Tradiţii şi perspective în relaţiile culturale româno-maghiare

Anamaria Pop

Desigur, se poate vorbi despre reale tradiţii privind relaţiile culturale româno- maghiare, chiar dacă acestea au fost minimalizate sau maximalizate în diferite perioade istorice — evident, în funcţie de conjunctura istorico-politică şi de scopul clasei conducătoare aflată la putere, în respectivele perioade. La fel cum, specialiştii în domeniu — nu puţin la număr, dar de o competenţă graduală — au interpretat şi continuă să interpreteze aceste tradiţii în funcţie de scopurile imediate şi de perspectivă privind harta geopolitică a Europei Centrale şi de Est. Un singur lucru este însă clar: relaţiile culturale româno-maghiare au fost întotdeauna generate de cel puţin două preocupări fundamentale ale intelectualilor şi oamenilor de cultură. Pe de o parte, intelectualii şi oamenii de cultură din cele două ţări — avînd în majoritatea covîrşitoare a cazurilor o atitudine progresivă — erau/sînt preocupaţi să-şi aducă contribuia la „îndulcirea” unor relaţii politice tensionate, cînd era/ este cazul sau, la diseminarea şi multiplicarea unor rezultate concrete în acest domeniu, în perioadele de „calm şi normalitate” politică. (În 1925, la premiera piesei Apáról fiúra (Fatalitatea învinsă), tradusă de Árpád Bitay şi pusă în scenă la Teatrul Maghiar din Oradea, Nicolae Iorga afirma: „Mă bucur că pot astfel contribui la crearea unei anumite înţelegeri între cele două popoare. Dacă aceste două popoare s-ar fi înţeles şi în trecutul îndepărtat, ar fi putut schimba destinul din această parte a lumii. Legăturile dintre aceste două popoare sînt atît de pregnante, încît şi sufletele lor trebuie să se întîlnească.). Pe de altă parte, tot intelectualii şi oamenii de cultură au fost/sînt cei care, prin natura formaţiei lor, sînt preocupaţi de cunoaşterea noului, a alterităţii. Ei sînt şi rămîn nişte „eterni exploratori” ai necunoscutului — în toate domeniile. (În anul 1935, Zoltán Szabó¹, cu ocazia renumitei sale călătorii în România, consemna în jurnalul său de călătorie apărut în anul 1937, fiind intitulat A Vaskapun túl (Dincolo de Porţile de Fier): „Funcţionarul de la vamă vorbeşte franţuzeşte, este politicos, îmi permite cu uşurinţă să privesc în jur pe mal. Mă pasionează acest peisaj, aici, la marginea vechiului Regat, aştept să văd primele case şi primii ţărani. Îi caut de parcă ar avea să-mi spună ceva deosebit, de parcă ar trebui să ridice vălul de pe o anume enigmă. Agitat şi aşteptînd parcă ceva senzaţional mă uit spre vechea şi întinsa ogradă a vecinului, nu xa un călător care a ajuns la destinaţie după un drum lung, ci ca un explorator care caută explicaţii pentru cele mai mari şi mai grave trăiri istorice. Bătăile inimii mi se intensifică puţin, dacă mă gîndesc că sînt în leagănul celui mai important vecin şi adversar, în ţara lor de baştină, în Regat, în cuibul din care şi-au luat zborul. Ei de aici provin.” Călătorul maghiar este impresionat de profunzimea aspectelor noi, descoperite în viaţa cotidiană, în cazul de faţă în timpul unei seri petrecute într-o cîrciumă de la marginea Bucureştiului: „Zilele pe care le-am petrecut la Bucureşti au debutat cu elanul acestei petreceri, deci atît de fortissim. Acest început a fost specific şi simbolic, prima seară mi-a oferit o mostră din valorile acestui popor, valori atît de pline de tradiţii, o mostră din arta populară, din cîntecele şi din sufletul care au creat aceste cîntece şi care creează românismul”. Este cît se poate de firesc faptul că şi László Németh² — care călătorise împreună cu Zoltán Szabó — este impresionat de alteritate. Acesta va consemna în jurnalul său de călătorie întitulat Magyarok Romániában (Maghiari în România), printre altele, că: „Această cîrciumă nu seamănă cu acele localuri ungureşti de petrecere, unde ulcioare şi ploşti înflorate sînt agăţate de pereţi, unde într-un colţ este construită o vatră, iar berea Dreher este servită pe la mese de către fecioare îmbrăcate în costum naţional. La Budapesta nu există o cîrciumă care să fie atît de ungurească, pe cît este asta de românească. (...) Din cîn în cînd, adîncă seară bucureşteană invadează acest local nou, care aduce a bar, precum invadează fluxul şi refluxul jucăuş al mării peştera de pe mal. Nimeni nu se poate îndoi că tot ce este şi se petrece aici are continuitate în întreaga ţară. Cu toate că publicul, în marea lui majoritate, trăieşte deja în straturile unei arheologii noi, totuşi petrece la fel ca şi băştinaşii. Nu ca şi falşii domni de acasă, care cîntă împreună cu ţiganii, ci aproape cu pudoare, precum cei care trebuie să-şi apere jumătatea lor poleită, pentru ca nu cumva marea nestăvilită care le ţîşneşte în nervi să le-o distrugă.”)

