|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Studiu comparativ privind politicile regionale ale Ungariei, Bulgariei şi României Gyula Horváth Premize istorice Dezvoltarea celor trei economii de plan – ale Bulgariei, României şi Ungariei – în decursul secolului 20., în ciuda apartenenţei timp de patru decenii la aceeaşi ideologie şi, parţial, aceleaşi alianţe, făcînd abstracţie de similitudinile formale izvorîte din structura de putere, a fost dominată în mod fundamental de deosebiri. Evoluţia istorică legase cele trei ţări de spaţii de forţă geopolitice diferite. Ungaria, aparţinînd zonei central-europene, a avut posibilitatea aderării mult mai devreme la curentul principal al transformărilor industriale europene. Bulgaria balcanică eliberată de sub dominaţia otomană la sfîrşitul secolului al XIX-lea s-a luptat decenii de-a rîndul pentru organizarea bazelor unei economii moderne. În aceeaşi perioadă, şi România, cu cinci milioane de locuitori, constituită din unirea a două principate, se afla la începuturile dezvoltării capitaliste, recensămîntul economic din 1886 consemnînd doar cca. 150 de uzine cu peste 25 de angajaţi (Berend-Ránki 1987). Scopul strategic al politicii economice maghiare din perioada interbelică era crearea coeziunii interne a unei ţări reduse la o treime, restructurarea capacităţilor sale industriale. Economia celor două ţări balcanice era caracterizată în continuare de apăsătoarea pondere excesivă a agriculturii. În noul stat naţional al României diferenţele teritoriale erau deosebit de însemnate. Nivelul de urbanizare al Transilvaniei (densitatea reţelei urbane) şi cel al industrializării depăşea mult pe cel al regiunilor din Regat. Partea transilvană reprezenta 30% din populaţia noii Românii, în timp ce ponderea capacităţilor industriale reprezenta 40-50%. În anii de după cel de-al doilea război mondial în toate trei ţările forţa de muncă ocupată în agricultură era în continuare dominantă: în Bulgaria de 80%, în Ungaria 51%, iar în România de 74%. Proporţia forţei de muncă ocupată în industrie la începutul anilor ’50 în Bulgaria era de 11%, în România de 14%, iar în Ungaria de 23%. Numărul redus al muncitorilor industriali (în Bulgaria 350 de mii, în România 800 de mii, în Ungaria 700 de mii) era caracterizat de o concentrare teritorială excesivă ( Enyedi 1978.). În afara capitalelor nu existau decît în cîteva oraşe mai mari locuri mai numeroase de muncă în industrie. Industrializarea forţată a economiei socialiste planificate din deceniile 1950-1960 – care constituise peste tot în Europa Central-Răsăriteană drept fundament pentru programe de modernizare, menite să consolideze structurile de putere – a dus la rezultate cel puţin îndoielnice. Indiscutabil, politica perioadei a facilitat în mod formal creşterea numărului şi extinderea teritorială a celor ocupaţi în industrie, a influenţat în mod drastic structura aşezărilor, a accelerat procesul de urbanizare, programele sociale şi culturale au ridicat într-o anumită măsură nivelul de civilizaţie a zonelor rurale. Indicatorii cantitativi ai dezvoltării s-au modificat în mod spectaculos în toate trei ţările. Între 1950 şi 1970, proporţia populaţiei urbane a crescut în Bulgaria de la 20% la 53%, în România de la 23% la 41%, iar în Ungaria de la 37% la 48%. Mîna de lucru ocupată în industrie a ajuns în Bulgaria la 1,1 milioane, în România la 2 milioane, iar în Ungaria la 1,7 milioane. Economia în ansamblu însă – datorită relaţiilor colective de proprietate şi a integrării economice închistate – rămăsese la un nivel scăzut. Modificările structurale ale economiei s-au asociat totodată cu reducerea diferenţelor teritoriale, egalizarea teritorială relativă însemnînd de fapt răspîndirea uniformă ale performanţelor de nivel scăzut. Dacă în cele trei ţări PNB pe cap de locuitor era în 1975 aproape egal, dezechilibrele teritoriale arătau în schimb diferenţe semnificative. Majoritatea unităţilor administrativ-teritoriale ale celor trei ţări rămîneau în urma valorii medii a PNB din ţările CAER. În Bulgaria din cele 28 de unităţi teritoriale 22, în România din cele 40 de judeţe 32, iar în Ungaria din 20 de judeţe 12 rămăseseră sub nivelul mediei est-europene (Nemes Nagy 1987). Economia centralizată de comandă a îmbrăcat în cele trei ţări forme complet diferite, arătînd puţine asemănări în privinţa sistemului de organizare economică, a instrumentelor politicii economice şi a orientării relaţiilor europene. Ca urmare a reformelor de coordonare economică din 1968, Ungaria s-a îndreptat precaut, deşi nu fără ezitări, spre economia de piaţă, în timp ce Bulgaria – exceptînd cîteva rectificări mai puţin însemnate – a păstrat cu fermitate pînă la începutul anilor ’90 elementele economiei de plan şi a omogenizării politice. România a continuat neclintit politica de industrializare stalinistă cu un nivel tehnic scăzut. Pînă la sfîrşitul anilor ’60 procesul concentrat de industrializare a atins zonele mai dezvoltate şi cele 17 centre regionale, în anii ’70 în schimb a luat un avînt puternic industrializarea zonelor agrare (printre care şi Secuimea). „Dictatura blîndă” din Ungaria şi-a făcut simţit efectul şi în domeniul dezvoltării teritoriale şi ale aşezărilor. La începutul perioadei socialiste dezvoltarea teritorială urmărise o serie de obiective ideologice: asigurarea posibilităţilor identice de locuit tuturor cetăţenilor, echilibrarea nivelului de trai ale diferitelor straturi sociale, prezenţa clasei muncitoare în toate oraşele. În fazele de mai tîrziu ale socialismului de stat aceste obiective au fost înlocuite cu soluţii tehnocratice pragmatice. În timp ce declaraţiile politice proslăveau exemplele sovietice, în politica concretă de dezvoltare teritorială, precum şi în mai toate momentele planificării teritoriale ale guvernului puteau fi sesizate modelele europene, de la centrele inferioare ale serviciilor la circumscripţiile şcolare şi la restructurarea coordonării. În macrocoordonarea dezvoltării teritoriale au apărut pe lîngă instrumentele planificării economiei naţionale şi elementele reglementării normative (Enyedi 1989). În 1971 guvernul ungar a stabilit prin decret obiectivele de lungă durată ale politicii de dezvoltare teritorială, iar în 1985 parlamentul a adoptat o hotărîre privind dezvoltatarea teritorială. Industrializarea forţată din România a fost însoţită de o politică fatală privind dezvoltarea aşezărilor. Încă la începutul epocii Ceauşescu intraseră în vigoare măsuri stricte antirurale, ca spre sfîrşitul anilor ’80 urbanizarea excesivă să-şi atingă apogeul prin programul de raţionalizare a satelor. Programul PCR dorea să înjumătăţească numărul satelor prin crearea a 558 de oraşe agro-industriale, centre de organizare teritorială pentru coordonarea agriculturii (Hunya-Réti-Süle-Tóth,1990). Demolarea satelor şi organizarea iraţională a centrelor tradiţionale ale oraşelor a luat sfîrşit odată cu revoluţia din 1989. Putem observa diferenţe şi în privinţa intervenţiilor în organizarea mezo-teritoriilor. Din punct de vedere formal, sistemul administrativ-teritorial al Ungariei nu s-a schimbat. Cele 20 de unităţi (19 judeţe şi capitala) a rămas la baza împărţirii teritoriale şi după cel de al doilea război mondial. Unităţile sistemului administrativ s-au modificat doar în sensul că, pe de o parte, în 1971 au fost desfiinţate consiliile de plasă (járás), pe de altă parte, în sistemul de coordonare al aşezărilor a avut loc o oarecare concentrare între 1950 şi 1990, coordonarea celor 3200 de aşezări fiind efectuată de 1700 de consilii comunale. După schimbarea de regim însă, fiecare aşezare a devenit o autoadministraţie independentă. În celelalte două ţări sistemul administrativ-teritorial s-a modificat în mai multe rînduri. Observaţia, că unităţile administrativ-teritoriale, asemenea majorităţii ţărilor est-europene, nu au fost considerate drept cadre stabile ale organizării statale poate fi explicată prin faptul că sistemul administrativ de nivel mezo al noilor state naţionale, create după primul război mondial – spre deosebire de Ungaria – nu a beneficiat de tradiţii îndelungate. În Bulgaria, cele 13 unităţi teritoriale au fost înlocuite cu 28 de circumscripţii (okrug), reorganizarea administrativă din 1987 a dus la înlocuirea judeţelor cu 9 unităţi teritoriale mai mari (oblast), ca în cele din urmă în 1999, la baza împărţirii administrativ-teritoriale să revină cele 28 de circumscripţii mai vechi. Aceste unităţi teritoriale însă exercită funcţii ale administraţiei de stat, funcţionînd în esenţă ca unităţi desconcentrate ale guvernării centrale. În România, pînă la cel de-al doilea război mondial, împărţirea administrativ-teritorială consta din 20 de regiuni şi 60 de judeţe, în timp ce administraţia comunistă organizase 17 regiuni şi 177 de raioane. În 1968 regiunile au fost înlocuite cu 40 de judeţe, raioanele au fost desfiinţate, iar cele 13 mii de sate au fost coordonate de 2700 de consilii comunale. Prin crearea judeţelor a fost desfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară, pe teritoriul Secuimii luînd fiinţă trei judeţe (Mureş, Harghita şi Covasna). În 1981 o parte a judeţului Ilfov a fost anexat capitalei, iar judeţul Ialomiţa a fost împăţit în două (creîndu-se judeţul Călăraşi), numărul total al judeţelor ajungînd astfel la 41. Şi asupra unităţilor teritoriale ale României, influenţa decisivă – deşi funcţionează consilii alese în cadrul judeţelor – o are administraţia de stat prin sistemul prefecturilor. Doar în Ungaria nu a fost creat un sistem unitar al administraţiei de stat, judeţele constituind autoguvernări coordonate de către organe alese. Elementul exclusiv al sistemului administrativ subnaţional bulgar este constituit astăzi din cele 262 de comune (obstina). O comună cuprinde în medie 20 de aşezări, iar populaţia acestor unităţi administrative este în medie de 31 de mii. Acesta este de zece ori mai mare decît populaţia unităţilor autoguvernărilor locale din Ungaria. Unităţi administrative de mari dimensiuni au luat fiinţă în Bulgaria încă în 1979. Sistemul teritorial al celor 291 de unităţi organizate atunci (selishtna sistema) a constituit baza strategiei de dezvoltare de lungă durată. În cele trei tipuri slab dezvoltate al sistemului teritorial, împărţit în cinci grupe de dezvoltare, trăia 44% din populaţia ţării. Amintisem deja că şi în România a avut loc o concentrare – ceva mai moderată ca în Bulgaria – a sistemului de conducere. Aceste forme ale coordonării aşezărilor s-au păstrat în ambele ţări şi după schimbarea de regim. În schimb în Ungaria au avut loc procese diferite faţă de celelalte două ţări. Ca un prim pas al transformării sistemului puternic centralizat al administraţiei publice în 1971 au fost desfiinţate consiliile de plasă, în cele 97 de plase funcţionînd organe ale puterii de stat doar cu competenţe limitate. În 1985 plasele au fost eliminate din sistemul administrativ-teritorial al Ungariei. După schimbarea de regim fiecare aşezare a devenit o autoadministraţie independentă, ceea ce a produs serioase probleme în organizarea şi dezvoltarea teritorială a dirijării şi a serviciilor infrastructurale. Din acest motiv, în 1994 au fost create 150 de mici unităţi zonale cu obiective statistice şi de planificare. O microregiune este un ansamblu de aşezări cu o anumită coerenţă teritorială, bazate pe relaţii economice şi infrastructurale reale. Nu posedă funcţii administrative, ci numai competenţe exclusive de coordonare. În sistemul de
planificare economică pe termen lung a ţărilor est-europene Schimbările intervenite în structura localităţilor au fost în primul rînd de natură cantitativă. Proporţia populaţiei urbane a crescut la sfîrşitul anilor 90 la 69% în Bulgaria şi 63% în Ungaria. Capitalele aflate pe vîrful ierarhiei urbane au avut o pondere însemnată în toate trei ţările, la Sofia trăind 14%, la Budapesta 18%, iar la Bucureşti 10% din populaţia ţării. Rolul lor economic şi cultural însă este mult mai important decît ponderea populaţiei. Elementele esenţiale ale economiei moderne de piaţă sînt concentrate în capitală (tabelul 1.). Numeroase elemente ale politicilor de descentralizare pot fi asociate reducerii acestei concentrări teritoriale dezavantajoase de mai multe decenii. Tabelul 1. Ponderea capitalei în cîteva domenii de activitate, în procente
Sursa: Calculele autorului pe baza datelor anuarelor statistice naţionale. În constituirea
politicilor de dezvoltare descentralizată oraşele de dimensiuni mari şi
mijlocii, aflate pe nivelul al doilea al ierarhiei, joacă un rol important Situaţia oraşelor mari în celelalte două ţări este asemănătoare. Bulgaria posedă trei oraşe mari cu peste 200 de mii de locuitori (Plovdiv, Varna şi Burgas), iar populaţia a trei oraşe (Russe, Stara Zagora şi Plevna) se cifrează între 130 şi 170 de mii. În Ungaria un singur oraş depăşeşte 200 de mii de locuitori (Debrecen), iar trei centre regionale (Miskolc, Szeged şi Pécs) se situează între 160-170 de mii de locuitori. În categoria oraşelor de 100-130 de mii de locuitori se situează în Bulgaria două (Sliven şi Dobrici), iar în Ungaria trei oraşe (Győr, Nyíregyháza şi Székesfehérvár). Potenţialul economic şi instituţional al acestor oraşe de dimensiune medie este relativ puternic, ceea ce înseamnă că prin programe de dezvoltare inteligente pot îndeplini rolul de centre regionale. Fig.1 Distribuţia teritorială a oraşelor cu peste 100 de mii de locuitori a) Bulgaria
b) Ungaria
c) România
Reţeaua urbană de
dimensiune medie între 50-100 de mii de locuitori este compusă în Bulgaria din
15, în Ungaria din 12 şi în România din 18 oraşe. Reţeaua oraşelor mici este
densă în toate cele trei ţări, în Bulgaria 152, în Ungaria 160, iar în România
154 de oraşe compun această categorie. Majoritatea micilor aşezări Structura zonelor rurale este de asemenea foarte diversă. În Bulgaria şi în România aşezările rurale sînt numeroase (13,1 mii, respectiv 5,1 mii de sate), în Ungaria numărul acestora fiind substanţial mai scăzut (2,9 mii). Deşi în relaţie europeană proporţia aşezărilor mici este ridicată, acest tip de aşezare este mult mai caracteristică pentru Bulgaria şi România. În Bulgaria 83% dintre sate are sub o mie de locuitori, în România proprţia acestora este de 57%. În Ungaria proporţia aşezărilor mici este de 59%. În timp ce în Bulgaria şi România numărul satelor cu o populaţie de peste cinci mii de locuitori este foarte rar (pe la mijlocul anilor ’90 erau doar 8, respectiv 6 astfel de aşezări), în Ungaria 38 de aşezări rurale depăşeau cinci mii de locuitori. Rezumînd, să aruncăm o privire asupra distribuţiei unităţilor teritoriale ale celor trei ţări. Din tabelul 2. putem deduce, că deosebirile privind dimensiunile nivelelor teritoriale ale celor două ţări mai mici provin din diferenţele de structură ale aşezărilor şi din diferenţele privind sistemul autoadministrării acestora. Tabelul 2. Unităţi teritoriale statistice, 2001
