Legea statutului maghiarilor

Klara Kiss-Kingston

La 19 iunie, Adunarea Naţională a adoptat, cu o majoritate covîrşitoare de 92 la sută, o „Lege a statutului” sau, cum este numită în momentul de faţă, o Lege a beneficiilor. Legea, care va intra în vigoare începînd cu 1 ianuarie, introduce un cadru menit să garanteze o plajă largă de drepturi culturale, sociale şi din domeniul muncii în Ungaria a etnicilor maghiari din Slovenia, Croaţia, Iugoslavia, România, Ucraina şi Slovacia. Persoanele care doresc să se bucure de aceste beneficii trebuie să semneze o declaraţie scrisă prin care să îşi revendice identitatea maghiară. Legea stipulează că, la recomandarea organizaţiilor etnice maghiare din ţările respec- tive, autorităţile maghiare vor emite legitimaţii de maghiar pentru candidaţii care întrunesc condiţiile (Magyar Hírlap, 19 iunie; Népszava, 20 iunie 2001). Legea cuprinde, de asemeni, clauze care stipulează sprijinirea financiară în interiorul acestor ţări pentru fondarea, menţinerea şi dezvoltarea de instituţii şi de organisme acreditate de învăţămînt superior care să sigure educaţia în limba maghiară. Vor avea dreptul de a revendica beneficii şi familiile cu un minimum de doi copii ce sînt instruiţi în instituţii de învăţămînt cu predare în limba maghiară (Magyar Hírlap, 19 iunie).

Pentru a înţelege necesitatea unei astfel de legi trebuie să schiţăm pe scurt împrejurările în care ea a luat naştere.

În urma alegerilor din 1998, a ajuns în fruntea guvernului Uniunea Partidului Civic al Tinerilor Democraţi Maghiari (FIDESZ), iar intensificarea cooperării transfrontaliere a devenit o prioritate pe agenda politică. Elita politică aflată la putere precum şi organizaţiile etnice ale maghiarilor din ţările vecine au realizat că stadiul avansat pe calea integrării euro-atlantice asociat cu iminenta implementare a acordului Schengen, urma să stînjenească mobilitatea transfrontalieră a etnicilor maghiari ducînd astfel la izolarea lor. Această perspectivă a impulsionat guvernul şi organizaţiile etnice ale maghiarilor să creeze o platformă numită Conferinţa Permanentă a Maghiarilor (MAERT). MAERT a fost împuternicită să examineze şi să stabilească criteriile pentru formularea unui pachet de beneficii care să vină în sprijinul etnicilor maghiari din ţările vecine. După numeroase dezbateri, platforma a ajuns la concluzia că ar trebui garantat etnicilor maghiari un statut special, care să nu constea în dubla cetăţenie.

Cu privire la ce înseamnă aceasta în realitate, ministrul de externe János Mártonyi a declarat fără echivoc că legea nu are ca obiect statutul, ci beneficiile de care se vor putea bucura etnicii maghiari pe teritoriul Ungariei (Heti Világgazdaság, 22 iulie 2000). Mai mult, prin această prevedere legală guvernul speră să elimine exploatarea generată de condiţiile ilegale scăpate cu totul de sub control în care sînt angajate persoanele din ţările vecine. El sublinia: „dacă vin aici la lucru pentru a îmbunătăţi soarta familiilor lor, ei ar trebui să se bucure de aceleaşi beneficii ca noi” (168 ora, 31 mai 2001). Există însă şi un mesaj politic: „sîntem de un fel şi vom încerca să ne ajutăm unii pe alţii” (Magyar Hírlap, 6 iulie 2001). El a continuat prin a spune că aceste comunităţi constituie o forţă politică semnificativă ce contribuie considerabil la dezvoltarea socio-economică a ţărilor lor precum şi la integrarea lor euro-atlantică, iar această lege va consolida eforturile lor în aceste direcţii (Népszava, 23 iunie 2001).

În ce priveşte coordonatele temporale ale legii, trebuie evidenţiat faptul că Ungaria este în plin proces de pregătire a alegerilor generale de anul viitor. Legea este, fără îndoială, una populară şi toate partidele sînt conştiente de acest lucru. Conform unor sondaje de opinie recente, FIDESZ şi Partidul Socialist Ungar (MSZP) aflat în opoziţie se află într-o competiţie strînsă pentru alegerile generale de anul viitor. Motivaţia FIDESZ-ului este clară. Prin urgentarea adoptării legii, el ţinteşte în mod clar, pe de o parte, electoratul deziluzionat din tabăra dezintegratului Partid al Micilor Agrarieni Independenţi (FKGP), iar pe de altă parte, elementele mai puţin radicale din cadrul Partidului Ungar al Dreptăţii şi Vieţii (MIEP), de extremă dreaptă. Există deja un acord cu Forumul Democrat Maghiar (MDF), unul din partenerii de coaliţie ai FIDESZ-ului, de a participa la alegerile din 2001 pe o platformă comună. Este însă prea devreme pentru a anticipa ce va face electoratul nedecis în „ziua bilanţului”.