În concluzie, relaţiile culturale româno-maghiare au fost şi sînt generate, pe de o parte, de conştientizarea de către intelectualii şi oamenii de cultură din ambele ţări că reconcilierea istorică româno-maghiară nu numai că poate fi sprijinită de relaţiile culturale, dar acestea reprezintă cea mai sigură cale pentru atingerea scopului propus, iar pe de altă partem de flacăra veşnic arzîndă a curiozităţii umane pentru nou şi necunoscut.

În cadrul relaţiilor culturale româno-maghiare au fost şi sînt generate, pe de o parte, de conştientizarea de către intelectualii şi oamenii de cultură din ambele ţări că reconcilierea istorică româno-maghiară nu numai că poate fi sprijinită de relaţiile culturale, dar acestea reprezintă cea mai sigură cale pentru atingerea scopului propus, iar pe de altă parte, de flacăra veşnic arzîndă a curiozităţii umane pentru noi şi necunoscut.

În cadrul relaţiilor culturale româno-maghiare un rol determinant l-a avut, îl are şi-l va avea şi în viitor, Ardealul. Leagănul a trei culturi şi civilizaţii distincte — română, maghiară şi germană (săsească) — Ardealul a avut (mai mult sau mai puţin la modul concret, dar cu siguranţă în mentalul intelectualilor şi al oamenilor de cultură, în programele diferitelor reviste şi grupări literare) un dublu rol de punte. Pe de o parte, o punte între cele trei culturi şi literaturi, atît de deosebite unele de altele, iar pe de altă parte între cele trei etnii şi ţara-mamă. Existenţa în acelaşi areal geografic al celor trei culturi şi civilizaţii, vrînd-nevrînd interferenţa acestora, a generat „cultura transilvană”. În acest sens, Károly Kós³, unul dintre „părinţii” transilvanismului, în cunoscuta sa lucrare Erdély — Kultúrtörténeti vázlat (Ardealul — schiţă pentru istoria culturii), apărută în 1929, la Cluj, a conturat astfel imaginea acestui „Ardeal cultural”: „pe pămîntul Ardealului, timp de o mie de ani nici un popor şi nici o cultură n-a reuşit şi nici n-a dorit să-l modeleze pe celălalt după propria sa imagine. Uneori, forţe din afară au încercat să facă acest lucru cu mari sacrificii, dar cu rezultate minime şi fără un succes final. În schimb, cele trei culturi coexistente au demonstrat, fiecare, preocuparea lor inconştientă, permanentă şi care niciodată nu a încetat întru totul, ca pe lîngă păstrarea specificului propriului neam să-şi însuşească diferite elemente ale comunităţii, elemente menite să-i transforme în ardeleni tipici, chiar şi împotriva unei realităţi existente”.