Sursa: Calculele autorului pe baza datelor din anuarele statistice. Consecinţele regionale ale tranziţiei Criza economică desfăşurată înainte şi după schimbarea de regim a declanşat în cele trei ţări procese asemănătoare, dar diferite prin consecinţe şi proporţii. Deosebirile evidenţiate în relaţiile politice ale primilor ani ai democraţiei parlamentare însă s-au reflectat în mod inevitabil în ritmul reglemetărilor juridice ale economiei de piaţă şi în evoluţia performaţelor economice. Performanţele aproape similare cu cele cu trei decenii în urmă spre sfîrşitul anilor ’90 s-au diferenţiat semnificativ, Ungaria depăşind crizele transformărilor, plasîndu-se pe un traseu ascendent, Bulgaria şi România aflîndu-se la începutul întroducerii unor măsuri de reformă economică decisive (tabelul 3.). Datorită diferenţelor existente în stadiul economiei şi a sistemului instituţiilor democratice, aderarea la Uniunea Europeană nu este posibilă decît la date diferite. Transformarea radicală a structurii economiei a afectat în mod diferit regiuni diferite. Perdanţii tranziţiei – asemenea altor state europene – au fost zonele industriei grele şi extractive şi – ca o caracteristică est-europeană – zonele compact agricole. Dezvoltarea economiei de piată a dus la accentuarea diferenţelor regionale. Analizele efectuate în Ungaria la mijlocul anilor 1970 evidenţiau între capitatală, zona cea mai dezvoltată, şi judeţele nord-estice cele mai puţin dezvoltate o diferenţă de 2 la 1. În 1999, între capitatală, zona cea mai dezvoltată, şi judeţul înapoiat nord-estic Szabolcs-Szatmár-Bereg, respectiv judeţul nordic Nógrád, loviţi de criza industrială, diferenţa PIB-ului pe cap de locuitor a fost de 3,5 la 1. În cazul Bugariei nu avem la dispoziţie date privind nivelul PIB pe judeţe, dar în privinţa producţiei brute între oblast-i de la mijlocul anilor ’90, diferenţa era de asemenea de 3,5. Diferenţele privind veniturile noilor judeţe sînt probabil mai mari. În mod interesant însă, în cazul regiunilor NUTS 2, măsura diferenţelor a evoluat în mod diferit în cele două ţări. În cazul PIB-ului pe cap de locuitor din regiunile Ungariei diferenţa dintre valorile extreme (regiunea de centru şi cea de nord-est) este de 2,4 ori, pe cînd în Bulgaria, diferenţa dintre regiunea cea mai dezvoltată sud-estică şi restul regiunilor nu atinge nici 15%. Nici pentru România nu sînt caracteristice diferenţe regionale prea mari. Între capitală, zona cea mai dezvoltată, şi cea mai puţin dezvoltata Moldovă de Nord, diferenţele PIB pe cap de locuitor sînt de 1,6 ori. Analizînd datele regionale ale ţărilor Uniunii Europene şi ale celor asociate putem constata că regiunile bulgare sînt amplasate la coada ierarhiei, pe cînd în cazul regiunilor ungare NUTS 2 tabloul este mai complex, deoarece o regiune din centrul Ungariei se situează la peste 75% din media nivelului UE, iar una din zona de vest, în apropierea acesteia (tabelul 4.). Tabelul 3. Date macrostatistice mai importante, 1999
Sursa: Bulgaria 2000. Hungary 2000. Romania 2000. Macroregiunile – independent de performanţele lor – nu sînt în mod evident unităţi omogene. Unele zone ale regiunilor, datorită nivelului anterior de dezvoltare economică şi a intensităţii restructurărilor, au devenit în cursul tranziţiei cîştigători sau perdanţi. Una dintre premisele unei politici teritoriale eficiente constă în definirea exactă a zonelor defavorizate în urma tranziţiei. Putem considera drept un rezultat important al politicilor de dezvoltare teritorială a celor trei ţări faptul că lista zonelor problematice se află la dispoziţia decidenţilor. Tabelul 4. Nivelul de dezvoltare al regiunilor NUTS 2, 2001
Sursa: Calculele autorului pe baza Területi Statisztikai Évkönyv, 2001, p.400-408. Zonele defavorizate au fost stabilite prin hotărîri guvernamentale. În Bulgaria 77 de autoadministraţii comunale intră în categoria zonelor slab dezvoltate iar 20 în cea a zonelor industriale în declin. Pot fi sprijinite şi cele 36 de autoadministraţii din zonele de frontieră. În Ungaria 89 de microregiuni intră în categoria celor defavorizate (din care 83 slab dezvoltate, iar 6 sînt propuse pentru restructurarea industriei).Guvernul României a calificat drept problematice acele zone unde: a) structura economică este unilaterală, cel puţin 50% din forţa de muncă fiind ocupată într-o singură activitate economică, b) au suferit pierderi însemnate de forţă de muncă în urma restructurărilor în zonele miniere, c) şi-au încetat activitatea 25% din întreprinderile care funcţionaseră înainte, d) rata şomajului depăşeşte cu 25% media pe ţară, e) infrastructura şi comunicaţiile sînt nedezvoltate. Pe baza unora dintre aceste criterii au fost stabilite 24 de zone problematice în 12 judeţe. Reglementările bulgare au clasificat zonele de dezvoltare în cinci categorii (dezvoltate, în curs de dezvoltare, în declin industrial, rurale nedezvoltate şi de frontieră), iar cele ungare au stabilit patru grupe (înapoiate, în declin industrial, rurale şi cu şomaj ridicat). Reglementările guvernamentale româneşti au trasat cel mai restrîns cercul zonelor subvenţionate, deoarece în aceste zone trăiesc mai puţin de 10% din populaţia ţării. În Bulgaria, în zonele problematice (în curs de dezvoltare şi în declin industrial) trăiesc 17,5%, iar în Ungaria 33,5% din populaţia ţării (tabelul 5.). Tabelul 5. Zonele subvenţionate, 1999
* Notă: O zonă favorizată poate fi inclusă în mai multe tipuri teritoriale. La calcularea populaţiei subvenţionate zonele au fost luate în consideraţie o singură dată. Sursa: Geshev 2001, Horváth 1998, Ianoş 2000. Există diferenţe şi în privinţa structurii teritoriale a zonelor slab dezvoltate. În Bulgaria distribuţia regională a populaţiei subvenţionate este relativ uniformă, în Ungaria cele trei regiuni estice formează trei sferturi din populaţia subvenţionată, iar în România cele mai extinse zone subvenţionate se plasează în regiunile de dincolo de Carpaţi. Cele mai multe zone problematice se află în regiunea de nord-vest (în judeţele Bihor, Maramureş şi Sălaj) (Fig. 2.). Fig.2. Populaţia zonelor subvenţionate pe regiuni a) În Bulgaria
b) În Ungaria
c) În România
Legendă: 1 – Zone subdezvoltate, 2 – Alte zone subvenţionate Dintre manifestările crizei regiunilor problematice dorim să semnalăm doar şomajul ridicat. În 1999, rata pe ţară a şomajului în Bulgaria era de 16,0%, în Ungaria de 5,3% iar în România de 6,4%. Valorile judeţene oscilau între 4,2% (Sofia) şi 29,7% (Târgovişte). În zece judeţe rata şomajului depăşise 20% (în aceste zone locuia un sfert din populaţia ţării). În Ungaria cea mai scăzută rată a fost măsurată în capitală (3,5%), cea mai înaltă (13,1%) fiind cea a judeţului Borsod-Abaúj-Zemplén. Valoarea de 10% a fost depăşită în patru judeţe (19% din populaţia ţării). În România diferenţele regionale ale ratei şomajului au crescut semnificativ spre sfîrşitul anilor ’90. Un şomaj de peste 10% apare în 22 de judeţe, mai devreme puternic marcate de un profil de industrie grea. Dintre acestea doar şase se găsesc în Ardeal. Populaţia totală a judeţelor afectate de o rată înaltă a şomajului este de 11 milioane de oameni, 48% din populaţia ţării. Rata şomajului în judeţele cu populaţie multietnică – în număr semnificativ maghiară – avea valori inferioare mediei pe ţară, după Bucureşti cele mai scăzute valori fiind înregistrate în 2000 în judeţele Satu Mare, Bihor, Mureş, Timiş şi Arad. În Bulgaria în schimb, proporţia minorităţilor naţionale (în primul rînd a celei turceşti) într-o parte din zonele înapoiate, cu şomaj ridicat este semnificativ (Ghiurova 2002). În cinci judeţe, peste o treime din populaţie este de naţionalitate turcă (judeţele Kargiali: 65,9%, Razgrad: 52,9%, Târgovişte: 40,3%, Silistra: 38,1%, Şumen: 37,1%). Instituţionalizarea politicilor regionale Una dintre lipsurile caracteristice ale activităţii guvernelor democratice de după schimbarea de regim în Europa Central-Răsăriteană a fost faptul că au acordat prea puţină atenţie proceselor de restructurare teritorială vizibil dramatice ale economiei. Excepţie a făcut doar Ungaria unde în cadrul structurilor guvernamentale de după alegerile democratice din 1990 a fost înfiinţat un Minister al Mediului şi al Dezvoltării Teritoriale şi au fost elaborate programe pentru restructurarea zonelor cu industrie grea, lovite de o criză acută. O strategie regională coerentă, valabilă pentru întreaga ţară, i-a lipsit şi acestui prim guvern maghiar, după cum nici fondul anterior de dezvoltare teritorială nu a fost transformat în consonanţă cu noile obiective de dezvoltare ci pur şi simplu a fost sistat. Nici elita politică nu a înţeles esenţa dezvoltării teritoriale, nu puţini au fost cei care identificau în continuare această îndeletnicire cu o relicvă a mecanismelor economiei de plan. Construcţia sistemului obiectivelor, instrumentelor şi instituţiilor politicii regionale a fost asumată de guvernul din 1994. Primul element al pachetului de politică regională a fost legea dezvoltării teritoriale din 1996. În ciuda a numeroase compromisuri, legea a reuşit să cuprindă într-un mănunchi tradiţiile mai multor decenii ale dezvoltării regionale maghiare cu reglementările structurale şi de