Sinagogi, rabini şi instituţia rabinatului în Banatul secolului al XVIII-lea

Victor Neumann

Cel dintîi loc de rugăciune al evreilor sefarzi şi aşchenazi din Timişoara se afla într-o încăpere boltită de sub Poarta Eugeniu de Savoia. El a funcţionat ca atare între anii 1739-1754 şi 1755-1762. Această favoare — ştiindu-se că în interiorul cetăţilor oficialii nu admiteau construirea sinagogilor —, se datora intervenţiei baronului Diego d’Aguilar (Mosez Lopez Perera), administratorul şi intendentul general al monopolului de tutun austriac, protector şi mecena al evreilor sefarzi din Timişoara.¹ La 1760 s-a semnat un document pentru construirea a două sinagogi. Conducătorii evreimii de atunci, Mayer Amigo, David Teutesak şi Salamon Politzer, reprezentanţi ai ambelor comunităţi locale, au încheiat un con- tract cu doi antreprenori, maistrul constructor Christian Altinger şi maistrul zidar Gregory Jacob, spre a fi ridicate aceste lăcaşuri de cult.²

Conform planului şi schiţelor iniţial aprobate de Administraţia cezaro- crăiască a Banatului Timişoarei, se preconiza ridicarea a două sinagogi, cu două vestibule, cu o poartă la mijloc şi două balcoane pentru femei, situate deasupra celor două vestibule şi a intrării principale. Balcoanele urmau să aibă pereţii tapetaţi, balustradele din lemn vopsit şi traforat. Parterul, unde stau bărbaţii, trebuia prevăzut cu un tavan din scînduri prinse de grinzi. Sub prima sinagogă se amplasa baia rituală (Tukh), cu un vestibul din care coborau nişte trepte într-un bazin cu fundul pardosit. Lîngă sinagogi trebuia să se ridice o construcţie cu două nivele, avînd două camere, o bucătărie, o sală de mese şi o latrină. Sub construcţia cu două nivele era prevăzută o pivniţă cu tavanul boltit, iar deasupra întregii construcţii, un pod. Se cerea ca toate materialele de construcţie să fie de cea mai bună calitate („gebaut mit guten und autentischen Materielen”), pivniţele să fie pardosite, pentru toate încăperile fiind indicată folosirea duşumelei. Acoperişul trebuia să fie făcut din scîndură de bună calitate şi din ţiglă. Planul urma să fie realizat în întregime, specificîndu-se că nu se face nici o economie pentru finalizarea lui. Documentul menţionează că s-a plătit în acest scop un avans de 1.000 de florini imperiali (la data de 23 aprilie 1760), ambele comunităţi contribuind în mod egal. Conform contractului, suma totală era de 3.700 de florini imperiali şi ea urma să fie achitată defalcat. Mai sînt, de asemenea, stipu- late obligaţiile ce revin părţilor, precum şi faptul că diferenţa de bani urma să fie achitată în trei ani consecutivi şi cu o dobîndă de 5 la sută.³

De ce este importantă această piesă arhivistică? Ea arată, întîi de toate, influenţa pe care o dobîndiseră comunităţile din Timişoara. Deopotrivă, sugerează utilitatea lor din perspectiva politicii economice a imperialilor; faptul că administraţia regională aprobă un asemenea contract, mai mult, acceptă să facă proiectul, să delege constructorii şi să furnizeze materialele necesare indică o anume toleranţă. Tocmai de aceea, restricţiile formulate trebuie luate cu o oarecare rezervă. Cîtă vreme evreii din Banat s-au dovedit buni taxalişti⁴, şi au acoperit un gol în relaţiile economice şi în unele domenii ale activităţii productive, li s-au recunoscut drepturile de organizare, de desfăşurare a unei normale vieţi religioase, de afirmare a propriilor valenţe spirituale. E drept, confruntările n-au întîrziat să apară, mai ales datorită oscilantelor poziţii oficiale.

