Interviu cu Romano PRODI

GIUSEPPINA PATERNITI

Proxima lărgire echivalează cu reunificarea Europei

– Stimate domnule preşedinte Prodi, rolul internaţional al Europei pare, în continuare, foarte fragil, mai ales după 11 septembrie. Ce aţi întări pentru a conta mai mult în calitate de Uniune Europeană?

– În ciuda succeselor marcante obţinute în multe domenii, Uniunea Europeană nu are încă, la nivel internaţional, un rol politic corespunzător dimensiunilor şi puterii sale economice. Acesta este rezultatul evoluţiei istorice a proiectului european, care – chiar fiind inspirat de obiective politice şi sociale, în primul rînd pacificarea continentului – a privilegiat, în mod tradiţional, aspectele economice, în care s-a individualizat cheia pentru rezolvarea conflictelor seculare dintre ţări vecine.

Evenimentele care în ultimii ani au zguduit Balcanii, dar şi alte crize mai mult sau mai puţin învecinate cu graniţele noastre, au pus accentul pe dificultatea pe care o întîlnesc în continuare statele europene în a vorbi într-un singur glas. Problema nu priveşte doar politica externă: şi politica monetară şi economică, de exemplu, ar cere o conducere unitară şi coerentă.

Primul lucru care are nevoie de întărire pentru a conta mai mult în calitate de Uniune Europeană este încrederea: încrederea cetăţenilor în instituţiile europene şi încrederea reciprocă a statelor membre. Numai implicînd mai puternic factorul cetăţenesc în deciziile luate la nivel european se vor putea lua decizii curajoase, şi numai depăşind îndoielile reciproce statele membre vor fi dispuse să renunţe la puterea de veto şi să se încredinţeze votului majorităţii.

Cîteva evoluţii recente sînt încurajatoare şi se bazează pe aceste presupoziţii. După realizarea pieţei unice, acum este vorba să construim o Uniune în care Statele membre pun în comun anumite elemente esenţiale ale suveranităţii naţionale, precum apărarea. În acest scop a fost dezvoltată PESC, politica externă şi de siguranţă comună.

Uniunea Europeană afirmă conservarea valorilor comune, dar tinde în acelaşi timp să armonizeze punctele de vedere ale statelor membre, în cadrul instituţiilor internaţionale. Printre acţiunile întreprinse recent amintesc ajutorul umanitar în Bosnia-Herţegovina, observatorii alegerilor în Rusia, susţinerea procesului de pace în Orientul Mijlociu, contribuţia la acţiunea de deminare şi interzicerea minelor antipersonale. PESC e un instrument eficace de moralizare a relaţiilor internaţionale şi constituie o deschidere pentru edificarea păcii în lume.

Aş vrea să mai adaug că armonizarea la nivel comunitar a politicii externe şi de apărare e cu mult mai necesară după atentatele din Statele Unite. Cu toţii am fost profund tulburaţi de tragedia care a lovit poporul american şi Europa s-a asociat de îndată luptei împotriva terorismului, care trece în mod clar printr-un front diplomatic comun.

– Desigur, e necesară construirea unei Europe politice, dar nu se poate ascunde infiltrarea unor scepticisme cu privire la aceasta. În lumina declaraţiilor şef lor de guverne, a dezbaterii deschise în Europa, dumneavoastră credeţi că mai există posibilităţi de parcurs comun? Şi ce priorităţi, după părerea dumneavoastră, ar trebui stabilite?

– În realitate, dincolo de scepticismul manifestat de anumite părţi, eu am impresia că sînt cu adevărat puţini cei care se iluzionează că s-ar putea lipsi de Europa. Nu numai de piaţa unică, ci de o entitate politică de nivel continental în care să se aplice aceleaşi legi şi să fie respectate aceleaşi principii şi aceleaşi valori. Într-o lume tot mai interdependentă, e pur şi simplu de negîndit rezolvarea la nivel strict naţional a problemelor unei lumi globalizate.

E deja un fapt consolidat că există un model european care ia forme atît de diverse dar care e, în mod clar, distinct de modelul american şi de cel japonez. De exemplu, obiectivele principale ale Uniunii Europene sînt bunăstarea şi solidaritatea cetăţenilor, obiective care trebuie susţinute pe rînd. Consider deci că integrarea, între statele membre, trebuie să continue, deşi în respectul suveranităţii naţionale. Societatea civilă e aceea care cere, tot mai des, intervenţii coordonate la nivel european. Sînt convins că după actul unic de la Nisa metoda de integrare imaginată de Jean Monnet şi-a atins limita şi că trebuie modernizată şi întărită în scopul construirii Europei politice. După cea economică, trebuie să construim Europa socială şi în acest moment toate nivelele societăţii aspiră să-şi aducă propria contribuţie ia edificarea europeană şi, totodată, să-şi facă auzită vocea înlăuntrul acesteia.

Trebuie să încadrăm această problemă în conformitate cu principiul subsidiarităţii care serveşte la aducerea procesului de decizie mai aproape de cetăţeni dar şi la extinderea competenţelor Uniunii. Nu va fi uşor, mai ales pentru că procesul coincide cu lărgirea spre Europa orientală şi meridională.

Un moment crucial pentru trecerea de la Europa pieţelor la Europa drepturilor şi a libertăţilor a fost adoptarea Cartei drepturilor fundamentale la summit-ul de la Nisa. Mulţumită acestor noi elemente, Europa îşi găseşte o nouă legitimitate şi marchează începutul unui proces constituţional în care democraţia europeană nu va mai putea eluda problemele pe care statele membre le-au înfruntat deja de secole. Mă gîndesc mai ales la principiul separării puterilor şi ia sistemul taxelor. Astăzi aceste principii sînt în discuţie în sînul Uniunii şi niciunul dintre răspunsurile constituţionale tradiţionale nu poate furniza soluţii de lungă durată pentru arhitectura europeană. A sosit momentul să punem la lucru imaginaţia.