Date fiind reacţiile pozitive faţă de lege, mai ales în rîndul etnicilor maghiari din ţările vecine, MSZP s-a simţit obligat să se lase în voia valului de entuziasm (MTI, Magyar Nemzet, 23 iunie 2001), însă imediat după vot, conducerea partidului a luat măsuri să se distanţeze de posibilele tensiuni ce ar putea fi generate de o serie de prevederi ale legii. Liderii au declarat într-un memorandum că principalul traiect al legii ar trebui să se focalizeze pe încurajarea etnicilor maghiari de a rămîne şi de a prospera în locurile lor natale prin oferirea de sprijin moral şi financiar pentru instituţiile de învăţămînt şi culturale locale (Magyar Nemzet, 20 iunie 2001). MSZP a susţinut şi el cooperarea regională transfrontalieră şi o consultare apropiată cu guvernele ţărilor vecine. Partidul a luat deja măsuri pentru îndepărtarea tensiunilor dintre Ungaria şi România. În cadrul unei conferinţe a Internaţionalei Socialiste desfăşurată la Lisabona, preşedintele MSZP, Lászlo Kovács, şi preşedintele Partidului Social Democrat din România (PSD), Adrian Năstase, au luat în discuţie această problemă. Ambele partide şi-au exprimat speranţa că tensiunea cauzată de Legea statutului va putea fi înlăturată prin consultări bilaterale şi voinţă politică (Magyar Hírlap, 29 iunie; Népszabadság, 30 iunie 2001). Candidatul MSZP la funcţia de premier, Péter Medgyessy (întîmplarea face să se fi născut în Transilvania), a reiterat această idee în timpul vizitei sale în România. El a subliniat că: „Încercăm să găsim cele mai bune căi de implementare a Legii statutului în condiţii de parteneriat, ţinînd seama de sensibilităţile ambelor părţi”. La rîndul său, Năstase a promis că va sfătui minoritatea maghiară din România să voteze pentru MSZP la alegerile următoare (Rompres, 29 şi 30 august 2001). Se pare că, cel puţin la nivel de partide, există voinţa de a domoli disputa.

Doar Alianţa Democraţilor Liberi (SZDSZ), aflată în opoziţie, a votat împotriva legii, cu toate că a recunoscut că este necesar un cadru legislativ care să garanteze beneficii minorităţilor etnice maghiare din ţările vecine. Ca şi MSZP, SZDSZ a subliniat necesitatea de a-i descuraja pe etnicii maghiari de la a-şi părăsi ţara de provenienţă, însă a obiectat vehement faţă de plănuita emitere de legitimaţii de maghiar (Heti Világgazdaság, 31 martie 2001). Liderul grupului parlamentar al SZDSZ, István Szent-Iványi, a criticat legea în forma elaborată de guvern pentru că ar conţine prea multe definiţii, propuneri şi supoziţii vagi care ar putea-o face nefuncţională. El a numit legea „un miraj”, afirmînd că nimeni nu ştie cui i se va aplica ea, ce fel de servicii va oferi celor care vor intra sub incidenţa ei, cît va costa implementarea ei şi cine va suporta aceste costuri. Înainte de toate însă, Szent-Iványi a subliniat pericolul reprezentat de faptul că acordarea de drepturi de muncă ar putea declanşa o imigrare în masă a etnicilor maghiari din ţările vecine (Duna TV, 22 ianuarie 2001; Heti Világgazdaság, 27 ianuarie 2001).

În mod profetic, deputatul SZDSZ, Tamás Bauer, a etichetat legea ca „discriminatoare” susţinînd că ea extinde drepturile etnicilor maghiari, extindere de care nu vor beneficia majorităţile din ţările respective, şi a avertizat că aceasta va atrage în mod inevitabil reacţii negative din partea acestor ţări. El a atras atenţia asupra faptului că Uniunea Europeană a ridicat deja obiecţii cu privire la sintagma „ţări vecine”, întrucît între acestea se numără şi Austria, iar UE interzice discriminarea cetăţenilor săi pe baza criteriilor etnice (Népszava, 20 iunie 2001).