Documentul la care am făcut referire relevă şi creşterea populaţiei evreieşti, loialitatea familiilor aşezate în cetate (în sensul respectării legilor şi dispoziţiilor date de Landesadministration), recunoaşterea lor ca responsabile în faţa autorităţilor cu toate angajamentele făcute pînă la acea dată.

În pofida meritelor arătate mai sus, construirea sinagogilor nu s-a încheiat atît de repede pe cît şi-o doreau enoriaşii şi conducătorii lor. Din copia unui document păstrat în Arhiva Comunităţii Evreilor din Timişoara aflăm că în 1766, Mayer Amigo, Salamon Politzer, Jacob Chon (în calitate de reprezentanţi ai obştii) revin cu interes sporit pentru dobîndirea materialelor necesare construirii sinagogilor.⁵ Mai mult, se desprinde o îngrijorare a evreilor în legătură cu ducerea la bun sfîrşit a proiectului. Nu ştim exact anul în care au fost inaugurate cele două lăcaşuri de cult. Este însă de presupus că în deceniul al VII-lea al secolului al XVIII-lea. Ştim, apoi, că cele două sinagogi deserveau, una, ritul sefard, cealaltă, ritul aşchenazim. Potrivit unei descrieri tîrzii ce ne-a parvenit prin intermediul rabinului I. Singer, clădirile fuseseră situate în apropierea Porţii Eugeniu de Savoia, la intrarea în cartierul evreiesc (Judenhof / Judenviertel / Judenquartal).⁶ Văzute din stradă, clădirile erau identice. În interior, cele două sinagogi se deosebeau între ele. Sinagoga sefardă avea bănci de jur împrejurul peretelui, pe 3-4 rînduri. Pereţii sinagogii sefarde erau lucraţi în frescă cu mo- tive florale, inscripţii religioase în ebraică, scene ceremoniale. Obiectele de cult din sinagoga sefardă erau ornamentate.⁷

Central sau cartierul evreiesc din Timişoara-Cetate mai cuprindea o şcoală (heder), birourile ambelor comunităţi şi ale Confreriei Sacre, măcelăria şi un restaurant ritual, locuinţa rabinului aşchenazi şi aceea a hahamului sefard. Sinagogile au fost parţial deschise în vremea în care Wolf Iacob devenise rabin de Timişoara. Fusese unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului de ridicare a sinagogilor. Originar din Cracovia, el va fi şi prim-rabinul Timişoarei, mai apoi, Landesrabiner-ul Transilvaniei.⁸ Alţi rabini care au slujit în cele două sinagogi timişorene în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea: Eliezer Lipman ben Benjamin, rabinul comunităţii sefarde din suburbia Fabric; Jochanan ben Isak, fost şef-rabin la Alba-Iulia, devenit în anul 1770 rabinul aşchenazilor timişoreni; Hirschl Levy, care a studiat la Praga cu faimosul rabin Landau Ezekiel şi care, la rîndul său, trecea drept un merituos cărturar. În sfîrşit, cel mai cunoscut, dar şi cel mai controversat învăţat al zonei şi al perioadei la care ne referim, Chorin Aron, a cărui activitate este legată în principal de comunitatea din Arad pe care a păstorit-o (între anii 1789-1844)⁹ mai întîi ca simplu rabin, mai apoi, ca şef-rabin (Oberrabiner, din 1795). Pentru scurt timp el a slujit şi în lăcaşurile de cult de la Timişoara.