Uniunea Europeană a demarat un proces care cuprinde o Convenţie, compusă din parlamentari europeni şi naţionali, din guverne şi din Comisie, cu scopul de a pregăti o nouă conferinţă interguvernamentală, prevăzută pentru 2004. A sosit într-adevăr momentul de a discuta deschis despre finalitatea politică a Uniunii şi despre obiectivele pe care vrem să le urmărim împreună, în Europa. Convenţia constituie un mare pas înainte spre o Europă mai democratică şi mai transparentă. În trecut, în fapt, s-a urmărit o metodă de tip diplomatic, de negociere între reprezentanţii guvernelor, metodă care nu mai corespunde naturii Uniunii şi aspiraţiilor legitime spre o mai mare participare şi reprezentare, exprimate de cetăţenii europeni.

Dar nu putem aştepta ca acest nou proces să ajungă la capăt pentru a acţiona. Trebuie, începînd de azi, să răspundem noilor aşteptări ale cetăţenilor, aşteptări la a căror naştere a contribuit chiar Uniunea. Nu putem să amînăm totul pînă la proximele întîlniri instituţionale; putem, în schimb, să desfăşurăm toate potenţialităţi le oferite de tratatele actuale. Cartea albă asupra guvernării a deschis deja drumul către o reformă a diritto constantă a sistemului comunitar în sensul deschiderii, participării, transparenţei, coerenţei şi eficacităţii.

– O dată cu reformele Uniunea se va măsura şi cu provocarea lărgirii spre est, un drum deja început. Ce avantaje va aduce ţărilor europene, după părerea dumneavoastră, această lărgire a graniţelor?

– Perspectiva lărgirii e o datorie istorică pentru Uniunea Europeană. Diversele lărgiri din trecut au permis întotdeauna consolidarea proiectului comunitar iar perspectiva de adeziune a ţărilor Europei de Est, ale Maltei şi Ciprului va transforma Uniunea într-o putere continentală. Următoarea lărgire echivalează cu reunificarea Europei, cu apariţia unui actor cu greutate pe scena internaţională şi cu definitiva afirmare a valorilor păcii şi democraţiei.

Lărgirea va aduce semnificative benificii economice, politice şi sociale, atît statelor membre, cît şi noilor aderenţi. Obiectivul nostru ambiţios este crearea nu doar a unei imense pieţe unice, dar şi a unui spaţiu de justiţie, de siguranţă şi de prosperitate pentru jumătate de miliard de cetăţeni. Parlamentele ţărilor candidate se implică profund pentru a primi acquis-ul comunitar, iar în statele mai avansate marele efort de modernizare a economiilor a început deja să dea primele roade.

Bineînţeles, intrarea a doisprezece noi membri în Uniune va spori diversitatea noastră, dar asta nu ne sperie deoarece diversitatea este principala noastră resursă. Convieţuirea culturilor şi tradiţiilor diverse e posibilă şi valorizată chiar de adeziunea la aceleaşi valori şi la principii comune. Eu sînt convins că într-un deceniu vom avea o Europă mai puternică, mai stabilă şi mai unită.

– Lărgirea a suscitat deja o mare dezbatere la Nisa, unde au intrat în joc criteriile de reprezentare a ţărilor din Uniune. Credeţi că, în final, acordul obţinut va garanta suficient o cale unitară a Europei lărgite?

– Uniunea Europeană trebuie să fie gata să-şi primească noii membri, ceea ce înseamnă reînnoirea regimului instituţional şi găsirea de spaţiu în cadrul Parlamentului European, Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie etc. În aceiaşi timp, trebuie să veghem pentru ca toate instituţiile să funcţioneze eficient după ce lărgirea a devenit realitate. Tratatul de la Nisa a dat deja anumite răspunsuri problemelor instituţionale ridicate de lărgire. Începînd din 2005, statele membre nu vor mai dispune decît de cîte un comisar la Bruxelles. Cînd Uniunea va cuprinde 27 de membri va trebui să se revizuiască numărul de comisari, care va fi inferior celui de ţări, şi se va institui un sistem de rotaţie mulţumită căruia fiecare stat va fi reprezentat periodic în sînul Comisiei.

Au fost deja definite, pe lîngă numărul de locuri din Parlamentul European, proporţia voturilor în Consiliu şi pragul de majoritate calificată. În ceea ce priveşte Consiliul, tratatul de la Nisa a fixat un prag maxim de 345 voturi pentru o Europă din 27 şi un prag de majoritate care va putea fi atins cu acordul a circa cincisprezece state membre. Totuşi, deciziile vor putea fi adoptate numai cu aprobarea statelor membre care reprezintă majoritatea populaţiei din Uniune.

Aceste reforme instituţionale, foarte tehnice, sînt toate expresia uneia şi aceleiaşi voinţe: concilierea lărgirii şi a coerenţei Uniunii. În alţi termeni, va fi nevoie să se garanteze paritatea tratamentului noilor membri şi, în acelaşi timp, creşterea eficacităţii şi consolidarea democraţiei instituţiilor comunitare. Din partea mea, eu sînt încrezător că tratatul de la Nisa va fi adoptat şi că se va sfîrşi prin instituirea unui sistem echitabil între Statele membre şi Uniune.

Dar trebuie să vedem mai departe de Nisa. Dacă într-adevăr acest tratat elimină toate condiţiile juridice pentru demararea procesului de lărgire, alte reforme sînt necesare pentru gestionarea Uniunii din 27 sau 30 de state, adică Uniunea întregului continent. De aceea, am demarat acel proces la care m-am referit mai sus.

– Domnule preşedinte, e inutil s-o ascundem, în opinia publică există şi puţină preocupare pentru consecinţele pe care lărgirea le va avea asupra economiei, asupra ocupării forţei de muncă şi asupra sistemului de afaceri, în particular. Nu va fi oare penalizat Sud-ul nostru, care se va dovedi mai puţin competitiv pentru firme, în raport cu ţările din Est?

