Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VIII. 2002., nr. 17-18 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
A

Idişul şi iudeo-spaniola. O moştenire
europeană

Nathan Weinstock & Haïm-Vidal Sephiha

Prefaţă

Două limbi încă vii, iudeo-germana (yidiche în franceză, yiddish în engleză) şi iudeo-spaniola (spanyolit, djudezmo, djudyo, djidyo sau pur şi simplu spaniolă) sînt cele două mărturii ale stadiului vechi al limbii din care ele au provenit (germana medie pe de o parte, spaniola secolului al XV-lea pe de altă parte). Ambele prezintă două modalităţi, dintre care una calchiată, care nu se vorbeşte (esenţial liturgică şi pedagogică folosită mai ales de copii şi de femei), şi cealaltă vernaculară [indigenă], care se vorbeşte.

De altfel, aceasta este situaţia tuturor iudeo-limbilor: prima apare dintr-o preocupare pedagogică, a doua, în cazul în care se produce un accident al istoriei: cel mai adesea, o separaţie de poporul-gazdă (deseori ostil) care antrenează o ghetoizare, dar şi expulzarea şi migraţiile care rezultă. Iudeo-germana şi iudeo-spaniola au avut destine paralele: expulzări, migraţii, cu — pe de o parte — menţinerea limbii pedagogice calchiate: humech taytch şi ladine şi — pe de altă parte — a limbii vernaculare în stadiul său vechi. De aici, arhaicitatea care le caracterizează. Idişul şi iudeo-spaniola sînt într-un fel muzee vii ale limbilor de origine, aşa cum este franceza din Canada pentru franceza secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea.

şi una şi cealaltă vor da naştere unei vaste literaturi atît liturgice cît şi vernaculare, iudeo-spaniola sugrumîndu-se totuşi în constrîngerea unei galomanii galopante de pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Deja atunci, filologii se vor apleca asupra acestor două limbi care sînt mărturii ale istoriilor, ale uzului şi cutumelor paralele. şi una şi cealaltă vor fi, de asemenea, lovite de Choa, genocidul, şi vor scăpa vlăguite, orfane de centrele-simbol care au fost pe de o parte Vilnius, pe de altă parte Salonic. şi una şi cealaltă vor constitui obiectul unor nostalgii active, dornice de renaştere şi de salvgardare a ceea ce a fost pe punctul de a dispărea pentru totdeauna. De aici, în lumea întreagă, asistăm la înmulţirea centrelor şi a asociaţiilor care caută să culeagă şi să reactiveze aceste limbi şi culturi în pericol. Reuşita este atît de mare încît ele sînt predate azi în multe universităţi din Europa şi din lume, abundînd cărţile, discurile şi casetele video legate de acest subiect. Le animă o singură voinţă: aceea de a face în aşa fel încît genocidul fizic să nu mai fie însoţit de genocidul cultural.

Da, aceste două limbi, aceste două culturi, aceste două Weltanschaungen supravieţuiesc şi renasc din cenuşa istoriei tragice a unei Europe curînd unite şi aflată în căutarea valorilor sale, a unei Europe pluriculturale şi plurietnice, a unei Europe astfel îmbogăţite, îmblînzite şi purtătoare de pace.

Limba idiş

Originile

Idişul, care se scrie cu caractere ebraice, este o limbă compozită provenită din iudeo-germană, adică din graiurile de care se foloseau evreii stabiliţi în evul mediu în Valea Rinului. Limba lor vernaculară, bazată pe dialectul germanic local, s-a îmbogăţit cu numeroase adaosuri de origine ebraică, precum şi cu aporturi romane.

Nu există unanimitate între lingvişti privind periodizarea idişului. În linii mari, aceasta poate fi schiţată precum urmează:

• În cursul anilor 1000-1250 se naşte idişul primitiv a cărui osatură este constituită de germana cultă medievală.

•  În perioada 1250-1500 apare vechiul idiş care se diferenţiază progresiv de dialectele din Lotharingia adăugîndu-şi rămăşiţe ale graiurilor vernaculare utilizate anterior în Franţa şi în Italia.

•  O dată cu idişul mediu, care corespunde perioadei 1500-1750, asistăm la deplasarea centrului de greutate al populaţiei evreieşti către Polonia.

•  Naşterea idişului modern poate fi situată prin anul 1750.

La apogeul expansiunii sale geografice, idişul era vorbit din Italia de Nord pînă la frontiera daneză şi Olanda, din Alsacia pînă în Ucraina, din Balcani pînă la Marea Baltică, de la Nipru pînă la Carpaţi. Pe firul migraţiilor din secolul al XIX-lea, aria idişofonă s-a întins către Occident, recucerind Europa occidentală (unde idişul era pe cale de dispariţie) şi cucerind Marea Britanie, America de Nord şi Palestina, America Latină şi chiar Australia.

Vocabularul idiş a conservat urmele acestor migraţii: expresii precum reden (grai - a vorbi) şi gas (stradă) sau haynt (astăzi) amintesc de dialectele austriece, în timp ce shver (socru) trimite la graiul elveţian germanic.

În multe locuri, limba populară dă mărturie de trecerea unei populaţii idişofone. Este şi cazul argoului german (Rotwelsch) precum şi al celui din Amsterdam şi al argoului olandez bargoens, aşa cum o atestă expresiile următoare: mazzel (şansă), majim (apă), bayis (închisoare), bolleboos (un flăcău dotat). Newyorkeza a integrat de asemenea expresii ca kvetsh (o persoană care geme necontenit), laks (somon), yenta (o femeie insuportabilă sau pălăvrăgioaică).

Modularea frazelor, tonul interogativ şi intonaţia contribuie din plin la specificitatea idişului şi se pretează în mod admirabil la parodie sau la deriziune aşa cum a ilustrat-o cu umor Leo Rosten în The Joys of Yiddish.

Idişul ca limbă de fuziune

Ca toate iudeo-limbile (între care iudeo-spaniola constituie împreună cu idişul exemplul cel mai desăvîrşit), idişul este o Mischsprache (limbă de fuziune) de felul englezei, al limbii swahili sau al limbilor creole. Se dezvăluie aici un substrat germanic (care reprezintă între 70 şi 75% din stocul lexical) îmbogăţit cu aporturi romane, ebraico-arameice (aproape 15%), slave şi — în lumea anglo-saxonă — englezeşti. Astfel bentshn ( a binecuvînta) trădează o rădăcină latină (benedicere) în timp ce khotsh (cu toate că) şi zayde (bunic) sînt de origine slavă.

•Limbă vie şi deci în continuă mutaţie, idişul a incorporat în cursul evoluţiei sale elemente provenite din interacţiunea dintre comunităţile evreieşti şi populaţia înconjurătoare. De aici a rezultat un vocabular deosebit de întins care-i permite să se folosească de diferite registre, sinonimele provenite din fonduri lexicale distincte

fiind frecvent dotate cu un sens particular. De pildă, alături de vayb (femeie), se foloseşte termenul nekayve, derivat din ebraică, dar cu o conotaţie dispreţuitoare. Idişul a asimilat de asemenea elemente scoase la suprafaţă din sisteme sintactice străine de baza sa germanică: pluralul lui nar (imbecil, Narr în germană) sau al lui dokter (medic) sînt formate pe modelul semitic: naronim, doktorim. Unele fraze interogative pot să debuteze cu slavismele tsi (în poloneză: czy) sau to. Anumite substantive au fost create adăugîndu-se unei rădăcini germanico-ebraice sufixul slav -nik (nudnik, un inoportun). Prin contaminaţie lingvistică acest procedeu a fost reluat de engleză (exemplu: beatnik).