Debutul vieţii religioase la Timişoara şi în întreg Banatul datează din prima jumătate a secolului. Să amintim că cel dintîi rabin a aparţinut comunităţii sefarde şi s-a numit Iacob Moyses. Conscripţia din 1739 menţionează că era originar din Belgrad şi că îşi cîştigase existenţa din comerţ cu mărfuri germane.¹⁰ În 1741, un alt rabin originar din Belgrad avea să vină la Timişoara, anume, Levy Abraham Mayer; pentru el depun garanţie, Amigo Abraham, Menachem Salomon şi Marcus. În 1749, un oarecare Levy Isac va prelua funcţia de rabin. Obştea sefarzilor a acordat o mare importanţă activităţii spirituale; deşi era mai puţin numeroasă în comparaţie cu aceea a aşchenazilor, ea era o prezenţă mai veche în Banat şi, deci, iniţiativa organizării instituţiei rabinatului îi aparţine. Rabinul Timişoarei ocupa, de obicei, poziţia de prim-rabin al comunităţilor de pe tot cuprinsul regiunii. Propiu-zis, instituţia rabinatului, cu rolul ei de coordonator al vieţii culturale şi comunitare, ia naştere în vremea în care prim-rabin a fost ales Eliezer Lipman ben Benjamin Zeev, conducătorul sefarzilor din suburbia Fabric.¹¹ A activat între anii 1743 şi 1768; pe piatra tombală din cimitirul evreiesc din Timişoara se menţionează că a fost un mare învăţat, un mare rabin.¹² A avut o contribuţie deosebită în organizarea comunităţilor, în păstrarea credinţei, în răspîndirea regulilor necesare curăţeniei, în alinarea suferinţei bolnavilor. În vremea sa ia fiinţă colegiul rabinic, alcătuit din trei rabini care decideau în problemele majore ale celor două obşti. În anul 1758, Eliezer Lipman avea să fie solicitat şi de tribunalul rabinic (colegiul rabinic) din Alba-Iulia în vederea rezolvării unor litigii¹³, de unde rezultă prestigiul său şi în regiunile învecinate. Se mai observă, totodată, colaborarea între Landersrabinat-ul din Banat şi acela din Transilvania. Acesta e momentul de început al unor relaţii care vor dăinui timp de două secole şi jumătate. Spun astfel pentru că vom asista la servicii rabinice reciproce, la împrumuturi de idei şi procedee în ceea ce priveşte organizarea cultului, interferenţa datorîndu-se mai ales faptului că evreii din Banat şi Transilvania erau supuşi adesea aceloraşi norme ale administraţiei habsburgice.¹⁴

În timpul în care Eliezer Lipman fusese rabinul comunităţii sefarde şi prim- rabinul evreilor din Banat, aşchenazii aveau în frunte pe învăţatul Levy Jerusalmi.¹⁵ Venise de la Belgrad, imediat după războiul austro-turc din anii 1736-1739, unde a fost rabinul aceluiaşi rit. La recomandarea rabinului din Thessaloniki păstorise, un timp, şi ritul sefard din Belgrad. Vreme de 11 ani. între 1741 şi 1752, avea să-şi desfăşoare activitatea la Timişoara. Trebuie să arăt că oraşul de pe Bega devenise atunci un loc de refugiu preferat pentru evreii dm Peninsula Balcanică. Nu arareori, şi pentru acei din Europa Centrală. Ceea ce ar putea explica şi interesul unora dintre cărturari de a înfiinţa aici societăţi de studiu şi interpretare a textelor sacre. O piatră tombală din cimitirul evreiesc aminteşte, la 1751, de înţeleptul Daniel Chai Musafia, „cabalistul şi purul, evlaviosul şi modestul în ale învăţăturii dezvăluite şi în cele lainice, luminat din cortul Torei”; este probabil, o prezenţă spirituală importantă şi de lungă durată în mediile evreieşti timişorene.¹⁶ Singer nu exclude ca acesta să fi fost rabinul societăţii cabaliştilor care ar fi funcţionat în acea vreme la Timişoara.

Personalităţile proeminente ce vor da prestanţă instituţiei rabinatului de Timişoara în secolul al XVIII-lea au fost Iochanan B. Isac şi Zeev Israel Ha-Levy (Hirschl Levy), pe care i-am amintit deja în ipostaza lor de slujitori ai cultului în primele două sinagogi construite în cetate. În calitate de învăţat şi luînd exemplu pe predecesorii săi, Iochanan B. Isac a întreţinut o interesantă corespondenţă pe teme de cult cu marele rabin praghez, Landau Ezekiel. Din Conscripţio Judaeorum in Regno Camerali Civitate Temesvariensi de gentium pro Anno 1781-82 peracta aflăm numele succesorului său, Hirschl Levy Rabinus.¹⁸ Erudit de seamă, el a fost deopotrivă apreciat pentru bunătatea şi înţelepciunea sa. Înalta şcoală talmudică a urmat-o la Praga sub îndrumarea aceluiaşi Landau Ezekiel. Preocupaţi de dezbaterile privind conduita morală şi juridică a evreilor, de reglementarea vieţii religioase în funcţie de Tora, de prescripţiile Talmudului, cei doi rabini s-au remarcat prin meritele lor în viaţa cultului, prin rolurile de dascăl şi tutore ai obştii timişorene.