– Sînt convins că lărgirea va avea efecte pozitive asupra sistemului productiv şi asupra ocupaţiei; acesta este un fapt pe care îl reafirm cu plăcere. O piaţă internă mai vastă şi o mai mare forţă contractuală în negocierile bilaterale şi multilaterale nu vor putea decît favoriza expansiunea economică şi raţionalizarea sistemului.

Crearea politicii regionale a tradus în practică solidaritatea economică a Statelor membre faţă cu regiunile mai defavorizate, şi aceasta în avantajul tuturor, în special al Europei meridionale. Nu există dubii că lărgirea către est va implica o revizuire a politicii regionale şi că fondurile disponibile vor trebui să se extindă pe un evantai mai amplu, cuprinzînd răsăritul şi sudul continentului. Totuşi, trebuie să evidenţiem două elemente. Primul este faptul că politica regională a fost recent reorientată pentru a dirija ajutoarele spre regiunile mai în dificultate. În cadrul acestei noi politici, Sudul s-a ales cu o creştere a subvenţiilor. Pe lîngă asta, dacă privim înapoi, în perspectivă istorică, şi adeziunea Spaniei şi a Portugaliei, în 1986, a suscitat preocupări deosebite. Existau temeri, în special cu privire la concurenţa cu regiunile Sudului italian, dar aceste temute repercusiuni negative nu au existat. Totul duce la credinţa că lărgirea pieţei unice va constitui un stimul şi pentru Sudul nostru.

Să nu uităm apoi că Mediterana redobîndeşte în aceşti ani o centralitate ce părea pierdută, iar regiunile Italiei Meridionale se găsesc într-o poziţie ideală pentru a profita de pe urma relansării schimburilor cu Africa de Nord şi Orientul Apropiat, în plus, pentru Italia a sosit momentul de a-şi oferi propria contribuţie la solidaritatea europeană, aşa cum alţii au făcut-o pentru noi în trecut, şi o atare contribuţie va consta şi din destinarea anumitor credite regionale către ţările din Est.

– În fine, este o provocare de acceptat, dar Sudul trebuie să şi recupereze timpul pierdut. Pe ce pîrghii, după părerea Dumneavoastră, va trebui să apese Italia Meridională?

– Industrializarea Italiei Meridionale a fost frînată de numeroase motive – istorice, culturale, geografice şi de natură publică. În noua realitate a acestor ani, eu cred că sudul are cărţile în regulă pentru a face un pas înainte, în raport cu distanţa care 1-a separat îndelung de Nordul industrial şi de restul Europei.

Există, cu adevărat, premise pentru naşterea şi dezvoltarea unui sector comercial şi a unui sector terţiar avansat: o abundentă mînă de lucru calificată, o poziţie geografică favorabilă, infrastructuri adecvate. Sigur, lupta cu flagelurile care afectează dintotdeauna Sudul nu trebuie să coboare garda. Dar e vorba de a iniţia un cerc virtuos: combătînd şomajul se sustrag resursele criminalităţii organizate şi clientelismului, care sînt flagelurile cele mai rele.

Nu e vorba de iluzii, ci de realităţi concrete. Mă gîndesc, de exemplu, la portul Gioia Tauro: acest port, născut din greşeală şi rămas pustiu vreme de optsprezece ani, a înregistrat o evoluţie nesperată cînd a devenit evident că situaţia în Europa se schimbă şi că se putea contrapune Rotterdam-ului şi porturilor din Nord un mare trafic în Sud. Acum zece ani, 75% din traficul european trecea prin porturile din Nord şi numai 25% prin Mediterană; acum raportul este de 65 la 35, deci am cîştigat 10 procente. O asemenea dezvoltare ne dă o idee despre potenţialităţile Sudului, potenţialităţi pe care nu trebuie să le lăsăm neexploatate.

– Domnule Preşedinte, dacă ar trebui să indicaţi o ţară din Uniune care a ştiut să obţină rapid roade din oportunităţile oferite şi a recuperat pînă la a se impune pe scena economică, ce ţară aţi indica şi ce poate fi importat în Italia pe planul metodei?

– Adeziunea la Comunitatea Europeană, mai întîi, şi apoi la Uniune s-a dovedit extrem de pozitivă pentru toate statele actual membre, atît pentru ţările fondatoare, cît şi pentru cele care şi-au făcut intrarea prin succesivele lărgiri. Italia nu e o excepţie, iar pentru ţara noastră posibilitatea de reînnoire a legăturilor cu Europa, după izolarea celor douăzeci de ani de fascism şi dificila perioadă de după război, a fost, indubitabil, un mare stimul, care a dat o contribuţie notabilă boom-ului anilor şaizeci.

Sigur, rămîn şi în Italia zone de subdezvoltare, zone în care şomajul atinge încă nivele foarte ridicate, dar eu – repet – sînt convins că următorii ani vor constitui o foarte mare ocazie tocmai pentru sudul nostru.

Printre exemplele de integrare pozitivă în realitatea europeană, care s-au soldat cu o solidă dezvoltare economică, se pot înşira cazurile Spaniei, Portugaliei, Irlandei şi Greciei. În toate aceste ţări adeziunea la proiectul comunitar a dat un foarte puternic impuls economic şi social, permiţînd scurtarea rapidă a distanţelor care le separau de marile naţiuni mai avansate de pe continentul nostru. Dar să ne gîndim şi la acele landuri din fosta Germanie de Est, şi la realăturarea lor pozitivă la Germania Federală: pînă la căderea zidului Berlinului, puţini ar fi pariat pe o unificare atît de rapidă.

Italia a făcut deja proba marilor sale capacităţi de recuperare cînd a fost vorba de aşi sufleca mînecile şi de a face un efort pentru a intra în grupul fruntaş din ţările lui euro. Eu privesc deci cu optimism către următorii ani, convins că accelerarea economiei ne va permite să avansăm spre o societate mai prosperă, dar şi mai egală echitabilă şi mai solidară.