•  Altă trăsătură specifică: trimiterea implicită la un intertext evocînd tradiţia talmudică şi religioasă, referinţă inarticulată în context ebraico-arameic. Astfel, dictonul a beyzer tsung is erger fun a shtarker hand pe care-l citează B. Harshav (literal: o limbă rea e mai puternică decît o mînă forte) nu are sens decît dacă ne referim la subtextul ebraic: lashon ha-ra, limba răului, adică bîrfă şi yad khazaka, mînă forte, sinecdocă a forţei. Aceasta semnifică faptul că bîrfa e mai rea decît forţa.

Anumite prenume şi patronimice idiş poartă urma migraţiilor trecute şi perpetuează aporturi lexicale străine: Shprintze (Speranţa), Shniour (Señor), Yente (Gente), Sender (Alexandre) sau Fayvel sau Faybush (Phoebus).

Migraţii ale idişului şi cristalizarea dialectelor

Comunităţile evreieşti din aria lingvistică germană, numite ashkenazes (de la evreiescul Ashkenaz care desemnează Germania), s-au deplasat către est în valuri

migratoare succesive. În general, există un acord în a se distinge două arii dialectale majore, idişul occidental şi idişul oriental. Prima cuprinde graiurile specifice ale Ţărilor de Jos, Alsaciei, Elveţiei şi Germaniei, a doua pe cele care erau folosite în Polonia, în Lituania, în Rusia Albă, în Ucraina (Volhinia şi Podolia), în România (Valahia) şi în Ţările Baltice.

J. Baumgarten ilustreză variaţiile dialectale cu ajutorul exemplului următor: în idişul occidental, a cumpăra carne se spune kafn flash, în aria de confluenţă a două dialecte koyfn flaysh, în idişul lituanian keyfn fleys şi în idişul ucrainian koyfn fleysh.

Plurilingvismul intern ashkenaz

N-ar trebui să ne imaginăm că acele comunităţi ale lumii ashkenaze erau unilingve. Modul de viaţă evreiesc nu ar putea fi disociat de sfera religioasă total impregnată de ebraică, limbă sacră, şi de arameică (limba Talmudului). În ebraică se redactau tratatele savante, comentariile la Biblie precum şi literatura religioasă, cu excepţia celei care era destinată oamenilor simpli sau inculţi şi îndeosebi femeilor.

Limba idiş a fost întotdeauna folosită în interacţiune activă cu ebraica, fapt care explică anumite transferuri lexicale şi adoptarea unor particularităţi decurgînd din sintaxa ebraică.

Se observă o dinamică asemănătoare cînd este vorba despre utilizarea limbii ambiente. În ciuda existenţei ghetourilor sau a cartierelor rezidenţiale distincte, nu a existat niciodată o îngrădire între lumea evreiască şi exterior. şi raporturile sociale cu lumea înconjurătoare se desfăşurau în limba (sau în limbile) vernaculară/e. Această dialectică a schimburilor lingvistice a continuat de altfel pînă în zilele noastre.

Literatura idiş veche

Primele manuscrise scrise în idiş datează din Evul mediu. O binecuvîntare înscrisă într-o carte de rugăciuni din Worms (1272) constituie prima mărturie scrisă. În secolul următor se naşte o veritabilă literatură idiş odată cu aşa-zisul manuscris de la Cambridge (1382) care cuprinde diverse povestiri printre care mai ales un poem care relatează sacrificiul lui Isaac. Genul epic, impregnat de cîntecele epice germane, a inspirat opere precum Shmuel Bukh de Moshe Esrim Ve’arba (Augsburg 1544). Literatura idiş veche, de altfel, cuprinde numeroase elaborări de teme comune întregii culturi occidentale (romane cavalereşti, ciclul Nibelungilor, legenda lui Eulenspiegel).

Acest filon literar culminează în opera lui Elie Bakhur Levita — poet, gramatician, filosof, cabalist şi traducător, autentică încarnare a omului universal al Renaşterii — căruia îi datorăm lucrarea Bovo Bukh (Isny 1541), inspirată din epopeea anglo-normandă Bueve d’Hanstone.

Trebuie de asemenea citate traducerile Bibliei calchiate după cea ebraică (aşa cum cea ladino se deosebeşte de iudeo-spaniolă), cunoscute sub numele de Taytsh Khumesh, ale căror prime versiuni integrale, cele de la Augsburg şi de la Konstanz, datează din anul 1544. Mai sînt de semnalat rugăciunile destinate femeilor, precum cele scrise de Sarah Bas Tovim. În egală măsură constituie mărturii ale acestei participări feminine la scrierile idiş vechi Memoriile lui Glückel Hameln (1629-1719).

Printre cele mai apreciate opere se numără cărţile de poveşti (mayses bikher) culegeri de istorii, de legende şi de naraţiuni hagiografice. Cea mai celebră (Mayse Bukh, Bâle 1602), reeditată de douăsprezece ori pînă în 1763, conţine 255 de povestiri. În ce priveşte literatura omiletică destinată femeilor, capodopera speciei rămîne Tse’enah Ure’enah, scriere a predicatorului itinerant Jacob Ben Isaac Aschenazi de Janow (prima ediţie: Hanau 1622).

Sărbătoarea evreiască a Purimului a dat naştere unui embrion de repertoriu dramatic, Purimshpil (primul manuscris cunoscut: 1697) care a dat ocazia, în tradiţia specifică bucuriilor carnavaleşti, unor improvizaţii şi parodii analoge cu commedia dell’arte.

Să amintim în fine existenţa originilor îndepărtate ale presei idiş: bisăptămînalul Kurantn (ştirile), publicat la Amsterdam începînd cu anul 1686.

Limba idiş şi publicul său

Prin tradiţie, literatura populară de limbă idiş, pioasă sau profană, era destinată unui public incult sau feminin. Tipul de caractere tipografice folosite pentru tipărirea cărţilor idiş purta de altfel denumirea de vayber-taytsh (literal: germana pentru femei).

Mutaţia acestui grai vernacular în limbă de cultură modernă constituie culmea unei evoluţii istorice:

•  La sfîrşitul secolului al XVIII-lea apare mişcarea hasidică, un curent mistic şi pietist fondat pe efuziunea spontană a credinciosului care comunică direct cu Veşnicia. Hasidismul a valorificat limba populară ca vector al acestei expresii spontane. Încă din anul 1815, legendele relative la fondatorul său, Baal Shem Tov (Învăţătorul Bunei Reputaţii), şi poveştile lui Rabbi Nakhman de Bratslav sînt consemnate în limba idiş.

•  Ca o reacţie se afirmă un curent modernist, cel al maskilim- ilor (partizani ai curentului Haskala, Luminile), favorabili adoptării unui mod de viaţă occidental şi adversari ai folosirii idiomului popular. În mod paradoxal, aceştia vor fi constrînşi să recurgă la idiş pentru a-şi propaga ideile, fapt care i-a adus în situaţia de a pune involuntar bazele literaturii idiş moderne — a cărei naştere poate fi situată în anul 1864, odată cu apariţia lucrării Dos kleyn mentshele (Omuleţul) de Mendele Moykher Sforim — care se articulează în jurul unei afirmări identitare.

Acest elan rămîne totuşi circumscris Europei de Est şi mediului emigraţiei, îndeosebi de peste Atlantic, din America de Nord. În Europa occidentală şi centrală, idişul este în declin de pe la sfîrşitul secolului  al XVIII-lea şi nu se păstrează decît în Alsacia.

Literatura idiş modernă

Prin cei trei părinţi fondatori ai săi, deveniţi autori clasici încă în viaţă fiind — Mendele Moykher Sforim (1835-1917), Sholem Aleykhem (1859-1916) şi Yitzhok Leybush Peretz (1851-1915) —, se afirmă cu strălucire noua literatură idiş.