coeziune politică ale Uniunii Europene. Legea maghiară a constituit drept model pentru sistemul juridic al mai multor ţări asociate din Europa Centrală şi de Est (Horváth 1998). Au luat fiinţă consiliile de dezvoltare judeţene, regionale şi naţionale ca instituţii ale dezvoltării teritoriale, a fost reorganizat fondul de dezvoltare teritorială. Legea dezvotării teritoriale a arătat o prudenţă excesivă referitoare la instituţionalizarea regiunilor. La început nu fuseseră numite nici măcar regiunile statistice de dezvoltare, pentru coordonarea atribuţiilor de dezvoltare ale judeţelor fiind organizate asociaţii regionale voluntare. Înfiinţarea obligatorie a celor şapte consilii regionale de dezvoltare a fost prevăzută prin modificările aduse legii în 1999, dar guvernul proaspăt instalat a încălcat grav – din motive politice – principiul parteneritului în funcţionarea consiliilor regionale, radiind din rîndurile membrilor consiliilor pe reprezentanţii teritoriali ai camerelor de comerţ şi industrie, reducînd numărul reprezentanţilor microregiunilor, iar prin creşterea numărului reprezentanţilor ministerelor consiliile au fost subordonate în mod univoc guvernului central. A fost lezat prin urmare şi principiul descentralizării. Parlamentul ungar a doptat în 1998 o hotărîre despre Concepţia Naţională de Dezvoltare Teritorială, iar în 2001 a fost elaborat şi capitolul privind priorităţile regionale ale Planului Naţional de Dezvoltare. Programul celui de-al patrulea guvern ales în 2002 cuprinde printre altele restabilirea normelor Uniunii Europene în cadrul legislaţiei privind dezvoltarea teritorială, instituţionalizarea descentralizării, organizarea autoguvernărilor regionale şi reforma finanţărilor regionale. Adunarea Naţională Bulgară a adoptat legea dezvoltării regionale în 1999. Legea bulgară şi cea maghiară, atît în structura, cît şi în conţinutul său, conţine multe similitudini. Inclusiv funcţionarea instituţiilor regionale se bazează pe principii identice. O diferenţă esenţială însă este că în judeţele bulgare nu s-au constituit consilii de dezvoltare, iar sfera şi dimensiunea resurselor regionale sînt mai modeste şi mai limitate. Şi constituirea regiunilor s-a dovedit a fi fost o sarcină mai uşoară, explicabilă poate prin faptul că în Bulgaria nu există o tradiţie istorică îndelungată a autoguvernărilor teritoriale, respectiv că, paralel cu formarea noilor mezo-regiuni s-a desfăşurat şi o reformă teritorial-administrativă. Trebuie să menţionăm că în ciuda acestui fapt, şi în jurul constituirii regiunilor bulgare au existat temeri şi incertitudini. Nu întîmplător, reglementarea privind regiunile subliniează că aceasta poate funcţiona exclusiv pentru scopurile – şi anume, dezvoltare teritorială – stabilite în cursul constituirii lor, respectiv numărul şi limitele lor nu pot fi modificate în limita valabilităţii Planului Naţional de Dezvoltare, adică pînă în 2006 (Geshev 2001). Bulgaria este singura ţară unde regiunile statistice au fost formate pe baza unor considerente dinainte definite. În ciuda tradiţiilor de mai multe decenii ale regionalizării – funcţionarea unor unităţi teritoriale ale administraţiei de stat de mari dimensiuni – unităţile regionale ale ţării s-au constituit în urma a numeroase compromisuri. În procesul constituirii celor şase macroregiuni aplicate la pregătirea integrării europene au fost luate în consideraţie următoarele puncte de vedere: 1) Numărul regiunilor să fie relativ redus, să fie capabile datorită dimensiunilor şi resurselor naturale, a capacităţilor social-economice să realizeze programe şi proiecte de amploare; 2) Dimensiunea regiunilor, din punct de vedere al administrării, să nu fie exagerat de mare, numărul judeţelor care le compun să fie optimă, iar cooperarea lor să poată fi organizată; 3) Să se ia în considerare unităţile natural-geografice fundamentale şi tradiţiile istorice ale regiunilor; 4) Regiunea să posede o reţea urbană dezvoltată cu multiple poluri de dezvoltare; 5) Regiunile de planificare să cuprindă unităţi judeţene de administraţie publică integrale. În România, un stat naţional relativ tînăr, rezultatele comasării teritoriale de-a lungul a mai multe decenii a diferitelor părţi de ţară (Transilvania, Muntenia, Moldova) ne oferă suficiente învăţăminte pentru a putea analiza dacă străduinţele statului centralizat în întărirea coeziunii regionale a dus sau nu la reducerea diferenţelor dintre provincii în crearea bunăstării şi a bazei infrastructurale, cu influenţă decisivă asupra condiţiilor de viaţă într-o ţară multinaţională. Concluzia principală
care reiese din starea actuală a structurilor social-economice teritoriale este
că, politica economică bazată pe diferite ideologii, aplicată de la înfiinţarea
României independente a fost capabilă doar în mică măsură să modifice structura
teritorială tradiţională a ţării, diferenţele regionale în decursul secolului
20 – şi ca urmare a unei industrializări forţate aplicate cu preţul unor Organismele guvernamentale româneşti au formulat necesitatea elaborării unor politici regionale la mijlocul anilor ’90. Deşi nu s-a conturat încă o politică regională consistentă, poate fi sesizată un interes mai accentuat din partea politicilor guvernamentale către o dezvoltare industrială descentralizată, rezolvarea complexă a problemelor sociale, constituirea parteneriatelor, dezvoltarea diversificată a zonelor agricole, crearea unor instituţii menite să amelioreze calitatea resurselor umane, răspîndirea întreprinderilor mici şi mijlocii. Obiectivele generale ale programelor guvernamentale nu pot fi considerate drept concepţii politice regionale complexe, sînt doar nişte idei generale, similare cu cele cu care ne puteam întîlni cu şapte-opt ani în urmă şi în documentele politice de guvernare ale celorlalte ţări central-est-europene aflate în tranziţie. Situaţia României în privinţa elaborării unei concepţii asupra politicii de dezvoltare regională diferă faţă de celelalte ţări în tranziţie. În afară de Bulgaria şi Ungaria, au fost întocmite proiecte pentru elaborarea unui sistem instituţional al dezvoltării regionale în România. Cartea Verde elaborată sub coordonarea grupului consultativ danez RAMBOLL în cadrul programului Phare a cuprins pentru prima dată problemele dezvoltării regionale, situaţia structurii teritoriale a ţării într-un mănunchi, făcînd propuneri pentru elaborarea modelului românesc de dezvoltare teritorială. Acest document poate fi calificat drept o performanţă. Materialul informativ al documentului – lucrările şi publicaţiile care dezvăluie şi analizează diferenţele regionale ale ţării – oferă suficientă orientare pentru studierea problemelor structurii teritoriale a ţării şi este fundamentat metodologic. Trebuie evidenţiat în mod special utilizarea indexului de dezvoltare globală care face posibilă o analiză mai cuprinzătoare şi mai diferenţiată decît PIB-ul. Cartea Verde cuprinde cele mai urgente probleme ale dezvoltării teritoriale româneşti în nouă puncte: ele se întind pe o scală largă, de la necesitatea creării instituţiilor fundamentale ale dezvoltării teritoriale, prin întroducerea programării regionale, la organizarea pregătirii specialiştilor în domeniul dezvoltării regionale. În cazul unor economii de piaţă şi a unor democraţii burgheze cu un sistem instituţional articulat, propunerile sînt evidente şi pe deplin realizabile, dar în democraţia românească, care funcţionează pe baza vechilor structuri, aceste idei sînt greu de transpus în viaţă. Din această cauză