–    Şi aşa ajungem la euro. Introducerea sa, la începutul anului, a fost un mare succes, Dumneavoastră aţi repetat acest lucru cu satisfacţie de mai multe ori. Mulţi economişti recunosc că moneda unică a adus indiscutabile succese economiei europene. Care sunt, după părerea Dumneavoastră, cele mai mari avantaje?

– Realizarea pieţei comune este obiectivul fundamental al Europei încă din 1957. Astăzi, mai mult de 90% din directivele pieţei comune sînt convertite în legi de către statele membre. În scopul realizării pieţei comune, la începutul anilor nouăzeci am hotărît lansarea proiectului monedei unice. Astăzi acest proiect a devenit realitate. Succesul monedei unice depinde de convergenţa economiilor. Ţările care au intrat în zona euro au fost selecţionate pe baza anumitor criterii de convergenţă macroeconomică. Dar trebuie să adaug că interpretarea acestor criterii a fost flexibilă şi asta pentru a respecta spiritul şi nu litera principiului de convergenţă. Mi se pare cel mai bun exemplu de interpretare inteligentă, şi nu tehnocratică, a deciziilor comunitare.

În ce priveşte avantajele lui euro, e de-ajuns să observăm creşterea economică a Europei şi starea bună a bazei sale pînă în primul semestru al lui 2000, faţă de încetinirea care se înregistra în Statele Unite şi de recesiunea japoneză. De fapt, chiar înainte de introducerea propriu-zisă, moneda unică a demonstrat o mare capacitate de stabilizare. Principalul avantaj al lui euro constă tocmai în crearea unui mediu economic stabil, care, la rîndul său, conţine taxele de inflaţie şi de dobîndă. Eliminarea operaţiilor de schimb, o concurenţă mai sănătoasă şi mai transparentă şi o climă mai favorabilă pentru acţiunile locale, sub profil comercial, şi al investiţiilor se vor traduce în economii notabile şi într-o mai mare eficienţă a pieţei.

Pentru a ne face o idee despre însemnătatea operaţiei, să socotim că numai operaţiile de schimb în zona euro ar fi avut un cost egal cu 1% din PIB-ul întregii Uniuni Europene. Euro, în plus, permite societăţilor să elimine riscul de schimb, deci şi costurile asigurative consecvente, şi facilitează confruntarea între preţuri din diferite ţări, pentru consumatori şi firme deopotrivă.

Creşterea concurenţei va avea un efect de limitare asupra preţurilor, chiar dacă vor rămîne anumite diferenţe de la un stat la altul, legate, de exemplu, de diferitele nivele de tranzacţie indirectă.

Alte efecte pozitive se vor simţi în sectoarele turismului şi a pieţelor financiare. Deja astăzi titlurile de stat emise începînd din 1999 de către ţările interesate constituie o unică mare piaţă, fiind depăşită doar de cea americană. În acelaşi timp, volumul emisiunilor de obligaţii în euro din partea societăţilor 1-a ajuns pe cel al emisiunilor în dolari. Euro produce astfel o consolidare a burselor de valori şi o reducere a costurilor pentru cei care iau credite, favorizînd investiţiile.

– Şi dezavantajele?

– Se face orice pentru reducerea la minim a dezavantajelor, atît în faza de trecere a monedelor naţionale la euro, cît în faza succesivă, a introducerii lui. Problema fundamentală a trecerii la noua monedă e informarea. În toate statele participante au fost demarate campanii de informare pentru populaţie în general, şi intervenţii mai specializate pentru categoriile care s-ar putea resimţi mai puternic de pe urma schimbării: bătrînii, handicapaţii şi cetăţenii cu un nivel scăzut de instrucţie. Printre caracteristicile noilor monede şi bancnote au fost adoptate semne particulare care să permită nevăzătorilor şi persoanelor cu grav handicap de vedere să distingă diversele valori ale euro-ului.

În faza succesivă, de stabilizare, una dintre provocările monedei unice va fi raportul care se va institui între euro şi celelalte monede ale ţărilor Uniunii care nu îl vor fi adoptat. Importantă e evitarea subevaluării din partea acestor ţări, care ar putea spera în acest mod la relansarea propriei economii pe pielea ţărilor stabile. La fel, va trebui să se dea atenţie riscurilor de dumping social, în ţările incluse în zona euro. În fine, chiar dacă la început ne va fi destul de greu să ne obişnuim şi va trebui să ţinem garda sus în viitor, eu zic că efortul merită.

– Dar tocmai avînd în vedere riscurile şi potenţialităţile pe care euro le oferă, nu ar fi indispensabil un guvern politic al monedei încredinţate, azi, doar mîinilor bancherilor?

– Pentru a începe, independenţa Băncii Centrale în raport cu puterea politică este benefică pentru finanţe şi pentru economia teritoriului din jurisdicţie, iar Banca Centrală Europeană nu face excepţie. Politicile economice ale statelor membre participante la zona euro vor putea prezenta diferenţe, dar vor trebui să se inspire dintr-un cadru comun de obiective şi obligaţii decretate de tratatul asupra Uniunii europene.

Atare cadru va fi, indubitabil, întărit şi în acest scop am lansat recent ideea unui cod de conduită, care ar trebui să fixeze principiile fundamentale şi să faciliteze coordonarea politicilor economice ale diverselor State din zona euro. În rest, introducerea lui euro, care comportă prin definiţie o politică monetară comună, lasă guvernelor naţionale responsabilitatea politicilor fiscale. Între aceste politici vor putea să rămînă diferenţe, deoarece statele participante vor putea să aleagă soluţiile cele mai potrivite necesităţilor lor, cu condiţia, fireşte, ca aceste soluţii să poată fi susţinute iar statele respective să fie responsabile şi să nu ameninţe buna funcţionare a zonei euro.

– Pentru care motiv, după părerea Dumneavoastră, sînt atît de lenţi paşii în această direcţie?