•Din opera lui Mendele (pseudonim al lui S J. Abramovici), poreclit „bunicul” literaturii idiş, dar care este de asemenea considerat unul dintre fondatorii literaturii ebraice moderne, se va reţine mai ales Fishke cel şchiop (1869), roman picaresc vădit inspirat de Eugène Sue. Dincolo de melodrama convenţională, găsim la el o evocare impresionantă prin realism şi empatie cu mediul declasaţilor şi a vagabonzilor evrei (pe care autorul i-a frecventat în cursul tinereţii sale), o descriere aproape clinică a lumii nemiloase a plevei societăţii din zona de rezidenţă evreiască observată prin prisma principalilor protagonişti, vagabondul Fishke şi tovarăşa lui. Capodopera lui rămîne totuşi Călătoriile lui Benjamin al III-lea (1878), transpunere a temei lui Don Quijote impregnată de o ironie feroce. Prin intermediul unei satire a provincialismului mărginit al tîrgoveţilor evrei, shtetl-ul prins în mod disperat în cursa mediocrităţii şi a paseismului, dezvăluie critica socială şi apologia Haskalei. Cu toate acestea, vehemenţa şi sarcasmul nu exclud nici compasiunea nici căldura.

•  Sholem Aleykhem (pseudonimul lui Sh. Rabinovici), poreclit „Mark Twain-ul evreu”, a cărui popularitate a eclipsat renumele tuturor celorlalţi autori idiş, excelează în aceeaşi măsură în genurile cele mai variate: comedie, dramă, roman, nuvelă, jurnalism. Nimeni n-a ştiut să campeze cu o asemenea încîntare o truculentă galerie de portrete de luftmentshen, aceşti etern rataţi în căutarea unui mijloc de trai iluzoiu care vînd „vînt”. Printre prototipurile literare de neuitat pe care le-a creat şi care constituie, după formula lui J. Baumgarten, o veritabilă comedie umană evreiască, ne vom aminti de familiarele siluete ale lui Menakhem Mendel, Motl, fiul dascălului, şi de lăptarul Tevye. Deriziunea şi umorul se bazează aici pe o observare foarte fină a conflictului valorilor decurgînd din procesul de secularizare a societăţii evreieşti. În ce priveşte umorul său fals bonom, el se dovedeşte a fi deseori scrîşnit căci autorul nu ignoră nimic din tragismul vieţii cotidiene. Dintre cei trei fondatori ai literaturii evreieşti, acesta este fără îndoială cel care a manifestat cea mai categorică preocupare de a forma gustul cititorilor şi al autorilor idiş.

•  Cazul lui Peretz e mai complex. Devotat ideilor noi, simpatizant al mişcării muncitoreşti evreieşti, el se evidenţiază dintr-o dată prin uşurinţa cu care stăpîneşte toate stilurile: este în acelaşi timp poet, autor dramatic, romancier şi eseist. În Monish — nuvelă redactată sub formă de poem — el descrie ruina unui suflet, acela al unui tînăr minune talmudist, în versuri avînd o tonalitate cu totul nouă care experimentează cu toate acestea meditaţii vechi: influenţa lui yetzer hara (relele înclinaţii). Povestirile sale savuroase demonstrează că acest raţionalist este familiarizat cu universul hasidic ale cărui pietate şi fervoare le descrie cu o rară fericire. şi atunci cînd evocă pasivitatea oamenilor simpli încovoiaţi sub povara existenţei, spirite aservite ursite mizeriei (precum în celebra sa nuvelă Bontshe Shvayg), o face în permanenţă cu înduioşare. Testamentul său literar, drama simbolică O noapte în vechiul tîrg, rămîne enigmatic. La sfîrşitul acestei halucinante sarabande îndrăcite în care morţii reapar, în timpul unei nopţi, ca să se alăture celor vii într-o defilare tragică şi carnavalescă a personajelor din shtetl, spectatorul subjugat caută sensul acestei reprezentări metaforice a naufragiului vieţii evreieşti tradiţionale condamnată de modernism: într-adevăr, conform indicaţiilor dramaturgului, strigătul Bufonului care încheie piesa (Toată lumea la sinagogă!) este acoperit de urletul sirenei uzinei…

Făcînd şcoală, aceşti maeştri au ştiut să inspire o pleiadă de talente care s-au afirmat în toate genurile literare. Această a doua generaţie a reînnoit tematica tradiţională pentru a aborda subiecte universale: viaţa urbană, solitudinea, revolta şi dragostea. Această literatură îmbrăţişează toate şcolile, toate curentele şi toate registrele contemporane. Ne vom mărgini să cităm — alegerea e pur subiectivă — în domeniul dramatic Dibbouk de Anski, piesă subjugatoare care transpune în universul hasidic temele Eternei Iubiri şi ale posesiei demoniace (admirabil ecranizată de M. Waszynski în 1937, care astfel a dăruit cinematografiei idiş certificatul de nobleţe); în sfera poetică, lirismul proletarian şi naţionalitar al lui M. Rosenfeld, expresionismul exuberant şi impetuos al lui P. Markish, intimismul delicat al lui Mani Layb, baladele nostalgice ale trubadurului Itsik Manger precum şi strofele apocaliptice ale lui H. Leivik, cîntările de disperare absolută ale lui Y. Glatstein şi versurile lucitoare ale lui A. Sutzkever; cît priveşte pe romancieri, e locul să-l evocăm, alături de vastele fresce familiale şi istorice ale lui D. Bergelson şi IJ. Singer, pe subtilul Der Nister (pseudonimul lui P. Kahanovitch) ale cărui parabole fascinante sînt impregnate de remanenţe ale misticii evreieşti. În anul 1978, Premiul Nobel pentru literatură a fost decernat romancierului şi povestitorului Isaac Bashevis Singer care a ştiut să facă palpabilă, într-un mod inimitabil, prezenţa demonului în viaţa cotidiană.

Idişul ca substitut de teritoriu

În cursul secolului al XIX-lea, comunităţile evreieşti din Europa de Est şi din Europa Centrală au trebuit să-şi abandoneze modul de viaţă tradiţional. Contrar Occidentului şi Statelor Unite, unde această evoluţie a mers în paralel cu cîştigarea statutului de cetăţean, emanciparea a rămas aici împiedicată de subdezvoltarea economică şi blocajele sistemului politic. Evreii est-europeni şi-au păstrat aşadar în mare măsură particularismul care se estompa în alte părţi şi acest context a operat ca factor de conservare a idişului.

Odată cu creşterea naţionalismelor şi apariţia antisemitismului modern s-a făurit o conştiinţă colectivă evreiască exprimată mai ales prin revendicarea unei autonomii culturale avînd ca vector idişul. Acest curent „idişist” s-a impus ca un factor de greutate în viaţa evreilor.

Aceeaşi voinţă de afirmare naţionalitară inspira acţiunea principalului partid muncitoresc evreiesc, Bund. Idişul tindea astfel să devină un substitut de teritoriu.

În cursul primilor ani ai regimului sovietic, autorităţile au încurajat cultura de limbă idiş, prezentată ca o limbă populară, ba chiar proletară, în opoziţie cu ebraica. De unde, dezvoltarea unei reţele de instituţii diverse de limbă idiş — şcoli, centre de cercetare, academii — mai ales în Bielorusia şi în Ucraina. De pe la sfîrşitul anilor douăzeci, Moscova a preconizat chiar constituirea în Asia, pe malurile fluviului Amur, a unei „Republici autonome evree” de limbă idiş, numită Birobidjan.

În Polonia, în Statele Unite, în România, ca şi în emigraţie, perioada interbelică a asistat la înflorirea unei culturi seculare idiş care a dinamizat societatea evreiască. Totuşi, de pe la mijlocul anilor treizeci, idişul regresează peste tot, majoritatea părinţilor evrei dorind să-şi educe copiii în limba ţării.