este important ca să fie elaborate toate acele reglementări care Fireşte, o reglementare juridică complexă, menită să sprijine dezvoltarea regională UE-conformă, nu poate produce schimbări pozitive imediate nici în România. Trebuie luat în considerare că organele centrale se cramponează de competenţele lor privind redistribuţia şi coordonarea, iar administraţiile locale îşi apără autonomia în faţa noilor regiuni de dezvoltare. Pentru realizarea cointeresării nivelelor de conducere tradiţionale este nevoie de elaborarea diferitelor tehnici de dezvoltare teritorială, trebuie reglementate în mod univoc diviziunea muncii, competenţele şi atribuţiunile diferitelor nivele. Din anumite puncte de vedere, condiţiile organizării regionale în România – datorită tradiţiilor istorice, a particularităţilor reţelelor de oraşe – sînt mai favorabile decît în Ungaria. • Împărţirea administrativ-teritorială a României a fost modificată de mai multe ori în decursul secolului 20, nefiind legată de tradiţii multiseculare ca în Ungaria. Administraţii publice regionale au funcţionat deja în ţară. În ciuda omogenizării forţate timp de mai multe deceni, în provinciile istorice ale ţării (Oltenia,Muntenia, Moldova,Dobrogea,Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureş) pot fi depistate amprentele identităţii regionale peste care se poate construi prin politici regionale conştiente. Trebuie menţionat însă că în cazul Ardealului trebuie procedat cu o atenţie deosebită. Pe de o parte pentru că cca. un sfert din populaţia provinciei este de naţionalitate maghiară (în cele trei judeţe ale Secuimii proporţia este de 50-80%), pe de altă parte – datorită unei politici naţionale nu lipsite de tensiuni – tendinţele de dezvoltare autonomă a regiunilor din Transilvania au numeroşi adversari. Mai ales concepţiile de dezvoltare teritorială ale Secuimii sînt puternic criticate de către autorităţi. • Politica regională din România trebuie să acorde o atenţie deosebită dezvoltării zonelor locuite de minorităţi, la fel cum procedează şi politicile occidentale. Transilvania aparţine regiunilor dezvoltate ale ţării. Pe baza indexului de dezvoltare globală, din cele 16 judeţe, 4 sînt considerate deosebit de dezvoltate, 3 dezvoltate, 6 mediu dezvoltate, şi doar 3 judeţe sînt considerate ca fiind slab dezvoltate. Politica regională a României trebuie să urmărească deci nu numai dezvoltarea zonelor subdezvoltate ale ţării, ci şi stimularea răspîndirii procedeelor inovative puse în slujba modernizării. • Pentru realizarea unei dezvoltări teritoriale descentralizate România dispune de o reţea relativ favorabilă de mari oraşe. Acestea, atît în privinţa numărului populaţiei cît şi a caracterului lor multifuncţional, pot fi luate în considerare ca centre reale de creştere economică. Funcţiile cultural-spirituale ale marilor oraşe sînt puternice, avînd în multe locuri universităţi cu capacităţi de cercetare-dezvoltare de 2-5000 de persoane şi un număr al studenţilor de 10-30 de mii. • Sistemul administrativ-teritorial al ţării se compune din multe unităţi (41 de judeţe), care datorită numărului de locuitori şi a dimensiunii lor pot fi considerate unităţi NUTS 3. În ciuda inexistenţei unei politici regionale naţionale, în mai multe zone ale României au demarat experimente de dezvoltare semnificative. În zonele montane putem să ne întîlnim cu programe de dezvoltare regională finanţate de Phare sau de alte instituţii internaţionale, numeroase oraşe mari şi-au formulat concepţia de dezvoltare infrastructurală necesară cuplării la diviziunea internaţională a muncii. Acestea sînt însă experimente izolate, pentru elaborarea programelor nu dispun nici de o concepţie naţională de dezvoltare teritorială, nici de strategii de dezvoltare pe ramuri economice. Deşi fără acestea o dezvoltare teritorială eficientă nu poate fi imaginată. După cum nu poate exista dezvoltare teritorială complexă fără programe de dezvoltare economică. Există pericolul ca în România – datorită nivelului înapoiat al infrastructurii pe plan naţional – rolul decisiv în concepţia dezvoltării teritoriale să-l joace modernizarea infrastructurii sociale, a transporturilor, a comunicaţiei, neglijîndu-se restructurarea economiei, dezvoltarea necesară creşterii rentabilităţii teritoriului, crearea numărului locurilor de muncă. Tocmai în acest scop este deosebit de importantă coordonarea dintre diferetele ministere de ramură, elaborarea migăloasă a capitolelor regionale ale programelor de reconstrucţie industrială. Legea privind dezvoltarea teritorială adoptată în 1998 a însemnat un început promiţător al schimbărilor în dezvoltarea regională a României. Semnificaţia acestei prime legi a dezvoltării teritoriale în istoria României constă în faptul că a deschis calea spre o dezvoltare descentralizată şi afirmarea dreptăţii şi echităţii sociale în deciziile politicii economice. Pentru realizarea acestor deziderate constituţionale legea a prevăzut înfiinţarea unor instituţii şi a stabilit tipurile teritoriale ale dezvoltării. Există deci şansa, ca
diferitele zone ale ţării să-şi formuleze concepţiile pentru realizarea cărora
să obţină resurse, iar sprijinul extern să fie utilizat pentru completarea
resurselor financiare ale organismelor interesate în dezvoltarea zonei
respective. Poate fi demarat şi în România un program de dezvoltare capabil să
susţină din multiple puncte de vedere interesele comunităţilor locale şi
teritoriale, orientat spre îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi securitate
existenţială a sute de Sarcinile sînt similare şi în România. Coalizarea actorilor dezvoltării teritoriale în regiunile mai mari ale ţării este necesară pentru: • accelerarea extinderii teritoriale ale activităţilor inovative conforme economiei de piaţă, dezvoltarea condiţiilor de infrastructură şi organizatorice necesare acesteia, • amplificarea coeziunii interne a teritoriului, ca dezvoltarea pe termen lung să fie motivată de condiţiile specifice ale regiunii, ca noile activităţi să se constituie într-un sistem economic interdependent, • întărirea orientării externe a economiei regiunii, intensificarea aderării la diviziunea teritorială europeană a muncii pentru crearea condiţiilor adaptării la regulile competiţiei regionale. Pentru dezvoltarea complexă a factorilor ce influenţează competiţia de piaţă, pentru construcţia unei structuri economice complexe şi moderne, pentru organizarea pieţelor regionale este nevoie de unităţi teritoriale de dimensiuni mai mari decît actualele judeţe. Altfel este contrazisă una dintre principiile fundamentale ale ştiinţelor economice, cea a rentabilităţii dimensionale. Nu este întîmplător deci, că una dintre condiţiile aderării la UE şi a obţinerii sprijinului financiar din fondurile structurale ale Uniunii este constituirea marilor regiuni asupra cărora pot fi elaborate concepţii şi programe de dezvoltare. Dar să nu ne amăgim. Legea nu a creat decît cele mai elementare condiţii ale unei dezvoltări de tip vest-european, sînt încă multe de făcut, ne stau în faţă atît conflicte de interes, cît şi o muncă incomparabil mai consecventă şi mai profesionistă decît pînă acum. Trebuie demonstrat că în ciuda rezistenţei opuse decizia serveşte interesele ţării, capacitatea de dezvoltare şi de creere de resurse a unei alianţe regionale poate depăşi orice subvenţie negociată de la vreun minister. Dacă poate fi susţinut cu rezultate, atunci există şanse de a deveni competitori şi parteneri potenţiali ai regiunilor Uniunii Europene. Consiliul regional de dezvoltare a devenit şi în România actorul cheie al noii politici regionale. Membrii ei sînt reprezentanţii interesaţi în dezvoltarea regională: consiliile judeţene, economia în ansamblu, statul central. Sarcinile sînt multiple: de la dezvăluirea şi evaluarea proceselor desfăşurate în regiune, prin elaborarea şi finanţarea programelor de dezvoltare pînă la supravegherea realizării obiectivelor de dezvoltare. Trebuie să organizeze cooperarea dintre partenerii dezvoltării regionale, să faciliteze confruntarea intereselor acestora, să propună fondurilor şi investitorilor interni şi externi iniţiative competitive, să elaboreze obiective şi programe de dezvoltare, să pună în funcţiune sisteme informaţionale, să efectueze studii de impact, să desfăşoare atribuţiuni de marketing regional, să reprezinte interesele regiunii în Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale. Din această înşirare nicidecum completă reiese că este vorba de sarcini aproape necunoscute pînă acum în practica românească a politicilor