De la minoritate naţională la „români de naţionalitate maghiară”

Gábor Vincze

„Pentru un politician român problema maghiară poate să apară doar în următorul sens: să li se dea ungurilor tot ce nu este posibil să nu li se dea.”

(László Szabédi, 1946)

Introducere

În cele ce urmează, nu dorim să ne ocupăm de evoluţia situaţiei minorităţii maghiare în general (de aceea nu ne vom opri, de exemplu, nici asupra schimbărilor demografice petrecute în societatea maghiară), ci vom încerca — chiar dacă numai sumar¹ — o prezentare a modului în care „problema maghiară” a fost tratată de politicienii bucureşteni în acea jumătate de secol ce a urmat după ieşirea României din coaliţia hitleristă, respectiv, a evoluţiilor politicii în general, şi a practicii politice în special, faţă de minoritatea maghiară. Poate părea neobişnuit faptul că nu ne vom ocupa de politica minoritară sau naţională în general, cum au procedat anterior mulţi dintre autori². Procedăm astfel datorită faptului că, în urma cercetărilor noastre de pînă acum, am constatat că dintre minorităţile naţionale de mărime semnificativă înainte de 1940 — care, să nu uităm, erau foarte diferite prin număr³, prin „predispoziţia” lor spre asimilare, respectiv emigrare, şi prin atitudinea Bucureştiului faţă de ele, atitudine dependentă de relaţiile României cu ţările-mamă ale acestora ! — „problema” minorităţii ruse, ucrainiene, germane, bulgare şi evreieşti a fost considerată ca şi „rezolvată” din punctul de vedere al şovinismului statului naţional. Prin anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord la Uniunea Sovietică, majoritatea covîrşitoare a minorităţii ucrainiene şi ruse, iar prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, majoritatea preponderentă a minorităţii bulgare au ajuns în afara graniţelor României; evreii la rîndul lor şi-au pierdut rolul dominant pe care l-au avut înainte de 1940 în viaţa economică, Holocaustul i-a decimat, iar emigrarea ce a urmat a redus de asemenea în mod continuu numărul lor; marea majoritate a saşilor din Ardeal, plecaţi de bună voie sau siliţi, în toamna anului 1944, nu s-au mai întors niciodată în locurile natale, mare parte a germanilor rămaşi a fost deportată în Uniunea Sovietică şi privată mulţi ani la rînd de drepturile economice şi cetăţeneşti. Politica faţă de aceste minorităţi ridica cu totul alte probleme după 1945, sau începînd cu anii ’70, decît cea dusă faţă de minoritatea maghiară. Luate toate la un loc, după cel de-al doilea război mondial, în calea înfăptuirii „statului naţional omogen” au mai rămas doar cei peste un milion şi jumătate de maghiari din Ardeal, cu o conştiinţă puternică a identităţii lor naţionale, dispunînd pînă în 1948 de un cuprinzător sistem instituţional economic, culturaleducativ şi politic, care — după cum s-a văzut ulterior — nu puteau fi nici asimilaţi rapid, nici „vînduţi”. Cu toate acestea, după părerea noastră, întreaga serie de măsuri, întreaga practică politică, evocată oficial pe atunci ca politică naţională „marxist-leninistă” sau „socialistă”, acoperea în majoritatea cazurilor politica faţă de minoritatea maghiară. (Două exemple: Statutul Naţionalităţilor din 1945 nu a fost elaborat pentru soluţionarea „problemei germane”, deoarece aceasta a fost deja — cel puţin momentan — „soluţionată” prin deportarea germanilor în Uniunea Sovietică; după cum nici Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate nu a fost înfiinţat în 1968⁴ pentru intelectualitatea germană nemulţumită, ci pentru liniştirea intelectualităţii maghiare „agitate”).

Avînd în vedere cauzele de mai sus, sîntem de părere că, începînd cu 1945, se poate vorbi mai degrabă de o «problemă maghiară» şi, legată de aceasta, de o politică faţă de maghiarime, decît în sens generalizat de o problemă minoritară sau o politică minoritară.

Politica faţă de maghiari a guvernelor de generali

Politica faţă de maghiarii din Ardeal a partidelor istorice, ajunse la guvernare în urma „revoluţiei de palat” din 23 august 1944, s-a caracterizat la început, pe de o parte, printr-o încercare de „dezmaghiarizare” a Ardealului⁵ prin izgonirea a cît mai multor maghiari pînă la începerea tratativelor de pace, iar pe de altă parte, prin susţinerea sloganului că „toţi maghiarii sînt fascişti” şi prin tratarea colectivă a minorităţii maghiare ca pe nişte criminali de război, încercîndu-se împingerea lor la situaţia unei totale privări de drepturi.

Ca o primă măsură în direcţia privării colective de drepturi poate fi considerat ordinul din 12 septembrie 1944 al ministrului de interne Aurel Aldea, care prevedea concedierea tuturor funcţionarilor de naţionalitate maghiară şi germană. După o săptămînă, inspectorul general al jandarmeriei emite ordinul prin care pe lîngă aparatele de radio şi armele deţinute de cetăţenii maghiari şi germani, trebuiau confiscate şi cele ale cetăţenilor români de naţionalitate maghiară şi germană.

Privarea de drepturi şi de proprietate a maghiarilor din Ardealul de Nord s-a obţinut, în parte, prin aplicarea principiului „restitutio in integrum”. Între altele, acest „restitutio in integrum” a însemnat că, pe teritoriile ajunse din nou sub jurisdicţie română în septembrie-octombrie 1944, se restabileşte «starea de drept» de dinaintea lui august 1940, iar toate bunurile şi instituţiile care după cel de-al doilea dictat de la Viena au ajuns în proprietatea maghiarilor vor trece din nou în cea a românilor. Pînă la urmă, „cel mai eficace” instrument al pauperizării generale şi al privării conştiente a maghiarilor din Ardealul de Nord de sistemul lor instituţional economic s-a dovedit a fi aşa numita lege CASBI, emisă la 10 februarie 1945, a cărei aplicare i-a revenit însă lui Petru Groza, considerat „prieten al minorităţilor”, după numirea sa ca prim ministru.

Deoarece, spre deosebire de Beneš, politicienii români de dreapta nu au obţinut sprijinul Moscovei pentru evacuarea colectivă a maghiarilor, ei au fost nevoiţi să aplice metode „artizanale”. Pe baza cercetărilor de pînă acum pare verosimil ca prin crimele brutale, „execuţiile” publice, atrocităţile sistematice şi internările în masă, Bucureştiul să fi dorit ca maghiarii ardeleni refugiaţi, ca urmare a ştirilor groaznice, să nu aibă curajul să se întoarcă pe plaiurile natale, respectiv, ca dintre cei rămaşi încă în căminele lor să se refugieze cît mai mulţi. Trebuie să menţionăm că, în toamna anului 1944 începutul lui 1945, nu numărul maghiarilor ucişi de „gărzile-Maniu”, de alte formaţiuni paramilitare, precum şi de jandarmeria română a fost semnificativ (după cercetările de pînă acum numărul acestora nu a atins cifra de 200⁶, ci numărul celor tîrîţi în diferitele tabere de internare şi de muncă (le amintim doar pe cele mai cunoscute: Tîrgu-Jiu, Braşov, Feldioara), respectiv, al celor care au pierit acolo. Nici pînă azi nu se ştie exact cîţi au murit din cauza tratamentului inuman, dintre cei 50-60 de mii de maghiari deportaţi, dar numărul lor, chiar şi după evaluarea cea mai prudentă, se ridică la mai multe mii.

În cele din urmă, acţiunea de restabilire a ordinii desfăşurată de jandarmerie şi de „voluntari”, care a durat două luni şi jumătate, a avut efectul contrar, fiindcă atrocităţile săvîrşite au oferit pretexte excelente conducerii sovietice, astfel încît la mijlocul lunii noiembrie să expulzeze din Ardealul de Nord întregul aparat de stat român reîntors şi să încerce, printr-o indecizie afişată cu privire la apartenenţa teritoriului, să influenţeze raporturile de forţe interne în favoarea ei. (Una din modalităţile de şantajare a Bucureştiului a fost şi sprijinirea în mod făţiş a aspiraţiilor autonomiste din Ardealul de Nord de către comandanţii trupelor sovietice de ocupaţie).

Politica de vitrină la sfîrşitul anului 1944

Vestea crimelor comise a ajuns şi la aliaţii antifascişti, ceea ce era deja jenant pentru Bucureşti, cu atît mai mult cu cît trebuia să se gîndească la tratativele de pace care urmau să înceapă odată cu încheierea războiului, la care situaţia internă împovărată de grave tensiuni minoritare ar fi putut diminua şansele României.⁶ Trebuiau deci luate de urgenţă măsuri care să ofere speranţa îmbunătăţirii evaluării externe a ţării. La şedinţa consiliului de miniştri din 10 noiembrie s-a decis înfiinţarea unui minister pentru problemele minorităţilor, iar peste trei zile a şi fost publicat în Monitorul Oficial decretul cu privire la înfiinţarea acestuia. (Între timp, pe 12 noiembrie, general-colonelul Vinogradov, şeful Comisiei de Control al Aliaţilor (sovietici) din România a ordonat retragerea administraţiei române din Ardealul de Nord). Preluînd conducerea ministerului, dar deocamdată fără vreo competenţă concretă, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, sociolog de stînga, a elaborat foarte repede, în doar o jumătate de lună (!) un proiect de statut al minorităţilor. Proiectul, publicat la începutul lui decembrie de gazeta bucureşteană, România Liberă, — deşi a însemnat o schimbare juridică explicită şi fundamentală în raport cu situaţia dintre cele două războaie mondiale — a fost obiectul multor critici din partea politicienilor şi a publiciştilor maghiari din Ardealul de Nord: una dintre cele mai importante obiecţii s-a referit la faptul că autorii legii nu au luat în seamă că începînd din toamna lui ’44 Universitatea Maghiară din Cluj a funcţionat continuu, iar legea ar fi permis înfiinţarea numai a unor catedre maghiare (şi germane) în cadrul Universităţii Române din aceeaşi localitate. După părerea noastră, nu acesta a fost însă cel mai mare defect al statutului, ci acela că cele mai multe dintre prescripţiile sale nu s-au aplicat în practică. Nu ne mai miră acest lucru, dacă luăm în considerare că, pe de o parte, regele Mihai a semnat statutul după o ezitare de două luni, — probabil dintr-o raţiune tactică, de a se servi de el eventual ca argument la tratativele de pace care urmau să vină, «iar apoi vom vedea». Pe de altă parte, funcţionarii şovini moşteniţi de la administraţia regimului Antonescu au putut refuza aplicarea în practică a unor dispoziţii ale statutului invocînd faptul că întreaga reglementare juridică prevăzută de statut contravine spiritului Constituţiei din 1923.