După cum a prezis Bauer, adoptarea legii a stîrnit reacţii de intensitate variabilă din partea guvernelor ţărilor vecine, cele mai zgomotoase venind din partea politicienilor români. Reacţiile Slovaciei au fost mai temperate deoarece această ţară speră să se alăture în curînd Uniunii Europene, fapt ce ar exclude-o automat de pe lista ţărilor în care se aplică legea statutului.

România a acuzat în repetate rînduri Ungaria de „discriminare pe baze etnice” şi a calificat emiterea de legitimaţii de maghiar drept un gest „neeuropean” precum şi o „încălcare a suveranităţii altor state” (Magyar Hírlap, 19 iunie 2001). Dincolo de toate, atît România cît şi Slovacia s-au plîns cu privire la lipsa unei suficiente consultări anterioare la nivel guvernamental.

Însă nu toate răspunsurile au fost negative. Ministrul de externe al Ucrainei, Anatolyi Zlenko, şi-a exprimat „înţelegerea” faţă de eforturile Ungariei de a-şi extinde practicile legislative asupra celor de acelaşi neam care trăiesc în afara graniţelor naţionale (Népszava, 20 iunie 2001). Ministrul adjunct de externe al Croaţiei, Nenad Prelog, a declarat că şi Croaţia intenţionează să elaboreze o lege care să dea posibilitatea etnicilor croaţi de peste hotare de a studia şi a munci în Croaţia. El a remarcat că urmau să fie studiate „experienţele” slovace şi ungare în pregătirea acestei legi (Magyar Hírlap, 14 mai 2001). Ulterior, guvernul a salutat oficial legea maghiară (MTI, 12 iulie 2001).

Unul din principalele argumente în calificarea legii ca fiind „neeuropeană” se baza pe faptul că, iniţial, beneficiile ar fi fost extinse şi asupra austriecilor de origine etnică maghiară. Însă sub presiunea UE, Austria a fost ştearsă de pe listă (Heti Világgazdaság, 23 iunie 2001). Atît ministrul de externe, János Mártonyi, cît şi secretarul de stat pentru afaceri externe, Zsolt Németh, au recunoscut cu promptitudine că guvernul a acţionat în virtutea obiecţiilor UE. Ambii au subliniat însă că maghiarii din Austria, şi toţi maghiarii din diaspora occidentală în general, nu au nici un motiv să se teamă că ar fi afectaţi negativ de preconizata intrare a Ungariei în UE şi că, în consecinţă, ar fi fost inutil să fie incluşi pe lista beneficiarilor (Magyar Hírlap, 31 mai 2001). În acelaşi timp, Mártonyi a subliniat că interzicerea discriminării pe baze etnice în cadrul UE nu se extinde şi asupra membrilor asociaţi şi, ca atare, legea nu încalcă reglementările UE (Magyar Hírlap, 7 iunie).

Cea mai vulnerabilă dintre comunităţile maghiare din ţările vecine este cea din Ucraina a cărei supravieţuire depinde aproape în întregime de activitatea culturală şi economică transfrontalieră (Heti Világgazdaság, 2 decembrie 2000). Alte comunităţi sînt mai prospere şi mai independente, ceea ce nu înseamnă neapărat că sînt în stare (sau că le este permis) să se îngrijească independent şi complet de nevoile lor culturale şi economice. Németh a evidenţiat că obiectivul prioritar al legii este să le dea acestora posibilitatea de a dobîndi mai uşor accesul la resursele culturale şi financiare ale Ungariei după admiterea ei în UE (Heti Világgazdaság, 16 decembrie 2000). În acest scop, preşedintele Partidului Popular European (EPP), Wilfred Martens, a recunoscut legitimitatea măsurilor guvernului ungar însumate într-o lege a cărei ţintă este, susţinea el, „de a se îngriji de cei 3 milioane de maghiari care trăiesc în afara graniţelor ţării” (MTI, 11 iulie).

Tehnic vorbind, legea pare să fie în conformitate cu practicile europene; iar, după studierea ei, Comisarul European pentru extindere, Guenter Verheugen, a declarat că el nu a descoperit nimic în cuprinsul legii care să contravină principiilor europene (MTI, 11 iulie). În România însăşi, Smaranda Enache, preşedinta Ligii Pro Europa cu sediul în Tîrgu Mureş, a subliniat că legea se încadrează în logistica UE cu privire la minorităţile naţionale (Magyar Nemzet, 23 iunie 2001). Trebuie însă adăugat imediat faptul că Enache a fost o voce singuratică în România cînd a venit vorba de Legea statutului şi că intelectualii români cunoscuţi pentru sprijinirea doleanţelor minorităţii maghiare — ca să nu mai vorbim de cei care privesc cu suspiciune orice lucru care îşi are originea în Ungaria — s-au distanţat faţă de implicaţiile Legii statutului din mai multe motive (vezi reacţia copreşedintelui Ligii Române pentru Apărarea Drepturilor Omului —Comitetul Helsinki, Gabriel Andreescu, în Observator Cultural, 29 mai-4 iunie 2001).*