de dezvoltare regională – şi, putem adăuga, central-est-europeană –, rezolvarea lor eficientă fiind greu de aşteptat din partea oricărei administraţii locale sau judeţene. Consiliile regionale de dezvoltare sînt create nu împotriva administraţiilor judeţene ci în interesul mobilizării resurselor regionale ale acestora, însemnînd colaborarea constructivă a unor parteneri egali. Este evident însă, că reprezentanţii judeţelor membre în consilii îşi pot afirma interesele – ceea ce este o sursă de conflict previzibil – numai în posesia unor concepţii bine fondate, prin intermediul unor argumente suficient susţinute. Deciziile privind politicile de dezvoltare nu pot fi luate nici sub influenţa unor politici actuale, nici a unor interese teritoriale înguste, nici a unor idei nefondate şi ireale, chiar dacă ele apar sub forma unor subvenţii regionale sau de ramură. Deciziile privind politicile de dezvoltare şi acordarea subvenţiilor trebuie să fie puse în slujba unor obiective clare, programe anunţate public care să poată crea locuri de muncă competitive şi care să corespundă cerinţelor unei dezvoltări durabile, care să amplifice capacitatea de export al regiunii, să îmbunătăţească infrastructura dezvoltării economice, să contribuie la dezvoltarea relaţiilor economice ale regiunii. Activitatea consiliului de dezvoltare regională trebuie să fie organizată, deciziile sale trebuie să fie pregătite la înalt nivel profesional, programele de dezvoltare au nevoie de management. Ceea ce presupune o organizare minuţioasă, fără compromisuri, a activităţii consiliului. Numai un organism bine înzestrat cu instrumente profesionale va fi capabil să rezolve acele sarcini, care în regiunile vest-europene sînt efectuate de cohorte de experţi. Politicile regionale
se confruntă în toate cele trei ţări cu o multitudine de probleme. Asupra acestor lipsuri se atrage atenţia în mod sistematic şi de către Comisia Europeană. Raporturile de ţară ale statelor candidate conţin numeroase observaţii critice (Bulgaria 2000, Hungary 2000, Romania 2000). Rapoartele despre Bulgaria şi România au subliniat în ultimii ani următoarele: – Relaţia dintre unităţile administrativ-teritoriale şi regiunile statistice este neclară; – Coordonarea dintre portofolii este slabă, capacităţile necesare dezvoltării teritoriale sînt reduse; – Atribuţiile şi competenţele nivelului regional nu sînt clare; – Resursele bugetare ale dezvoltării teritoriale sînt deosebit de limitate, nu există linie bugetară regională independentă, nu au fost create condiţiile cofinanţărilor multianuale; – Serviciile informaţiilor statistice regionale sînt sărăcăcioase. Şi politica regională ungară – deşi mai dezvoltată atît din punct de vedere formal cît şi în privinţa unor elemente de conţinut – are multe de făcut, observaţiile Comisiei Europene fiind următoarele: – În funcţionarea instituţiilor capabile de absorbţie a fondurilor structurale, evoluţiile – în ciuda unei bune pregătiri – au fost minime; – Consiliile de dezvoltare judeţene şi regionale nu funcţionează peste tot fără cusur, agenţiile de dezvoltare cu 8-10 persoane constiuie o dezvoltare de capacitate semnificativă în coordonarea regională; – Finanţarea dezvoltării teritoriale trebuie reconsiderată. Trebuie clarificată în domeniul finanţării diviziunea muncii dintre ministere, trebuie creat mecanismul coordonării diferitelor resurse de ramură. Datorită lipsei de coordonare, a slabelor resurse umane şi financiare elaborarea planurilor de dezvoltare şchioapătă. Experimentul din Secuime Numeroase experienţe negative vest-europene stau mărturie, că soluţiile de dezvoltare nu pot fi copiate în mod mecanic nici în cadrul aceleiaşi ţări. Fiecare regiune trebuie să-şi găsească singur – fireşte, nu independent de cîmpurile de forţă naţionale şi europene – direcţiile şi alternativele cele mai favorabile dezvoltării propriei populaţii şi a economiei naţionale. Cheia acesteia constă în aprecierea ştiinţifică a situaţiei date prin descrierea corectă a proceselor sociale, economice şi structural-teritoriale, prin dezvăluirea relaţiilor cauzale ale factorilor care îi influenţează şi comparaţia rezultatelor obţinute în urma acestor analize cu cele ale unor teritorii cu condiţii asemănătoare sau diferite. Ţara Secuilor, formată din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş cu o populaţie de 1,2 milioane de locuitori, este o regiune a României de nivel mediu de dezvoltare. Această periferie geografică şi economică a imperiului de început de secol XX. a ajuns în centrul geografic şi în preajma centrului puterii economice a statului naţional, această poziţie însă nu a însemnat şi o capacitate de dinamizare economică. Datorită unor cauze de strategie politică şi de dezvoltare economică, respectiv, ca urmare a tradiţiilor istorice, performanţele economice ale zonei în relaţia noilor forţe economice naţionale s-au modificat doar în sensul că, în sistemul economiei româneşti, indicatorii pot fi apreciaţi la valori medii. Caracteristicile structurii economice create în urma industrializării forţate din anii ’70, au evoluat într-un mod neobişnuit pentru dezvoltarea teritorială europeană. În timp ce proporţia mîinii de lucru ocupate în industrie în Secuime era caracteristică pentru indicatorii unei epoci industriale, proporţia celor ocupaţi în agricultură indica trăsături tipice pentru o zonă preponderent agricolă. Nivelul de ocupaţie în zona terţiară fiind deosebit de scăzută. Nivelul înapoiat al sectorului serviciilor constituie un obstacol determinant al relansării economice a regiunii. Majoritatea parametrilor social-economici se situează la nivelul mediu al ţării. Asemenea mediei pe ţară, proporţia celor ocupaţi în agricultură este de 40%, celor în industrie de 28% iar în sectorul serviciilor de 32%. Indicatorii regiunii de dezvoltare Centru (din care fac parte, în afară de cele trei judeţe secuieşti, şi judeţele Braşov, Sibiu şi Alba) sînt mai favorabili, proporţia celor ocupaţi în agricultură la nivelul regiunii fiind doar de 28%. Atît nivelul de urbanizare cît şi nivelul de trai al populaţiei se situează la valori medii. Acelaşi tablou se conturează şi din analiza situaţiei structurii teritoriale a ţării. Fie că privim indicatorii dezvoltării complexe, fie nivelul PIB-ului pe cap de locuitor, judeţele din Ţara Secuilor se situează pe palierul mediu, respectiv în treimea superioară ale celor 41 de judeţe ale României. Pe baza datelor evaluate a producţiei interne la paritate cu puterea de cumpărare, faţă de media pe ţară de 6000 euro, judeţele Mureş şi Covasna depăşesc cu patru puncte, pe cînd judeţul Harghita rămîne în urmă cu patru puncte. Poziţii mai slabe pot fi depistate în unele elemente ale infrastructurii – înainte de toate în reţeaua de comunicaţie şi de drumuri –, respectiv în domeniul forţelor inovative ale dezvoltării (studii superioare, capacităţi de cercetare şi dezvoltare, potenţial de export, capital funcţional străin). Aceşti factori însă sînt semnificativi, condiţiile de accesibilitate influenţînd nefavorabil capacitatea de dezvoltare a zonei. Indicatori care desemnează locul Secuimii în spaţiul economic european, se diferenţiează în mod semnificativ faţă de valorile medii luate ca bază de comparaţie (fig.3.). Fig. 3. Poziţia Ţării Secuilor în Europa (EU15=100) şi în România (România=100) Populaţia şi gradul de ocupaţie Populaţia şi gradul de ocupaţie O analiză SWOT care însumează rezultatele cercetărilor situaţiei date, ne oferă tabloul de mai jos (Tabelul 6.). Tabelul 6. Evaluarea situaţiei social-economice a Ţării Secuilor Avantaje Condiţii demografice favorabile Identitate culturală-naţională puternică Grad ridicat de împădurire Mediu intact Atracţie turistică Grad de industrializare medie Interesul capitalului maghiar Specializare agricolă şi forestieră Centru regional multifuncţional Dezavantaje Nivelul înalt al ocupării în agricultură Nivelul de urbanizare Infrastructură nedezvoltată Accesibilitate dificilă Joasă calificare Slab sector al serviciilor Absenţa industriei prelucrătoare