„Politica naţională democratică” a guvernului-Groza

Politica de „vitrină” a guvernelor Sănătescu şi Rădescu ce reprezentau patidele de dreapta, s-a dovedit a fi insuficientă pentru a recăpăta Ardealul de Nord. Lui Stalin nici nu i-a trecut prin gînd să restituie acest teritoriu partidelor de dreapta, orice fel de politică de „prietenie cu minorităţile” ar fi promovat ele. Generalisimul a condiţionat permisiunea reîntoarcerii administraţiei române de garantarea egalităţii în drepturi a minorităţilor de către un guvern „într-adevăr democratic” (adică de stînga şi prieten cu Moscova). Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost nevoit să numească un guvern de coaliţie, cu predominanţă comunistă, condus de Petru Groza, în schimbul permisiunii reîntoarcerii administraţiei române în Ardealul de Nord.

Dar politica faţă de maghiari a guvernului Groza, evocată cu predilecţie de către presa maghiară din România⁸ şi mediile din Ungaria ca „maghiarofilă”, poate fi considerată foarte contradictorie, fiindcă — în pofida a mai multor măsuri pozitive — numeroase exemple arată că, într-o bună măsură, a supravieţuit practica politică anti-maghiară a epocii anterioare. Din acest motiv, se poate observa o foarte mare deosebire între principiile propagate de Groza, între numeroasele declaraţii şi promisiuni făcute reprezentanţilor minorităţii maghiare şi practica sa politică. Această discrepanţă are mai multe cauze, deocamdată ne oprim doar asupra celei mai importante. Pe de o parte, este verosimil ca Groza să fi avut o bunăvoinţă într-adevăr sinceră faţă de maghiari (şi ceea ce nu este lipsit de importanţă: a cunoscut bine limba şi cultura maghiară). Dar declaraţiile şi dispoziţiile sale „promaghiare” nu pot fi reduse doar la aceşti factori subiectivi. Nu se poate pierde din vedere nici faptul că lui Groza i-a fost clar că pînă vor continua tratativele de pace trebuie să se ducă o politică faţă de maghiari care să-i convingă pe politicienii anglo-saxoni, care susţineau revendicările teritoriale maghiare, că „problema maghiară”⁹ se poate soluţiona şi în România, fără modificarea graniţelor. (La începutul lui 1946, un informator român bine documentat al Misiunii Politice Maghiare din Bucureşti considera de asemenea că: „politica drepturilor egale inaugurată de guvernul Groza este cel mai important argument al eforturilor româneşti pentru pregătirea păcii.”¹⁰). Avînd în vedere „privirea atentă” a marilor puteri, o parte din revendicările minorităţii maghiare trebuiau satisfăcute.

Groza era în clar cu „aşteptările externe”. Numai că el a sesizat şi faptul căpolitica naţională „democratică” („maghiarofilă”) propagată de el, este respinsă¹¹ nu numai de marea parte a societăţii româneşti, aflată în opoziţie cu coaliţia guvernamentală comunistă, dar şi de o parte a membrilor de partid, ba chiar şi a membrilor aparatului de partid al PCR şi al PSDR. Aflăm din mai multe surse că, în problema CASBI, de exemplu, chiar şi conducerea de vîrf al PCR s-a împotrivit politicii „îngăduitoare” a lui Groza. De asemenea, conducerea PCR s-a manifestat mai rigid şi în problema universităţii maghiare.

Datorită acestor cauze, nici chiar primul ministru nu putea face altceva decît să încerce să oscileze între revendicările, aşteptările minorităţii maghiare şi „marja de toleranţă” a şovinismului majoritar; iar concesiile făcute acestuia din urmă i-a făcut pe mulţi maghiari ardeleni să considere că aproape că nu există vreo diferenţă între partidele istorice şi stînga în ceea ce priveşte politica lor faţă de minoritatea maghiară, ba mai degrabă s-ar putea observa o anumită continuitate între ele.

Continuitatea cu politica faţă de maghiari a partidelor de dreapta

Faptul că, după 6 martie 1945, atît în domeniul legislaţiei, cît şi în practica politică s-a aplicat în continuare principiul „restitutio in integrum” demonstrează continuitatea cu politica guvernării anterioare de dreapta. Să vedem cîteva exemple: legea nr. 406 din 29 mai 1945 a dispus ca toate şcolile româneşti, care s-au refugiat din Ardealul de Nord după 30 august 1940, să se reîntoarcă în reşedinţele lor anterioare. (În urma aplicării legii trebuiau să se restituie românilor nu numai toate clădirile fostei Universităţi Ferenc József, ci şi toate acele clădiri de şcoli care au fost confiscate între 1920 şi 1940, în care pînă la dispariţia imperiului Austro-Ungar, iar mai apoi în perioada de după dictatul de la Viena, s-a desfăşurat învăţămîntul în limba maghiară. Aplicarea în continuare a principiului „restitutio in integrum” se manifestă şi prin românizarea rapidă a administraţiei de stat şi a oraşelor cu populaţie majoritară maghiară din Ardealul de Nord. „Românizarea” s-a înfăptuit pe două căi: pe de o parte, prin colonizarea în masă a românilor, iar pe de altă parte, prin evacuarea — sub pretexte cusute cu aţă albă — a unei părţi a populaţiei maghiare.¹²

Un alt aspect al continuităţii cu epoca anterioară a însemnat şi faptul că, imediat după reîntoarcerea jandarmeriei române în Ardealul de Nord, au reînceput, este adevărat, cu o intensitate mai mică decît în toamna lui 1944, atrocităţile împotriva maghiarilor. (Terorizarea populaţiei maghiare are loc - sub ochii pasivi ai jandarmeriei — în primul rînd în satele cu populaţie mixtă de pe Cîmpie. În urma acestora, exasperarea a crescut într-atît încît în unele zone localnicii au început să se preocupe de ideea emigrării din ţară).

Deşi „planul fascist” de expulzare colectivă a maghiarilor a fost condamnat de guvernul Groza, tendinţa — deghizată — ca pînă la decizia finală a marilor puteri cu privire la litigiul teritorial româno-maghiar să rămînă cît mai puţini maghiari în Ardeal s-a perpetuat. Procesul de „dezmaghiarizare” a Ardealului s-a manifestat atît prin încercarea organelor de supraveghere a graniţelor de a împiedica reîntoarcerea refugiaţilor maghiari la domiciliul lor din Ardeal, cît şi prin efortul autorităţilor locale de a expulza, sub diferite pretexte, cît mai mulţi maghiari de pe teritoriul ţării.¹³ Comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru de justiţie, a declarat public de mai multe ori că pe cei trei-patru sute de mii de maghiari ardeleni care, conform dispoziţiilor legii nr. 261 din 4 aprilie 1945 cu privire la cetăţenie, şi-au pierdut cetăţenia română, îi va expulza din ţară. (Reglementarea juridică invocată nu recunoştea cetăţenia română nici celor cel puţin o sută de mii de maghiari ardeleni, care nu au putut s-o obţină înainte de 1940 şi nici acelor maghiari din Ardealul de Nord care între 1940 şi 1944 au optat pentru cetăţenia maghiară.) Nu de Pătrăşcanu a depins în cele din urmă că nu şi-a putut îndeplini planul… (Problema cetăţeniei a fost soluţionată definitiv abia în iulie 1948, după semnarea tratatului de pace de la Paris.)

Pauperizarea conştientă a comunităţii maghiare, privarea ei de bunurile sale economice, poate fi legată de asemenea de numele guvernului-Groza. Fără a mai intra în detalii, amintim doar trei chestiuni: a) legea reformei agrare române din 23 martie 1945 (în cadrul căreia — simplificînd oarecum — s-a întîmplat ca, din nou, unde s-a putut, să li se ia pămînturile doar maghiarilor, iar beneficiarii reformei să fie, în bună parte, doar românii); b) instrucţiunile cu privire la aplicarea legii CASBI din 5 aprilie 1945 (în urma căreia au fost naţionalizate în mod mascat toate întreprinderile industriale, comerciale şi financiare ardelene de interes ungar, mare parte a întreprinderilor ungare aflate pe teritoriul Ardealului de Nord, iar prin enunţarea categoriei de „duşman prezumtiv” au fost sechestrate averile mai multor zeci de mii de persoane private din Ardealul de Nord); c) situaţia imposibilă în care au fost aduse după 1945 asociaţiile cooperatiste maghiare.¹⁴

După toate acestea nu ne mai poate mira faptul că Béla Demeter, ziarist ardelean (care din vara lui 1945 participa la Budapesta la lucrările pregătitoare ale păcii), a constatat, după nouă luni de guvernare-Groza, că maghiarii din Ardeal „nu văd vreo diferenţă, în cele mai esenţiale probleme, între politica naţională a guvernelor reacţionare ale ultimilor 22, respectiv 27 de ani şi cea a guvernelor româneşti, arborînd slogane democratice, venite la putere după eliberare.”¹⁵

Politica „filomaghiară” contradictorie a lui Petru Groza

În ceea ce priveşte cealaltă faţă a medaliei, „atuul” cel mai important al propagandei-Groza (şi al pregătirii tratativelor de pace) l-a constituit înfiinţarea universităţii maghiare din Cluj. Numai că soarta universităţii maghiare (şi în general a învăţămîntului maghiar din România) de după 1945 ar putea reprezenta chiar simbolul politicii contradictorii faţă de maghiari a guvernului-Groza. Faptul că între 1945-1948 s-a putut institui autonomia învăţămîntului maghiar - care, de altfel, nu a fost niciodată consfinţită juridic —, paralel cu o largă reţea de şcoli maghiare şi că, în pofida diverselor greutăţi s-a reuşit organizarea unei instituţii de învăţămînt superior,¹⁶ ne arată poate cel mai clar măsura în care această politică era determinată de „aşteptările” externe.