– Cum spuneam, trebuie să reflectăm asupra mijloacelor de a extinde coordonarea politicilor economice în Europa şi mai ales să decidem dacă suntem gata sau nu pentru acceptarea unui guvern comun al economiei, pe lîngă Banca Centrală Europeană. Repet: BCE este şi trebuie să rămînă independentă, cu toate că, spre deosebire de băncile centrale naţionale, nu va avea de-a face cu un interlocutor unic şi bine definit cînd e vorba de stabilirea politicilor economice. Orientările de care dispunem deja pentru o politică economică sînt un pas în direcţia corectă, dar rămîne în continuare mult de făcut pentru a putea vorbi despre un adevărat guvern al economiei. În acest sens, mi se pare că numai Comisia poate deveni referentul lui BCE, pentru că e unica instituţie comunitară care reprezintă interesul general al Uniunii.

Pe lîngă acestea, după cum se poate uşor intui, statele membre sînt datoare să cedeze o parte din suveranitatea lor, care este în mod particular încărcată de valori atît tangibile, cît şi simbolice. Marele pas a fost însă făcut odată cu intrarea în zona euro, drept care n-ar avea nici un sens să dăm o putere prea limitată autorităţilor însărcinate cu gestionarea noii monede. E în interesul tuturor ca euro să se afirme, devenind un punct solid de referinţă pentru schimburile în interiorul şi în exteriorul Uniunii.

– În acest punct spunem: nu doar euro. Cum aţi amintit şi dumneavoastră în repetate rînduri, Europa nu poate fi doar monetară. Dar, sincer, în ciuda marii tradiţii europene în materie de stat social, tocmai Europa socială pare în continuare foarte îndepărtată. Ce anume din patrimoniul european aţi salva, ca patrimoniu de neabandonat?

– Dincolo de chestiunile economice, adevărata finalitate a unei economii sănătoase şi prospere este creşterea în vederea bunăstării populaţiei. Ceea ce vrea să spună că fără un model european care menţine coeziunea socială, creşterea economică nu are nici un sens. Şi, dacă dorim un model social în care solidaritatea să fie un factor cheie, trebuie să urmărim integrarea europeană. Numai o Europă politică puternică va fi în măsură să apere modelul nostru în sînul comunităţii internaţionale. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că în multe ţări dezvoltate cresc inegalităţile între sectoarele bogate şi cele sărace ale populaţiei. Trebuie deci să combatem disparităţile şi dezechilibrele în interiorul societăţii noastre, atît din raţiuni etice cît şi economice.

Dimensiunea socială a pieţei e conţinută în tratate şi în jurisprudenţa Curţii europene de justiţie. Este vorba în particular de garantarea mobilităţii muncitorilor în cazul restructurărilor de firme. Recent, această evoluţie şi-a accelerat pasul odată cu semnarea, în 1989, a Cărţii drepturilor sociale fundamentale (libertate sindicală, drept la formare profesională, la informarea muncitorilor, contractul colectiv) şi prin adăugarea unui protocol social tratatului de la Maastricht. Au fost definite noi drepturi sociale: dreptul la sănătate şi la siguranţa locului de muncă, protecţia copilului şi a femeilor gravide, durata minimă a perioadelor de odihnă la lucru etc. Consimţămîntul Marii Britanii dat politicii sociale, în 1997, a permis integrarea Cartei drepturilor fundamentale şi a Protocolului de la Maastricht în tratate, adică întărirea luptei împotriva discriminărilor. Astăzi Europa socială avansează cu paşi mari mulţumită faptului că multe decizii se pot lua cu majoritate calificată. De exemplu, în 1994 directiva care crea un comitet european pentru acţiunile de dimensiuni comunitare a fost adoptată cu majoritate calificată.

– Reforma statului social este o problemă care uneşte ţările din Uniune. Ar avea sens, după părerea Dumneavoastră, nişte linii comune de reformă la nivel european?

– Anumite condiţii care impun reformarea statului social sînt comune multor, dacă nu tuturor statelor membre. Populaţia europeană îmbătrîneşte puţin peste tot şi consecventa criză fiscală e o problemă difuză. Pînă în 2050, aproape jumătate din populaţia europeană va fi compusă din pensionari iar în viitor se prevede un raport de un pensionar pentru fiecare doi angajaţi. Pe lîngă asta, trecerea către noua economie sustrage multor muncitori plasa de siguranţă socială ţesută de state în deceniile trecute.

Rolul instituţiilor comunitare în acest context trece, din punctul meu de vedere, prin trei mari direcţii. Prima e concilierea foarte diverselor tradiţii naţionale de wel fare state prezente în Europa. Un cetăţean danez se aşteaptă la un nivel de asistenţă foarte diferit faţă de un cetăţean italian; o aşteptare fondată, între altele, care îi vine din istoria şi din organizarea complexă a societăţii sale. Orice tentativă de intervenţie comunitară nu poate să nu ţină cont de aceste diferenţe şi din acest motiv vorbesc despre conciliere, mai degrabă decît despre armonizare.

În al doilea rînd, pentru motivele expuse mai sus, welfare state-ul a devenit o resursă mai slabă decît în trecut şi, aşa cum se întîmplă de obicei în astfel de situaţii, conflictul dintre cei ce se bucură de el şi cei care sînt privaţi riscă să se ascută. Ceea ce deschide o serie de probleme care ating, printre altele, principiul de echitate dintre cetăţenii europeni, coeziunea la nivel naţional şi continental, ameninţate de posibilele tensiuni sociale, de capcana dumping-ului social, sau chiar de o concurenţă internaţională condusă prin repetate lovituri de dărîmare a sistemului de siguranţă socială. Prevenirea acestor dezvoltări negative este cu siguranţă una din sarcinile fundamentale ale Uniunii.

În fine, să nu uităm că welfare state-ul este una din valorile caracteristice ale Europei care, de exemplu, distinge net modelul nostru de cel american. Nu e hazardat să afirmăm că mare parte din populaţie deja îl consideră un drept de cetăţenie, deci orice reformă va aduce cu sine reacţii politice şi sociale extrem de delicate. Să ne gîndim la dezbaterea deschisă în multe medii naţionale asupra extinderii asistenţei sociale la cetăţenii recent imigraţi. E clar că discursul tinde să se întindă ca pata de ulei, implicînd sfera etică, principiul de solidaritate cu sectoarele mai slabe ale populaţiei, criteriile de incluziune şi excludere socială etc. Dacă vrem ca UE să-şi asume cu mai mare hotărîre un rol politic, văd aici un evident cîmp de acţiune.

