Editorial

Fidelă politicii sale editoriale de a conferi dezbaterilor publice un suport teoretic solid, altera continuă în acest număr dublu să furnizeze subiecte de reflecţie autorilor de programe de guvernare şi politici publice în chiar momentul în care subiecte repudiate încă – regionalizarea, autonomia, statul multietnic, dilemele identitare – covîrşesc prin impetuozitate superficială orice încercare de abordare raţională. În plin vacarm legat de respingerea cupidă în România a dialogului privind forma pe care statul o va îmbrăca dacă doreşte să devină democratic şi just, Europa Centrală şi de Est se mişcă lent, dar palpabil, în direcţia unei regîndiri fundamentale a structurii statului post- comunist, căruia libertatea de expresie, pluralismul politic şi spiritul civic i-au purificat treptat trecutul totalitar. Obsesiv, în România regionalizarea, autonomia, statutul minorităţilor sînt prezentate opiniei publice şi, din păcate, resimţite de aceeaşi opinie publică, drept o siluire a suveranităţii naţionale de către oculta internaţională. Deşi statul se reclamă, prin constituţie, tratate şi mai nou prin aderarea la organismele euroatlantice, drept depozitar şi protector al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, al demnităţii umane în ultimă instantă, prin vocile sale autorizate, preşedinte, prim-ministru, parlamentari reprimă sever orice dezbatere de forme de libertate cum ar fi, de pildă, autonomiile. Aruncarea în derizoriu şi clandestinitate a temelor politice majore face ca, sistematic, România să fie ocolită de modernitate.

La polul opus, Cehia, Ungaria şi Polonia au considerat reforma administraţiei la nivel subnaţional drept o sarcină esenţială în procesul reconstrucţiei sistemelor lor politice şi administrative de după 1989. Contextul politic şi intelectual remarcabil de liberal şi deschis a permis încă la începutul anilor 1990 includerea reformei stucturii statului în primul pachet de schimbare a constituţiei. Deşi fiecare din cele trei state a ales, cum e şi firesc, stilul şi ritmul propriu, a existat pe parcursul întregii perioade de tranziţie de la totalitarism la libertate un grad ridicat de similitudine, rezultat, desigur, şi din apropierea şi armonizarea pe care li le-a conferit frăţietatea de la Vişegrad. Studiile comparative de înaltă ţinută ştiinţifică ai unor experţi consacraţi în literatura domeniului – Michal Illner sau Gyula Horváth – încearcă să ofere un sprijin analitic util decidenţilor preocupaţi sincer de reforma administrativă a societăţii româneşti.

Cursa pentru Europa se apropie de momentul adevărului. Dincolo de oratoria politică şi politicianistă şi de mimarea descentralizării şi regionalizării aceasta implică asumarea unor obligaţii şi valori, aplicarea în practica de zi cu zi a unor reforme autentice şi profunde. Una dintre tarele fundamentale şi permanente, aproape unanim recunoscute ale societăţii româneşti este lipsa capacităţii administrative în condiţiile unui stat de drept, democratic. Ceea ce în sistemele autoritare – de dreapta sau de stînga – părea să dea roade – odată ce nu era vorba decît de executarea orbească a directivelor venite de sus -, în cadrul unui sistem cît de cît democratic s-a dovedit a fi un eşec desăvîrşit. Teama viscerală a oricărei puteri de a pierde controlul deplin asupra supuşilor contribuabili, asupra unui electorat care ar putea eventual să se administreze (mult mai eficient) singur, devenind astfel „autonom”, paralizează orice încercare de reformă administrativă profundă.

Publicarea studiului exhaustiv dedicat de parlamentarul elveţian Andreas Gross experienţelor pozitive ale regiunilor autonome coincide cu furtuna declanşată în opinia publică, dar întreţinută îndeosebi de o elită politică suficientă şi subintelectuală, privind autonomiaŢinutului Secuiesc. Ne vom abţine să acordăm calificative acestor demersuri politice minoritare, dar altera îşi propune ca prin publicarea studiului şi raportului Gross la Consiliul Europei să readucă în atenţia analiştilor grăbiţi chestiunea legitimităţii autonomiilor, ca instrument eficient de asigurare a dezvoltării armonioase şi a prevenirii conflictelor interetnice. Cu riscul repetiţiei didactice, Gross reaminteşte că structura statelor europene, rezultat al succesiunii conflagraţiilor continentale, nu coincide cu teritoriile locuite de naţiuni, mai precis, naţiunile transcend fruntariile de stat, fiecare naţiune europeană trăind dubla ipostază de majoritate şi minoritate. Aspiraţia spre unitate naţională, percepută ca un rezervor perpetuu de iredentism şi secesionism, a fost reprimată constant de statul naţional, ceea ce nu a făcut decît să accentueze tendinţele separatiste. Modelul lui Gross, propus Consiliului Europei şi statelor membre, inclusiv România, porneşte de la premisa că autonomia regională, oferă cadrul optim pentru realizarea, pe de o parte a aspiraţiilor identitare, iar pe de altă parte permite păstrarea status quo-ului la care statele europene continuă să ţină, în ciuda gradului avansat de integrare. Conform lui Gross, de vreme ce nu fiecare minoritate poate înfiinţa un stat propriu, statele europene trebuie să adopte prevederi constituţionale care să permită transferul de puteri de la nivelul central în beneficiul acestor minorităţi. Diviziunea puterilor, federalismul, regionalismul, sistemul devolutiv, asocierea liberă, organizarea teritorială asimetrică, statutele speciale sînt amplu tratate de autorul elveţian, spre beneficiul celor care doresc să aprofundeze acestă temă printr-o abordare sistematizată. Raportul Gross, devenit Recomandarea 1609, apoi Rezoluţia 1334 a Consiliului Europei, deschide o cale nouă de reflecţie asupra autonomiei regionale ca sursă de armonie interetnică şi va conduce, fără îndoială, pe termen mediu şi lung, la adoptarea de noi standarde europene în domeniu, chiar dacă, pentru moment, Convenţia Europeană, aseptică, evită subiectele generatoare de pasiuni şi umanism, mărginindu-se la cel mai mic divizor comun. Astăzi, într-adevăr, cea mai mare parte a crizelor politice din Europa se petrec în interiorul statelor, este în interesul stabilităţii şi securităţii continentale ca sursele de tensiune să dispară, mai mult, autonomiile conferă comunităţilor etnice, lingvistice şi religioase minoritare acea egalitate de şanse care constituie condiţia primordială a afirmării demnităţii umane. Majoritatea celorlalte studii publicate în acest număr dublu vin să ilustreze şi să sublinieze tocmai această filozofie.