Este incontestabil că Uniunea Populară Maghiară (UPM), care a luat asupra sa reprezentarea intereselor minorităţii maghiare, a obţinut cele mai mari succese tocmai în domeniul învăţămîntului şi culturii de limbă maghiară. Numai că aceste succese au avut cel puţin două „cusururi”: pe de o parte, regimul financiar nu a fost dispus pur şi simplu să finanţeze, aproape un an şi jumătate, instituţiile maghiare de învăţămînt şi cultură, motiv pentru care acestea au funcţionat timp de mai multe luni graţie donaţiilor publice ale comunităţii maghiare. (Această situaţie a fost remediată doar odată cu apropierea alegerilor…) Pe de altă parte, se poate observa tendinţa potrivit căreia măsurile favorabile minorităţii maghiare s-au bazat în cele mai multe cazuri pe norme de drept inferioare (ordonanţe ministeriale, instrucţiuni), care au venit în contradicţie cu sursa de legitimitate superioară, (cu legea în vigoare şi consfinţită de parlament încă între cele două războaie sau cu Constituţia). Invocînd acest fapt, funcţionarii şovini care dominau aparatul de stat încercau pe unde puteau să „saboteze” executarea dispoziţiilor favorabile maghiarilor. Din această cauză, totul dădea impresia de provizorat, iar în mulţi s-a înrădăcinat părerea că rezultatele obţinute prin lupte grele se vor dovedi doar succese efemere. Desfăşurarea evenimentelor din 1947-48 le-a confirmat pesimismul…

În fine, trebuie să ne oprim şi asupra instituţiilor de „vitrină” ale politicii faţă de maghiari a lui Petru Groza. Ministerul Naţionalităţilor Minoritare — înfiinţat încă pe vremea lui Sănătescu — după cîteva săptămîni de la numirea lui Petru Groza ca prim ministru, a fost „degradat”, devenind Subsecretariat de stat (tradus în mod consecvent de presa maghiară prin expresia de „subminister”). şeful subsecretariatului de stat a rămas pe mai departe acelaşi Gh. Vlădescu-Răcoasa, cu rang de secretar de stat. Între timp, s-a schimbat şi denumirea subsecretariatului, ca urmare a unui decret-lege care a anulat folosirea oficială a termenului de „minoritate” înlocuindu-l cu cel de „naţionalitate”, utilizat în continuare.

Schimbarea denumirii poate fi considerată de asemenea ca un act propagandistic al politicii „filomaghiare/filominoritare” a lui Groza: şi prin aceasta încercîndu-se să se sugereze că s-a terminat cu statutul de minoritar, exprimînd subordonare, iar de-acum încolo minorităţile naţionale care trăiesc în ţară sînt parteneri egali ai naţiunii române majoritare.¹⁷ Pentru a evita însă vreo neînţelegere, trebuie să precizăm: nu se poate spune că Groza ar fi impus opiniei publice maghiare folosirea termenului de „naţionalitate”. Intelectualitatea maghiară însăşi considera utilizarea termenului de „minoritate naţională” umilitoare, ca semn vădit al inegalităţii. O parte a intelectualităţii spera (sau se autoamăgea) că oficializarea folosirii expresiei de „naţionalitate” („conlocuitoare”) are valoare de semnal: guvernul vrea într-adevăr să creeze o adevărată egalitate în drepturi între naţiunea majoritară şi minorităţi.¹⁸ Tocmai de aceea va stîrni consternare faptul că, la începutul anilor ’50, Bucureştiul va reveni la folosirea termenului de „minoritate naţională”.

„Degradarea” ministerului minorităţilor/naţionalităţilor la rang de subsecretariat nu a schimbat însă cu nimic esenţa: „subministerul” a rămas în continuare în afara centrului decizional¹⁹, hotărîrile mai importante cu privire la maghiari sau la celelalte minorităţi naţionale fiind luate în continuare personal de către Petru Groza şi/sau Gh. Gheorghiu-Dej, precum şi de Vasile Luca.²⁰

În încheiere, trebuie menţionat că, deşi Uniunea Populară Maghiară în sens formal nu a făcut parte din guvern, ea a fost totuşi reprezentată datorită faptului că, în fruntea a trei judeţe din Secuime (Trei Scaune, Odorhei, Ciuc), au fost numiţi prefecţi maghiari, de asemenea, mai multe judeţe ale ţării au avut subprefecţi maghiari, iar în 1945 la Subsecretariatul Naţionalităţilor a fost numit un consilier maghiar (Nándor Czikó), la fel la Ministerul Propagandei (József Méliusz), iar apoi, în octombrie 1946, cu o lună şi jumătate înainte de alegerile parlamentare, Ödön Felszeghy este numit secretar general al Ministerului Educaţiei Naţionale. Dar, în opinia noastră, toate acestea nu au însemnat mai mult decît nişte gesturi abile, fiindcă nici Czikó, nici Méliusz nu s-au aflat în poziţii de decizie, şi nici existenţa cvasi autonomiei învăţămîntului maghiar pînă la „reforma învăţămîntului” din 1948 nu a depins în vreun fel de Felszeghy.

Schimbarea „politicii filomaghiare”

Schimbarea politicii guvernului Groza faţă de maghiari poate fi explicată prin trei cauze.

Pe de o parte, PCR — care prin teroare şi fraude electorale grosolane a cîştigat practic alegerile parlamentare din noiembrie 1946 —, nu mai avea nevoie în aşa măsură de sprijinul de pînă atunci a minorităţii maghiare, respectiv, a organizaţiei sale reprezentative (UPM), deoarece partidele «istorice» de dreapta dispăruseră practic de pe arena politică. Pe de altă parte, odată cu semnare tratatului de pace de la Paris la 10 februarie 1947, a dispărut şi „presiunea externă” care a determinat conducerea politică bucureşteană în perioada 1945-46 să acorde diferite concesii (calificate drept „privilegii” ulterior) minorităţii maghiare. În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, după alegeri, centrul deciziilor politice a trecut de la primul ministru — deşi Groza a rămas şi pe mai departe în funcţie pînă în 1952 — la Comitetul Politic al PCR. Structura dublă a puterii, caracteristică perioadei de tranziţie, aparţinea trecutului. Ia sfîrşit „epoca de aur”, în care se mai putea negocia, se mai puteau smulge concesii cabinetului lui Groza, care-şi manifestase de multe ori bunăvoinţa faţă de maghiari. În anii următori — în toiul „intensificării luptei de clasă” — soarta minorităţii maghiare n-a mai fost decisă de înţelegeri şi negocieri, ci de hotărîri şi directive, sau alte documente de partid sau indicaţii secrete, de multe ori verbale, contrare hotărîrilor şi normelor de drept în vigoare la acel moment. (Nu trebuie să uităm că, în regimurile totalitare, „documentele de partid sînt pasibile de o dublă lectură şi interpretare, una de suprafaţă, «publică», şi una ascunsă, «de uz intern». În cele din urmă, tocmai această dualitate face posibil ca, în urma cercetării unei perioade relativ mai lungi, obiectivele politicii naţionale declarate în documentele de partid să contureze o tendinţă similară cu cea dezvăluită de practica politicii naţionale din România.”²¹)

Primul semn al schimbării l-a constituit apariţia articolului cu rol de „directivă” („Calea maghiarimii din România”) a lui Vasile Luca (pe atunci membru al Comitetului Central al PCR şi responsabil cu „problema maghiară” în conducerea mai restrînsă a partidului) în gazeta clujeană Igazság din 22 mai 1947. Articolul conţinea, printre altele, chemarea adresată conducerii Uniunii Populare Maghiare de a declanşa o acţiune de epurare internă în rîndurile maghiarilor. Drept urmare, atît în cadrul UPM, cît şi în cel al instituţiilor culturale, de învăţămînt etc. maghiare, a început o largă acţiune de epurare care a dus în cele din urmă la arestarea, în 1949, respectiv, 1952, a lui Edgár Balogh, Gyárfás Kurkó, József Méliusz, dr. Lajos Csőgör, precum şi a lui Lajos Jordáky şi János Demeter, consideraţi pînă atunci adepţi de încredere ai partidului comunist.

Paralel cu epurările politice s-a desfăşurat şi lichidarea sistemului instituţional economic autonom maghiar, proces început odată cu asimilarea cooperativelor maghiare în vara anului 1947 şi continuat cu naţionalizările din 11 iunie 1948.²²

Consecinţa zdrobirii sistemului instituţional economic a fost aceea că minoritatea maghiară a devenit şi mai aservită puterii centrale. În 1948 (odată cu reforma învăţămîntului din 3 august) a început şi restrîngerea treptată a cadrului instituţional al învăţămîntului în limba maghiară, iar mai tîrziu, între 1948-50, au fost lichidate şi asociaţiile şi societăţile culturale maghiare. (În paranteză, observăm că interzicerea asociaţiilor, represiunile împotriva bisericilor etc, aparent au lovit în aceeaşi măsură atît majoritatea română, cît şi minoritatea maghiară şi celelalte minorităţi, numai că desfiinţarea asociaţiilor culturale şi izolarea bisericilor între zidurile acestora, instituţii ce îndeplineau un rol important în conservarea şi cultivarea conştiinţei naţionale, a atins mult mai grav minorităţile, ocrotirea identităţii naţionale a majorităţii fiind înlesnită şi de către alte instituţii ale statului).

Pe lîngă acestea, a continuat fără oprire românizarea oraşelor cu o populaţie încă majoritar maghiară: printr-un decret din 9 mai 1947 s-au aplicat restricţii severe în legătură cu stabilirea reşedinţei noilor veniţi în oraşele ardelene mai mari, ceea ce practic a însemnat că majoritarii, pe baza diferitelor pretexte, puteau obţine aprobarea stabilirii, pe cînd maghiarii (sau germanii), în majoritatea cazurilor, nu. Restricţiile cu privire la alegerea liberă a domiciliului stabil, introduse atunci, au continuat practic să rămînă în vigoare pînă în 1989. Apoi, în 1948-49, s-a revenit la practica mai veche a evacuării unei părţi a populaţiei urbane: cei vizaţi acum fiind „duşmanii de clasă”, numai că partea determinantă a membrilor „claselor exploatatoare” din oraşele Ardealului de Nord (în parte şi ale Ardealului de Sud) erau de origine maghiară (şi pe alocuri evreiască şi germană).²³

În locul „volatilizării frontierelor”, se lasă cortina de fier

Un semn de asemenea frapant al shimbării politicii faţă de maghiari — mai ales pentru aceia care îşi mai aminteau că în perioada anilor 1945-46 Groza le-a pus în vedere în mod sistematic „volatilizarea” graniţei româno-maghiare — a constituit-o şi faptul că, începînd din 1947, s-a îngreunat în mod deosebit menţinerea legăturilor cu ţara-mamă. Trecerea frontierei a fost înăsprită însă înainte de încheierea disputei de frontieră româno-maghiară: în iunie 1945, ministrul de interne comunist, Teohari Georgescu, a repus în vigoare şi pe frontiera românomaghiară obligativitatea paşapoartelor. De acum încolo se vor îngreuna tot mai mult condiţiile de eliberare a paşapoartelor. Deja din octombrie, pentru orice plecare era nevoie şi de o „viză specială de ieşire”, iar din ianuarie 1946 — deşi Consiliul Miniştrilor de Externe nu luase încă decizia finală cu privire la stabilirea definitivă a frontierei româno-ungare —, o parte a punctelor de trecere a frontierei, care de-a lungul graniţei româno-ungare stabilite la Trianon funcţionaseră înainte de 1940, au fost închise.