Bineînţeles, intervenţia UE va trebui să se limiteze la cooperarea cu statele membre, conform principiului subsidiarităţii. Deja în martie 2000 Consiliul European din Lisabona a hotărît pregătirea unui studiu asupra viitoarei evoluţii a protecţiei sociale, într-o optică de lungă durată. Lucrarea noastră de analiză, reflecţie şi coordonare va contribui la succesul inevitabilelor reforme. Spun inevitabile pentru că modelul social european poate supravieţui numai dacă se reformează. Nu putem menţine serviciile şi standardele care au fost create în trecut într-un context demografic şi economic total diferit. Asistenţa socială, sanitară şi de pensii trebuie să poată fi susţinute şi să ofere acele nivele de stabilitate şi siguranţă necesare modernizării economiei. în acest fel, generaţiile viitoare vor putea să se bucure de nivelul şi de tipul de asistenţă pe care le identificăm cu o societate justă, echitabilă şi responsabilă faţă de toţi cetăţenii săi.

– Statul social ne trimite într-un fel la problemele ocupării forţei de muncă, ale pieţei muncii şi ale drepturilor muncitorilor. Dumneavoastră, domnule Preşedinte, credeţi într-o cartă comună capabilă să se măsoare cu acele old sau new economy?

– Europa are multe de spus despre problemele legate de muncă; dar nu sînt convins că trebuie neapărat să o facă prin intermediul unei „carte comune”. Din două motive. Trecerea de la formele tradiţionale de producţie, distribuţie şi consum la ceea ce se defineşte ca „new economy” este una din evoluţiile istorice ale epocii noastre. Revoluţia industrială la care asistam este totuşi încă în curs; schimările se succed vertiginos şi par să antreneze practici consolidate din toate sectoarele. Din acest motiv, o „cartă comună”, care să-şi pună ca obiectiv înfruntarea acestor transformări în mod concret şi în detaliu, riscă să fie învechită chiar în momentul tipăririi. Dacă, în schimb, ar vrea să contureze principii şi criterii de profil înalt, ar risca să fie generală şi vagă. Nimeni nu poate prevedea cu certitudine care vor fi consecinţele ultime ale acestei evoluţii istorice. Cu siguranţă se profilează linii de tendinţă, mai ales pentru factorii şi elementele cuantificabile ale economiei, dar care va fi ponderea umană şi socială?

Aceasta este o perspectivă fierbinte (conţinută, printre altele, şi în întrebarea dumneavoastră) care contrapune instanţele pieţei, de natură pur economică, drepturilor muncitorilor, care aparţin sferei sociale şi sînt mai aproape de viaţa cotidiană a cetăţenilor. Vă ofer un exemplu pe care mulţi îl cunosc, probabil. Noua economie a produs dematerializarea locului destinat muncii. Astăzi în orice sector este posibil să lucrezi oriunde este disponibilă o linie telefonică: de la birou, de acasă cu computerul de familie, chiar şi din tren sau din avion, legînd calculatorul portabil la telefonul mobil. Este vorba, indubitabil, de o evoluţie tehnologică uimitoare, dar conştiinţa de a fi mereu în mod potenţial „la muncă” ce efecte are oare asupra vieţii personale? Se îngustează tot mai mult bariera care separă viaţa privată de cea profesională, se schimbă raportul cu patronul şi cu colegii, se rediscută multe categorii economice pe care se sprijinea în mod tradiţional conceptul de muncă.

Este necesară, aşadar, o redefinire a activităţii economice retribuite, care să ţină cont de această transformare. Drepturile muncitorilor trebuie reafirmate şi ocrotite, dar e nevoie de un mare efort de analiză şi de imaginaţie pentru a le regîndi în noii termeni şi cu viteza impusă de noile evenimente. Deci, dacă putem avansa ipoteza unei carte comune, aceasta ar trebui să fie concepută mai degrabă pe modelul unei pagini web, care e flexibilă şi poate fi reactualizată continuu, decît ca pe o pagină tipărită, care e autoritară, oficială, dar statică.

– Una din temele cele mai discutate astăzi priveşte dialogul social prin armonizare. Multora, începînd cu industriaşii, li se pare o metodă depăşită. După părerea Dumneavoastră, mai are ea o valabilitate într-o Europă care se schimbă?

– Desigur, deoarece acordul e singura alternativă la conflict. În ciuda diversităţii sistemelor de protecţie socială şi de reglementare a muncii sau a fragmentării dialogului, care încetinesc construirea unei Europe sociale. Deci, trebuie să încurajăm puternic dialogul dintre părţile sociale, cu toate mijloacele aflate la dispoziţia noastră. Tocmai prin asemenea intervenţii instituţiile publice, fie fa nivel naţional, fie comunitar, îşi pot traduce în practică propriul mandat. După părerea mea, una din sarcinile noastre este cea de a asigura ca viaţa economică şi funcţionarea pieţelor să conserve o dimensiune etică, sau să nu se piardă niciodată din vedere faptul că operatorii şi agenţii economici nu încetează a fi titulari de drepturi şi purtători de valori.

În acest sens armonizarea este intrinsec superioară conflictului, şi nu doar pentru că acesta din urmă produce daune ţesutului economic şi social. În situaţiile de conflict, de obicei se generează o juxtapunere – pe care n-aş ezita să o numesc urîtă – între interese antagonice. În această dinamică nu este mult spaţiu pentru articularea poziţiilor şi înţelegerea aspectelor secundare sociale, politice şi etice. Acordul, în schimb, se bazează pe dialogul dintre părţi, în care poziţiile de plecare creează un spaţiu intermediar în care se pot analiza raţiunile unora şi ale altora.