legată de potenţialul agricol Pericole Emigrare continuă Supraevaluarea tradiţiilor, amplificarea viziunii autarhice Păstrarea proporţiei centralizării, chiar amplificarea ei „Separatism” local şi judeţean Divizare politică Afirmarea naţionalismului majoritar în macropolitică Posibilităţi Comunitate de interese pe bază de consens Sensibilitate faţă de crearea clusterilor industriali Avansul paradigmei de dezvoltare europeană Învăţămînt superior capabil de dezvoltare Capacitate inovativă Informare europeană Un nou regionalism, afirmarea paradigmei dezvoltării teritoriale de jos în sus Concepţiile ambiţioase de dezvoltare ale unor oraşe mici şi medii Una dintre posibilele soluţii de evadare în cazul zonelor cu mari nevoi de modernizare este găsirea unor resurse suplimentare prin elaborarea unor strategii de dezvoltare posibile datorită unei strînse cooperări dintre actorii dezvoltării teritoriale, prin descoperirea şi mobilizarea resurselor interne. Această strategie de construcţie de jos în sus nu poate fi realizată exclusiv prin mijloacele tradiţionale ale dezvoltării economice, ea necesită aplicarea unor tehnici occidentale de mare finaţe, ceea ce la rîndul său necesită un nou tip de cunoaştere, o cunoaştere profundă a ştiinţei regionale a economiei, respectiv chiar şi relaţiile dintre actorii dezvoltării regionale trebuie să îmbrace o nouă formă. O bine cunoscută teză a sociologiei spune că o societate, al cărui mod comportamental se schimbă puţin de la o generaţie la alta, poate fi considerată tradiţională. Numeroasele exemple demonstrează că eficienţa economică a unei societăţi tradiţionale este scăzută. Cel mai relevant element al unei societăţi tradiţionale constă în lentoareea sau lipsa schimbărilor structurale, dat fiind faptul că din punct de vedere intelectual comunitatea trăieşte într-o lume închisă. O comunitate teritorială este modernă dacă este capabilă să-şi coordoneze propria dezvoltare internă (endogenă). Modernizarea cuprinde următoarele elemente: • Un nivel de dezvoltare determinat cu o structură economică corespunzătoare condiţiilor regiunii, în care sectorul terţiar arată o tendinţă ascendentă; • Nivel de dezvoltare tehnică şi tehnologică în industrie şi agricultură; • Structuri sociale flexibile şi diferenţiate, o mare diversitate a structurilor sociale pe straturi şi roluri; • Deschidere, în sensul că grupurile sociale conducătoare ale regiunii sînt capabile să confrunte consecinţele şi riscurile sociale ale inovării; • Organizaţii capabile să se adapteze la mediul european; • Un anumit nivel al dezvoltării infrastructurii, îndeosebi în domeniul pregătirii profesionale, a accesibilităţii şi a informaticii; • Instituţii, norme, procedee, calităţi receptive ale conştiinţei sociale capabile să asigure înfăptuirea şi funcţionarea eficientă a elementelor anterioare; • Diminuarea formelor tradiţionale ale organizării sociale, ceea ce fireşte, nu înseamnă anularea tradiţiilor culturale ci duce la schimbarea mentalităţilor; • Un mediu cultural care promovează nevoia unei noi cunoaşteri, care poate conştientiza că modernizarea constituie o creştere a capacităţii de aplicare a cunoaşterii confirmate în toate ramurile producţiei, că modernitatea este acel cadru social-cultural şi psihologic care contribuie la aplicarea inovaţiei în economie. Prioritatea strategiei de dezvoltare a Ţării Secuilor ar putea fi o dezvoltare a capacităţii şi a dispoziţiei de înnoire şi adaptare a societăţii regiunii, ca schimbările necesare realizării acestei înnoiri să poată fi corelate cu succes cu valorile autentice. O altă chestiune strategică constă în alegerea zonelor implicate în elaborarea programelor. Este evident că, specificul sarcinilor de dezvoltare şi raza lor de acţiune teritorială pretinde unităţi teritoriale diferite. Sarcinile de modernizare regională pot fi concepute în spaţii subregionale şi locale. Practica Uniunii Europene a răspuns acestei dileme cu aşa zisul sistem NUTS. Sarcinile de anvergură e bine să fie rezolvate în sistemul NUTS 2, dezvoltările mai restrînse în NUTS 3, iar cele locale la nivel NUTS 4 sau 5. Aplicarea acestei experienţe de dezvoltare în cazul Secuimii ridică două probleme. Pe de o parte, dacă poate fi imaginată elaborarea şi realizarea strategiei de modernizare în cadrul împărţirii regionale actuale – regiunea centru – din România? Pe de altă parte, ce fel de împărţire interjudeţeană ar fi indicată pentru regiune? Prima dilemă nu poate primi un răspuns hotărît şi univoc. Uniunea Europeană a delegat competenţele privind constituirea nivelului regional statelor naţionale. În statele membre actuale nivelul NUTS 2 reprezintă unităţi teritoriale în medie de cca. 1,6 milioane de locuitori, cu diferenţe destul de semnificative în jurul valorii medii. Nici dimensiunea unităţilor NUTS 2 constituite în ţările candidate din Europa Centrală şi de Est nu se deosebeşte semnificativ, numărul mediu al populaţie în unităţile mezo fiind în jur de 1,9 milioane. Valori ce depăşesc media pot fi observate în Polonia şi România. În prima, valoarea medie a populaţiei este de 2,3 milioane, iar în cea de a doua, de 2,8 milioane de locuitori. Pare să fie justificată deci dorinţa reconsiderării diviziunilor actuale a regiunilor din România. Considerăm posibil, ca în cadrul unei noi împărţiri ale regiunilor, Secuimea să fie incadrată ca regiune separată. Dimensiunea sa ar corespunde recomandărilor UE. În măsura în care România ar dori să ofere un exemplu în aplicarea practică a cerinţelor europene privind rolul minorităţilor naţionale în dezvoltarea teritorială, această soluţie ar trebui să beneficieze şi de susţinerea univocă a cercurilor politice înalte. Târgu-Mureşul multifuncţional ar putea îndeplini în mod plenar rolul de centru al regiunii. Nici delimitarea celuilalt nivel teritorial nu este o sarcină uşoară. Nivelul NUTS 4 este important în primul rînd din punctul de vedere al pieţei muncii, fiind o unitate teritorială în cadrul căreia poate fi organizat în mod optimal ocupaţia categoriei corespunzătoare de vîrstă a populaţiei. Comunele din România nu corespund acestui obiectiv, dimensiunea lor fiind mult inferioară (în Secuime 12,3 mii locuitori) celei necesare, care conform normelor Uniunii ar trebui să se cifreze în jurul a o sută de mii de locuitori. Atunci cînd apare necesitatea aplicării acestei categorii nu este vorba de dorinţa reconstituirii scaunelor secuieşti tradiţionale ci de aplicarea experienţei europene. Concluziile comparaţiei Bulgaria şi Ungaria sînt două ţări europene de dimensiune medie-mică iar România aparţine categoriei statelor mai mari. Rădăcinile inegalităţilor lor regionale se află în întîrzierile dezvoltării industriale şi în diferenţa de fază faţă de Europa Occidentală în privinţa urbanizării. Cele patru decenii de economie de plan nu au fost capabile să reducă nici rămînerile în urmă în domeniul productivităţii economiei, nici să reducă semnificativ cauzele diferenţelor teritoriale. Ca urmare a importantelor investiţii sociale ale perioadei socialiste, diferenţele economice şi sociale dintre regiuni s-au diminuat. La începutul anilor ’80 ne-am putut da seama că acest proces nu poate asigura dezvoltarea durabilă. Această politică izvorîtă din principii ideologice similare a fost asociată cu practici diferite în ţările analizate. Pragmatismul dezvoltării teritoriale din Ungaria – graţie şi colaborării intense cu cercurile de specialitate din Europa de Vest – a putut aplica numeroase soluţii de dezvoltare neîngăduite în celelalte ţări ale Europei de Est. Succesul limitat ale acestora poate fi explicat prin sistemul politic care îngrădise reformele economice. Dezvoltarea teritorială din Ungaria de după schimbarea de regim putea să se sprijine într-o anumită măsură pe antecedentele ultimelor două decenii. Nu este întîmplător că încă de la începutul anilor ’90, chiar înainte de semnarea parteneriatului cu UE, în Ungaria începuseră pregătiri profesionale intense în scopul creării unui sistem modern al politicilor regionale. Toate elementele