Desigur, vorbind despre tradiţiile culturale româno-maghiare, trebuie amintită preocuparea cotidianul Ellenzék ⁴ (Opoziţia) din Cluj în care erau publicate frecvent scrieri despre relaţiile voievozilor români cu maghiarimea, precum şi revistei Erdélyi Helikon⁵, un adevărat atelier spiritual pentru revigorarea tradiţiilor şi a specificului ardelenesc, pentru preocupările privind afirmarea spiritualităţii ardeleneşti bazată pe toleranţă şi liberalism, dublate de dorinţa de colaborare culturală. Un aport deosebit în privinţa apropierii etniilor din Ardeal l-au avut revistele literare şi culturale din anii ’20, editate în mai multe limbi, fiind vorba concret de revistele Aurora⁶ şi Cultura⁷. În perioada interbelică (mai ales în prima parte a acesteia) se poate vorbi de o adevărată emulaţie în cercurile intelectuale şi literare privind pregătirea tuturor condiţiilor necesare pentru o cooperare între etniile din Ardeal, iar într-un sens mai larg, între popoarele din centrul şi sud- estul Europei. Se crease o atmosferă cît se poate de propice pentru ca în numele valorilor istorice şi culturale ardeleneşti comune, a relaţiilor fertile dintre literaturile existente în acest spaţiu şi pe baza responsabilităţii ardeleneşti comune, să se petreacă marea întîlnire între scriitorii maghiari, români şi saşi din Ardeal. În acest sens, semnificativ este crezul lui Aladár Kuncz⁸: „Nu se poate numi scriitor maghiari din Ardeal cel care nu cunoaşte aceste mişcări literare paralele, respectiv cea românească şi săsească. Faptul că în viaţa de toate zilele vom avea nevoie unul de celălalt, apropie aceste trei literaturi, deci este imposibil să le ocolim, este imposibil să nu existe influenţe reciproce, legături intime între ele. Literatura maghiară din Ardeal nu mai poate eluda adîncirea acestor legături spirituale”.

Este perioada marilor prietenii literare româno-maghiare. În acest sens, trebuie amintită prietenia dintre Ágost Greguss¹⁰ şi Iosif Vulcan, Endre Ady¹⁰ şi Emil Isac, Mihály Babits¹¹, Dezsõ Kosztolányi¹² şi Emil Isac. De asemenea, nu se poate trece sub tăcere nici prietenie dintre Endre Ady şi Octavian Goga, chiar dacă această prietenie s-a finalizat... nu tocmai europeneşte (la un moment dat, O. Goga îmbrăţişase ideile extremei drepte şi ale iredentismului). În acest context, memorabilă rămîne atitudinea lui Emil Isac, poetul şi publicistul din Cluj, care-i scria lui Endre Ady următoarele: „Să te binecuvînteze Natura, Endre Ady, pentru că ai ştiut să împleteşti într-un imn visul unei epoci noi, pentru că împotriva voinţei miilor de ticăloşi şi de samsari întinzi o creangă de măslin bietului meu popor de munteni”. Dintr-un anume punct de vedere, aceste prietenii literare au pregătit într-un fel sau altul traducerile reciproce din literaturile română şi maghiară.

Prin programul de traduceri iniţiat, spiritualitatea ardelenească a avut un rol determinant în cunoaşterea şi promovarea reciprocă a literaturii române şi maghiare în rîndul cititorilor din Ungaria şi România. Practic, datorită spiritualităţii ardeleneşti pătrund pe piaţa literară din Ungaria marii clasici ai literaturii române în traducere maghiară şi invers, cititorii români au posibilitatea să cunoască tot mai mult din literatura maghiară în traducere românească.

Cu toate aceste aspecte pozitive, nu trebuie să se creadă că relaţiile culturale româno-maghiare n-au fost umbrite de orientările politice din cele două ţări. Aşa cum întreaga europă a fost devastată de flăcările pustiitoare ale războiului, tot aşa şi atitudinea unor personalităţi culturale marcante, literaţi şi gînditori pro-europeni, a fost marcată de flăcările devastatoare ale politicii care a condus la acest război.

şi după instaurarea regimurilor comuniste se poate vorbi de o anume continuitate în domeniul relaţiilor culturale a fost derulat mai departe. Chiar dacă a fost promovat un anume gen de cultură, chiar dacă a fost tradusă o anume literatură, dar nu se poate vorbi de un vid total. Eventual se poate vorbi despre îngreunarea acestor relaţii, despre încercările (uneori reulite, alteori nu) de otrăvire a lor, veninul provenind întotdeauna din sfera politicului. Dar întotdeuna s-au găsit, atît în Ungaria cît şi în România, cîte un Don Quijote care a cîştigat bătălia cu morile de vînt, sau cîte un Icar împătimit care, reuşind să scape din labirinturile întunecate ale prejudecăţilor generate de o politică de învrăjbire, a demonstrat că se poate zbura chiar şi cu aripi din pene lipite cu ceară spre tărîmurile valorilor întru relaţii culturale normale şi cît mai profunde.