Amintesc şi că spaţiul muncii a ajuns să facă parte din competenţele comunitare odată cu tratatul de la Amsterdam şi asta a îmbogăţit cu mult sfera de acţiune socială în Uniunea Europeană. Totuşi, între temele UE nu intră armonizarea normativelor sociale în toate statele membre, şi asta nu din motive de ordin politic, instituţional şi economic. Astea fiind spuse, sînt convins că toate politicile şi acţiunile comunitare trebuie să menţină anumite obiective sociale ca puncte de referinţă, între care nu pot lipsi condiţiile egale de muncă şi lupta împotriva şomajului, a discriminării şi a exploatării.

– Credeţi că Europa socială poate da o contribuţie de civilizaţie la nivel internaţional, de exemplu pe planul echităţii dezvoltării, al susţinerii ţărilor mai sărace? Cum?

– Noi rămînem foarte ataşaţi modelului social european. Pariul nostru e chiar cel de a aduce societatea noastră şi economia noastră în era cunoaşterii, menţinînd în acelaşi timp caracteristicile tradiţionale de solidaritate şi grijă în privinţa membrilor mai slabi.

Această solidaritate, desigur, nu poate fi limitată la cetăţenii din Uniune, ci trebuie să se extindă şi la ţările limitrofe şi la toţi cei care trăiesc încă în mizerie, nesiguranţă şi precaritate, în toată lumea. În această optică se plasează politicile noastre de vecinătate şi de cooperare la dezvoltare şi propunerile avansate pentru o politică mai echitabilă a imigrării. Uniunea şi-a anunţat hotărîrea de a-şi deschide pieţele noilor vecini şi ţărilor mai sărace de pe planetă, în scopul de a le oferi posibilităţi concrete de dezvoltare. În acelaşi mod, studiem o politică a imigrării care să fie acceptabilă atît pentru ţările de provenienţă, cît şi pentru cele de destinaţie, o politică în stare să combată traficul clandestin cu fiinţe umane şi să deschidă o fereastră pentru cei care sînt nevoiţi să-şi abandoneze propria ţară.

Europa rămîne un punct de referinţă pentru cetăţenii multor ţări din toată lumea, tocmai pentru cuceririle ei în materie de civilizaţie şi democraţie, respectul ei pentru drepturile omului, pentru libertatea de opinie, pentru condamnarea explicită a torturii şi a pedepsei cu moartea.

– Nu vi se pare că această confruntare cu ţările mai sărace are loc în primul rînd în casa noastră? Cum şi cît să se deschidă graniţele pentru imigranţii extracomunitari, integrarea rasială... sînt întotdeauna probleme europene. în ce direcţie se poate merge pentru o efectivă integrare?

– Problema se articulează între un pol negativ, care priveşte chestiunea frontierelor, imigrarea clandestină şi tragedia umană care adesea o însoţeşte, şi un pol pozitiv, care priveşte construirea unei societăţi deschise şi multietnice.

Primul pol trece prin definirea unui climat comun pentru justiţie şi operaţiunile poliţiei, perfecţionate prin tratatul de la Maastricht. El priveşte politica de azil, politica de imigrare, cooperarea judiciară civilă şi penală şi lupta contra terorismului. Imigrarea, mai ales prin aplicarea tratatului de la Schengen, a devenit una din preocupările Uniunii.

Pe lîngă acestea, crearea unui spaţiu comun de libertate, siguranţă şi justiţie e destinată accelerării, aşa cum rezultă din Consiliul European de la Tampere, din 1999, şi, mai recent, din Consiliul extraordinar de la Bruxelles, care a urmat evenimentelor din 11 septembrie 2001. Astăzi, eforturile principale trebuie deci să privească graniţele şi garantarea liberului acces, chiar cu anumite condiţii, dar întotdeauna respectînd dreptul. Aceste precauţii, care unora le pot părea neliberale, ajută şi la apărarea celor care intenţionează să intre legitim în teritoriul european de abuzurile imigrării clandestine şi de persecuţia organizaţiilor care o alimentează şi o conduc. În ceea ce priveşte polul pozitiv, idealurile pe care se fundează Uniunea Europeană – respectul reciproc, toleranţa, diversitatea culturilor şi a tradiţiilor – sînt incompatibile cu orice formă de discriminare. Asta nu înseamnă, bineînţeles, să ne iluzionăm că acest caracter tot mai multietnic al continentului nostru ar fi destinat să se afirme paşnic. Ştim că imigrarea e însoţită adesea cu tensiuni sociale şi rasiale şi că integrarea cu culturi îndepărtate de a noastră nu va fi întotdeauna uşoară. Dar dacă vrem să promovăm principiile noastre de deschidere şi solidaritate nu putem, cu siguranţă, să ne retragem atunci cînd dialogul devine strîns. A accepta valorile celuilalt nu înseamnă a abdica de la ale noastre, ci a ne confrunta fără prejudecăţi şi fără preconcepte.

– Protecţia cetăţenilor europeni trece şi printr-o chestiune de mediu. Problemele de azi s-ar putea amplifica atunci cînd Uniunea se va lărgi spre est. De exemplu, în cîmp nuclear regulile în vigoare în acele ţări sînt diferite. Credeţi că aceste ţări trebuie legate la regulile Uniunii, şi cum?

– Protecţia mediului este una din dezbaterile epocii noastre. Trebuie, cu toţii, să ne unim forţele pentru a face astfel încît economia europeană şi cea a partenerilor noştri să respecte principiul dezvoltării durabile. E nevoie să vedem problema în termenii spaţio-temporali adecvaţi. Poluarea nu se opreşte la graniţe, nici la cele naţionale care traversează Uniunea, nici la acelea care o separă de restul lumii. Pe lîngă acestea, tutela ambientului este încarnarea moştenirii care ne uneşte cu generaţiile viitoare, pentru că daunele cauzate planetei astăzi pot atinge viaţa fiilor şi nepoţilor noştri pentru mult timp de-acum înainte. Dacă Europa impune norme ecologice foarte severe este în scopul protecţiei planetei noastre în întregimea ei.