Chiar şi dintre cele şapte existente încă după semnarea tratatului de pace, au mai rămas deschise doar două puncte de trecere feroviare şi numai unul singur (!) de trecere rutieră. Începînd din 1947-48, între cele două „ţări frăţeşti democratpopulare” s-a lăsat o adevarată cortină de fier.²⁴ Situaţia s-a înrăutăţit într-atîta încît, după ratificarea din partea României a Tratatului româno-maghiar cu privire la vize, intrat în vigoare începînd cu 8 decembrie 1948, practic n-au mai fost eliberate paşapoarte obişnuite. (Conform unor informaţii diplomatice maghiare, punctul de vedere oficial al ministrului de interne Georgescu a fost acela că nu pot fi autorizate călătorii particulare. Lichidarea micului trafic de frontieră şi realizarea sistemului de protecţie a frontierei dintre cele două ţări de către conducerea din Bucureşti s-a datorat, probabil, acestei poziţii.)

Drept consecinţă a întreruperii eliberării de paşapoarte a fost faptul că, pe parcursul anilor 1947-48, trecerea ilegală a frontierei spre Ungaria a devenit un fenomen de masă, chiar dacă în ianuarie 1948 au fost înăsprite pedepsele pentru asemenea cazuri: cei prinşi putîndu-se aştepta la o pedeapsă cu închisoarea de la 3 la 10 ani cu confiscarea averii, iar în multe cazuri grănicerii foloseau arma împotriva „fugarilor”.

Menţinerea legăturilor ţării-mamă cu maghiarii din Ardeal ar fi putut să fie oarecum înlesnită prin redeschiderea consulatului maghiar care funcţionase la Cluj în perioada de dinaintea dictatului de la Viena, cerinţă nerealizată din cauza împotrivirii rigide a părţii române în cadrul tratativelor româno-ungare din 194849. În final, Budapesta a acceptat soluţia de compromis, în urma căreia Ambasada Ungariei din Bucureşti, în loc de Consulat, şi-a deschis în august 1949 la Cluj doar un serviciu de paşapoarte. Paradoxal este faptul că tocmai în răstimpul funcţionării oficiului de paşapoarte s-au efectuat cele mai puţine călătorii din România în Ungaria.

Continuarea politicii de vitrină

În timp ce, prin epurările desfăşurate în mai multe valuri — între 1947-1952 —, intelectualitatea maghiară a fost aproape decapitată (trimiţîndu-i la închisoare deopotrivă pe liberalii conservatori, oponenţi ai regimului, cît şi pe social-democraţi şi comunişti), şi a fost lichidat în mare parte sistemul instituţiilor maghiare, partidul se străduia să-şi „demonstreze politica naţională democratică” prin unele măsuri de faţadă.

Unul dintre reperele politicii naţionale „reprezentînd spiritualitatea lui Marx, Engels şi Stalin» a fost noua Constituie din 1948, al cărei articol 24 conţinea o serie de „declaraţii frumoase”. Ca de expemplu: „În Republica Populară Română se asigură naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne şi organizarea învăţămîntului de toate gradele în limba maternă. Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decît cea română, vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi vor face numiri de funcţionari din sînul naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale.”(sbl.n.V.G.) Este de remarcat că, proiectul de constituie dat publicităţii cuprindea şi specificarea: „în acele zone în care cel puţin 30% din populaţie nu este română, ci de altă naţionalitate, în administraţie şi în jurisdicţie trebuie să se folosească şi limba naţionalităţii respective…”²⁵ Din textul final şi promulgat a fost omisă precizarea proporţiei concrete…

„Subministerul” naţional, instituia de „vitrină” a lui Groza, a avut şi el o soartă caracteristică. În noul guvern, constituit după alegerile din 19 noiembrie 1946, postul de secretar de stat al naţionalităţilor a rămas neocupat, mai tîrziu, la începutul lui decembrie 1947, Groza l-a numit pe Lajos Takács, una dintre personalităţile de marcă ale Uniunii Populare Maghiare, în funcţia de „subministru”. În noul cabinet al lui Groza, constituit în aprilie 1948, nu mai apare această instituie, ea este „înlocuită” cu Direcţia Generală pentru Problemele Naţionalităţilor Conlocuitoare, care funcţiona pe lîngă preşedinţia Consiliului de Miniştri. Sarcina Direcţiei, condusă de Takács, a fost aceea de a lua în evidenţă, de a studia problemele minorităţilor, avînd şi posibilitatea de a înainta propuneri în vederea soluţionării pe cale politică, juridică şi administrativă a acestor probleme.”²⁶

Sfîrşitul politicii „îngăduitoare” faţă de maghiari, asociabilă cu numele lui Groza, poate fi marcat prin hotărîrea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în „problema naţională” (sic!), publicată în 12 decembrie 1948. Acest document a determinat în mod decisiv şi politica faţă de naţionalităţi/maghiari în anii ce au urmat. Pe lîngă faptul că fiecare minoritate naţională a fost sancţionată pentru o anume „vină”, aici apare formulată pentru prima dată teza conform căreia problema naţională/minoritară „trebuie subordonată întotdeauna sarcinii majore a clasei muncitoare.”²⁷

Abandonarea politicii „leninisto-staliniste” faţă de maghiari

Politica faţă de maghiari a PMR a fost la fel de duplicitară ca şi aceea a guvernului-Groza. Pe de o parte, hotărîrile de partid făcute publice precizau de fiecare dată că partidul continuă politica sa naţională în „spiritul indicaţiilor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.” Formal, aceasta însemna că se duce o politică „internaţionalistă”. (Era vorba în bună parte de copierea servilă a modelelor sovietice.) Însă în realitate poziţiile naţionalismului românesc «tradiţional» s-au întărit tot mai mult şi în cadrul conducerii superioare de partid, consecinţele acesteia devenind, mai devreme sau mai tîrziu, perceptibile şi în politica faţă de maghiari.

La început, deşi în anii precedenţi au avut deja loc evenimente negative, părea că se va continua politica faţă de maghiari începută în martie 1945 de Groza. La 24 septembrie 1952, Marea Adunare Naţională a votat o nouă Constituţie. Aceasta a preluat aproape cuvînt cu cuvînt pasajale referitoare la minorităţi ale Constituţiei anterioare.²⁸ Semnificaţia ei deosebită rezida însă în înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare.

Antecedentul înfiinţării noii unităţi administrative l-a constituit „reforma administrativ-teritorială” din septembrie 1950, în urma căreia, după modelul sovietic, ţara a fost împărţită în regiuni şi raioane. (Din cele 22 de judeţe ale Ardealului s-au creat 11 regiuni.) Cu această ocazie, teritoriul Secuimii a fost împărţit între două regiuni cu o populaţie majoritară românească (teritoriul vechilor „scaune” Gheorgheni şi Mureş a intrat în componenţa regiunii Mureş, iar Ciucul, Odorheiul Secuiesc şi Trei Scaune au fost integrate în regiunea Stalin/Braşov). Una din motivaţiile publice ale înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare a constituit-o necesitatea anulării acestei măsuri discriminatorii.

Cu toate acestea, caracterul contradictoriu al politicii partidului faţă de maghiari poate fi observat şi în cazul înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare. Pe de o parte, limitele noii regiuni, cu majoritate maghiară, au fost în aşa fel modelate încît în componenţa ei să fie incluse zone cu o populaţie pur românească (Întorsura Buzăului, Mureşul Superior etc.) astfel încît recensămîntul din 1956 indica în această unitate administrativă doar o majoritate maghiară de 77%. Pe de altă parte, deşi articolul 21 al noii Constituţii preciza faptic că: „Statutul Regiunii Autonome Maghiare va fi elaborat de Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare şi va fi înaintat spre aprobare Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române”, acest lucru nu s-a realizat niciodată. (După unele surse, în 1955, la iniţiativa lui János Fazekas, şeful „comisiei naţionalităţilor”, ce funcţiona pe lîngă secretariatul Comitetului Central al PMR, a fost elaborat un proiect de statut, căruia însă i s-a pierdut repede urma.)

În realitate, nici această regiune nu a fost cu nimic mai independentă decît celelalte unităţi administrative. (Altminteri, totalitarismul de tip stalinist, implantat şi în România, nu tolera nici un fel de particularisme sau forme de autonomie. De aceea este ridicolă acuzaţia naţionaliştilor români, precum că teritoriul „autonom” maghiar ar fi constituit o „enclavă” separată în corpul României...) Diferenţa a constat „doar” în faptul că în această regiune maghiarii s-au putut într-adevăr bucura de toate acele drepturi pe care şi le-au obţinut după 1945. Începînd cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare însă, în restul regiunilor din Ardeal, printre altele, au „dispărut” treptat inscripţiile bilingve, au apărut tot mai multe piedici în folosirea limbilor minorităţilor în locurile publice — drepturile maghiarilor au fost ştirbite văzînd cu ochii. (Între timp însă, conducerea de partid a încercat să concentreze marea parte a instituţiilor culturale maghiare pe teritoriul RAM, grăbindu-se să deposedeze Clujul de rolul său de centru cultural-educativ maghiar: secţia maghiară a Institutului de Artă Teatrală a fost transferată în vara lui 1954 la Tîrgu-Mureş — deşi acolo nu funcţiona o operă maghiară, în schimb, în februarie 1953 a fost întreruptă apariţia revistei Irodalmi Almanach/Almanahul Literar/ care pînă atunci fusese editată la Cluj, pentru ca un an mai tîrziu să fie repornită la Tîrgu-Mureş, dar sub titlul de Igaz Szó /Adevărul/. Conform unor informaţii din epocă, tot atunci s-a iniţiat şi proiectul de mutare a Universităţii Bolyai la Tîrgu-Mureş.²⁹ )

După înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, conducerea de partid a considerat că o poate lăsa mai moale cu „politica activă faţă de minorităţi”, se poate pune capăt perioadei „concesiilor excesive”. Într-un fel, acesta este şi mesajul articolului lui Gh. Gheorghiu-Dej din 29 ianuarie 1953, apărut în cotidianul clujean Igazság, în care declara că în România problema naţională a fost rezolvată. (De acum se va vorbi în mod consecvent de „problema naţională” în loc de „problema naţionalităţilor”!) De aici, în opinia conducerii de partid, se putea trage concluzia că nu mai e nici o nevoie de Uniunea Populară Maghiară, pornită iniţial ca organ politic al reprezentării intereselor minorităţii maghiare dar, spre sfîrşitul anilor patruzeci, devenită oricum ştearsă, un fel de „for cotidian de agitaţie” al partidului. În martie 1953, conducerea UPM a fost pusă să pronunţe autodizolvarea (aproape simultan cu organizaţiile germane şi evreieşti) uniunii. (Desfiinţarea pe tăcute a direcţiei generale pentru problemele „naţionalităţilor conlocuitoare” poate fi dedusă tot din declaraţia anterioară a lui Gheorghiu-Dej).