La fel cum în diferite ţări central-est europene regimul comunist a avut o concretizare graduală, de la minim la maxim, tot aşa şi momentul sucombării acestuia a fost mai mult sau mai puţin agresiv şi sîngeros. Să fi avut mai tîrziu această agresivitate un anume rol în mentalul individual şi colectiv privind normalizarea, în cazul de faţă, a relaţiilor culturale româno-maghiare? Poate că da, poate că nu.

Privind detaşat, după mai bine de 10 ani, evenimentele de la răscrucea anilor ’90 şi, evident, după aşezarea în matricea normalităţii a valului de entuziasm de la început, un lucru care pare a fi sigur: dacă aceste relaţii culturale româno-maghiare ar fi avut rădăcini atît de profunde cum le-au dorit, la modul ideal, în toate segmentele istoriei, intelectualii şi oamenii de cultură din ambele ţări, în primăvara anului 1990 n-ar fi putut avea loc pogromul de la Tîrgu-Mureş. Cei care am crezut că aceste relaţii există în profunzime, precum şi că ele vor funcţiona întocmai după sucombarea regimului comunist, a trebuit să ne trezim foarte repede şi să începem să demontăm acele prejudecăţi şi stereotipii care s-au reactivat privind imaginea duşmanului etern. Deci, într-o lume care funcţiona deja după alte reguli (de multe ori după regulile anarhiei), era admis orice. Inclusiv lupta invizibilă dintre forţe retrograde şi cele progresive, cu fazele ei cîştigate cînd de către unii, cînd de către alţii. Practic, după 1990, relaţiile culturale româno-maghiare au fost reluate de la început, evident, pe baza a ceea ce existase durabil înainte. A trebuit ales grîul de neghină, păstrat ce a fost bun pînă atunci, şi totul conceput sub genericul unei Europe, mai repede sau mai tîrziu unite, a unei comunităţi europene mai mult sau mai puţin concrete. şi iarăşi intelectualii şi oamenii de cultură din ambele ţări şi-au făcut auzit glasul, începînd să reconstruiască podurile spiritualităţii româno-maghiare, asumîndu-şi, evident, valul antipatiilor din partea segmentelor retrograde existente încă în ambele ţări.

Desigur, privind esenţialitatea relaţiilor culturale româno-maghiare, momentul ’90 nu s-a deosebit foarte tare de toate celelalte momente cruciale din istoria celor două popoare. Cu toate bunele şi relele de rigoare.

Elementul de noutate, care conferă încrede că aceste relaţii culturale româno- maghiare vor avea o perspectivă durabilă, este imaginea — mai mult sau mai puţin ideală — a unei Europe unite, imaginea unei Europe a regiunilor culturale (pe lîngă cele economice), în care se doreşte ca toţi să fim egali şi toţi să fim diferiţi.

În timp ce stăm cu toţii la rînd în anticamera acestei Europe unite, ar fi bine dacă fiecare dintre noi ar primi cîte o foaie volantă — întru calmarea spiritelor şi întru meditaţie —, pe care să fie tipărite afirmaţiile lui László Németh, publicate cu mulţi ani înainte, dar atît de actuale şi astăzi, în revista intitulată Tanú¹³ (Martor). László Németh, referindu-se la întregul sistem al afinităţilor privind istoria şi istoria culturală, a fundamentat bazele unei viitoare activităţi ştiinţifice şi culturale. Âiată afirmaţia sa: „Am definit cîndva popoarele învecinate ca pe nişte fraţi de lapte. Adică, deşi nu provenim de la aceeaşi mamă, am supt laptele aceluiaşi destin. Acest lapte comun îşi face simţită prezenţa în similitudinile privind eforturile noastre de pe tărîm istoric, social şi politic. Aceste echivalenţe se pot remarca mai cu seamă în destinul popoarelor carpato-dunărene, aflate la răscrucea dintre Imperiul Romano-German şi furtuna popoarelor din Răsărit. La aceste popoare sînt aproape identice pînă şi semnificaţia datelor istorice şi marile roluri jucate în politică şi în literatură. Toţi au cîte o Bătălie de la Mohács¹⁴ şi de la Bílá Horá¹⁵, toţi au cîte un Kazinczy¹⁶ şi cîte un Eminescu”, atît de actuală şi astăzi. Cu atît mai actuală cu cît o Europă comună, cu graniţele spiritualizate, o Europă a culturilor nu mai este un vis efemer.