Şi la Arad, cam în aceeaşi perioadă, activitatea sinagogală cunoaşte un început. Existenţa comunităţii din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a presupus finanţarea, cel puţin, a unei case de rugăciuni. Dintr-un document datat 1796. aflăm că în vechea cetate a Aradului funcţiona o sinagogă începînd cu anul 1784.¹⁹ În acelaşi oraş avea să se dezvolte a doua comunitate importantă din regiune, în fruntea ei aflîndu-se tot un şef-rabin (Oberrabiner). Şi aici se va construi un cartier al populaţiei evreieşti consemnat în documente sub numele de Juden Quartal sau Juden Quarée. O mărturie în acest sens datează de la 1794.²⁰ Şi, tot la Arad, se va ridica şi prima sinagogă neologă, demersul pornit în 1820 şi finalizat în 1834, avînd ca principal autor pe Chorin Aron.²¹

Spre a evalua obiectiv situaţia, trebuie să mai reţinem că în general, autorităţile habsburgice au permis rabinilor exercitarea puterii şi jurisdicţiei asupra comunităţilor mozaice, acordîndu-le dreptul de a decide asupra problemelor lor interne.²² Potrivit patentelor imperiale eliberate în vremea lui Iosif al II-lea, obştile evreieşti puteau practica, în deplină libertate, religia şi uzanţele lor obişnuite, în măsura în care ele nu intrau în contradicţie cu legile generale ale ţării.²³

Aceleaşi decrete ale Casei Vieneze admit ca rabinii să joace un rol funda- mental pentru comunitatea evreiască din oraşul de reşedinţă al districtului; să coordoneze activitatea învăţătorilor confesionali şi a cantorilor; să organizeze recrutarea acelora ce urmează a primi însărcinări publice; să deţină cîte un registru pentru naşterile, căsătoriile şi înmormîntările evreilor; să supravegheze hahamii comunităţilor. Cu alte cuvinte, măsurile cu accente antisemite ale Măriei Theresia fuseseră contracarate de regimul de toleranţă al lui Iosif al II-lea. Atenţia era acordată nu numai slujitorilor cultului, ci şi învăţămîntului, organizării comunitare, condiţiilor de viaţă ale populaţiei, respectiv, mijloacelor de trai, forurilor cetăţeneşti şi judiciare reprezentative, raporturilor cu statul.

Interesul special pentru instituţia rabinatului se datorează tentativelor de integrare a acestuia în mecanismul statal austriac. În parte, ele vor reuşi, în cursul secolului următor înseşi reformele în interiorul vieţii sinagogale din spaţiul central-est european intrînd în consonanţă cu acest mod de a gîndi. Banatul este acela care va contribui efectiv la geneza unuia dintre fenomenele reformiste în vremea în care rabin de Arad a fost Chorin Aron. Motivaţia oficialilor era aceea de a transforma nu numai rabinii şi rabinatul, ci şi clerul tuturor confesiunilor din regiunile aflate în componenţa imperiului într-un instrument al politicii reformiste. E vorba de o adaptare a privilegiilor la imperativele raţiunii de stat, de unde şi actele normative reflectînd organizarea ierarhică, veniturile, statutul social. La fel se întîmplă, de pildă, cu asocierea bisericii ortodoxe din cadrul mitropoliei de Karlowitz, supusă unei politici asemănătoare cel puţin sub aspectul încercărilor de centralizare şi de integrare în structurile instituţionale preconizate de Viena.²⁴