„Rezolvarea problemei naţionale”, însă, a atras după sine şi o altă modificare pe tărîmul politicii lingvistice: începînd cu 1952, în textele oficiale s-a revenit treptat de la termenul de „naţionalităţi” („conlocuitoare”) la cel de „minorităţi naţionale”.³⁰ Mare parte a elitei intelectuale maghiare de atunci era conştientă de semnificaţia acestei schimbări terminologice: şi-au dat seama că politica partidului faţă de maghiari s-a schimbat. Redactorul şef de atunci al revistei Falvak Népe, András Sütő, îi mărturisise în iunie 1952 ambasadorului maghiar László Pataki că „şi el a fost surprins la început de această expresie. Au cerut explicaţii conducerii UPM şi a partidului. Li s-a răspuns că acest termen este folosit şi de tovarăşul Stalin...”³¹

Schimbarea politicii partidului faţă de maghiari poate fi regăsită cel mai bine în evoluţia situaţiei învăţămîntului în limba maghiară. Prima lovitură a primit-o învăţămîntul politehnic în limba maghiară, din anul universitar 1953-54 fiind desfiinţată secţia maghiară a Institutului de Mecanică de la Cluj. (Din 1954 s-a accelerat şi lichidarea şcolilor elementare ale ceangăilor maghiari înfiinţate la sfîrşitul anilor patruzeci, începutul anilor cincizeci.) Din anul universitar 1955/ 56 nu s-a mai anunţat admitere nici la secţia maghiară a Institutului Agronomic. Paralel a fost începută şi reducerea învăţămîntului mediu profesional în limba maghiară: în tot mai puţine locuri au fost deschise şcoli profesionale în limbile minorităţilor şi a demarat — ce-i drept, deocamdată doar sporadic — comasarea şcolilor de limbă română şi maghiară. (Nu este întîmplător faptul că, în anii cincizeci, în publicaţiile de limbă maghiară abia vom găsi date statistice, naţionale sau regionale, mai detaliate referitoare la şcoli.) Înainte de 1955 a fost lichidată cîte o şcoală sau secţie în limba maghiară mai degrabă la iniţiativa autorităţilor locale. La 15 julie 1956, însă, a fost emisă o hotărîre de partid şi de stat care prevedea organizarea învăţămîntului mixt (cu secţii române şi ale naţionalităţilor). De aici începe de fapt lichidarea şcolilor de limbă maghiară pînă atunci autonome.

O altă discriminare gravă a minorităţilor în prima jumătate a anilor cincizeci — cel puţin pentru intelectualitate — a fost întreruperea aproape totală a legăturilor cultural-ştinţifice cu ţara-mamă. De-abia puteau pătrunde cîteva titluri de literatură beletristică, de specialitate, reviste sau ziare, pe deasupra, din 1954, motivîndu-se cu penuria de devize, au fost reduse în mod drastic şi tirajele pînă atunci admise. Una din cauzele încetării aproape totale a schimburilor culturale dintre cele două ţări a fost suspiciunea şi rezerva părţii române faţă de politica reformistă a guvernului Imre Nagy, care a dus în cele din urmă la închiderea în 1955 a biroului de paşapoarte din Cluj de către Bucureşti.

Simultan însă, a fost creată din nou o pseudoinstituţie: comitetul cu problemele minorităţilor naţionale (condusă de János Fazekas), de pe lîngă secretariatul Comitetului Central al PMR. Comitetul — despre existenţa căruia ziarele vremii au păstrat o tăcere profundă! — , după informaţiile noastre de pînă acum nu a desfăşurat nici o activitate reală, influenţa sa asupra evoluţiei politicii faţă de maghiari trebuie să fi fost minimală. Spre sfîrşitul anilor cincizeci a dispărut ca şi cum n-ar fi existat niciodată...

„Vara fierbinte” a lui 1956 în Ardeal

Evenimentele din prima jumătate a anului 1956 au umplut pe mulţi cu noi speranţe. În urma Congresului al XX-lea al PCUS din februarie, conducerea de partid din România şi-a pierdut din siguranţă, amplificînd speranţele şi curajul intelectualităţii antistaliniste maghiare (şi române). Vara lui 1956 s-a dovedit „fierbinte” şi la Cluj, evoluţiile din Ungaria iradiind puternic spre capitala Transilvaniei, nemaivorbind de faptul că informaţiile parvenite la forurile centrale ale partidului vorbeau de mai multă vreme de nemulţumirile majore ale intelectualităţii maghiare. Influenţa evenimentelor din Ungaria s-a amplificat şi datorită faptului că, începînd cu a doua jumătate a anului precedent, a început şi eliberarea paşapoartelor pentru persoane private, fapt în urma căruia mii de maghiari din Ardeal au putut trece — pentru prima oară după mulţi ani de zile — graniţa.

Sub efectul ştirilor neliniştitoare, conducerea centrală a ajuns la concluzia că e timpul ca intelectualitatea maghiară clujeană, tot mai zgomotos nemulţumită, să fie pusă la punct. La sfîrşitul lui august, o delegaţie numeroasă de „pompieri”, condusă de Miron Constantinescu, un membru reformist al Biroului Politic, a descins la Cluj. Calculele conducerii superioare de partid nu s-au îndeplinit, însă, în loc de sancţiuni exemplare, din cauza rezistenţei hotărîte a intelectualităţii, au fost nevoiţi să accepte compromisuri. Astfel au fost acceptate din nou admiterile la secţia maghiară a Institutului Agronomic, în noiembrie a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Învăţămîntului o direcţie generală pentru naţionalităţi (în fruntea căreia a fost numit László Bányai, pînă atunci rector al Universităţii Bolyai), de asemenea a fost autorizată, începînd cu anul următor, înfiinţarea a două reviste noi (Korunk şi magazinul pentru copii Napsugár). (Mai mulţi au cerut conducerii de partid să se reînfiinţeze Uniunea Populară Maghiară sau o altă organizaţie similară care să reprezinte interesele minorităţii maghiare, să se elaboreze un nou statut al naţionalităţilor. Bineînţeles că aceste revendicări „excesive” au fost respinse de reprezentanţii conducerii centrale de partid…) Numai că, în timp ce conducerea de partid a cedat în probleme considerate secundare din punctul de vedere al Bucureştiului, în probleme cu adevărat esenţiale nu a făcut acest lucru: executarea hotărîrii de partid din august nu a fost suspendată. Ca urmare, după statisticile oficiale, în anul şcolar 1956-57 numărul secţiilor cu predare în limba maghiară în cadrul şcolilor generale de 7 ani s-a triplat, iar în cadrul liceelor s-a dublat faţă de anul precedent, în timp ce numărul instituţiilor de învăţămînt maghiare independente a scăzut considerabil.³²

Efectele revoluţiei maghiare

Sub influenţa evenimentelor revoluţionare de la Budapesta, o parte a liceenilor şi studenţilor maghiari din Ardeal au început să se agite. Diferitele nuclee de organizare (sau doar tentative de organizare), calificate drept «conspiraţii», au fost sever pedepsite: între 1956-59, două mari valuri de represiuni şi arestări în masă au avut loc. Nu avem nici pînă astăzi o imagine exactă despre proporţia represiunilor legate de evenimentele din ’56. Memoriile şi studiile apărute pînă acum oferă date foarte diferite în legătură cu numărul celor persecutaţi şi condamnaţi, de la cîteva mii pînă la cincizeci de mii. Oricare ar fi fost numărul celor ce au suferit în urma represaliilor, un lucru este cert: atmosfera de teamă creată atunci a uşurat mult efortul Bucureştiului de a transpune în practică fără rezistenţă noile sale măsuri antimaghiare. Din faptul că participarea intelectualilor, studenţilor şi liceenilor maghiari la diferitele mişcări şi organizaţii a fost destul de numeroasă, conducerea PMR a tras concluzia că politica de dinainte de 1956 a partidului faţă de maghiarime a fost în general eronată, în sensul că „s-au făcut concesii exagerate” maghiarilor. S-a considerat, de asemenea, că tocmai tineretul s-a dovedit a fi fost mai contaminat de „naţionalismul burghez”, ergo, înfiinţarea învăţămîntului elementar, liceal şi universitar independent în limba maghiară a fost o mare greşeală, fiindcă instituţiile respective s-au dovedit a fi focare ale „naţionalismului” şi „separatismului” maghiar. (După informaţiile ambasadorul maghiar de la Bucureşti, Ferenc Keleti, în 1959, Athanase Joja, pe atunci ministru al învăţămîntului, ar fi declarat într-o discuţie confidenţială că: „Politica dusă pînă acum în domeniul învăţămîntului în limba naţionalităţilor a fost eronată. Nu-şi poate imagina cum de s-a putut săvîrşi o astfel de greşeală. A fost o eroare să se permită funcţionarea separată a şcolilor de limba maghiară…”)³³

Nu trebuie să uităm nici faptul că politica naţionalistă a lui Gheorgiu-Dej faţă de maghiari a fost susţinută indirect chiar şi de conducerea de partid de la Budapesta. În timpul turneului din 1958 a delegaţiei ungare de partid şi de stat, János Kádár şi Gyula Kállai au făcut mai multe declaraţii elogioase cu privire la politica naţională a „partidului frate” român. (În cursul vizitei, Kádár a declarat cu satisfacţie: „Noi am ştiut şi am apreciat mult şi pînă acum, iar cu aceasta ocazie am putut constata şi personal că, în Republica Populară Română, s-a realizat egalitatea în drepturi a naţionalităţilor în toate domeniile vieţii politice, economice şi culturale.”³⁴ (Subl.n.V.G.) Conducerea de partid de la Bucureşti ajunge astfel la concluzia că Budapesta „şi-a luat mîna” de pe maghiarii din Ardeal, dîndu-şi astfel girul pentru continuarea politicii de asimilare.