Mai mult, legea ţinteşte să implementeze cerinţele legale consfinţite de Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din Europa. Articolele 18.1 şi 18.2 susţin: (1) „Părţile se vor strădui, acolo unde este necesar, să încheie acorduri bilaterale şi multilaterale cu alte state, în special cu statele vecine, pentru a asigura protecţia persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale respective. (2) În cazurile în care aceasta prezintă relevanţă, părţile vor lua măsuri pentru a încuraja cooperarea transfrontalieră.” În articolul 15, Convenţia-cadru subliniază că este de dorit „implicarea acestor persoane în pregătirea, implementarea şi evaluarea planurilor şi programelor de dezvoltare regională şi naţională care le pot afecta direct” (text preluat din Kovács, 2000, pp.149-151).

Totuşi, legea poate fi interpretată ca „anti-europeană” în sensul în care ea pare să fie împotriva tendinţelor UE de a crea o societate mai deschisă în care, teoretic cel puţin, etnicitatea şi naţionalitatea nu constituie criterii pentru nici un fel de discriminare.

Ca răspuns la numeroase critici — venite mai ales din partea politicienilor români — potrivit cărora legea maghiară implică discriminare împotriva majorităţilor naţionale, Mártonyi a recunoscut că ea implică într-adevăr „discriminarea pozitivă” a minorităţilor etnice maghiare, dar a subliniat că aceasta nu presupune în nici un caz discriminarea negativă a majorităţii (Magyar Hírlap, 31 mai şi 6 iulie 2001).

Discriminarea pozitivă ca atare nu contravine legislaţiei UE. Carta Europeană a Limbilor Minoritare şi Regionale susţine în articolul 7(2): „Adoptarea de măsuri speciale în favoarea limbilor minoritare şi regionale cu scopul de a promova egalitatea între cei ce folosesc aceste limbi şi restul populaţiei sau care acordă atenţia cuvenită condiţiilor lor specifice, nu este considerată un act de discriminare împotriva celor ce folosesc limba cu circulaţie mai mare” (text preluat din Kovács, 2000, p.149).

Mai mult, Consiliul Europei aplică în mod activ discriminarea pozitivă pentru a încuraja păstrarea identităţilor lingvistice şi culturale ale minorităţilor etnice ce trăiesc în statele membre prin alocarea de fonduri pentru programe informaţionale şi culturale multilingve. Printre aceste state se numără Austria, Italia, Spania şi Franţa (Magyar Nemzet, 23 iunie 2001). Cea mai mare ţară comunitară, Germania, în Legea Fundamentală (Gründgesetz) (BFVG, 23 octombrie 1961 art.116) stipulează cu privire la apartenenţa la naţionalitatea germană (Deutsche Volkszugehoerigkeit) acordarea cetăţeniei germane tuturor etnicilor germani, indiferent de locul lor de rezidenţă. Grecia, altă ţară comunitară, are şi ea o „lege preferenţială” pentru persoane ce nu sînt cetăţeni greci. Ca să nu mai pomenim Israelul, care extinde Dreptul la revenire la cei din acelaşi neam (evrei) răspîndiţi pe tot cuprinsul globului. Totuşi, în cazul Israelului, „cei de acelaşi neam” ar trebui priviţi altfel decît cei ce trăiesc în ţările „vecine”, care au diferende istorice nerezolvate.

Totuşi, nu discriminarea pozitivă ca atare constituie problema litigioasă în privinţa Legii statutului, ci perceperea legii ca discriminatoare. După cum spunea fostul ministru de externe al României, Adrian Severin, legea a fost formulată „la timpul nepotrivit şi la locul nepotrivit”, întrucît o presupusă discriminare, de orice fel ar fi ea, suţinea Severin, poate stîrni resentimente puternice, frustrări şi temeri, iar aceste aprehensiuni — chiar dacă neîntemeiate — pot declanşa conflicte şi instabilitate (Népszabadság, 27 iunie 2001).

