de vedere, se poate conchide, deci, că România este numai în parte şi doar la prima vedere guvernată astăzi de executivele ei. În spatele deciziilor acestora, măcar pe anumite tronsoane, se află marea finanţă internaţională (FMI, Banca Mondială), NATO şi, deocamdată doar în orizontul influenţelor, UE.

Dar dacă în marile chestiuni ale politicii internaţionale, ori în cele ale modelării macrostructurii economice ori ale reformării structurale a economiei şi, implicit, a structurii ocupaţionale a populaţiei, peste umerii membrilor guvernelor româneşti veghează şi un alt ochi, vigilent, oare în chestiunile politice executivele noastre decid singure şi cu deplina responsabilitate personală? Aparent, da, cîtă vreme miniştrii sînt propuşi de un premier desemnat de preşedintele ales democratic, depinzînd, în acelaşi timp, de sprijinul parlamentului rezultat de pe urma aceluiaşi tip de vot, liber şi secret. De fapt, însă, dincolo de miniştri începe lungul şir al tehnocraţilor, birocraţilor, funcţionarilor, a căror stabilitate şi longevitate în funcţii sînt garantate, în principiu, de o lege specială. Această infrastructură birocratică a statului nu a cedat nici în decembrie 1989, în pofida decapitării – neconcertate, mai curînd sporadice – a unora dintre vîrfurile sale. Datorită schimbării executivelor pe care o aduce fiecare nouă campanie electorală sau fiecare criză guvernamentală, ca şi din cauza continuităţii practic neîntrerupte a carierelor celor care alcătuiesc coloana vertebrală a statului se poate spune, aşadar, că România este astăzi mai curînd condusă de slujbaşii mai mici şi mai mari ai statului decît de efemerii şefi ai acestora cocoţaţi în vîrful ierarhiei oficiale.

Dar în cei treisprezece ani care despart momentul schimbării de putere din 1989 de ziua de azi s-au petrecut, totuşi, fără îndoială, mutaţii semnificative în structura puterii şi a exponenţilor săi. Înainte vreme, cei care conduceau erau exponenţii dictaturii (Ceauşescu, rudele şi apropiaţii săi), apoi executanţii direcţi ai ordinelor cuplului dictatorial – şefii aparatului de stat, ai partidului, ai armatei, ai miliţiei şi ai serviciilor secrete – împreună cu subordonaţii acestora la nivelul judeţelor, municipiilor, ai localităţilor. Alibiul ideologic invocat de către dictatură şi slujitorii ei era marxism-leninismul tivit cu ornamente naţionaliste (dacă nu cumva un naţionalism ornamentat cu formule cvasi-sacralizate – şi deci văduvite de sens – marxist-leniniste). Propria tradiţie de gîndire de stînga era, şi ea, evocată doar decorativ, prin intermediul cîtorva citate ori a pomenirii cîtorva nume, nebucurîndu- se de vreo analiză aprofundată ori de un loc efectiv în construcţia politică a vremii. Deşi primele două decade postbelice (1945-1965) au prilejuit o radicală trecere a puterii din mîinile clasei dominante interbelice în cele ale liderilor comunişti, însoţită de o transformare masivă a societăţii româneşti (dispariţia burgheziei şi moşierilor în temniţe, desfiinţarea şi deportarea „chiaburilor”, deplasarea ţăranilor la oraş şi transformarea lor în muncitori), esenţial mi se pare faptul că formula statală tradiţională nu s-a modificat în plan intern decît la nivelul mecanismelor vizibile. În timp ce sub raportul suveranităţii şi independenţei România pierdea masiv, devenind un satelit al URSS, marea victorie a noilor lideri (dr. Petru Groza, Gh. Gheorghiu- Dej) a fost prezervarea pe plan intern a tipului de dominaţie anterioară. Chiar dacă ei au trebuit să guverneze sub o atentă supraveghere a serviciilor secrete sovietice şi, în unele etape, în strînsă colaborare cu acestea, paradoxal, conducătorii României comuniste au păstrat şi dus mai departe raportul moştenit dintre putere şi restul societăţii (oligarhia plus servitorii ei versus restul societăţii), tipul de relaţie (de subordonare obedientă) practicat de aceşti şefi ai ţării în raport cu Moscova fiind cel dintre intermediarii locali ai raportului dintre o colonie şi metropola sa. După ce fusese o semi-colonie a Imperiului Otoman (Daniel Chirot) şi a ajuns una a puterilor protectoare şi garante, „România” – ajunsă după 1848, 1859 şi 1877 semi-colonia Occidentului european s-a văzut, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, arondată URSS-ului. Tratativele de la Malta, din toamna lui 1989, ca şi prăbuşirea colosului roşu răsăritean (1991) au readus acum ţara noastră în poziţia de semicolonie occidentală. După ce, o vreme, parteneriatul Europei Occidentale cu SUA, ilustrat şi garantat de Alianţa Nord-Atlantică, a părut să configureze noua putere dominantă în raport cu care România s-a silit să-şi precizeze tot mai mult statutul, recentul război împotriva Irakului a evidenţiat limitele între care acest parteneriat funcţiona. Sub acest raport se poate spune că România – ca, de altfel, şi Bulgaria – a(u) avut de întîmpinat o nouă provocare: ralierea la poziţia rezervată a nucleului dur al Uniunii Europene, format de Franţa şi Germania, ori la cea, ofensivă, a SUA. Guvernanţii au optat fără echivoc în favoarea SUA – deci a intrării în război –, evidenţiind nu atît fineţe diplomatică, cît intuirea clară a celui mai puternic. În contextul discuţiei iniţiate aici, ceea ce interesează este că, procedînd astfel, guvernanţii se comportau conform unei îndelungi tradiţii coloniale, identificînd neechivoc în actuala putere dominantă terestră metropola proprie. Totodată, sancţionarea neechivocă, drastică şi puternic colorată emoţional a opţiunii româneşti (şi bulgare) de către preşedintele francez Jacques Chirac poate fi interpretată şi ca o afirmare transparentă a interesului UE în regiune, interes exprimat însă în termeni relativ aroganţi, specifici unei perspective de tip neocolonialist.