Cu toate acestea, nu este neglijabil nici rolul factorului sovietic: în vara anului 1958 au fost retrase trupele sovietice din România, ca urmare Bucureştiul a început să păşească tot mai decis pe calea unei politici „proprii”, „naţionale”, în urma căreia, într-o bună parte a societăţii româneşti, s-au intensificat nu numai sentimentele naţionale pozitive, ci şi cele ale naţionalismului tradiţional antimaghiar. Consecinţele cele mai destructive ale „politicii naţionale socialiste”, care începuse să manifeste tot mai mult trăsăturile practicii politice şovine, antimaghiare, din perioada interbelică, s-au produs în domeniul cel mai important, cel al învăţămîntului în limba maternă. În urma hotărîrii de partid din vara anului 1956, începînd din 1958/59, s-a înmulţit numărul secţiilor maghiare ale şcolilor elementare şi liceelor faţă de anul şcolar precedent. Înfiinţarea „secţiilor” s-a produs pe două căi: în localităţile în care au existat şcoli de limba maghiară şi română cu administraţie separată, ele au fost comasate. În schimb, acolo unde pînă atunci au funcţionat numai instituţii de învăţămînt cu limba de predare maghiară, au fost înfiinţate, în cadrul acestora, secţii în limba română. Bineînţeles, în ambele cazuri, procesul a fost însoţit de presiuni mai blînde sau mai aspre din partea autorităţilor. Independent de metodele utilizate, rezultatul a fost acelaşi: pînă la mijlocul anilor ‘60, liceele independente cu limba de predare exclusiv maghiară au „dispărut” aproape cu desăvîrşire.³⁵

1959 este incontestabil unul dintre anii negri ai învăţămîntului maghiar din România. În acel an au fost desfiinţate ultimele şcoli elementare cu limba de predare maghiară ale ceangăilor maghiari din Moldova, atunci a fost desfiinţată Direcţia generală pentru naţionalităţi a Ministerului Învăţămîntului. Tot atunci s-a realizat „unificarea” universităţilor Babeş şi Bolyai şi lichidarea definitivă a secţiei maghiare a Institutului Agronomic. (Desfiinţarea Universităţii Bolyai a fost remarcată chiar şi de mediile occidentale!) Intelectualitatea maghiară, intimidată în urma represiunilor de după 1956, a fost obligată să suporte suprimarea universităţii maghiare. În timp ce ultimul rector, Lajos Takács, victimă a propriei sale credulităţi, asista ca „figurant” la lichidarea instituţiei sale, profesorul universitar László Szabédi s-a sinucis în semn de protest împotriva teroarei…

O altă gravă nedreptate — pe lîngă lichidarea învăţămîntului în limba maternă — a fost şi „reforma administrativ-teritorială” din decembrie 1960, prin care (la iniţiativa personală a lui Nicolae Ceauşescu) s-au recroit limitele Regiuni Autonome Maghiare: invocîndu-se motive economice, partea sudică din Trei Scaune a fost anexată la Regiunea Braşov, în acelaşi timp cu anexarea mai multor raioane cu majoritate românească la Regiunea Autonomă Maghiară. Una dintre consecinţele acestei reforme a fost scăderea numărului maghiarilor de la 564.000 la 473.000, şi creşterea numărului românilor de la 147.000 la 266.000 (proporţia românească crescînd de la 22% la 36%). Creşterea numărului populaţiei româneşti a fost un pretext suficient pentru începerea românizării administraţiei şi a aparatului de partid. Pînă la începutul anilor ’60, în prima linie a aparatului de partid şi de stat (primul secretar regional, preşedintele sfatului popular, şeful securităţii etc.) au fost plasaţi români. Românizarea aparatului administrativ al regiunii ce purta de-acum numele de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a facilitat „românizarea” în 1962 şi a Institutului de Medicină şi Farmacie din Tîrgu-Mureş, în care, pînă la acea dată, s-a predat exclusiv în limba maghiară. Metoda a fost similară cu cea folosită la desfiinţarea Universităţii Bolyai: nu au fost înfiinţate separat secţii maghiare şi române, ci s-a început predarea unei părţi (apoi a majorităţii!) disciplinelor în limba română şi pentru studenţii maghiari. (La românizarea IMF, considerată instituţie maghiară încă de la înfiinţarea ei, a contribuit şi faptul că, de la un an la altul, au fost admişi din ce în ce mai mulţi studenţi români, în paralel cu aceasta crescînd considerabil şi numărul profesorilor români.)

Ţine de asemenea de evoluţiile începutului anilor şaizeci faptul că, în cîteva cotidiene maghiare din provincie (de exemplu, Fáklya din Oradea), nu s-a mai permis utilizarea numelui maghiar al aşezărilor. (În acest domeniu lucrurile s-au schimbat doar după 1968.) Acest fenomen poate fi trecut eventual în contul „excesului de zel” al conducerii regionale,³⁶ dar faptul că denumirea străzilor din oraşele ardelene mai mari, avînd şi o populaţie maghiară, au fost rebotezate la începutul anilor şaizeci, revenindu-se adesea la denumirile româneşti pe care le aveau în perioada dintre 1920-1940, a fost deja un fenomen general.

La începutul anilor ’60, într-un singur domeniu s-a petrecut o oarecare schimbare pozitivă: în domeniul eliberării paşapoartelor. Deşi din octombrie 1956 s-a lăsat din nou cortina de fier, situaţia ce amintea de începutul anilor ’50 — nu în ultimul rînd şi datorită presiunii continue din partea conducerii Kádár! —, a dispărut încetul cu încetul. În 1961 a fost încheiat acordul cu privire la anularea obligativităţii vizelor între cele două ţări (este adevărat că România va aplica această înţelegere doar cu o întîrziere de cîţiva ani), în urma căreia, de exemplu, în 1962 s-au înregistrat 26.000 de călătorii în Ungaria, iar în 1964, 71.000.

În pofida acestor aspecte, relaţia dintre Bucureşti şi Budapesta, după cei cîţiva ani de raporturi cordiale de după ’56, a început să se răcească din nou la începutul anilor ’60, îndeosebi în urma „declaraţiei de independenţă” din aprilie 1964 (este vorba de declaraţia conducerii centrale a PMR din 16 aprilie, cu privire la suveranitate şi dreptul partidelor comuniste de a urma căi proprii.) În aprecierea de atunci a Budapestei, conducerea română de partid, „pe linia sa politică sprijinindu-se, pe de o parte, pe naţionaliştii extremişti şi pe forţele restauraţioniste de dreapta, iar pe de altă parte, pe elementele dogmatic-sectante opuse tezelor congresului XX şi XXII, tinde către lichidarea relaţiilor internaţionaliste cu ţările socialiste, respectiv, către crearea unei «politici naţionale»...”³⁷

Faptul că, la mijlocul anilor ’60, conducerea PCR se bazează tot mai ferm pe „forţele naţionaliste extremiste”, este confirmat şi de evoluţia politicii sale faţă de maghiari…

În drum spre statul etnocratic

În 1965, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, mulţi intelectuali români şi maghiari au nutrit speranţa că, în sfîrşit, şi în România va începe un proces de destalinizare. O parte a intelectualităţii maghiare mai spera că noul secretar general va renunţa la politica naţionalistă a lui Gheorghiu-Dej faţă de maghiari. Speranţele s-au transformat în curînd în dezamăgire, numeroasele semne, apărute deja în vara anului 1965, arătau că nu se poate conta pe schimbări de fond în această problemă.

Congresul al IX-lea al PCR din iulie 1965 (cînd Ceauşescu a fost ales secretar general), indica sub multe aspecte începutul unei noi ere politice şi ideologice, din perspectiva temei noastre şi pentru că la acest congres au fost încetăţeniţi termenii de „naţiune socialistă” şi „stat naţional socialist”; tot aici, în discursul său, Ceauşescu vorbeşte despre problema minorităţilor ca despre un „proces încheiat”.³⁸ (Începînd de atunci, noul conducător al partidului a declarat de nenumărate ori — iar în anii ’80, în mod sistematic — că „partidul nostru a rezolvat pentru totdeauna problema naţională /sic!/”).

Deşi cuvîntarea lui Ceauşescu la congres nu putea trezi mari speranţe, faptul însă, că în noua constituţie, votată în august, reapare din nou conceptul de „naţionalitate conlocuitoare”, era promiţător. Această terminologie, aparent generoasă — ca şi termenul de „naţionalitate” introdus pe vremea lui Groza — sugera că în România minorităţile naţionale şi naţiunea majoritară se bucură de acelaşi statut. În realitate însă, în spatele schimbării limbajului politic se afla o raţiune politico-ideologică urmărind, pe de o parte, privarea minorităţilor naţionale de posibilitatea protejării lor juridice internaţionale datorată statutului de minoritate, iar, pe de altă parte, escamotarea diferenţelor existente între minorităţi în ceea ce priveşte trecutul lor istoric, fundalul economic-cultural sau numărul membrilor acestora.

„Spiritul nou” al politicii faţă de minorităţi a lui Ceauşescu a constat deocamdată în faptul că, la iniţiativa sa, în 1965, a fost reînfiinţată Comisia pentru problemele minorităţilor naţionale (desfiinţată la începutul anului 1959), sub tutela secretariatului CC. În fruntea comisiei se afla însuşi secretarul general, dar conducerea propriu-zisă aparţinuse la început „liberalului” Miron Constantinescu, iar mai apoi lui Paul Niculescu-Mizil. Membrii maghiari ai comisiei (printre care Géza Domokos, Lajos Takács, András Sütő), prin numeroasele lor deplasări efectuate în provincie au căutat în următorii trei ani să se documenteze cu privire la problemele învăţămîntului în limbile minorităţilor naţionale, ale instituţiilor teatrale sau de cultura minorităţilor. Propunerile formulate în urma inventarierii problemelor au fost înaintate Comitetului Central, fără ca acesta să fi luat vreodată vreo decizie de fond. În cele din urmă, pe la începutul anului 1968, comisia „s-a stins” de la sine… Întrucît comisia nu a putut prezenta vreun rezultat, pe bună dreptate se poate pune întrebarea: ce rost a mai avut înfiinţarea ei? Cîteva documente diplomatice maghiare contemporane ne sugerează că, (şi) această pseudo-instituţie „se adresase” în primul rînd străinătăţii (Budapestei şi, indirect, Moscovei). Ea a avut menirea de-a demonstra că Ceauşescu, spre deosebire de predecesorul său, ia în serios problematica minorităţilor naţionale.