Chestiunea suveranităţii (nu numai aspectele sale strict teritoriale) este probabil una din cele mai sensibile chestiuni în Europa Centrală şi de Est. După ce şi-au pierdut suveranitatea de atîtea ori de-a lungul istoriei, mulţi, poate chiar majoritatea, dintre central- şi est-europeni se cutremură la gîndul că trebuie să renunţe din nou la ea, chiar dacă aceasta s-ar întîmpla — în cazul în care s-ar întîmpla — atunci cînd s-ar integra în UE. Pare să existe aici un paradox ciudat. În vreme ce există, pe de o parte, o puternică tendinţă de a menţine conceptul de „stat-naţiune”, există, pe de altă parte, un impuls covîrşitor de integrare în melt- ing-pot-ul comunitar. În acest creuzet se pare însă că fiecare doreşte să renunţe la cît mai puţin posibile prerogative ce decurg din suveranitatea statului-naţiune, şi, în acelaşi timp, să cîştige cît mai mult posibil din (ca să folosim o ciudată terminologie marxistă) „veştejirea” treptată a statului, pentru ca astfel să îşi întărească legăturile cu cei de acelaşi neam din afara graniţelor. Nimic nu ilustrează mai bine acest anacronism decît declaraţiile făcute recent de Orbán, Mártonyi şi, respectiv, preşedintele României, Ion Iliescu.

În ce priveşte calitatea de membru al Uniunii Europene şi locul deţinut de minorităţile etnice în cadrul Uniunii, Orbán a declarat categoric: „Nu sîntem în favoarea unor State Unite ale Europei şi trebuie să ne protejăm multiplele noastre identităţi naţionale şi culturale. Fiece minoritate ce trăieşte în mijlocul altei naţiuni este în pericol de a fi asimilată. De aceea, identitatea naţională reprezintă o valoare ce trebuie protejată şi tocmai acesta este ţelul nostru în Europa Centrală.” (La Libre Belgique, citată de MTI la 11 iulie 2001). Mártonyi a exprimat vederi similare, însă cu o subtilă diferenţă. El are în vedere un nou tip de Europă în care statele individuale, ca unice organe decizionale, şi-ar asuma un rol secundar, în timp ce viitorul continentului ar urma să fie hotărît în cea mai mare parte de „comunităţile” sale (168 ora, 31 mai 2001). Ca un ecou la cuvintele lui Mártonyi, Iliescu declara: „Graniţele nu pot fi schimbate în Europa, însă integrarea în UE va duce inevitabil la scăderea importanţei graniţelor naţionale. Din această cauză, România susţine integrarea Republicii Moldova şi a Ucrainei în structurile europene. Bucureştiul doreşte să păstreze unitatea lingvistică şi culturală a românilor din întreaga lume.” (Magyar Hírlap, 7 iulie 2001, citat de MTI).

A devenit astfel limpede de ce percepţia românească (şi în mai mică măsură cea slovacă) a Legii statutului reflectă cu precădere primatul statului-naţiune şi de ce, privită din perspectiva statului-naţiune, orice imixtiune pe teritoriul lor constituie prin definiţie o „încălcare a suveranităţii”. ªi, într-adevăr, Legea statutului maghiarilor stipulează o astfel de imixtiune prin intenţia de a desemna organizaţii etnice maghiare care să decidă cine este socotit şi cine nu maghiar. Pe de altă parte, potrivit lui Mártonyi, există o adăugire la sfîrşitul legii care prevede că eliberarea legitimaţiilor de maghiar nu va depinde neapărat de recomandările organizaţiilor din afara ţării. Decizia va rămîne exclusiv la latitudinea Ministerului de Externe al Ungariei şi va fi supusă aprobării ministrului de externe în exerciţiu la acea dată (Magyar Nemzet, 6 iulie 2001).

Dacă ar urma să fie aplicată această a doua metodă, obiecţiile generate de „încălcarea suveranităţii” ar trebui să-şi piardă din acuitate. Din cîte se pare, aşa se va întîmpla. Potrivit ultimelor informaţii, decizia privind eliberarea legitimaţiilor de maghiar va intra sub jurisdicţia autorităţilor maghiare (Népszabadság, 24 septembrie 2001), iar cărţile vor fi eliberate chiar în Ungaria. Dacă aşa se va întîmpla, va fi greu să se ridice în continuare obiecţii bazate pe „încălcarea suveranităţii”, întrucît chiar Severin remarca din poziţia sa actuală de preşedinte al Adunării Parlamentare a OSCE că „fiecare ţară are dreptul de a formula pe teritoriul său legi menite să acorde avantaje anumitor persoane în funcţie de criterii specifice” (Népsabadság, 27 iunie 2001).