Dincolo de compromisurile făcute spre a fi toleraţi, nu se poate spune că evreii din Banat n-au fost foarte atenţi în buna respectare a tradiţiilor religioase. Acestea continuau să deţină — mai ales în secolul al XVIII-lea cînd cultul ortodox fusese dominant — un loc central în determinarea identităţii iudaice. Religia mozaică era o instanţă incontestabilă, aşa se explică şi considerabilele eforturi financiare ale comunităţilor de a-şi ridica şi pune în stare de funcţionare lăcaşurile de cult. Cum am văzut, instituţia rabinatului se dezvoltă atît la Timişoara, cît şi la Arad. Aspectul dobîndeşte importanţă şi în ochii Vienei, conştientă că nu va fi în măsură să asimileze degrabă evreimea din imperiu. Dacă va tolera sau chiar va încuraja în anumite împrejurări activitatea rabinilor, o va face cu evidentul interes de a dobîndi încrederea populaţiei evreieşti, de a putea strînge contribuţia fiscală a comunităţilor, de a exercita un control indirect. De altfel, rabinii înşişi erau dublaţi în atribuţiile lor de aşa-numiţii juzi, pe care îi întîlnim la sfîrşitul secolului al XVIII-lea la Timişoara, Arad şi Oradea, ca şi în oraşele din Maramureş. Ceea ce înseamnă că erau puşi sub control. Juzii reprezentau comunităţile în faţa autorităţilor locale şi centrale; apărau drepturile acestora în faţa ilegalităţilor sau exceselor: repartizau activităţile comunitare; participau, alături de rabin, la judecăţile şi dezbaterile tribunalului rabinic; executau deciziile şi ordinele administraţiei regionale sau ale curţii imperiale. Tot ei se ocupau de funcţionarea organizaţiilor specific evreieşti, de exemplu, de confreriile sacre şi de întreţinerea şcolilor; ţineau evidenţa, împreună cu rabinii, a populaţiei; întocmeau listele subiecţilor impozabili şi ajutau săracii comunităţii: îi defereau justiţiei pe infractori. În zona de care ne ocupăm, funcţionau şi vice-juzi. de exemplu, la Arad şi la Şimand sînt cunoscute două asemenea cazuri.²⁵ Autoorganizarea era însoţită pretutindeni de supravegherea oficială, exercitată cel mai adesea prin oameni din interiorul comunităţii.

Aş conchide că şi în Banat, ca în întreaga diasporă europeană, relaţiile confesionale reprezentaseră temelia solidarităţii interne a obştii. Pe asemenea relaţii s-a bazat supravieţuirea evreilor în condiţiile în care nu aveau un stat propriu. Remarcabil pentru obştile din Banat este că reuşesc să dea viaţă unor adevărate centre iudaice; se singularizează prin admirabila convieţuire între cele două rituri (sefard şi aşchenaz) şi prin acceptarea lor relativ uşoară de către comunităţile creştine catolice, ortodoxe şi protestante. Evreii din Banat, ciliar de la începuturile vieţii lor culturale în această regiune, au înclinaţia de a participa la mişcarea ideilor privind practica religiei. Cum am amintit — din păcate sursele documentare sînt sărace — legăturile rabinilor din Banat cu personalităţile de vîrf ale iudaismului european de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea indică existenţa cercurilor culturale formate în jurul lor şi a comunităţilor: cert este că discuţiile teologice şi practice fuseseră stimulate de cîteva prezenţe notabile. □

NOTE

1.   J. Singer. Timisoarai zsinagógák (Sinagogi timişorene). în Almanahul evreiesc, Jüdisches Jararbuch und Kalender. Zsidó évkönyv és naptár, Oradea-Timişoara, 1936- 1937, p. 212-214