Prin limitarea independenţei sale de facto de către acţiunea marilor instanţe ale vieţii economice şi politice internaţionale, România continuă, deci, să se configureze ca o colonie a Occidentului. Cel puţin din 1996 încoace ea şi-a evidenţiat tot mai mult acest statut, pînă atunci ea oscilînd între rămînerea în poziţia de colonie a URSS (pînă în 1991) şi de insulă a perestroikăi în derivă (după căderea URSS pînă la alegerile care au propulsat în fruntea ţării Convenţia Democrată). Ceea ce se remarcă este că, după schimbarea de orientare de 180° operată în 1996, revenirea la guvernare a social-democraţilor promoscoviţi în 2000 nu a schimbat datele problemei. Dimpotrivă, politica externă românească a înregistrat o continuitate nouă prooccidentală. Este interesant, astfel, de relevat că ex-ministrul culturii Andrei Pleşu din guvernul de stînga al lui Petre Roman (din 1991) a fost chemat să ocupe portofoliul externelor în guvernul Convenţiei Democrate. O translaţie similară, foarte lină, a înregistrat şi cariera lui Mircea Geoană, ambasador român la Washington în anii preşedenţiei Constantinescu, dar chemat la cîrma externelor în 2000, de către Adrian Năstase. Inutil de adăugat că Ministerul de Externe a rămas, cu minuscule excepţii, o fortăreaţă a castei diplomaţilor aşa cum a fost ea modelată încă din vremea lui N. Ceauşescu. Toate aceste continuităţi de personal semnalează o continuitate de conduită, strategică, dincolo de jocul democratic al alegerilor, de opţiunile politice personale ori de imprevizibilul devenirii vieţii de zi cu zi.

Diplomaţii exprimă poziţiile oficiale în politica externă a ţării, ei nu conduc (şi acest lucru este, cred, valabil şi în cazul premierului Adrian Năstase, fost – şi el – ministru de externe). Cum nici politicienii nu conduc realmente, rezumîndu- se să aşeze accente şi nuanţe cromatice în mesaje ce par să vină dintr-o zonă mai vag şi mai confuz percepută, întrebarea iniţială persistă: cine conduce, de fapt, România? Dacă, după cum am văzut, oamenii politici şi diplomaţii se rezumă să intermedieze, în chestiunile fundamentale, între metropolă şi populaţia din colonie, s-ar zice că metropola e cea care conduce. Numai că metropolele occidentale actuale – SUA şi UE – sînt într-o concurenţă relativă pentru România; una nu tocmai acerbă, ţara noastră fiind de o importanţă cel puţin secundară faţă de alte arealuri. Deocamdată, aceasta permite un mic joc, un spaţiu de libertate, în care oligarhia locală şi organismele prin care ea controlează populaţia românească mai pot face, pe lîngă mişcările impuse, şi unele piruete. Iar acestea ţin de acapararea şi gestionarea diverselor forme de putere (efectivă şi simbolică).