Dar, ca întotdeauna, diavolul se află în detalii. Chiar dacă, în cele din urmă, cele care vor hotărî cine va fi îndreptăţit să beneficieze de avantaje vor fi autorităţile ungare, rămîne totuşi o problemă preliminară de administrare. Potrivit ultimelor rapoarte, există planuri de înfiinţare a unor birouri în ţările vecine a căror singură funcţie ar fi aceea de a-i înregistra pe posibilii candidaţi. Acest fapt a creat, se pare, o prăpastie între Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) şi bisericile „istorice” din România. Preşedintele de onoare al UDMR, episcopul Lászlo Tõkes, insistă ca aceste preconizate organisme administrative să fie împuternicite să hotărască cine primeşte şi cine nu legitimaţie de maghiar. Pe de altă parte, preşedintele UDMR, Markó Béla, se manifestă cu prudenţă. El subliniază faptul că, întrucît nu există deocamdată nici un acord la nivel interguvernamental cu privire la implementarea legii, orice acţiune sau decizie nu poate fi decît conjuncturală (Népsabadság, 24 septembrie 2001). Pentru moment, părţile au ajuns la un acord de a participa în mod egal — în cazul în care vor participa — la procesul de înregistrare a candidaţilor (MTI, 25 septembrie 2001).

Cu siguranţă, nu serveşte intereselor comunităţilor etnice maghiare ca organizaţiile lor reprezentative să fie în conflict. În plus, este prematur să se ia orice măsuri în sensul implementării întrucît, în momentul de faţă, legea este examinată în contextul altor practici ale Uniunii Europene de către Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei (MTI, 9 iulie 2001) precum şi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE, 28 iunie; PACE, 3 iulie 2001). Verdictul este aşteptat către sfîrşitul toamnei.

Unul din cele mai evidente litigii este acela al atitudinilor. Ministrul comunicaţiilor publice al României, Vasile Dâncu, (Népszava, 29 iunie) precum şi partidele de opoziţie maghiare au criticat guvernul ungar pentru flagranta sa „lipsă de sensibilitate” faţă de vecinii ţării. Németh a făcut cîteva remarci nefericite şi iresponsabile în care sugera că se poate într-adevăr spune că „reunificarea transfrontalieră a naţiunii maghiare” nu iaîn seamă sentimentele majorităţilor din ţările vecine (Heti Világgazdaság, 23 iuniei 2001). Astfel de remarci sînt tălmăcite imediat ca o intenie de a crea o Ungarie Mare „virtuală”, iar Németh ar fie trebuit să ştie atîta lucru.

Încercînd să elimine tensiunea situaţiei, o serie de înalţi demnitari UE au îndemnat ferm guvernul Ungariei să susţină consultări intense cu guvernele ţărilor interesate într-un „spirit de bună vecinătate” (Magyar Nemzet, 10 iulie; MTI, 25 iulie 2001).

Diplomaţi UE care şi-au păstrat anonimatul au atras atenţia asupra pericolului pe care legea îl poate reprezenta în mîinile forţelor politice din ţările vecine care încearcă să îngrădească drepturile minorităţii etnice maghiare (Népszabadság, 10 iulie 2001).

Şi opoziţia a avertizat că este posibil ca legea să acţioneze, de fapt, împotriva celor pe care încearcă să-i protejeze. După cum am menţionat deja, una din problemele ridicate de mai multe critici este aceea că legea va îndemna la o imigrare în masă. Mártonyi a respins aceste sugestii ca nefondate (168 ora, 31 mai). Să lăsăm însă faptele să vorbească. Potrivit Departamentului cetăţeniei şi imigraţiei din cadrul Ministerului de Interne, există în prezent în Ungaria 80.000 de imigranţi, dintre care 37.000 provin din România. În plus, 90% din aceştia sînt etnici maghiari (MTI, 25 iulie). Pe de altă parte, o altă cercetare intreprinsă de Fundaţia Illyes în colaborare cu Oficiul afacerilor maghiarilor de peste graniţe indică faptul că legea ar încuraja 80% din etnicii maghiari să rămînă în ţările lor de origine (Heti Világgazdaság, 2 decembrie 2000).

Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, Orbán s-a vîrît de bunăvoie în încurcătură declarînd: „Dacă vrem să susţinem creşterea economică în Ungaria, nu vor fi suficienţi 10 milioane de unguri” (Heti Világgazdaság, 16 iunie 2001). Liderii minorităţilor din Slovacia şi România, Bela Bugar şi, respectiv, Béla Markó, au reacţionat la aluziile primului ministru care lăsau să se înţeleagă că lipsa mîinii de lucru ar putea fi suplinită prin importarea ei din ţările vecine. Ei au subliniat că dacă asta a vrut să spună premierul, legea va realiza contrariul intenţionat de ea, de a-i încuraja pe etnicii maghiari să rămînă acolo unde sînt (168 ora, 14 iunie 2001).