2.   Vezi Arhiva Comunităţii Evreilor din Timişoara (ACET). Dosar nr. 1 (1739-1794). fila nr. 8. Contract datat 1760, semnal de reprezentanţii comunităţilor sefardă şi aşchenazimă pentru aducerea de materiale şi construirea a două sinagogi. Documentul redactat în limba germană a fost publicat de Singer Jakab în Almanahul evreiesc (Oradea-Timişoara), 5697, 1536-1937, p. 212-214 şi reluat în Izvoare şi mărturii II₂, document nr. 28, p. 30-31. Singer nu menţionează de unde provine documentul, iar editorii volumului Izvoare şi mărturii II₂, au tăcut doar următoarea specificare: „Actul, descoperit, achiziţionat şi publicat de rabinul timişorean dr. Iacob Singer reprezintă atestarea documentară a construirii primelor sinagogi din Timişoara”; cf. Ibidem, p. 31. În concluzie, piesa provenind din Arhiva Comunităţii Evreilor din Timişoara semnifică o mărturie de primă mînă pentru reconstruirea începuturilor vieţii culturale în oraşul de pe malurile Begăi.

3.   Ibidem

4.   La 1760, spre exemplu, evreii achitaseră suma de 362 florini imperiali; cf. Quittung, ACET, Dosar nr. 1, fila 12. Taxele erau plătite cu regularitate. Cea mai mare sumă plătită de evreii din Timişoara în perioada 1760-1780 a fost de 1.000 florini imperiali şi aceasta s-a întîmplat în anul 1776; cf. ACET; Dosar nr. l, fila 33. Pentru o descriere a regimului restricţiilor în vremea Măriei Theresia, vezi, Moshe Carmilly — Wienberger, Jewish Writers Confronted by Censorship in the Habsburg Empire and Romania in the 18^th — 19^th Century, în Studia Judaica, II, Cluj, Editura Sincron, 1993, p. 18-36. Studiul fostului rabin al Clujului evaluează conţinutul antisemit al hotărîrilor Măriei Theresia, aminteşte, în treacăt, expulzarea şi reprimarea evreilor din Praga, compară situaţia evreilor din Transilvania şi Banat cu aceea din alte regiuni ale imperiului. Personal, am încercat să măresc informaţiile de arhivă şi să nuanţez fenomenul. Cred, prin urmare, că lucrurile nu pot fi privite prin prisma evoluţiei antisemitismului în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Caracterul contradictoriu al măsurilor austriece ne obligă să analizăm şi să apreciem obiectiv epoca şi oamenii săi.

5.   În Izvoare II₂, document nr. 28, p. 30; în preambulul editorilor se menţionează că în 1762 ar fi avut loc inaugurarea sinagogilor. Potrivit unui document provenit din Arhiva Comunităţii Evreilor din Timişoara (ACET), în anul 1766 continuau demersurile în vederea dobîndirii materialelor necesare, aducîndu-se motivaţiile de rigoare. Apud ACET, Dosar nr. l, fila 15. numărul semnatarilor documentului este cu mult mai mare, indicînd nemulţumirea populaţiei evreieşti faţă de amînarea finalizării proiectului.

6.   La intersecţia străzilor Ceahlău şi Mărăşeşti de astăzi.

7.   Cf. Jacob Singer, Timisoarai zsinagógák, p. 215-216; vezi şi Idem, Temesvári rabbik, p. 11; vezi şi descrierea lui J. J. Ehrler, Banatul de la origini pînă acum — 1774, Ediţie Costin Feneşan, Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 82. Ehrler consideră că este vorba de o singură sinagogă împărţită în două; în realitate, erau două sinagogi. În aceeaşi împrejurare el mai spune că printre evrei „se găsesc familii foarte bogate al căror negoţ se întinde nu numai în Banat, ci şi în alte locuri de comerţ renumite, ba chiar pînă adînc în Turcia”.

8.   Jacob Singer, Temesvári rabbik, p. 11. Nu toate informaţiile pe care le transmite acest autor au şi o verificare sau o trimitere documentară corespunzătoare. Adeseori, ele sînt preluate din scrierile de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, alteori ele nu conţin referinţa bibliografică de rigoare. În sfîrşit, mă văd obligat să atrag atenţia că o prelucrare critică a informaţiilor este absolut necesară, ceea ce nu s-a făcut pînă astăzi în legătură eu istoria evreilor din Banat. Adesea, colportarea datelor a fost preferată studiului sistematic în arhive ori analizei ştiinţifice a conţinutului documentelor. Observaţiile acestea nu doresc însă să diminueze meritul lui Singer de a fi fost primul cercetător onest, care a jalonat istoria evreimii din Banat şi ale cărui scrieri rămîn orientative în privinţa cunoaşterii vieţii culturale, a organizării comunitare şi a biografiei personalităţilor.