Un alt tronson al puterii îl reprezintă armata. Din ceea ce era înainte vreme – o forţă subordonată Pactului de la Varşovia, iar apoi una supusă conducătorului suprem, care a specializat-o în munci dificile, forţate sub prestaţia jurămîntului militar şi, practic, gratuite – ea a rămas un corp ofiţeresc şi de subofiţeri cu veleităţi profesioniste în curs de subordonare faţă de NATO. Apropiata ridicare de baze americane pe teritoriul României va consfinţi această nouă stare de fapt care confirmă încă o dată statutul colonial al ţării noastre. Noutatea, cîtă este, după jumătate de secol de satelizare prosovietică, o marchează revenirea în sfera magnetică a Occidentului euroatlantic.

De cu totul alt statut se bucură serviciile secrete. În timp ce forţele de menţinere a ordinii interne (poliţie, jandarmerie) tind, sub impactul necesităţii de a acumula acquis communautaire, să devină civile, serviciile secrete s-au înmulţit şi diversificat. În general se discută despre Serviciul Român de Informaţii, dar alături de acesta există un serviciu secret subordonat preşedintelui (SPP), unul al armatei, serviciul extern ş.a. Dintre toate, numai primul este chemat să dea seama în faţa parlamentului, ceea ce arată că, practic, controlul democratic asupra activităţii lor este cel puţin incomplet, dacă nu şi precar. Un control al puterii politice asupra acestora nu există – cu excepţia comisiei parlamentare însărcinate cu analiza activităţii SRI –, ceea ce nu înseamnă că anumiţi oameni politici n-ar putea fi implicaţi în controlarea activităţii lor. Faptul că aceste servicii nu au o activitate riguros verificată şi concertat pusă în slujba naţiunii s-a putut observa cu mai multe prilejuri în ultimii ani. O astfel de ocazie a fost aşa-numita afacere „Ţigareta II” cînd, în mod clar, unul dintre servicii şi-a văzut dejucate planurile de un alt serviciu similar, însă concurent. La fel, unele dintre scandalurile „Armagedon” se leagă, după toate aparenţele, de interesele unui anume serviciu secret de a scăpa de indezirabilii dintr-un alt serviciu, sau care deţineau poziţii-cheie în alt context instituţional. Nu în ultimul rînd, prestaţia ezitantă a serviciilor secrete în timpul ultimei mineriade (1999) ridică semne de întrebare cu privire la temeinicia cu care aceste organisme discrete înţeleg să servească democraţia şi cauza statului de drept în România, punîndu-se în slujba aleşilor legitimi.

După toate acestea, s-ar putea crede că acolo unde marile forţe internaţionale nu impun o linie de conduită, serviciile secrete sînt cele care o adoptă, în funcţie de propriile interese de castă. Este posibil ca, măcar în parte, lucrurile să stea aşa, cîtă vreme ele par să folosească, în bună măsură, reţelele de informatori, gazde, colaboratori interni şi externi stabilite încă din vremea activităţii Securităţii comuniste. Mai multe scandaluri publice (cazul căpitanului Soare, „Terasa Anda”, litigiul de la vîrful CNSAS ş.a.) indică în mod clar că practicile de odinioară, ca şi opacitatea de atunci sînt încă de rigoare. Totuşi, lucrurile ar rămîne de neînţeles, în parte, dacă nu s-ar ţine seama de un specific al locului care, de fapt, este unul al întregului Răsărit. Acest specific face ca adeseori, membrii – nedivulgaţi opiniei publice – ai serviciilor secrete să fie, în acelaşi timp, deţinătorii unor poziţii politice importante, fiind, totodată, şi mari proprietari de averi, moşii ori afaceri prospere. În acest sens, edificatoare este reacţia ezitantă şi neconcludentă a parlamentarilor români la obligativitatea declarării averii personale, ca şi la restricţionarea implicării lor în afaceri. Luate sub presiune internaţională, asemenea măsuri sînt menite să stăvilească alarmanta corupţie a sistemului. Însăşi asocierea puterii politice cu cea economică şi cu subordonarea serviciilor secrete de către membrii oligarhiei actuale în scopul prosperităţii personale şi a clientelei proprii transformă această caracteristică într-o manifestare recurentă a corupţiei, conferind fenomenului forţă de impact, un caracter tentacular şi profunzime pe verticala societăţii. Tot de aici provine şi atmosfera neofeudală, cu „baronii” locale şi „curţi” dintre cele mai diverse, unde „clanul” şi clientela sînt răsplătite nu pentru servicii în beneficiul public, ci pentru devotament şi obedienţă⁶. O altă asemănare des invocată a fost cea cu reţelele mafiote clasice. Ea se justifică prin cazurile – dovedite – de implicare a unor ofiţeri de poliţie şi înalţi magistraţi în diverse afaceri mafiote (de la traficul cu maşini furate ori de influenţă la eliberarea ilegală de paşapoarte).