Dar oare sîntem pregătiţi cu toţii să trăim în această comunitate europeană? — ştiind că la baza convieţuirii stă în primul rînd o bună cunoaştere a celuilalt. Oare cunoaştem în suficientă măsură sistemul de valori culturale şi moştenirile spirituale ale celuilalt, ale celorlalţi? Oare ne-am împăcat în suficientă măsură cu noi înşine şi cu atrocităţile istoriei pentru a respecta alteritatea celui de lîngă noi? Oare am învăţat în suficientă măsură din greşelile trecutului pentru a nu le mai repeta? Iată doar cîteva întrebări care devin tot atîtea preocupări în faţa provocării privind conturarea unei comunităţi europene — poate cea mai mare şi îndrăzneaţă preocupare a secolului XX, cu concretizare în secolul XXI. În acest context, relaţiilor culturale româno-maghiare le revine un rol foarte important, ştiut fiind faptul că albia în care acestea s-au conturat şi în care există este destul de sinuoasă, tocmai datorită relaţiilor politice îngreunate de o raniţă în care încă mai sînt pietrele grele ale trecutului nu odată vijelios. Dacă aceste relaţii se vor aprofunda şi extinde într-o măsură atît de mare încît să nu mai fie afectate de nici o variantă a naţionalismelor şi a protocronismelor mai vechi sau mai noi, dacă aprofundarea şi extinderea acestor relaţii vor fi dorite la modul real şi sincer (de cît mai mulţi intelectuali şi oameni de cultură din ambele ţări), astfel ca în final să se contureze de la sine, relaţiile româno-maghiare vor putea reprezenta în toate domeniile vieţii sociale, politice, economice, culturale, etc. un exemplu benefic pentru întreaga comunitate europeană. În ambele ţări există, har Domnului, suficiente grupuri etnice care conferă naţiunii majoritare, culturii acesteia, o bogăţie inestimabilă, încă prea puţin valorificată. Dacă în programele iniţiate atît în Ungaria, cît şi în România, pe lîngă aprofundarea şi dezvoltarea relaţiilor româno-maghiare, se vor demara în paralel şi programe care să includă acelaşi grup etnic care trăieşte în ambele ţări, plus ţara-mamă a acestuia, nefiind exclusă nici participarea unor ţări cu experienţă comunitară, se vor putea face paşi importanţi pe calea integrării europene. Desigur, rezultatele n-o să apară de la o zi la alta, nicăieri n-o să curgă de la o săptămînă la alta lapte şi miere, dar dacă se va pierde şi acest tren, generaţiile următoare vor avea tot dreptul să ne condamne. □

NOTE

1. Zoltán Szabó (1912-1984) — scriitor, jurnalist, sociograf, redactor maghiar din Ungaria. În cadrul preocupărilor sale privind mişcările reformiste a acordat un interes deosebit politicii practicate în zona Balcanilor, precum şi mişcărilor şi aspiraţiilor spirituale pe care le percepuse în această zonă. Foarte devreme, încă la începutul carierei sale, s-a ocupat de situaţia Europei Centrale şi a Europei de Sud-Est, mărturie în acest sens fiind studiul său intitulat A magyar fiatalság és a dunai kérdés (Tineretul maghiar şi problema dunăreană), scriere apărută în 1935, în publicaţia Katolikus Szemle (Revista catolică).

2.  László Németh (1901-1975) — prozator, eseist, dramaturg şi traducător maghiar din Ungaia; a fost preocupat de tematica socială şi morală a omului contemporan.

3.  Károly Kós (1883-1977) — scriitor, publicist, etnograf, pictor, grafician şi arhitect maghiar născut la Timişoara. A proiectat mai multe clădiri în Ungaria şi în România, a căror valoare arhitecturală este recunoscută pe plan internaţional. Károly Kós a fost o prezenţă activă în viaţa socio-culturală a vremii, fiind unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai transilvanismului.