Mai mult, afirmaţia lui Orbán a pus la dispoziţia mass-media româneşti şi a lui Năstase muniţie pentru atacuri. „Jurnalul naţional” a acuzat Ungaria că profită de pe urma sărăciei din România precum şi că intenţionează să profite de pe urma diferenţei dintre nivelele de trai ale celor două ţări (MTI, 30 iulie 2001). Năstase a răspuns afirmînd că România nu este o „colonie” din care Ungaria să importe mînă de lucru ieftină. Pentru a contracara acest pericol, România ar trebui să introducă stimulente pentru ca cetăţenii săi să rămînă acasă (Népszava, 20 iunie 2001). Premierul român a adăugat că, dacă legea ar urma să fie implementată, numărul celor care ar revendica identitatea maghiară în Transilvania s-ar putea dubla a doua zi (Magyar Nemzet, 26 aprilie 2001).

Cu greu s-ar putea spune că ar fi aceasta o demonstraţie de încredere în sine a liderului unui guvern care a apărat aşa de des caracterul naţional al statului. Dacă predicţiile lui Năstase sînt însă corecte, atunci cu siguranţă nu este în interesul Ungariei să răstoarne echilibrul existent. Aceasta ar putea duce la exportul de instabilitate politică prin dereglarea distribuţiei etnice din anumite zone precum Transilvania, şi totodată, dacă avem în vedere că 35 la sută din populaţia Ungariei trăieşte la sau sub nivelul de subzistenţă, la importul de dificultăţi sociale.

În plus, nu există în cuprinsul legii prevederi referitoare la situaţia comunităţilor de romi vorbitori de limbă maghiară din ţările vecine. Există semne, atît în Slovacia cît şi în România, că un număr mare de romi din aceste ţări au de gînd să se declare maghiari în speranţa că îşi vor îmbunătăţi soarta în condiţiile Legii statutului. Numărul romilor din România este estimat la aproximativ 3 milioane, dintre care o mare parte trăiesc în mijlocul minorităţii maghiare din Transilvania. Potrivit unuia din liderii comunităţii romilor din România, „regele” Florian Cioabă, introducerea legitimaţiei de maghiar ar conduce la o asimilare la scară mare a romilor vorbitori de limbă maghiară. El se teme că acest fapt ar degrada armonia interetnică din regiune, reducînd numărul romilor pe de o parte, şi crescînd numărul maghiarilor pe de altă parte. Liderul comunităţii romilor din judeţul Harghita, Tibor Sinka, a rezumat astfel dilema cu care se confruntă romii: „Vorbim maghiara, dar sîntem, înainte de toate, ţigani. Dacă legea nu ne este destinată, mulţumim foarte mult, dar n-avem nevoie de ea” (MTI, 22iulie 2001).

Dacă guvernul ungar intenţionează într-adevăr să extindă avantajele asupra romilor care vorbesc maghiara din ţările vecine, atunci trebuie să ia măsuri, pe lîngă Legea beneficiilor, care să-i încurajeze să rămînă în ţările lor. Altfel, influxul în masă al unui grup de oameni deja defavorizaţi ar exercita o asemenea presiune asupra structurii sociale a Ungariei încît s-ar solda cu consecinţe funeste. Mai mult, UE consideră că problema romilor este mai degrabă de domeniul drepturilor omului decît o chestiune pur economică. Chiar şi în prezent, fără excepţie, ţările din Europa Centrală şi de Est caută să facă faţă acestei probleme şi nu este în interesul nici uneia să atragă asupră-şi o problemă de drepturile omului în drumul lor spre integrarea în UE.

Legea ar mai putea afecta negativ evoluţiile democratice din cîteva ţări vecine. În Transilvania, de pildă, au existat eforturi încordate de a se realiza devoluţia pe baza „specificităţii locale” regionale, susţinută de Partidul Pro-Transilvania, recent înfiinţat şi încă neînregistrat, la a cărui conducere se află Sabin Gherman. Acest obiectiv este susţinut şi de UDMR (Népszabadság, 30 august 2001). În România însă, orice tendinţă spre devoluţie este privită cu multă ostilitate întrucît ea ar pune la îndoială caracterul „unitar” al statului. Năstase nu a avut nici un fel de sfială să declare: „dezintegrarea fostei Iugoslavii şi a Cehoslovaciei se datorează în mare parte unor curente similare”, adăugînd apoi că autorităţile române „sînt hotărîte să nu permită dezintegrarea statului ‘naţional şi unitar’” (RFE/RL Newsline, 28 august 2001).