În actuala dinamică a ţării, fiecare nouă zi accentuează diferenţele de bunăstare dintre masa tot mai mare a populaţiei, în curs de accelerată sărăcire, şi minoritatea oligarhică a statului şi a anturajului boşilor acestuia. Un efect paradoxal al situaţiei precise pe care o are România este că, deşi, pe de o parte, actuala clasă politică joacă rolul intermediarului între metropolă şi colonia acesteia, pe de altă parte, Occidentul (metropola) se loveşte, în intenţiile şi interesele sale, tocmai de acest intermediar care, prin maniera cinică şi brutală în care înţelege să-şi urmărească propriile scopuri, provoacă exodul resurselor umane din teritoriu, le aduce pe acestea într-un stadiu nefuncţional (sărăciei adăugîndu-i-se, mai de curînd, şi agravarea generală a sănătăţii populaţiei, ca urmare a politicii medicale nesăbuite), împiedicînd pregătirea României ca piaţă de mărfuri avantajoasă, ca piaţă a forţei de muncă ieftină şi calificată. În mod necesar, deci, următoarea perioadă va fi una în care metropola se va vedea nevoită, dincolo de orice interese legate de orientarea politică, să se descotorosească de actualul intermediar, pentru a promova altul, mai atent la nevoile sale care, la nivelul bazic al supravieţuirii decente şi al respectării exigenţelor democraţiei şi ale celor legate de statul de drept, sînt aceleaşi cu ale majorităţii populaţiei. Fiindcă reintroducerea României în circuitul internaţional înseamnă aducerea ei la un standard – politic şi economic – compatibil cu cel occidental; de unde monitorizările periodice şi necesitatea realizării acquis-ului comunitar.

Odată diagnosticată situaţia, o minimală etică şi o nu mai puţin minimală inteligenţă cer ca, în condiţiile date, să se caute o soluţie pentru cetăţenii României. Statutul de semi-colonie diagnosticat înseamnă, cum s-a putut înţelege, şi anumite avantaje, cîtă vreme locomotiva occidentală are tot interesul să compatibilizeze – pentru o mai bună exploatare şi pentru asigurarea securităţii în zonă – practicile vieţii publice şi nivelul de trai românesc cu cel apusean. O clasă managerială internă mai bine pregătită şi mai lucidă, interesată, totodată, în mod responsabil, de binele cetăţenilor în fruntea căreia se află, va trebui însă să formuleze o viziune coerentă asupra situaţiei actuale, a rolului propriu în acest context şi pachete alternative de soluţii menite să propulseze ţara înainte, în contextul dat. Deocamdată, însă, această clasă managerială lipseşte.

4. De la statutul semicolonial la parteneriat

Că România ar fi o semicolonie a Occidentului s-a mai spus, nu este un lucru nou. Interesant de remarcat că autorul acestei aserţiuni, Nicolae Fotino, vorbea în plin stalinism, exprimînd opinii agreate de oficialităţile momentului, despre „Regimul semicolonial al Dunării impus de imperialiştii anglo-francezi. Statutul definitiv al Dunării din anul 1921”⁷. Momentul era, desigur, propice condamnării prezenţei occidentale într-o zonă considerată ca fiind prin excelenţă rezervată dominaţiei URSS-ului. Prin urmare, accentul aici cădea tocmai pe reprobarea „imperialismului” statelor vestice în sfera geopolitică de dominaţie sovietică.