4.    Ellenzék — cotidian politic, economic şi social din Cluj; a apărut între 1880-1944.

5.  Erdélyi Helikon — una dintre cele mai reprezentative reviste lunare de literatură şi critică literară din Cluj, condusă Károly Kós şi Miklós Bánffy; a apărut între 1928-1944.

6.  Aurora — revistă culturală bilingvă, română şi maghiară, care a apărut în perioada decembrie 1922 - iunie 1923, la Oradea, fondatorul ei fiind colonelul George Bacaloglu, preşedintele Societăţii „Cele trei Crişuri”.

7.  Cultura — a fost fondată în ianuarie 1924, la Cluj, fiind redactată în limbile maghiară, română, germană şi franceză. Redactorul-şef al acestei reviste a fost Sextil Puşcariu, profesor la Institutul Român de Lingvistică din Cluj; rubrica în limba maghiară a fost redactată de către György Kristóf, cea în limba română, de către poetul şi filozoful Lucian Blaga, cea în limba germană, de către Oskar Netoliczka, directorul Gimnaziului „Honterus” din Braşov, iar rubrica în limba franceză, de către Yves Auger, profesor la

Facultatea de Limbă Franceză din Cluj.

8. Aladár Kuncz (1886-1931) — romancier maghiar din Ardeal, unul dintre

întemeietorii transilvanismului.

9. Ágost Greguss (1825-1882) — prestigios estetician maghiar din Ungaria.

10.  Endre Ady (1877-1919) — unul dintre cei mai reprezentativi poeţi maghiari în perioada antebelică din Ungaria; un consecvent promotor al poeziei moderne.

11.  Mihály Babits (1883-1941) — poet, romancier, istoric literar, eseist, redactor, traducător din Ungaria, reprezentant de seamă al europenismului în literatura maghiară, fiind unul dintre cei mai reprezentativi redactori ai revistei Nyugat.

12.  Dezső Kosztolányi (1885-1936) — poet, romancier, traducător din Ungaria, o mare personalitate literară a generaţiei sale.

13.  Tanú — revista personală a lui László Németh; a apărut între 1932-1936, la Budapesta. În această revistă, László Németh a publicat un întreg serial de studii şi articole privind relaţiile culturale dintre popoarele central-est europene, sub titlul: Tejtestvérek (Fraţi de lapte), Összehasonlító népköltészettan (Creaţia populară comparată), Egy folyóirat terve (Proiectul unei reviste), Most, Punte, Silta (Punte — în limbile cehă, română şi finlandeză).

14.  Bătălia de la Mohács — Bătălia de lîngă localitatea Mohács (oraş din sudul Ungariei, port la Dunăre, în apropiere de graniţa cu Iugoslavia), unde la 29 august 1526, armata ungară condusă de regele Ludovic al II-lea a fost învinsă de armata turcă, condusă de sultanul Soliman Magnificul; în urma acestei bătălii, cea mai mare parte a Ungariei a căzut stăpînirea otomanilor.

15.  Bătălia de la Bílá Hora — Bătălia de pe Dealul Bílá Hora de lîngă Praga, unde la 8 noiembrie 1620, armata habsburgică a învins trupele ceheşti; datorită acestei înfrîngeri, timp de trei secole nu s-a putut vorbi în istorie de o Cehie independentă.

16. Ferenc Kazinczy (1759-1831) — scriitor maghiar şi animator al vieţii culturale din Ungaria. Cea mai mare personalitate care în perioada iluminismului şi-a adus aportul la înnoirea limbii maghiare.

*

Anamaria POP (n. 1952), absolvent al Facultăţii de Jurnalistică Bucureşti, jurnalist, poet şi traducător. În perioada 1996-1998 a fost consultant al Delegaţiei Uniunii Europene la Bucureşti, între 1999-2001 director al Centrului Cultural Român din Budapesta. A publicat patru volume de poezii şi un număr semnificativ de traduceri literare din limba maghiară, laureat al premiilor Füst Milán (1992) şi Déry Tibor (1998).

Anamaria Pop, Hagyományok és perspektívák. A román-magyar kulturális kapcsolatokról, articol publicat în Európai utas nr. 45 (4/2001) şi preluat cu permisiunea autoarei.