Rămîne faptul că, precum orice limbă, limba idiş e cu mult mai mult decît un simplu mod de expresie: se cuvine să vedem în ea suportul material al unei culturi specifice — yidishkayt — termen intraductibil care desemnează specificitatea, convivialitatea şi valorile unui mod de viaţă pe cale de dispariţie, acelea ale unui „Yiddishland”, care se înrădăcina în transmiterea, prin intermediul limbii, a unui ansamblu de referinţe religioase, comunitare, culturale, folclorice, culinare, literare şi artistice. Aforismul lui Marshall McLuhan după care the medium is the message se află verificat aici, căci limba evanescentă evocă fugitiv un univers cvasi-înghiţit ale cărui culori, mirosuri şi sonorităţi continuă să impregneze prezentul. Astfel, alături de muzica idiş propriu-zisă — sub formele sale religioase, profane sau chiar clasice (căci s-au compus şi tradus chiar opere în idiş), vom nota voga actuală a orchestrelor klezmer, formă de expresie muzicală tradiţională a Europei de Est care cunoaşte o veritabilă resurecţie în Statele Unite, în Israel şi în Europa, depăşind de altfel cu mult limitele mediilor evreieşti. Aceste ansambluri de muzică vocală (idiş, desigur) şi instrumentală se inspiră dintr-o tradiţie foarte marcată de sursele balcanice (fraylekhs, doina, şi altele bulgare), dar îmbogăţite cu teme şi aporturi ritmice împrumutate din jazz sub influenţa unor compozitori-interpreţi talentaţi precum Dave Tarras, Naftule Brantwein şi Abe Schwartz.

YIVO şi reţeaua de asociaţii socio-culturale

Orice limbă de cultură presupune forme de expresie codificate şi uniforme precum şi posibilitatea de a accede la patrimoniul literar universal prin întermediul traducerilor. Ca regulă generală, această funcţie de „normalizare” a limbii (fixare a regulilor ortografice, de sintaxă şi de pronunţie, redactare de enciclopedii, cercetări bibliografice, etnologice şi filologice, creare de academii şi fondarea de instituţii de învăţămînt) cade în sarcina instituţiilor statale (de unde, butada lingvistului Max Weinreich: o limbă este un dialect dotat cu armată şi flotă). În cazul limbii idiş, ea a fost totuşi întreprinsă de YIVO (Yidisher visenshaftlikhe institut, Institutul ştiinţific idiş), fondat în 1925. Iniţial stabilit la Vilna (Wilno, Vilnius), sediul său a fost transferat apoi la New-York.

Dar difuzarea şi popularizarea lucrărilor sale, crearea reţelelor şcolare şi pedagogice, constituirea bibliotecilor, fondarea trupelor teatrale şi a revistelor literare au constituit opera, în esenţă, a reţelelor socio-culturale — şi îndeosebi a organizaţiilor de întrajutorare ale emigraţilor, landsmanshaftn — şi a societăţilor de ajutor reciproc (în particular Arbeter Ring, Workmen’s Circle). Această ţesătură asociativă a organizat un adevărat spaţiu de viaţă idiş, difuzînd o nouă cultură evreiască seculară, pe diapazonul curentelor avangardei artistice, culturale şi literare.

Astfel că în 1937 erau recenzate în Polonia 27 de cotidiane, 100 de săptămînale şi 58 de lunare în limba idiş. La New-York, presa cotidiană idiş atingea în 1916 un tiraj de 537.000 de exemplare, din care aproape 250.000 de exemplare numai pentru Forverts.

O limbă asasinată

În ajunul celui de-al doilea război mondial, cca. 11 milioane de persoane, adică trei sferturi din populaţia evreiască mondială, vorbea limba idiş, din care 6.770.000 în Europa de Est şi 317.000 în Europa Occidentală. Trei factori au aneantizat această viaţă abundentă, aplicînd limbii idiş lovituri mortale:

•  Prima este evident Choa: Acţiunea genocidă nazistă a eradicat cvasitotalitatea populaţiei evreieşti europene, mai ales în Est, tocmai acolo unde se concentra marea masă a populaţiei idişofone.

•  În al doilea rînd, persecuţiile staliniste au antrenat suprimarea pur şi simplu a vieţii culturale idiş începînd cu anul 1948. În cursul anilor următori toate instituţiile culturale idiş sovietice — ziare, reviste, teatre, instituţii — au fost închise, în timp ce principalii scriitori şi autori idiş erau executaţi la 12 august 1952.

•  Fără a îmbrăca această natură tragică, un alt aspect a concurat la ofilirea culturii idiş, deja foarte puternic compromisă de cele două catastrofe pe care tocmai le-am evocat: părinţii idişofoni nu au reuşit să transmită limba şi copiii lor, iar aceştia nu au păstrat din ea decît, în cel mai bun caz, o cunoaştere pasivă. În absenţa unui cămin purtător al unei culturi vii, limba idiş devenită treptat „limba pe care o vorbesc bunicile” (ca să cităm o fetiţă belgiancă) a sfîrşit prin a nu fi decît „limba nimănui” (cum zice Rachel Ertel).

Declinul

De acum, limba idiş luptă pentru supravieţuire, ameninţată de aculturaţie. După o perioadă de redinamizare după Choa (trei cotidiene idiş la Paris, după Eliberare), suporturile culturii idiş s-au prăbuşit, încet dar inexorabil, pe firul reînnoirii generaţiilor. Deja mai înainte, scriitori idiş de talent, precum Sholem Asch sau I.B. Singer, deveniseră dependenţi de traduceri: unele din operele lor nici nu mai apar în limba originală. În 1983, cotidianul Forverts de la New-York a trebuit să se reconvertească în săptămînal. Ultimul cotidian idiş — Unzer Vort de la Paris — s-a stins în iunie 1996. Reţeaua asociativă care menţinea limba s-a dezagregat. Chair în mediul religios, excepţie făcînd cîteva cercuri foarte ortodoxe, tinerii adoptă limba ţării.

Limba idiş astăzi

În zilele noastre limba idiş este în esenţă practicată de supravieţuitorii unor generaţii crescute în această limbă, populaţie în declin a cărei cifră e greu de evaluat. În Europa occidentală trebuie să fie vorba de mai multe zeci de mii de persoane şi în statele rezultate din defuncta Uniune Sovietică de un grup considerabil mai numeros. Printre straturile cele mai vîrstnice ale populaţiei evreieşti, mai multe sute de mii folosesc încă în mod cotidian idişul în Statele Unite, în Canada, în Argentina ca şi în Israel. Cu toate acestea, această populaţie idişofonă nu-şi mai transmite limba.

Excepţie notabilă, cazul particular al oraşului Anvers unde majoritatea populaţiei evreieşti trăieşte concentrată într-un cartier distinct şi a conservat o configuraţie care îşi menţine particularitatea, a întărit greutatea neobişnuită a mediilor ortodoxe — îndeosebi hassidim-ii cu rată de natalitate ridicată — care continuă să utilizeze idişul ca limbă de comunicare între comunităţi ale aceleiaşi regiuni cu limbi materne diferite. Marele oraş portuar flamand a devenit astfel metropola mondială a limbii idiş cu toate că populaţia sa evreiască nu depăşeşte 17.000 de suflete. Aproape 2.500 de elevi frecventează aici instituţii şcolare în care cursurile de religie sînt predate în idiş şi peste 1.300 sînt înscrişi în academii talmudice (yechivot) a căror limbă de învăţămînt este idiş.

Acest ultim bastion idişofon reproduce singularitatea vechilor comunităţi din Europa de Est. Doar cîteva grupuri foarte ortodoxe analoge situate la Londra (Clapton şi Stamford Hill), la New-York (Brooklyn şi Williamsburg), în Israel (Mea Shearim la Ierusalim şi Bne-Brak aproape de Tel-Aviv) şi în cîteva cartiere ale Parisului sînt comparabile.

Cu toate acestea, în acest mediu limba nu supravieţuieşte decît sub o formă sărăcită căci locutorii ei nu resimt nici un interes pentru cultura idiş modernă şi ea tinde prin urmare să regreseze la stadiul de idiom popular. S-ar putea ca folosirea limbii idiş să se stabilizeze sub această formă reziduală, utilizarea ei rămînînd circumscrisă mediilor ortodoxe, ba chiar ultra-religioase. Astfel la Amsterdam, unde idişul local nu se mai vorbea de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, s-a deschis în 1974 o şcoală tradiţională (kheyder) ultra-ortodoxă în limba idiş, care numără acum mai mult de 230 de elevi.