Cu totul altminteri se pune problema într-un context istoric cum este cel de azi, caracterizat de căderea sistemului comunist, de agregarea UE ca federaţie de state liber consimţită şi de exprimarea voinţei României de a intra în comunitatea europeană. Toate aceste fenomene sînt specifice unor evoluţii democratice, pe fondul unor modificări geopolitice de substanţă în defavoarea totalitarismelor. Deşi terminologia este, în ambele cazuri similară – mă refer la recursul la termenul de „semicolonie” –, între perspectiva lui Nicolae Fotino şi cea a lui Daniel Chirot survin deosebiri de semnificaţie importante.

Cea mai substanţială dintre acestea mi se pare a fi aceea că, într-unul dintre cazuri, statutul semicolonial se definea în raport cu o metropolă nu doar capitalistă, ci şi imperialistă. Astăzi, caracterul expansionist atît de specific imperialismului de odinioară nu se mai manifestă în Europa comunitară şi în statele candidate la accederea în federaţia europeană. Intrarea în UE se face în urma unei decizii politice luate democratic – şi nu impuse –, ratificată prin referendumuri naţionale. Nimic imperialist într-o asemenea procedură, fireşte. Pe de altă parte, în pregătirea extinderii, dezbaterile libere şi formele cele mai variate de formare a opiniei publice atrag şi ele atenţia asupra circumstanţei că decizia de a participa la agregarea unităţii continentale este rezultatul unei consultări democratice, fără nimic impus sau silit.

Efectul unei atare situaţii este acela că statutul semicolonial al României nu se mai afirmă în raport cu o metropolă imperialistă, ci cu una democrată. România o semicolonie a unei entităţi capitaliste democrate, paşnice şi chiar defensive? În linii mari, aşa ceva s-a mai văzut în istorie, s-ar zice. Nici coloniile africane şi asiatice ale Franţei interbelice, să zicem, nu depindeau de o metropolă autoritaristă, ci tot de un stat democrat. Numai că, totuşi, democraţia franceză dispunea de un aparat administrativ şi militar de tip imperialist, lucru care nu lasă îndoieli asupra caracterului legăturii dintre colonii şi centru.

Ceea ce se propune de astă dată este un alt tip de relaţie. El poate fi definit ca un parteneriat ce tinde să devină, după toate semnele, o integrare nepăgubitoare pentru specificităţile participanţilor, însă aducătoare de profituri reciproce în planul drepturilor omului şi a celor cetăţeneşti. Statutul asigurat indivizilor şi comunităţilor naţionale prin intrarea în UE se doreşte a fi unul egalitar sub raportul şanselor.

Printr-un soi de paradox, aducerea României în Comunitatea Europeană ar însemna, deci, atît întărirea legăturii de raliere la „metropolă” a acestei semicolonii, cît şi, în acelaşi timp, abolirea subordonării şi intrarea într-un raport de cooperare cu drepturi şi responsabilităţi în esenţă egale.

Prin acelaşi tip de paradox, guvernanţii şi membrii clasei politice româneşti care vor izbuti această joncţiune vor fi, în acelaşi timp, atît artizanii unei subordonări de tip semicolonial – şi ei sînt deja astfel, chiar în acest moment istoric –, cît şi cei care au negociat cu pricepere ieşirea din subordonare şi accesul la o nouă condiţie a cetăţenilor ţării lor, în totalitate. De conştientizarea acestei situaţii în mediile politice autohtone depinde asumarea programatică atît a „mizeriei” actualei condiţii de politician român, cît şi a gloriei potenţiale a acesteia. Ieşirea din cercul îngust al intereselor individuale, de clan sau de partid şi participarea lucidă şi competentă la marele joc al ameliorării condiţiei tuturor cetăţenilor României rămîne un traseu obligatoriu pentru cei care doresc afirmarea personală, participarea decisă la un proces de importanţă istorică şi chiar validarea unei cariere politice după regulile marilor jocuri.