Mulţi români din Transilvania socotesc că Legea statutului, aşa cum o percep ei, creează inegalităţi între ei şi etnicii maghiari din regiune. Mai mult, un sondaj făcut de institutul de cercetare a opiniei publice Metro Media Transilvania arată că aproape jumătate din cei chestionaţi consideră că etnicii maghiari se bucură de prea multe drepturi în România. Mai mult, ei socotesc că etnicii maghiari din România în general şi în Transilvania în special sînt mai degrabă loiali statului ungar decît celui român. În plus, 86,6 la sută au sugerat ca guvernul român să se folosească de toate instrumentele legale pentru a împiedica aplicarea Legii statutului pe teritoriul ţării lor (MTI, 27 iulie 2001). Nu trebuie însă pierdut din vedere că institutul care a efectuat sondajul l-a avut în frunte pînă nu demult pe ministrul comunicaţiilor publice, Dâncu. Sondajul a fost prezentat într-o vreme în care guvernul României era vădit interesat să manipuleze opinia publică împotriva Legii statutului, şi este posibil ca rezultatele sale să reflecte într-adevăr acest efort.

În lumina furtunii politice stîrnite de Legea statutului, este limpede că UDMR se află între ciocan şi nicovală. Sprijinul acordat de UDMR guvernului minoritar al lui Năstase este vital pentru procesele de democratizare de care are nevoie România pentru a se putea integra în structurile euro-atlantice. Dacă s-ar întîmpla ca relaţiile dintre PSD şi UDMR să se dezintegreze, alternativa ar fi doar în avantajul unor formaţiuni naţionalist-extreme de tipul Partidului România Mare (PRM). Năstase a făcut aluzie la faptul că dacă cabinetul ar fi „forţat să aleagă între interesele naţionale şi cooperarea cu UDMR,” el ar vota în favoarea primei opţiuni (Népszava, 29 iuinie 2001). Severin a avertizat într-adevăr — în legătură cu dezbaterile referitoare la Legea statutului — că aproape o treime a electoratului a votat în noiembrie 2000 pentru PRM, şi că guvernul minoritar al PSD „se simte obligat să adopte o retorică mai naţionalistă pentru a lua apa de la moara naţionaliştilor” (Ziua, citată de Népszabadság, 17 iunie 2001).

În concluzie trebuie spus că, în forma sa actuală, Legea statutului sau a beneficiilor a creat mai multe probleme decît s-a presupus iniţial. Multe din controverse ar fi putut fi evitate cu puţină prevedere şi cu o analiză în profunzime. S-a acordat prea multă atenţie obţinerii legitimităţii „tehnice” faţă de UE în detrimentul recunoaşterii realităţilor emoţionale şi politice prevalente din ţările vecine, mai cu seamă România. Totuşi, Legea constituie doar un cadru şi, printr-o strînsă colaborare multilaterală şi bilaterală într-un „spirit de bună vecinătate”, poate fi găsită totuşi o soluţie acceptabilă. □

SURSE:

BVFG 23 octombrie 1961, articolul 116.

Heti Világgazdaság, Budapesta, 2000-20001.

Kovács P.: International Law and Minority Protection: Rights of Minorities or Law on Minori- ties?, Akadémiai Kiadó, Budapesta, 2000.

Magyar Hírlap, Budapesta, 2001.

Magyar Nemzet, Budapesta, 2001.

MTI 2001.

Népszabadság, Budapesta, 2001.

Observator cultural, Bucure;ti, 2001.

„PACE”: ”Two Views on the Role of Kin States in Protection of Minorities”, 2001, https:// www.egroups.com/group/balkanhr

RFE/RL Newsline, 2001.

Rompres, Bucureşti, 2001

168 óra, Budapesta, 2001.

NOTĂ

* Autoarea doreşte să mulţumească editorului EEP, Michael Shafir, pentru faptul că i-a semnalat acest articol.

Traducere de Doina Baci

Klara KISS-KINGSTON, absolventă a Facultăţii de ştiinţe Umane din Londra. În perioada 1986-1994 a fost analistă la Radio Europa Liberă, după care a lucrat ca jurnalistă independentă. Este coautoarea cărţii „A Száműzetés nagyjai”. Marx, Engels és a magyarok, este în curs de elaborare o cronologie a evenimentelor din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sovietică din perioada 1989-1994.

Klara Kiss-Kingston, The Hungarian Status Law, studiu publicat în RFE/RL East Euro- pean Perspectives nr. 9/2001 şi preluat cu permisiunea editorilor.