O nouă vitalite?

Pe de altă parte, înmulţirea catedrelor de învăţămînt în diverse universităţi europene şi nord americane precum şi în Israel, succesul unor festivaluri idiş (la Amsterdam, la Paris, la Bruxelles etc.) precum şi rata frecventării activităţilor Bibliotecii Medem la Paris dovedesc o înflorire a interesului pentru limbă care depăşeşte categoric simpla curiozitate sau întreţinerea unei nostalgii.

Această vitalitate este de asemenea atestată prin fondarea a două noi reviste la Paris, dintre care una, Der yidisher tam-tam, este destinată exact debutanţilor. Alte periodice apar la Oxford, la Vilnius, la Harkov şi la Moscova, ca să nu vorbim decît de Europa, cele două principale centre de activitate rămînînd Statele-Unite şi Israelul.

Aşa cum zicea Regine Robin evocînd Kaddish-ul (rugăciune evreiască pentru morţi): nu Kaddish pentru idiş!

Iudeo-spaniola

Originile

La 31 martie 1492, Spania celor trei religii (creştinism, islam, iudaism) urma exemplul altor naţiuni europene. Regii catolici, Isabela şi Ferdinand, după căderea Granadei, care a marcat sfîrşitul Reconquistei, au decis să-i expulzeze pe evreii care refuzau convertirea.

Aproape 200.000 de evrei spanioli se exilau în Portugalia, nordul Europei şi întregul bazin mediteranean. Sefarad sau Sepharad era numele evreiesc al Spaniei; Sefarazi, Sepharazi, Sefarsim sau Sephardim era denumirea lor etnică.

Migraţiunile evreilor spanioli

În general, ei s-au integrat comunităţilor evreieşti existente şi au adoptat limba lor după o vreme.

În schimb, în nordul Marocului şi în Imperiul Otoman — atunci în formare — ei şi-au păstrat limba spaniolă şi au impus-o comunităţilor evreieşti anterioare, ba chiar şi celor non-evreieşti care au făcut din ea o limbă de circulaţie indispensabilă în relaţiile comerciale.

Dar cultura şi limba lor aveau să urmeze o nouă cale. Evoluînd în afara peninsulei, limba lor a fost curînd considerată drept specific evreiască. De aici a rezultat mai tîrziu acest calificativ de iudeo-spaniolă, reţinut aici în accepţiunile sale etnice şi lingvistice.

În Europa (Franţa, Anglia, Belgia, Ţările de Jos etc.) înainte de cel de-al doilea război mondial şi puţin după aceea, comunităţile lor se regrupau încă sub numele de Sef/ phardim sau Sef/pharazi, dar o dihotomie prea simplistă a divizat iudaismul în două ramuri. Prin opoziţie cu evreii ashkenazi care vorbesc limba idiş sau iudeo-germana şi

confundînd ritul cu etnia (în vreme ce de pildă catolicii de rit roman nu sînt neapărat italieni!), s-a ajuns la a se denumi sefarzi toţi cei care nu sînt ashkenazi, fie că vorbesc spaniola, araba, iraniana, greaca sau orice altă limbă însuşită mai tîrziu. Iată produsul mutaţiilor recente: noi migraţii datorate decolonizării. Aşa este cazul cu evreii nordafricani de rit sefard, dar nu şi de etnie sefardă. Conţinutul s-a schimbat, dar eticheta s-a menţinut. În schimb, evreii rhodesieni stabiliţi în Congo/Zair, apoi în Belgia sînt cu adevărat iudeo-spanioli.

Aceste ezitări şi tergiversări ne-au făcut să optăm cu hotărîre pentru etnonimul de iudeo-spanioli. Aşa îi vom numi pe toţi evreii din Marocul septentrional şi din ex-Imperiul Otoman, inclusiv pe descendenţii lor, astăzi dispersaţi în cele patru colţuri ale lumii. Aceştia din urmă au păstrat spaniola de pe la 1492, sau cel puţin iudeo-spaniola vernaculară care a rezultat din aceasta. Îi includem aici pe cei care au adoptat-o integrîndu-se comunităţilor lor.

Prin urmare lor, celor care au conservat atît de „miraculos” limba lor şi cultura lor vreme de peste patru secole, devenirii lor, agoniei lor lente în cursul dezmembrării Imperiului Otoman, morţii lor brutale sub tăvălugul nazismului, le vor fi dedicate aceste pagini.

Iudeo-spaniola, limbă de fuziune şi muzeu viu al spaniolei secolului al XV-lea

Aşadar în 1492, odată cu expulzarea lor din Spania, evreii au luat ceea ce lingvistul B. Pottier numeşte varietăţile spaniolei comune aparţinătorilor celor trei religii de atunci: leoneza, aragoneza şi mai ales castiliana (limba vorbită la Curte). Aici este substratul a ceea ce urma să devină către anul 1620 iudeo-spaniola vernaculară, sau spaniolă pe scurt, djudezmo, djudyo,djidyo (pentru Edgar Morin), spanyolith (spanyolisch pentru laureatul nostru cu Premiul Nobel Elias Canetti) sau chiar espanyoliko în Orientul Mijlociu,haketiya în Marocul septentrional, tetuani în Orania, toţi aceşti termeni desemnînd iudeo-spaniola vernaculară care bineînţeles va evolua la rîndul său. Zicem pe drept către anul 1620, căci abia încetul cu încetul călătorii spanioli peninsulari nu au mai recunoscut-o pe predecesoarea limbii lor în spaniola descendenţilor celor expulzaţi de ei şi au atribuit-o iudeităţii acestora. La fel, turcii musulmani, necunoscînd spaniola decît prin minoritatea evreiască, au numit-o yahudije (în limba turcă, „evreu” se spune yahudice). Astfel, printr-un contrasens al istoriei, limba lor a devenit identificatorul lor. Djudyo (evreu) a desemnat concomitent limba (pentru noi iudeo-spaniola vernaculară) şi locutorul iudeo-spaniol (iudeo-spaniolul), la fel cum s-a întîmplat cu idişul (germ. Jüdish, evreu) şi ashkenazi. Printr-un contrasens asemănător, s-ar fi atribuit o limbă iudeo-franceză francezilor din Canada dacă ar fi fost evrei! Este absurd şi totuşi glosonimul de iudeo-spaniol s-a impus.

Limbă de fuziune, iudeo-spaniola este în esenţă o castiliană a secolului al XV-lea, colorată cu regionalisme şi arabisme hispanice şi, pornind de la 1492, cu arabisme marocane, cu turcisme, cu italianisme, cu grecisme, cu slavisme etc, culese din ţările de adopţiune. Mai tîrziu, odată cu crearea, în 1860, a Alianţei Israelite Universale, limba va fi cuprinsă de o galomanie galopantă, aşa încît va da naştere unui nou stadiu al limbii pe care îl vom numi iudeo-fragnol.

Aşa cum am anunţat în subtitlu, iudeo-spaniola este un muzeu viu al spaniolei secolului al XV-lea. Într-adevăr, în 1492, data expulzării, castiliana încă nu suferise următoarele modificări: transformarea siflantelor sonore în surde şi naşterea sunetului iota. Astfel că [-z-] intervocalic de atunci s-a menţinut. Va continua pronunţia [meza] pentru mesa, (cu [s], ‘masă’). De asemenea, va continua pronunţia [ka’s’a] pentru caja, ‘cutie’ sau ‘casetă’, sau [pa’z’a] pentru paja, ‘paie’. Tocmai din acest motiv Don Quixote [Don Ki’s’o-te], astăzi Don Quijote — cu iota — a ajuns în Franţa sub forma sa de Don Quichotte cu ş care relua pronunţia din epocă.