5. Naţiunea la... feminin

 „Ceea ce, în istorie, apare ca fiind etern, nu este decît produsul unui travaliu de eternizare datorat unor instituţii (interconectate) precum familia, biserica, statul, şcoala...” (Pierre Bourdieu, Dominaţia masculină, Bucureşti, Ed. Meridiane, 2003, p. 10). Din acest punct de vedere, România are o situaţie ambiguă. Pe de o parte, ca zonă populată de familii patriliniare, ţara noastră este profund marcată de dominaţia masculinităţii şi de paternalism, arătîndu-se neîncrezătoare în rolul public al femeilor şi lipsindu-i o reală tradiţie democratică de durată. Pe de alta, biserica, statul şi şcoala au fost lipsite în trecut de puterea simbolică şi efectivă pe care au manifestat- o în alte societăţi europene, mai puternic dezvoltate (în Franţa, într-un fel, sau în Rusia, într-altul), ceea ce a determinat ca „travaliul de eternizare” practicat de ele să fie numai în parte înzestrat cu persuasiunea din alte părţi. Totuşi, ceea ce nu a făcut şcoala, biserica ori statul au izbutit, în bună măsură, familia şi instituţiile tradiţionale ale satului (organizarea sătenilor în cete, după criteriul vîrstei, diferitele tradiţii şi cutume referitoare la viaţa păstorilor şi agricultorilor etc).

Atunci cînd, în fine, statul a apărut şi printre români, el a luat, prin forţa lucrurilor – şi, de altfel, în consonanţă şi cu alte exemple europene –, chipul societăţii pe care o conducea: a devenit prin excelenţă masculin, patriarhal, paternalist şi, pe cît i-a stat în putinţă, autoritar. Într-o societate de sate la originile cărora se afla un „moş” – patriarhul însuşi –, conduse de nişte moşi („bătrînii buni şi înţelepţi”, aşadar nişte moşi, de astă dată, în sensul vîrstei înţelepciunii) şi alcătuite din familii mari, de tipul zadrugăi balcanice, sau, dimpotrivă, familii mici, mononucleare, însă întotdeauna agregate în jurul tatălui, conducătorul prin excelenţă nu putea fi decît un bărbat înzestrat cu toate atributele parentale tradiţionale. Drept care, după cum atrag şi cronicarii atenţia, „... nici legile, nici tocmeala ţării pre obicee bune nu-s legate, ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece; şi ce i-au părut lui, ori bine, ori rău, aceia au fost lege, de unde au luat şi voie aşa mare şi vîrf. Deci cumu-i voia domnului, le caută să le placă tuturor, ori cu folos, ori cu paguba ţării, care obicei pînă astădzi trăieşte” (Grigore Ureche).

Statul a ajuns, astfel, să întrupeze, încă din evul mediu, pentru români, tatăl, tot aşa cum ţara a fost „moşia” (parcela de pămînt moştenită de la moşi-strămoşi). Deocamdată însă era un tată plăpînd, situat între mari imperii şi incapabil să cuprindă în ograda sa întreaga populaţie de aceeaşi limbă şi origine. De fapt, ideea că statul în evul mediu şi-ar fi putut măcar propune aşa ceva este, mi se pare, eronată. Într-o lume în care solidarităţile esenţiale erau cele la nivelul stărilor, în care boierii săreau în ajutorul boierilor, iar tîrgoveţii, indiferent de ocupaţia şi locul lor, ţineau negreşit de tagma tîrgoveţilor, solidarităţile de limbă şi origine se activau mai ales în ambianţa campaniilor militare împotriva invadatorilor străini şi doar între anumite limite. O altă solidaritate, cea în virtutea credinţei – „legii” – creştine, făcea apel la o altă coeziune socială, destul de vastă şi de vagă pentru a- i pune împreună, în unele momente istorice, pe ortodocşi cu catolicii, unindu-i împotriva păgînilor şi insuficient de apăsată pentru a-i determina pe creştinii locului să se opună în orice împrejurări şi cu orice preţ dominaţiei musulmane a turcilor.