Noi speranţe şi concesii mărunte

Pentru ca să se petreacă din nou o schimbare de fond în politica faţă de minoritatea maghiară, ca în 1956, trebuia să aibă loc o modificare a condiţiilor externe: „Primăvara reformistă” din 1968, care a stîrnit nelinişte atît în cercul intelectualilor reformişti români cît şi maghiari, precum şi invadarea Cehoslovaciei, au determinat conducerea română să strîngă rîndurile. Sentimentul ameninţării externe a constrîns Bucureştiul să facă anumite modificări în politica sa faţă de maghiari, bineînţeles, doar în măsura în care nu se atingea esenţa. Dar nu numai factorii politici internaţionali au exercitat presiune, ci şi activizarea din vara anului 1968 a intelectualităţii maghiare, provocată pe de o parte de problemele nerezolvate în timp (unificarea şcolilor, învăţămîntul profesional în limba maghiară, „dispariţia” inscripţiilor bilingve), iar de altă parte, de noi nedreptăţi. Una din cele mai recente a fost legată de noua „reformă administrativteritorială”, respectiv „împărţirea pe judeţe”.

În 1967 s-a hotărît să se modifice din nou structura administrativă a ţării şi — pentru ca secretarul general să-şi poată asigura propria-i bază de putere — s-a revenit la sistemul judeţelor. Formîndu-se mai multe judeţe decît regiuni, s-a pus şi problema viitorului Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară. Deşi în a doua parte a anului 1967 — după informaţiile ambasadei ungare din Bucureşti — rapoartele secretarului general subliniau printre criteriile care trebuie luate în seamă la configurarea noilor teritorii administrative „componenţa naţională a populaţiei”³⁹, în directivele plenarei CC al PCR din 5-6 octombrie 1967, adoptate pentru îmbunătăţirea împărţirii administrativ-teritoriale, nu a mai figurat acest criteriu. În urma acesteia, la stabilirea judeţelor şi a circumscripţiilor administrative inferioare, s-au produs, în cîteva cazuri, modificări în dezavantajul minorităţii maghiare. Astfel de exemplu, Sighişoara (locuită de saşi şi în bună parte de români), la fel şi Tîrnăvenii, împreună cu împrejurimile sale, (cu populaţie majoritar românească) au fost anexate judeţului Mureş, cu scopul univoc de a diminua proporţia populaţiei maghiare. Pe deasupra, însăşi trasarea teritorială a judeţelor a iscat în Secuime serioase conflicte. şi asta, deoarece, spre deosebire de planul iniţial (care a fost susţinut cu stăruinţă de János Fazekas, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR, care prevedea formarea unui mare judeţ secuiesc pe teritoriul actualelor judeţe Covasna şi Harghita), în final au fost constituite două judeţe separate, Covasna, respectiv Harghita. Cel din urmă a luat fiinţă pe teritoriul fostelor raioane Ciuc şi Odorhei, provocînd o intensă controversă între Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, pe tema viitoarei reşedinţe de judeţ.⁴⁰

Conducerea de partid încerca să descarce tensiunile existente prin acţiuni de faţadă. În 27 iunie 1968 are loc la Bucureşti o largă consfătuire între conducerea de partid şi cei peste o sută de proeminenţi intelectuali maghiari invitaţi. La consfătuire, după informaţiile scurse, unii dintre participanţi ar fi ridicat problema necesităţii elaborării unui nou statut al naţionalităţilor (deşi cel din 1945 era încă în vigoare!), iar alţii ar fi insistat asupra necesităţii soluţionării definitive a problemei învăţămîntului (în primul rînd al celui profesional) în limba maternă. (După informaţiile lui József Vince, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, „ideea de a se folosi de acest prilej pentru ridicarea problemei statutului naţionalităţilor şi a învăţămîntului profesional în limba maghiară”⁴¹ trebuie să fi pornit din anturajul lui János Fazekas.) Ceauşescu a respins însă în mod rigid ambele propuneri, ceea ce a provocat exasperare în rîndurile liderilor intelectualităţii maghiare. Pentru a contracara decepţia lor, la început a fost constituită o noua instituţie de vitrină (Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate), iar mai apoi s-au făcut mici concesii pentru a-i dezarma: în cadrul Ministerului Învăţămîntului a fost reînfiinţată Direcţia pentru naţionalităţi, iar în 1970 a fost aprobată înfiinţarea unui săptămînal central (A Hét), a unei edituri independente a naţionalităţilor (Kriterion) şi s-a dat girul pentru emisiunea TV în limba maghiară.

Oricît de important ar fi fost pentru conservarea identităţii maghiare pînă în 1989, rolul editurii Kriterion sau — pînă la încetarea sa — cel al emisunii în limba maghiară a televizunii din Bucureşti, credem totuşi că în 1968 elita intelectualităţii maghiare a fost din nou victima unei iluzii: a avut încredere în promisunile conducerii de partid, a luat în serios schimbările promise de Ceauşescu în discursurile sale. Timp îndelungat ei nu şi-au dat seama că: în schimbul identificării lor depline cu politica conducerii de partid în 1968, nu au primit aproape nimic. O bună parte a concesiilor nu au fost realizate niciodată, altele au fost revocate în anii următori, iar vechile nedreptăţi, provenite încă din anii ’50, nu au fost remediate.

Organizaţia de vitrină a lui Ceauşescu

La plenara CC al PCR din 24-25 octombrie 1968 — la care Ceauşescu a promis că se va acorda un cîmp mai larg folosirii limbilor minorităţilor în învăţămînt şi în numeroase domenii ale vieţii culturale — s-a luat hotărîrea conform căreia, sub egida Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, se vor înfiinţa Consiliile Oamenilor Muncii de Naţionalitate. La această şedinţă, Ceauşescu a trasat drept cea mai importantă sarcină a acestor consilii: să faciliteze „munca politico-educativă a organelor de partid şi de stat”, să încurajeze „creaţia ştiinţifică, artistică, literară a naţionalităţilor conlocuitoare în limbile lor materne…” şi, de asemenea, „vor garanta colaborarea tot mai activă a oamenilor muncii maghiari, germani şi de alte naţionalităţi în (…) elaborarea şi realizarea politicii externe a partidului şi statului.”⁴² Se poate observa şi din aceasta că, de fapt, a fost vorba numai de înfiinţarea unei noi organizaţii de „vitrină”. Organizaţia consultativă înfiinţată — subordonată direct CC — nu dispunea de dreptul la iniţiativă, dreptul de veto şi nici nu avea membri permanenţi — nici măcar nu a fost consultată sistematic. Era convocată exclusiv atunci cînd interesul momentan al „conducătorului” dicta acest lucru. Prima şedinţă plenară a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară a fost convocată la 8 iulie 1969 (printre membrii săi numărîndu-se mare parte a elitei politice/intelectuale maghiare de atunci: Károly Király, Lajos Takács, József Méliusz, Edgár Balogh, Pál Bodor, András Sütő, Géza Domokos şi alţii) în care au fost dezbătute doar problemele generale ale ţării. În primii ani problemele şi îngrijorările minoritare nici nu puteau fi puse. În schimb, la plenara din 12 martie 1971, atmosfera a fost cu totul alta. În primul rînd, secretarul general a făcut o afirmaţie surprinzătoare: „Trebuie să respectăm dorinţa tinerilor cu privire la alegerea liberă a şcolii şi a limbii în care doresc să înveţe!” Puţin mai tîrziu, pentru a-i mai linişti pe intelectualii eventual decepţionaţi de lipsa dezbaterilor de fond, el va mai afirma: „din faptul că naţiunea mai are o perspectivă îndelungată de existenţă urmează că şi existenţa naţionalităţilor are o perspectivă îndelungată.⁴³ (Subl.n.,V.G.). Nu este de mirare că, după astfel de încurajări, plîngerile s-au revărsat (pe deasupra, doi participanţi au cutezat să intervină în limba maghiară ! Aşa ceva nici nu s-a mai întîmplat după aceea…) Rezultatele concrete ale consfătuirii s-au redus la faptul că, la indicaţiile lui Ceauşescu, au fost înfiinţate şase licee cu limba de predare exclusiv maghiară ( peste un deceniu şi jumătate ele vor fi desfiinţate din nou), şi clase maghiare în cîteva licee tehnice (în bună parte în profesiuni cu prestigiu social inferior).

În următorii trei ani iarăşi nu au mai fost convocate consiliile, însă în aprilie 1974, nu mai puteau fi muşamalizate nedreptăţile. Lajos Takács (cel care în funcţia de rector al Universităţii Bolyai a sprijinit unificarea celor două universităţi!) în luarea sa de cuvînt a înşirat îndelung şi documentat cu date, nedreptăţile care persistau în domeniul învăţămîntului. A mai amintit că în cadrul aparatului administraţiei de stat şi al organelor executive (procuratură, judecătorie, miliţie etc.) proporţia minorităţii maghiare este aproape infimă, iar inscripţiile în limba maghiară „au dispărut” (plăcuţele bilingve cu numele străzilor au rămas la locul lor numai pe teritoriul fostei RAM, pînă la sfîrşitul anilor ’80.) Takács nu a trecut sub tăcere nici faptul că, în multe locuri, autorităţile interzic folosirea denumirii localităţilor în limba maternă.⁴⁴ După intervenţia sa, a urmat cuvîntarea lui Ceauşescu. Chiar de la început, secretarul general a făcut afirmaţia conform căreia consiliile naţionalităţilor n-ar trebui să insiste prea mult asupra problemelor specifice ale minorităţilor, ci ar trebui să se ocupe de „sarcinile generale ale dezvoltării ţării”. A urmat dezvoltarea ideii că învăţămîntul în limba maternă nu este chiar atît de important, fiindcă toţi vor trebui să vorbească o singura limbă, cea a „socialismului multilateral dezvoltat”, în consecinţă, accentul trebuie pus pe însuşirea limbii de stat!⁴⁵

După şedinţele plenare din ’75 şi ’76, care s-au ocupat de asemenea numai de „probleme de interes naţional”, la consfătuirea naţională din 4 aprilie 1977, în centrul dezbaterilor s-a aflat „revizionismul ce ameninţă integritatea teritorială a ţării, iredentismul şi horthysmul.” (La această şedinţă ar fi trebuit să participe şi Jenő Szikszay, profesor braşovean de limba maghiară, care, hărţuit şi torturat la interogatoriile Securităţii, între timp, s-a sinucis, la 11 aprilie. În cursul aceleiaşi luni a început şi persecutarea profesorului de matematică din Covasna, Zoltán Zsuffa.) După cunoştinţele noastre, la această consfătuire s-a întîmplat pentru prima oară ca secretarul general să pomenească de „pericolul ameninţării externe!” La această oră, din conducerea de vîrf a Consiliului lipsesc deja personalităţile reprezentative de odinioară (Sütő, Méliusz etc), locul lor fiind ocupat de nomenclaturişti de genul lui Lajos Fazekas, Mihály Gere, Sándor Koppándi, János Vincze/Ion Vinţe. ªedinţele plenare la nivel naţional au mai fost convocate în 1978 şi 1979, apoi peste patru ani, în 1983, iar ultima a avut loc în februarie 1987, cu sarcina de a dezavua „Istoria Ardealului”, lucrare apărută la Budapesta.