Se va menţine de asemenea distincţia între [b] şi [v]: [kantava] pentru cantaba, ‘eu’ sau ‘el / cîntam / cînta’. Persistă şi formele arhaice kavdal - kovdisya - kovdo - sivda(d) etc. care vor da respectiv mai tîrziu în spaniolă, caudal ‘bunuri, soartă’, codicia ‘cupiditate, lăcomie’, codo ‘cot’, ciudad ‘oraş, cetate’ etc.

Se mai găsesc încă numeroase „vulgarisme” de pe atunci: agora - prove - güevo - güerfano etc, pentru ahora ‘acum’, - pobre ‘sărman’, - huevo ‘ou’, - huérfano ‘orfan’. La fel coexistă formele muevo/nuevo ‘nou’. Morfologie: Formele verbale vechi do, vo, so şi esto, pentru doy ‘eu dau’, voy ‘eu merg’, soy ‘eu sînt’ şi estoy ‘sînt, se întîmplă să fiu’ se vor perpetua. Aşa cum se va întîmpla în cazul limbii spaniole populare, persoanele a doua ale perfectului simplu au deja tendinţa să-şi adauge un -s final. Se va perpetua de asemenea metateza dl>ld a imperativului: kantadlo>kantaldo ‘cîntaţi!’

Aceste observaţii nu constituie evident decît un scurt eşantion de exemple pentru a ilustra un material cu mult mai abundent.

În evoluţia sa ulterioară, iudeo-spaniola va dezvolta strategii deosebit de interesante pentru a hispaniza numeroase împrumuturi. Astfel încît va continua recurgerea la desinenţa verbală frecventativă -ear, dar ca hispanizator verbal al tuturor împrumuturilor din limbile ţărilor-gazdă (adstrats) turcă, arabă, bulgară, greacă etc, cu excepţia celor de origine franceză care vor primi desinenţa -ar. Aşa încît pornindu-se de la turcescul dayanmak, ‘a rezista, a îndura’ se va obţine forma iudeo-spaniolă dayanear. Dimpotrivă, pornind de la franţuzescul ‘s’amuser’ va rezulta forma amüzarse. Pe de altă parte, desinenţa -dero foarte frecventă în spaniolă se va menţine dar se va specializa ca formant de ‘manii, obişnuinţe’. Aşa se va întîmpla, de pildă, cu termenul arraskadero care, de la sensul de ‘prurit, mîncărime’, va trece la acela de ‘manie de a se scărpina’.

Lexic şi semantică (arhaisme spaniole). Exemplele abundă: merkar ‘a cumpăra’, trocar ‘a schimba, a face troc’, mansevez ‘tinereţe’ etc.

Se va conserva de asemenea genul feminin al unor substantive terminate în -or în vreme ce ele au trecut la masculin în spaniola standard.

Dar alături de aceste arhaisme cu totul de înţeles, dat fiind cursul istoric al limbii, există de asemenea veritabile creaţii lexicale pornite din ladino (iudeo-spaniola calchiată), ca produs al traducerii mot-à-mot din ebraică în spaniolă care îşi au originea în secolul al XIII-lea, ba chiar în al XII-lea. Toţi aceşti termeni mai arhaici decît limba vernaculară sînt, prin ladino interpusă, o oglindă fidelă a limbilor sacre (ebraică şi arameică) fapt care-i face semi-sacri. Doar ca exemplu, akunyadar/ ear care semnifică ‘a împlini Legea’ (adică obligaţia pe care legea lui Moise o impunea fratelui celui decedat de a se însura cu văduva fără copii a acestuia).

Se vede limpede, iudeo-spaniola este o limbă de fuziune. Ea cuprinde 4% împrumuturi din ebraică, 15% din turcă, 20% din franceză, 1% din greacă, 2% din ladină etc., şi totul aşezat pe un substrat spaniol de secol al XV-lea.

Problematica iudeo-spaniolei

Limba ladino [retoromana, prin extensie] nu se vorbeşte, ea este produsul traducerii mot-à-mot a textelor ebraice sau arameice biblice sau liturgice făcută de rabini în şcolile evreieşti din Spania. Traducere în care, unui cuvînt ebraic sau arameic determinat îi corespundea întotdeauna acelaşi cuvînt spaniol cu condiţia să nu se opună unele consideraţii exegetice. Pe scurt, ladino nu-i altceva decît ebraică îmbrăcată în spaniolă sau spaniolă cu sintaxă semitică. Celebra Biblia de Ferrara (1553), inspiratoare a numeroase biblii spaniole creştine este redactată în ladino.

În ce priveşte limba vorbită, djudezmo (iudeo-spaniola vernaculară), cu diferenţe fonetice, morfologice şi sintactice, deja evocate mai sus (foarte rare, mai ales în romanţe şi în proverbe), ea nu diferă atît de mult de spaniola peninsulară de vreme ce ladino e precum o oglindă fidelă a limbilor sacre (ebraică şi arameică) fapt care o face semi-sacră.

Grafia

În Spania s-a recurs la două alfabete, cel latin şi cel ebraic. Limba ladino a Bibliei de la Ferrara va fi scrisă cu caractere latine, stil gotic, căci era destinată reprezentanţilor Marranes din Spania care se întorceau la iudaism şi nu aveau deloc cunoştinţe de ebraică. În Turcia, prin 1928, la ordinul noii puteri republicane a lui Mustafa Kemal Paşa, scrierea latină va înlocui scrierea ebraică. Cu toate acestea, încă mult timp, bătrînii vor folosi scrierea solitreo — scriere ebraică manuscrisă —, care le va servi drept grafie clandestină în lagăre.

Astăzi, iudeo-spaniolii îşi scriu limba conform normelor grafice din ţările lor. În ce ne priveşte, noi adoptăm grafia francocentristă a Asociaţiei Vidas Largas din Paris, asociaţie pentru apărarea şi promovarea limbii şi culturii iudeo-spaniole.

Literatura iudeo-spaniolă veche (pînă la prima jumătate a secolului al XIX-lea)

În principal, aceasta este de două tipuri: liturgică sau profană.

 

Literatura veche scrisă în scopuri liturgice a fost redactată în ladino (Biblii, cărţi de rugăciuni etc.) atît în Orient cît şi în Occident (Maroc, Bordeaux, Amsterdam etc). Abia începînd cu anul 1730 sînt editate texte în djudezmo, îndeosebi celebra ‘Meam Loez’, veritabilă enciclopedie populară compusă din 18 tomuri apărute între anii 1730 - 1908. Literatura profană s-a menţinut mai ales sub formă orală: proverbe, romanţe, kantgas, poveşti, apologii, toate forme care vor perpetua la început acquis-ul hispanic şi apoi se vor inspira din trăirea cotidiană în cadrul Imperiului Otoman şi al Marocului septentrional.

Proverbele, foarte numeroase, sînt o sursă inepuizabilă de interes atît lingvistic cît şi cultural şi este cu totul normal ca acestea să constituie obiect de studiu şi de inventariere, mai ales la Institutul Arias Montano din Madrid.

În ce priveşte ‘Romacero’-ul sefard, acesta a cunoscut o deosebită longevitate de vreme ce a mai celebrat evenimente mai mult sau mai puţin recente precum execuţia la Fez în 1820 a lui Sol Hachuel, o evreică tînără care refuzase convertirea, sau Gran fuego, un teribil incendiu care a devastat Salonicul în anul 1912.

Această literatură orală are o importanţă considerabilă pentru Spania care regăseşte în ea piese dispărute pentru totdeauna din Peninsulă şi pe care evreii credincioşi ingratei lor patrii le-au conservat în muzeul lor viu al Spaniei de altădată.