Abia modernitatea timpurie a adus modificarea acestei viziuni, eliberînd ţărănimea din şerbie în timpul reformelor fanariote, decantînd la nivelul conştiinţelor elitare convingerea unităţii de neam şi a romanităţii (Grigore Ureche, Simion Dascălul, Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir), pregătind terenul pentru acţiunea şcolii Ardelene şi conducînd, în cele din urmă, la developarea democrat-liberalilor paşoptişti. Totuşi, încă nici aceştia din urmă nu au adoptat integral faimoasa lozincă revoluţionară franceză ce proclama „libertate, egalitate, fraternitate”, mulţumindu-se cu mai sumara „dreptate şi frăţie” din care lipsea formularea explicită a imperativului egalitar şi a idealului libertar. Aşa se face că statul român modern unit, întemeiat, peste un deceniu, tocmai de paşoptişti, nu a rezolvat, nici el, ca pe o prioritate şi în mod radical modernizator, chestiunea proprietăţii ţăranilor asupra pămîntului care, într-un fel, nici astăzi, după reforma lui Cuza din 1862, cea a lui Ferdinand I din 1921, reforma agrară din 1946 şi confiscarea socialistă a agriculturii (1947-1962), nu este rezolvată. Inutil de precizat că, în aceste condiţii, egalitarismul şi democratismul, ca şi problema libertăţii sociale reale, au rămas nişte deziderate la nivelul societăţii româneşti.

Astăzi trăim un (alt) paradox major (dar unul printre atîtea altele, nu mai puţin uluitoare): într-o ţară cu o demografie majoritar feminină şi în care femeile trăiesc în medie cam cu zece ani mai mult decît bărbaţii, statul rămîne o construcţie zdrobitor masculină, atît la nivelul modelului şi funcţionării sale, cît şi la acela al persoanelor alese să îl reprezinte. Lucrul se vede inclusiv la nivelul funcţiilor sale. Dintre liniile de acţiune ale statului, cele „feminine” – sănătatea, educaţia, cultura – sînt cele mai vitregite, într-o criză endemică. Altele, virile – precum apărarea, internele –, se bucură într-o mai mare măsură de atenţia politicienilor, concretizată în bugete mai generoase. Fără îndoială, acest lucru se configurează şi pentru că statul este mai obişnuit să domine decît să gestioneze. şi din acest punct de vedere va fi necesară o întreagă regîndire a sa.

Deocamdată însă, în modernitate, odată cu unificarea (1859), cu dobîndirea independenţei (1877) şi cu amplificarea sa teritorial-demografică prin unirea voluntară cu România a mai multor provincii istorice (1918), statul nostru a devenit un tată autoritar, chiar şi în vremurile de acalmie externă şi internă (nu trebuie uitat că rocadele guvernărilor în vremea lui Carol I se făceau prin numirea de către rege a unui premier ce-şi alcătuia guvernul). În imaginarul său politic, însă, aceasta nu însemna solitudine. Mireasa statului nostru – ca şi a atîtor alte state ale secolului al XIX-lea european – a fost Naţiunea. Cu ajutorul instrumentelor sale – biserica şi şcoala –, statul a reuşit să impună imaginea conform căreia naţiunea este eternă şi are o origine divină (nu vor învia cei morţi, la judecata veşnică, grupaţi pe limbi şi pe neamuri?). Mistica naţiunii, propovăduită în biserică – gallicanismul o anunţase deja cu mult timp în urmă într-o formulă catolică, iar pravoslavia rusă oferise un model de urmat ortodoxiei aderente la statalitate încă de pe vremea Bizanţului – şi predată în şcoli a reprezentat şi continuă să reprezinte supa ideologică în care această tendinţă realizează cununia dintre stat şi naţiune. În această compoziţie, naţiunea este feminină, însumînd atributele miresei eterne, deşi imaculate (Fecioara Maria), ale maternităţii generoase faţă de toţi fiii ei (iarăşi Maica Domnului), recognoscibilă după semnele exterioare ale limbii, datinilor şi conştiinţei comunităţii de familie. În lectura naţionalismului românesc modern şi contemporan, Naţiunea are, aşadar, nu doar un chip – anume, cel al englezoaicei Mary Grant, căsătorită cu C. A. Rosetti, pictată la 1848 de evreul vienez Daniel Rosenthal –, ci şi o limbă şi un port popular propriu. Ea este naţiunea etnică prin excelenţă.