Fiind date aceste premise, este evident că măsurile pentru îmbunătăţirea siguranţei mediului figurează printre condiţiile de adeziune puse ţărilor candidate. În special, o serie de norme se ocupă de siguranţa instalaţiilor nucleare. Mai ales va fi nevoie să se alinieze legislaţia în materie de siguranţă nucleară cu cea comunitară şi să se instituie o autoritate independentă care să supravegheze acest sector foarte delicat. Adesea reactoarele utilizate în centralele din Europa de Est sînt de concepţie învechită şi nu asigură o adecvată protecţie a populaţiei şi a angajaţilor. În cîteva cazuri s-au făcut, de comun acord, intervenţii menite să modernizeze şi să facă mai sigure aceste instalaţii, în timp ce pentru altele s-a cerut închiderea şi distrugerea lor. Asta va cere, desigur, investiţii majore, care vor trebui să provină mai ales din sectorul privat. Uniunea Europeană, din partea sa, va asigura o susţinere prin trimiterea de experţi şi consultanţi şi prin oferta de tehnologii şi competenţe. Pe termen mai lung, obiectivul este aducerea noilor state membre la acelaşi nivel de siguranţă deja existentă în Uniune şi favorizarea difuziunii unei culturi a siguranţei nucleare şi în Europa Centrală şi de Est.

– Asupra protecţiei consumatorilor europeni există mereu o mare dezbatere. Cazul „vacii nebune”, de exemplu, a pus în lumină întîrzierile şi greutatea birocraţiei, dar şi dificultăţile guvernelor în a acţiona unitar. Există posibilitatea de a face mai mult în viitor, după părerea Dumneavoastră? La ce ar trebui să renunţe statele membre?

– Epidemia de encefalopatie spongiformă bovină a prins efectiv nepregătite statele membre şi însăşi Uniunea Europeană. Au existat ezitări şi întîrzieri, şi nu întotdeauna măsurile adoptate la nivel naţional au fost cele de dorit. Tocmai de aceea Comisia a decis să înveţe lecţia şi să o folosească, dotîndu-se cu instrumente mai eficiente de reacţie în cazuri similare.

Instituţiile comunitare au adoptat un mare număr de decizii şi regulamente pentru combaterea epidemiei şi a desfăşurat o acţiune de supraveghere asupra măsurilor luate de statele membre pentru stoparea flagelului şi pentru evitarea de noi recrudescenţe ale bolii.

În ciuda inevitabilelor contraste, deci, Uniunea Europeană a ştiut să medieze între exigenţele diferitelor ţări, reducînd tensiunile şi dînd prioritate protecţiei consumatorilor. Încercaţi să vă imaginaţi ce s-ar fi putut întîmpla în absenţa instituţiilor supranaţionale: probabil ar fi explodat un adevărat război comercial, cu măsuri de embargo şi imediate represalii.

– Alimentele modificate genetic dar şi biotehnologiile. Divergenţele de păreri par graniţe de netrecut pentru a începe un drum comun. Credeţi că este necesară o strategie comună ţărilor europene şi cum ar trebui ele să acţioneze pe plan internaţional?

– Dezvoltarea biotehnologiilor ridică probleme care trebuie înfruntate la nivel de legislaţie comunitară şi, încă mai mult, căutînd o voinţă comună la nivel internaţional, în organisme ca G8 şi Naţiunile Unite. Este evident, în fapt, că n-ar avea sens interzicerea într-o ţară a practicilor de cercetare şi produselor agricole considerate legale într-o ţară vecină. După cum ştiţi, de la începutul mandatului meu am pus accentul pe siguranţa alimentară şi pe necesitatea protecţiei cetăţenilor europeni. Cartea albă din 12 ianuarie 2000 ilustrează marile linii ale unei noi şi ambiţioase politici alimentare: modernizarea legislaţiilor într-un complex de norme coerente şi transparente, creşterea controalelor de la fabrică pînă la mîncarea de pe masă şi întărirea capacităţilor sistemului de consultanţă ştiinţifică pentru garantarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii publice şi de protecţie a consumatorului, în acelaşi timp, trebuie să evităm alarmismele nejustificate şi reacţiile emotive induse cîteodată de senzaţionalismul anumitor mijloace de informare.

În ceea ce priveşte organismele genetic modificate (OGM), Comisia îşi propune două obiective: să facă în aşa fel încît alimentele produse dintr-un OGM să fie supuse unui riguros control de siguranţă înainte de a fi lansate pe piaţă, şi să se permită consumatorilor să aleagă dacă să cumpere sau nu un aliment de acest tip, printr-o etichetare clară şi comprehensibilă.

Asta ne face să vorbim despre procedurile de consultare a experţilor şi de folosirea consultanţei ştiinţifice. Consumatorii sînt adesea dezorientaţi şi cer răspunsuri sigure de la autorităţi. Este importantă, prin urmare, dotarea cu mecanisme eficiente şi de încredere pentru a culege cele mai bune păreri ale specialiştilor şi a le traduce în regulamente şi directive. Crearea Autorităţii europene pentru siguranţă alimentară, prevăzută pentru 2002, răspunde tocmai acestor exigenţe.

În ceea ce priveşte problemele etice legate de biotehnologie, trebuie să găsim un punct de echilibru pentru asigurarea integrităţii şi a unicităţii oricărui individ, pe de o parte, şi pentru susţinerea cercetării medicale, pe de altă parte. Este un echilibru dificil dar reflecţia trebuie să fie condusă de un concept în fond simplu: progresul tehnic şi ştiinţific să fie în serviciul omului, mai degrabă decît omul în serviciul progresului.

Traducere de Alex. Al. Cistelecan

Interviu în Una nuova anima europea. Intervista di Giuseppina Paterniti a Romano Prodi, Presidente della Comissione Europea, AVE (An. Veritas Editrice), Roma, 2002, preluat cu permisiunea editurii.