Literatura modernă (începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea)

În acea perioadă asistăm la o occidentalizare progresivă a comunităţilor sefarde sub influenţa conjugată a şcolilor create de Alianţa Israelită Universală (52 de şcoli doar în Turcia şi Europa) şi a presei (peste 300 de titluri de ziare sau periodice). Astfel va lua naştere o nouă intelighenţie occidentalizată, francizată, în parte laicizată, care va face o bună primire noilor genuri literare precum teatrul şi poezia profană, romanul şi numeroasele traduceri-adaptări ale unor opere europene. Limba franceză va fi tot mai cotropitoare (îndeosebi prin intermediul învăţămîntului) şi prin aceasta va rezulta în Imperiul Otoman un nou stadiu al limbii: iudeo-fragnola, menţionat mai sus.

Vom asista astfel la prezenţa a două modalităţi ale iudeo-spaniolei (ladino şi limbă vernaculară) care, conform lui Michael Molho, va da naştere unei importante literaturi: 5 - 6.000 de lucrări, fără a socoti cele 300 de titluri ale unei prese odinioară înfloritoare, născută la Istanbul în 1832, şi sutele de piese de teatru descoperite de atunci.

Soarta iudeo-spaniolilor — dezmembrarea Imperiului Otoman

Începînd cu anul 1699, odată cu desprinderea Ungariei şi a Transilvaniei, începe lenta dezmembrare a Imperiului Otoman, care nu se va sfîrşi decît o dată cu Atatürk, în 1923.

La această sistematică ronţăire concură o mie de interese particulare, atît ale vizirilor, paşilor şi partizanilor naţionalităţilor în deşteptare, cît şi ale marilor puteri care îşi fac şi-şi desfac alianţele, Austro-Ungaria, Rusia, Franţa, Anglia, dar şi ale naţiunilor recent unificate, Germania şi Italia. Grăunţele, ‘minorităţile’ (greci, armeni, evrei etc.) ale acestei veritabile Republici a Naţiunilor, vor fi curtate de occidentali. Fiecare stat a creat aici şcolile sale. Astfel încît iudeo-spaniolii noştri au început să emigreze spre Europa şi Americi pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, valurile fiind din ce în ce mai mari pînă în 1939, şi chiar după aceea — în ce priveşte Marocul.

Unitatea pierdută

Blocului otoman îi corespundea un bloc iudeo-spaniol, iar farurile lor erau oraşele Salonic, Kavalla, Adrianopol, Constantinopol, Smirna, Sofia, Sarajevo, Ierusalim, Safed, Alexandria, Cairo etc. Rabini şi consilieri erau solicitaţi de întreaga lume sefardă: Amsterdam, Rotterdam, Anvers, Bruxelles, Paris, Corfu, Londra, Veneţia, Milano, Livorno, Hamburg, Altona, Buenos Aires, Mexico, New York, Miami, Santiago de Chile etc.

Dezmembrarea va dezintegra acest bloc. Iudaismul spaniol îşi va fi pierdut cimentul liant. Iudeo-spaniolii noştri reluară drumul Exilului. În noile lor ţări de adopţiune, fideli limbii lor, ei au reconstituit comunităţile religioase şi etnice. O revistă internaţională, Le Judaïsme Séphardi — Iudaismul Sefard, le servea de legătură. În 1948, în Statele-Unite, ultimul ziar iudeo-spaniol cu caractere ebraice, Vara, şi-a încetat apariţia.

Choa (genocidul), 1939-1940 — o limbă asasinată

Dar războiul şi Choa (genocidul) îi vor decima curînd.

•  În Grecia, în 1940 se numărau 79.950 de evrei, dar numai 10.371 în 1947. Mai mult de 50.000 de iudeo-spanioli pieriseră.

•  În Iugoslavia, ei numărau 71.000 în 1940 şi doar 14.000 de supravieţuitori în 1944, dintre care 8.000 au fost autorizaţi să emigreze în Israel. 55.000 de iudeo-spanioli pieriseră.

•  În România, pieriseră cel puţin 15.000 de iudeo-spanioli.

•  În Bulgaria, ei erau 40.000 în 1940 şi 50.000 în 1947. Nici un evreu nu a fost deportat graţie acţiunii poporului bulgar care s-a opus cu vehemenţă la exterminarea compatrioţilor săi evrei.

În 1949, ei nu vor mai fi decît în număr de 9.700, ceilalţi emigraseră deja în Israel unde limba lor melodioasă se aude mai ales azi pe străzile din Tel-Aviv şi Bat-Yam.

Acestor victime trebuie să-i adăugăm pe iudeo-spaniolii emigraţi în Europa, unde i-a surprins ocupaţia nazistă. 60.000 au pierit. În total, grosso-modo, 160.000 de iudeo-spanioli au pierit din cei 365.000 număraţi în 1925. În ce-i priveşte pe iudeo-spaniolii din Maroc, aceştia au fost protejaţi, dar au părăsit această ţară în masă cu ocazia decolonizării.

Ei sînt în număr, inevitabil aproximativ, de 378.000: Israel: 300.000, Bulgaria: 3.000, Turcia: 15.000, Marocul septentrional: 3.000, New-York şi Statele Unite: 15.000, Grecia: 2.000, Franţa, Belgia şi Anglia: 40.000.

Trebuie să plutim în aceste ape, căci dacă numărul celor care se reclamă de la iudeo-hispanitate este foarte probabil mai ridicat (să ne gîndim la evreii din ţările latino-americane), numărul celor care vorbesc încă limba lor de origine merge descrescînd cu paşi mari. În plus, toţi sau aproape toţi sînt bi-, ba chiar, trilingvi. În Israel, ultim rezervor de iudeo-spanioli, ebraizarea, foarte de înţeles, face de asemenea să dea îndărăt iudeo-spaniola din ale cărei reviste nu mai rezistă decît Aki Yerushalayim scrisă în întregime în această limbă şi care adună toată nostalgia iudeo-spaniolă a lumii. În Turcia, săptămînalul şalom nu mai are decît o pagină în iudeo-spaniolă faţă de 6, 8 sau 10 în turcă. Acestea sînt două periodice supravieţuitoare dintr-o presă altădată înfloritoare care număra aproape 300 de titluri.

Renaşterea iudeo-spaniolei prin literatura sa

Cu toate acestea, de aproape treizeci de ani, literatura iudeo-spaniolă renaşte. Proza şi poezia înfloresc. O dovedesc romancierii Enrique Saporta y Beja, autorul lui En torno de la Torre blanca, o emoţionantă cronică a Salonicului, Itzak Ben-Rubi care rememorează universul concentraţionar în tulburătoarea sa povestire El sekreto del mundo. În poezie, să reţinem vocile Clarissei Nicoidski, romancieră în franceză, dar poetă în limba inimii sale, iudeo-spaniola Balcanilor, sau a lui Salamon Bidjerano şi a operei sale intitulate Kantes de Maturidad, sau a Linei Albukrek, autoare a unor delicioase poeme adunate cu pioşenie de fiica sa sub titlul 87 anios lo ke tengo.

Ar trebui să-i adăugăm la această listă prea scurtă pe toţi colectorii de poveşti, proverbe şi romanţe care contribuie astfel la salvgardarea acestui preţios patrimoniu: astfel, Matilda Koen-Safrano a cules şi a publicat în Israel Kuentos del folklor de la Famiya Djudeo-espanyola, Jaime B. Rosa, sub titlul Sepharad 92 a editat un florilegiu de poeme de Avner Perez, Izan Konorti, Isahar Avzaradel etc.

În sfîrşit, alţii, într-o altă limbă, fac totuşi să retrăiască memoria: este cazul scriitoarei Annie Benveniste cu cronica sa intitulată Le Bosphore à la Roquette sau al Brigittei Peskine şi al operei sale Les eaux douces d’Europe sau şi al scriitoarei Nelly Kafsky cu volumul Le rêve d’Esther, care a făcut obiectul unei remarcabile adaptări pentru televiziune.