Şi totuşi: n-a fost întotdeauna aşa. În vremurile premoderne, conştiinţa de clan, cea tribală, legătura dintre individ şi mica lui patrie (cnezatul de vale, mica „ţară” medievală, voievodatul ş.a.), apoi, în modernitatea timpurie, o anume conştiinţă de neam (dar atenţie!, „neam” desemnează la origine spiţa genealogică, apartenenţa la o gintă, la un trib, cum încă se mai poate reconstitui ascultîndu-i, împreună cu H. H. Stahl, pe vrîncenii care evocă originea lor comună din „moaşa” Vrîncioaia), relativ difuză şi fără consecinţe notabile în planul acţiunii politice, sînt altceva decît teologia modernă a naţiunii, întemeiată pe presupoziţia că între vorbitorii aceleiaşi limbi, membri ai aceleiaşi macrocomunităţi, există o solidaritate asumată conştient de fiecare dintre ei. De fapt, lucrurile stau altfel, după cum o demonstrează întreaga istorie antică şi medievală, cînd nu putem vorbi despre naţiuni decît folosind ghilimelele, şi aşa cum o arată vremurile mai recente, cînd construcţiile politice depăşesc cu mult prin anvergură naţiunile (în calitate de federaţii democratice de naţiuni, precum UE, sau de state, precum SUA şi CSI).

Rezultă de aici că mariajul dintre naţiunea etnică şi stat nu este normativ, că există şi alte feluri de naţiuni moderne (naţiunea civică), iar lucrurile evoluează cu o viteză mai mare decît suntem capabili să înregistrăm.

Note:

1. Acest prim segment din studiul de faţă a apărut în revista Observator cultural, nr. 171 din 3-9 iunie 2003. Ulterior, deşi am trimis şi alte două secţiuni aceleiaşi redacţii, ele nu au mai apărut. Cu toate acestea, fusesem asigurat de redactorul şef al publicaţiei, ca următoarea – cea despre modelul valah – stătea să apară. În pofida revenirilor mele epistolare, nu am primit nici o explicaţie cu privire la suspendarea apariţiilor respective. Explicaţia acestei atitudini îmi pare a fi furnizată de radicalitatea punctelor de vedere exprimate în text.

2. Denumirea slavonă a statului, Vlaşkoi Zemlia, este tradusă curent prin Ţara Românească. Cum însă rumânia indică, în modernitatea timpurie, instituţia şerbiei, este probabil că în evul mediu ţara se numea, în vorbirea curentă a locuitorilor ei, Valahia. Abia ulterior, cînd sensul peiorativ al „rumâniei” s-a estompat, devine plauzibil de crezut că statul sud-carpatin a început să fie numit Ţara Românească. Pornind de la aceste considerente, ca şi de la denominaţia folosită de Daniel Chirot, în prezentul text desemnez această entitate statală cu numele de Valahia.

3. Chirot, Daniel: Schimbarea socială într-o societate periferică, Bucureşti, Ed. Corint, 2002, p. 27-29.

4. Ibidem, p. 34-36.

5. Ibidem, p. 36.

6. Katherine Verdery pomeneşte în cap. 6 al cărţii Socialismul. Ce a fost şi ce urmează, Iaşi, Institutul European, 2003, p. 259-294 foloseşte referirea la feudalism ca pe o metaforă.

7. Florin Müller, Politică şi istoriografie în România. 1948-1964, Cluj, Ed. Nereamia Napocae, 2003, p. 156.

*

Ovidiu PECICAN (n. 1959) istoric. Absolvent al Facultăţii de Istorie şi filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. În anul 1998 obţine titlul de doctor în istorie la Universitatea Babeş-Bolyai. În perioada 1991-1994 este cercetător la Centrul de Studii Transilvane din Cluj. Începînd cu 1998 este cancelarul Facultăţii de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş- Bolyai. Director al Desire Press din 2001. A publicat numeroase studii, articole, cărţi, dintre care: Europa – o idee în mers (1997); Troia, Veneţia, Roma. Studii de civilizaţie europeană (1998); Adevăratele încercări sînt de depistat la nivelul provocărilor spirituale (1999), România şi Comunitatea Europeană (2000). Este co-redactor la Transition in Central and Eastern Europe. Din 1995 este membru al European Community Studies Association. A fost distins cu premiile Uniunii Studenţilor Europeni din România, al Universităţii Babeş-Bolyai şi al Editurii Nemira. Este membru al Uniunii Scriitorilor Români.

Ovidiu Pecican, România. Dileme şi tendinţe, publicat cu permisiunea autorului.