sistemului de obiective, instrumental şi instituţional al dezvoltării teritoriale din Europa de Est au fost încetăţenite mai întîi în Ungaria. Bulgaria – care aplicase modelul sovietic al distribuţiei teritoriale al forţelor de producţie în perioada socialistă – acceptase mai tîrziu întroducerea anumitor elemente ale politicii regionale europene moderne. Politica voluntaristă de industrializare a României, respectiv practica unei urbanizări forţate, legate de o politică socială naţionalistă, a dus la nivelarea teritorială a sărăciei şi a subdezvoltării. Un rol important în generarea schimbărilor, mai mare decît aspiraţiile interne ale politicii sociale şi economice, atît în Bulgaria cît şi în România, fusese jucat de către condiţiile stabilite de Comisia Europeană. În pofida asemănărilor din schimbările intervenite în structura teritorială ale celor trei ţări, răspunsurilor diferite date provocărilor dezvoltării regionale şi diversitatăţii rezultatelor dezvoltării demonstrează că „blocul est-european” este cel puţin atît de eterogen ca şi Uniunea Europeană. Acest adevăr trebuie să fie luat în consideraţie şi de reformele politice structurale ale Uniunii Europene. Strategia construcţiei de jos în sus nu poate fi realizată exclusiv prin mijloacele tradiţionale ale dezvoltării economice, ea necesită aplicarea unor tehnici occidentale complexe de mare fineţe, ceea ce la rîndul său necesită un nou tip de cunoaştere, o cunoaştere profundă a ştiinţei regionale a economiei, respectiv relaţiile dintre actorii dezvoltării regionale trebuie să îmbrace o nouă formă instituţională. Capacitatea aducătoare de venit al teritoriului nu poate fi amplificată decît prin modernizare, ceea ce necesită crearea unui consens larg între toţi actorii dezvoltării teritoriale. Afirmarea principiului economiei deschise reclamă o evaluare cuprinzătoare a tradiţiilor şi analiza efectelor lor sociale.q * Instituţie desfiinţată şi ea între timp, atribuţiunile ei fiind transferate Ministerului Integrării Europene. (N. red.) Bibliografie: Benedek J. 2000: A társadalom térbelisége és térszervezése, Cluj, Ed. Risoprint. Berend T.I.-Ránki Gy. 1987: Európa gazdassága a 19. században, 1780-1914. Budapesta, Ed. Gondolat. Bernek Á. 2000: Bulgária. In: Probald F. (red.): Európa regionális földrajza, Budapesta, Ed. ELTE Eötvös. Boev, J. 2002: Bulgaria: Decentralization and modernization of public administration. In: Péteri G. (Ed.): Mastering Decentralization and Public Administration Reforms in Central and Eastern Europe. Budapesta, Open Society Institute, Local Government and Public Service Reform Initiative. p. 93-120. Bulgaria 2000. Regular report from the Commission on Bulgaria’s progress towards accession. Brussels, CEC, 8 November 2000. Enyedi Gy. 1978: Kelet-Közép-Európa gazdassági földrajza. Budapesta, Ed. Közgazdassági és Jogi. Enyedi Gy. : Településpolitikák Kelet-Közép-Európában, Társadalmi Szemle, 10. p.20-31. Enyedi Gy. 1992: Urbanizáció Kelet-Közép-Európában, Magyar Tudomány, 6. p. 393-401. Geografia na Balgaria. Fiziceska geografia, soţialno-ikonomiceska geografia. Sofia, Akademicino izdateltstvo Prof. Marin Drinov. 1997. Geshev, G. 1997: Initiatives for the launching of a co-operative spatial planning process. Bonn, Bundesforschungsanstalt für Landeskunde und Raumordnung. Geshev, G. 1999: Problemi na regionalnoto razvitie i regionalnata politika v Republika Balgaria. Sofia, Geografski institut BAN, Jugozapaden universitet Neofit Rilski. Geshev, G. 2001: The role of regions of South-Eastern space in the enlarging European Union. In: Gál Z. (Ed.): Role of the Regions in the Enlarging European Union. Pécs, Centre for Regional Studies, HAS. Discussion Papers, Special Issue. p. 81-100. Geshev, G. 1997: The Geografical Space – an Investment for the 21th Century. Sofia, Institute of Geography, BAS. Green Paper. Regional Development policy in Romania. Bucharest, Government and the European Commission. 1997. Gruber K. 2000: Románia a régiók Európájában. Van-e esélye a devolúciónak, illetve az erdélyi regionális kormányzati szervezetek létrehozásának? – Tér és Társadalom. 1. p. 145-162. Gyurova, E. 2002: Emerging multi-ethnic policies in Bulgaria: a central-local perspective. In: Bíró A-M.-Kovács P. (Eds.): Diversity in Action. Local Public Management of Multi-ethnic Communities in Central and Eastern Europe. Budapest, Open Society Institute, Local Government and Public Service Reform Initiative. p. 97-133. Hajdú-Moharos J. (red.): Útkereső ország. Földrajzi tanulmányok Romániáról. Vörösberény, Balaton Akadémia. Horváth Gy. 1996: Transition and regionalism in East-Central Europe. Tübingen, Europäischen Zentrum für Föderalismus-Forschung. Occasional Papers, 7. Horváth Gy. 1998: Az átmenet regionális hatásai Kelet-Közép-Európában. Területi Stisztika, 4. p. 295-318. Horváth Gy. 2000: Decentralizáció és a régiók – kelet-közép-európai nézőpontból. In: Horváth Gy. – Rechnitzer J. (red.): Magyarország területi szerkezete és folyamatai az ezredfordulón. Pécs, MTA Regionális Kutatások Központja. p. 60-72. Horváth R. – Veress E. 2003: Regionális politika és területfejlesztés Romániában. Cluj. Manuscris. Hungary 2000. Regular report from the Commission on Hungary’s progress towards accession. Brussels, CEC. 8 November 2000. Hunya G. – Réti T.-R. – Süle A. – Tóth L. 1990: Románia 1944-1990. Gazdasság- és politikatörténet. Budapest, Atlantisz-Medvetánc. Ianoş, I. 2000a: Less-favoured areas and regional development in Romania. In: Horváth Gy. (Ed.): Regions and Cities in the Global World. Pécs, Centre for Regional Studies, HAS. P. 176-191. Ianoş I. 2000b: Romania. In: Bachtler, J.- Downes, R.- Gorzelak, G. (Eds.): Transition, Cohesion and Regional Policy in Central and Eastern Europe. Aldershot, Ashgate. p. 167-176. Ianoş I. - Pumain, D.- Racine, J.B. (Eds.) 2000: Integrated Urban Systems and Sustainability of Urban Life. Bucureşti, Ed. Tehnică. Illés I. 2002: Közép- és Délkelet-Európa az ezredfordulón. Átalakulás, integráció, régiók. Budapest-Pécs, Ed. Dialóg Campus. Nemes Nagy J. 1987: A regionális gazdassági fejlődés összehasonlító vizsgálata. Budapest, Ed. Akadémiai. Pascariu, S. 2000: Programrégiók és a határmenti területek fejlesztése Romániában. In: Horváth Gy. (red.): A régiók szerepe a bővülő Európai Únióban. Pécs, MTA Regionália Kutatások Központja. p. 60-71. Romania. Regular report from the Commission on Romania’s progress towards accession. Brussels, CEC, 8 November 2000. Şandru, I. 1975: România. Geografia economică. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică. Sandu, D. 1999: Spaţiul social al tranziţiei. Polirom. Somai J. (red.) 2001: Az erdélyi magyar gazdassági gondolkodás múltjából. Cluj, Ed. Romániai Magyar Közgazdász Társaság. Spiridonova, J.- Grigorov, N. 2000: Bulgaria. In: Bachtler, J. – Downes, R. – Gorzelak, G. (Eds.): Transition, Cohesion and Regional Policy in Central and Eastern Europe. Aldershot, Ashgate. p. 71-83. Vincze M. 2000: Régió- és vidékfejlesztés. Elmélet és gyakorlat. Cluj. Ed. Universităţii. Traducerea de Elek Szokoly * Gyula HORVÁTH (n. 1951), doctor în economie,specialist în domeniul politicilor regionale europene, cooperare regională în Europa Centrală şi restructurare şi transformare regională în Europa Centrală şi de Est. Este director general al Centrului de Studii Regionale al Academiei Ungare de Ştiinţe din Pécs, profesor de Politici regionale comparative europene la Universitatea din Pécs, doctor honoris causa al Universităţii din Kaposvár, membru al Academia Europaea din Londra, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, preşedinte al Asociaţiei Ungare de Ştiinţe Regionale. Autor şi coeditor a 25 de volume şi aprox. 190 de articole de specialitate, dintre care: Európai regionális politika (1998), Regionális támogatások az Európai Unióban (2001). Horváth Gyula, Magyarország és két később csatlakozó ország (Bulgária és Románia) regionális politikájának összehasonlítása, publicat cu permisiunea autorului. |
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006