Iudeo-spaniola la universitate

Astăzi sîntem tocmai pe cale să recuperăm vestigiile acestei culturi. Universitatea la rîndul ei îşi asumă această sarcină, iar catedrele de iudeo-spaniolă (limbă, cultură şi civilizaţie) se înmulţesc în lume. Prima a fost creată la Paris — la École des Langues et Civilisations Orientales Vivantes — în 1967; au urmat Sorbona (Institut d’Études Hispaniques) şi École Pratique des Hautes Etudes. La fel s-a întîmplat începînd cu anul 1972 cu Université Libre de Bruxelles (Institut Martin Buber). În aceste instituţii în care predă H.V. Sephiha, au fost conduse peste 400 de lucrări (memorii şi teze) în această disciplină pe care autorul o numeşte iudeo-hispanologie.

Mai mult, iudeo-spaniola este studiată în dialectologie în toate cursurile de lingvistică ale secţiunilor hispanice sau iberice ale universităţilor franceze.

La fel se întîmplă în universităţile din Spania unde Institutul Arias Montano din Madrid, şi asta încă din 1941, editează revista Sefarad, care este pentru iudaismul spaniol ceea ce este revista Al-Andalus pentru islamismul spaniol.

În Germania şi în alte ţări europene, secţia de limbi romanice a universităţilor este cea care înscrie iudeo-spaniola în programă. Aşa este cazul pentru Institut für Romanische Philologie de la Freie Universität din Berlin. De asemenea există interes pentru această problemă în universităţile din Tübingen, München, Trèves, Aix-la-Chapelle şi Frankfurt, ba chiar Innsbruck în Austria; la Fribourg, la Neuchâtel şi la Geneva în Elvetia şi în Italia, în secţiile de spaniolă de la Veneţia şi de la Padova. Se interesează de asemenea alte universităţi, fie în cadrul studiilor iberice, fie în cadrul studiilor ebraice. În Anglia, secţiile hispanice se preocupă de asemenea de iudeo-spaniolă.

Numeroşi corespondenţi universitari din ţările citate anterior precum şi din Grecia, Polonia, fosta Cehoslovacie, Ungaria, ex-URSS, Bulgaria, România, ex-Iugoslavia, Danemarca, Olanda şi Norvegia anunţă formarea centrelor de studii şi cercetări în domeniul disciplinei noastre. Iată importanţa ce i se acordă.

În Israel, după o oarecare respingere a limbilor diasporei, s-a conştientizat bogăţia lingvistică şi culturală a iudeo-spaniolei. În prezent, această disciplină se predă în majoritatea universităţilor.

În afara limbii, literatura iudeo-spaniolă, şi în particular romancero-ul iudeo-spaniol, solicită atenţia specialiştilor în literatura spaniolă atît în universităţile franceze, cît şi în cele străine. O dovedeşte foarte recenta Anthologie bilingue de la poésie espagnole de la Pléiade şi producţia nenumăratelor discuri de cîntece iudeo-spaniole în cursul ultimelor trei decenii.

Învăţămînt comunitar şi viaţă asociativă

Dar mai există şi un învăţămînt comunitar:

În Franţa, crearea în anul 1979, a asociaţiei Vidas Largas „pentru apărarea şi promovarea limbii şi culturii iudeo-spaniole”, a permis introducerea învăţămîntului în comunităţile din Paris, Marsilia şi Lyon. De asemenea în Belgia, în cadrul asociaţiei Los Muestros şi cam peste tot în lume. În fine, revista Aki Yerushalayim e deja difuzată pe Internet (http://www.trendline.co.il/judeospa/).

Asistăm la o veritabilă renaştere a interesului pentru iudeo-hispanologie. O dovedesc revistele şi buletinele informative ce apar pretutindeni.

Această renaştere a culturii iudeo-spaniole se manifestă de asemenea pe unde: emisiuni cotidiene în Israel şi la Madrid, bi-săptămînal în Franţa, săptămînal în Belgia.

Viitorul iudeo-spaniolei

Tot ce s-a spus mai sus este foarte încurajant. Nu mai este vorba de agonie, ci de renaştere. Deseori, în vreme ce părinţii se ocupă cu activităţile lor lucrative, copiii se îndreaptă spre bunicii lor care-i iniţiază în iudeo-spaniolă şi le satisfac interesul faţă de trecutul lor.

Curentul trece şi ni se pare ireversibil, dar trebuie continuată culegerea moştenirii rămase de la cei bătrîni. Tocmai în acest scop se creează peste tot Ateliere iudeo-spaniole. Acestora li se alătură din ce în ce mai mulţi cercetători.

BIBLIOGRAFIE SUCCINTĂ

BAUMGARTEN, Jean, Le yiddish, collection „Que sais-je?”, P.U.F., Paris, 1990.

BEST, Otto F., Mamelochen. Yiddish. Eine Sprache und ihre Literatur, Insel Verlag, Frankfurt, 1973.

BUSSE, W., Hommage à HaïmVidal Sephiha, in Sephardica, Peter Lang, Bibliographie exhaustive de H.V. Sephiha, pp.21 à 63. 1996.

DIAZ-MAS, P, Los Sefardíes, Historia, lengua y cultura. Riopiedras Ediciones. 1986.

HARSHAV, Beniamin, The Meaning of Yiddish, Univ. of  California Press, Berkeley – Los Angeles – Oxford, 1990.

HASSAN, J.M.& Romero, E. (ed.), Actas del Primer Simposio de Estudios Sefardíes. C.S.I.C, Madrid 1970.

KOEN-SARANO, M., Kuentos del folklor de la famiya djudeo-espanyola, judéo-espahgnol/ hébreu. E. Kana, Jérusalem 1986.

LEROY, B., L’aventure séfarade de la péninsule ibérique à la diaspora, Albin Michel, Paris 1986.

RENARD, R., Sepharad. Annales de l’Université de Mons, Mons 1966.

ROSTEN, Leo, The joys of Yiddish, Penguin Books, Hamondsworth, 1974 (traducere franceză: Les joies du yiddish, Le Livre de Poche, Paris, 1994).

SACHAR, H.M., Adios España, Historia de los Sefardíes. Thassalia 1995.

SEPHIHA, H.V., L’agonie des Judéo-Espagnols. Ed. Entente, coll. „Minorités”, Paris 1977, 1979 et 1991. Vom găsi aici un capitol despre presa iudeo-spaniolă.

SEPHIHA, H.V., Le judéo-espagnol. Ed Entente, coll. „Langues en péril”, Paris 1986.

SEPHIHA, H.V., Contes judéo-espagnols - Du miel au fel, Traduits et présentés par H.V.Sephiha. Ed. Bibliophane, Paris 1992.

Encyclopedia Judaica (V-e Yiddish), Jérusalem, 1971.

Traducere de Cornelia Alexandru

Nathan Weinstock, avocat, colaborator ştiinţific al Institutului de Studii Iudaice din Bruxelles, specialist în traducerea memorialisticii iudaice, autor al volumului: Le pain de misère (Histoire du mouvement ouvrier juif en Europe) şi al mai multor studii în domeniul istoriei şi culturii evreilor din Europa.

Haïm-Vidal Sephiha (n. 1923), absolvent al Universităţii Sorbona, Facultatea de literatură, limbă şi lingvistică spaniolă şi portugheză şi al Institutului naţional de limbă şi civilizaţie orientală al Universităţii Sorbona Nouvelle, doctor în lingvistica iudeo-spaniolă, profesor al Universităţii Paris VIII şi al Institutului Martin Buber din Bruxelles. A publicat numeroase articole, broşuri şi cărţi (L’agonie des Judéo-Espagnols, Le Ladino, Vidal et les siens).

Nathan Weinstock, Haïm-Vidal Sephiha, Yiddish et Judéo-Espagnol. Un héritage européen, (1997), editat de Bureau Européen pour les Langues Moins Répandues şi preluat cu permisiunea editurii.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006