9.   Asupra activităţii lui Chorin Aron în prima jumătate a secolului al XIX-lea ne vom ocupa separat. Aceasta pentru că mişcarea sa reformistă, devenind o referinţă nu numai la scară regională, ci şi imperială, a provocat spiritele declanşînd polemici atît în rîndul evreilor, cît şi al neevreilor.

10.  Vezi Fond Conscriptio Judaeorum, Arhivele Statului Ungar. Pachet 13, documentul intitulat Temesvárer Raitzen, Grechen, Arnauthen, Deutsch und Spanische Juden Conscriptio din 28 ianuarie 1739, unde este menţionat numele lui Iacob Moyses, ocupaţia şi locul de unde provine; rezultatele acestei conscripţii au ajuns cu întîrziere să fie cunoscute de împărăteasă, de unde şi tardiva dispoziţie restrictivă cu privire la circulaţia evreilor în zona de graniţă, dispoziţie datată 1753, adresată baronului Engelshofen, guvernatorul de atunci al Banatului, Cf. Patai György, Mária Terézia ismeretlen rendelete, în Magyar Zsidó Szemle, 48, 1931, nr. 1-3, Budapest, p. 100-101, unde este reprodusă şi dispoziţia.

11.  J. Singer, op. cit, p. 2-3

12.  Idem, op. cit., p. 4

13.  Ibidem

14.  Vezi, de exemplu, decretul episcopal din 1768 privind continuarea lui Benjamin Jehusua în funcţia de rabin al comunităţii din Alba-Iulia. El era originar din Banat; apud Izvoare şi mărturii II₂, document nr. 59 bis, p, 72-73. Sau, prezenţa la Timişoara în funcţia de Landesrabiner a fostului şef-rabin al Transilvaniei, Johanan ben Isac (1758-1760); apud Singer, op. cit., p. 12

15.  Ibidem, p. 9

16.  Apud Izvoare II₂, document nr. 2, p. 5; Singer, op. cit., p. 8

17.  J. Singer, op. cit., p 12

18.  Ibidem, p. 15

19.  Cf. Arhiva Comunităţii Evreieşti din Arad (ACEA), Dosar nr. 1, (1717-1799), fila 8.

20.  ACEA, fila 14. Pentru o sumară trecere în revistă a vieţii culturale şi comunitare arădene vezi Újvári Péter, Zsidó Lexikon, p. 57-59.

21.  Ibidem, Dosar nr. 2 (1800-1829), filele 28-31.

22.  Vezi, de exemplu, document nr. 59 bis în Izvoare II₂, p. 72-73; cf. şi patenta imperială privind statutul evreilor din Galiţia transmisă de Cancelaria Aulică a Transilvaniei, în Ibidem, document nr. 223, p. 330-340.

23.  E vorba de patenta imperială din 30 aprilie 1789, publicată în Izvoare II₂, p. 330-340.

24.  Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 88-89

25.  Mihai Spielmann, Lya Benjamin, Studiu introductiv la vol. Izvoare şi mărturii II, p. LII.

Victor NEUMANN (n. 1953): doctor în istorie, director al Institutului Intercultural Timişoara, profesor-asociat (Catedra de Litere, Filosofie şi Istorie a Universităţii de Vest, Timişoara). Dintre cărţile publicate între 1984-1996: Tentaţia lui Homo Europaens, Geneza spiritului modern în Europa Centrală şi ele sud-est (premiul A. D. Xenopol al Academiei Române). A publicat peste douăzeci de studii în reviste de specialitate româneşti şi străine, a beneficiat de burse de studii postdoctorale şi stagii de documentare în Germania, Franţa, Israel şi SUA.