Legat de această organizaţie de vitrină, merită să facem o mică incursiune în politica de cadre a anilor ’70-’80. Încă de la începutul anilor ’50 a demarat, sub diferite motive, înlăturarea cadrelor maghiare (şi evreieşti) din poziţiile de încredere mai importante (în primul rînd din armată, securitatea statului, afacerile externe). În anii ’70 procesul s-a intensificat. Membrii generaţiei care a ajuns în poziţii de conducere încă din anii 1945-48 (avînd în general un serios trecut în mişcarea muncitorească sau în lupta ilegalistă) au fost deja triaţi sau au ajuns la vîrsta pensionării.⁴⁶ În anii ’70, în posturi de conducere nu se mai găsesc maghiari. (Îndepărtarea cadrelor maghiare indezirabile a fost uşurată de practica generală a „rotaţiei cadrelor”). Dacă totuşi, în cîteva locuri, au mai rămas cadre de origine maghiară (în fruntea celor două judeţe secuieşti Harghita şi Covasna, de exemplu), acestea, de regulă, nu se identificau cu comunitatea maghiară, fiind considerate din acest motiv „maghiari de decoraţie”. În schimb, la nivelele „reprezentative” (adică nu în poziţii de putere, ci în Marea Adunare Naţională, de exemplu), s-a manifestat o mare grijă ca minorităţile naţionale să fie reprezentate în conformitate cu proporţia lor demografică pe ţară. (Sublinierea reprezentării proporţionale a naţionalităţilor în parlament sau în consiliile populare a fost unul din subiectele predilecte ale propagandei româneşti...)

„Mica revoluţie culturală” şi politica de omogenizare

„Relaxarea” generală, politica mai „conciliantă” faţă de minoritatea maghiară nu au ţinut însă mult. În vara lui 1971, reîntorşi din China şi Corea de Nord, soţii Ceauşescu lansează o nouă politică culturală care va influenţa şi politica faţă de maghiari. La începutul lui iulie secretarul general a convocat Comitetul Politic Executiv al CC al PCR. Prezentînd noile sale propuneri legate de minorităţile naţionale, el a făcut următoarea afirmaţie: „Sarcina organelor de partid este aceea de a combate ferm orice tendinţă şi formă de manifestare a naţionalismului”⁴⁷ (bineînţeles că nu se referea la naţionalismul majoritar iniţiat şi îndrumat de către stat!).

După o săptămîna, din expunerea susţinută la „Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul activităţii ideologice, politice şi culturale” se poate afla şi „cum a rezolvat partidul nostru problema naţională (sic!)”. În expunerea sa, Ceauşescu — ca şi la Congresul al IX-lea — a negat că România ar fi o ţară multinaţională (adică, ar dispune şi de teritorii în care o anumită minoritate naţională ar fi majoritară!), iar în locul acestui termen a utilizat formularea absurdă, conform căreia: „România se află în situaţia în care, pe teritorii extinse, pe lîngă poporul român s-au stablit de-a lungul secolelor şi convieţuiesc împreună cu românii maghiari, germani şi alte naţionalităţi.”⁴⁸

Ce consecinţe a avut pentru minoritatea maghiară noul curs poreclit „mica revoluţie culturală ? Paralel cu manifestările tot mai deşănţate ale „cultului personalităţii” (mai precis: ale dictaturii personale) politica culturală şovină a început să atrofieze viaţa culturală a minorităţilor naţionale. În cazul nostru, de exemplu, teatrele maghiare, pînă atunci autonome, au fost retrogradate la statutul de „secţii” — la fel ca în trecut, şcolile maghiare —, iar ansamblurile de dansuri populare de la sate sau alte grupuri de creaţie au fost puse sub controlul „festivalului naţional Cîntarea României”, organizat la sfîrşitul anilor ’70, ca instrument al autoadulării secretarului general.

Pe lîngă aceasta, în discursurile numărului unu al ţării reapare termenul de „omogenizare”. Ce trebuie înţeles prin aceasta? Ceauşescu folosise pentru prima oară sintagma de „omogenizare a societăţii” în 1969, la cel de-al X-lea Congres al PCR, cînd vorbise de procesul de omogenizare a societăţii socialiste în urma lichidării „claselor exploatatoare”.⁴⁹ Analiza evenimentelor de mai tîrziu ne demonstrează însă că, de fapt, prin omogenizare socială trebuia să înţelegem omogenizarea etnică/ lingvistică. În consecinţă, prin folosirea conceptului de „omogenizare socială” trebuia mascată politica asimilării forţate. (Acelaşi scop a fost servit şi de conceptul de „naţiune socialistă unitară”, propus la începutul anilor ’70 de colectivul de specialişti condus de Paul Niculescu-Mizil, unul dintre cei mai naţionalişti politicieni ai conducerii restrînse a partidului. Acesta considerase că expresia de „omogenizare a societăţii” a fost demonetizată deja în faţa intelectualilor minoritari…) La Conferinţa Naţională a PCR din iunie 1972, scopul, obiectivat la nivel de directivă de partid, este deja „formarea naţiunii socialiste, incomparabil mai puternică şi mai omogenă decît naţiunea burgheză.”⁵⁰ (Subl.n.V.G.)

Pentru realizarea scopului propus de Ceauşescu, şi anume, crearea „naţiunii socialiste omogene” (din punct de vedere etnic/lingvistic), era însă necesară asimilarea minorităţilor naţionale. Ca minorităţile să nu fie capabile să se împotrivească procesului de asimilare, a fost nevoie — după cum ne arată şi cazul ceangăilor din Moldova — ca, pe de o parte, să se desfiinţeze învăţămîntul în limba maternă, iar, pe de altă parte, să fie lichidată, într-un fel sau altul, intelectualitatea minoritară.

Apariţia politicii etnocratice cu privire la învăţămînt şi cultură

Primul pas spre lichidarea învăţămîntului în limbile minorităţilor a fost decretullege nr.273 din 13 mai 1973 cu un caracter vădit discriminatoriu. Această reglementare prevedea printre altele: pentru înfiinţarea unei clase cu limba de predare a naţionalităţilor trebuie să fie înscrişi, în cazul şcolilor generale, cel puţin 26 de elevi, iar în cazul liceelor, 36 de elevi — în timp ce o clasă cu limba de predare română putea lua fiinţă şi cu un singur elev înscris. Începînd cu anii ’70, pe lîngă limitarea posibilităţilor de a învăţa în limba maternă, în liceele pedagogice au fost pregătiţi tot mai puţini învăţători. (Începînd din 1977/78, numai la Odorheiu Secuiesc şi la Oradea au mai funcţionat licee pedagogice în limba maghiară, respectiv mixte, în maghiară şi română.) Din cauza acestei scăderi a numărului învăţătorilor şi profesorilor, la sfîrşitul anilor ’70, doar 4,5% din numărul total al cadrelor didactice pe ţară erau de naţionalitate maghiară în timp ce proporţia pe ţară a maghiarilor se ridica la 8-9%.

În 1977, printr-un nou decret — în strînsă legătură cu industrializarea forţată —, se va modifica din nou sistemul liceal: o parte a liceelor teoretice vor fi „reprofilate” în licee profesionale. În acest fel, o parte a liceelor teoretice cu limba de predare maghiară au fost transformate în licee profesionale. În acelaşi timp, o bună parte a acestor licee au fost profilate la profesiuni cu un prestigiu social inferior; în anumite specialităţi (informatică, asistenţă sanitară, administraţie de stat etc.) a fost aprobată cu greu înfiinţarea unor clase în limba maghiară. Consecinţele s-au arătat repede: pînă în anii ’80, proporţia minorităţii maghiare în profesiile amintite s-a redus considerabil.

Începînd din toamna lui 1976 a fost introdusă obligativitatea învăţămîntului de zece clase. Reorganizările efectuate cu această ocazie au oferit noi prilejuri pentru restrîngerea posibilităţilor de a învăţa în limba maternă. În multe localităţi au fost desfiinţate clasele XI-XII cu limba de predare maghiară.⁵¹ Elevii care au învăţat în primii zece ani în limba maghiară au fost puşi în faţa unei alegeri: ori trec în clase cu limbă de predare română în ultimii doi ani — mulţi nu au putut agrea această soluţie —, ori îşi vor continua studiile în şcoli profesionale. Foarte mulţi au ales cea de a doua soluţie, fiind constrînşi să renunţe la a deveni intelectuali. (În 1978-79, din totalitatea elevilor din clasele XI-XII, abia 3% au fost maghiari.)

O altă modalitate de a frîna formarea intelectualilor a fost îngreunarea artificială a accesului tinerilor maghiari la universităţi şi institute superioare. În anumite domenii, deja la începutul anilor ’70, a fost aplicat un sever numerus clausus. În consecinţă, la mijlocul anilor ’70, de exemplu, din totalitatea studenţilor la drept numai 1,2% au fost de etnie maghiară. La fel de proastă a fost şi situaţia studenţilor maghiari de la ştiinţe economice. Doar cu puţin era mai bună situaţia la filologie, facultatea care asigura formarea viitoarei intelectualităţi umaniste, unde însă, după 1975, numărul candidaţilor admişi a scăzut de la 25 la 15. (Pentru a evita orice confuzie, nu era vorba de scăderea numărului candidaţilor maghiari, ci despre faptul că la Bucureşti au fost aprobate doar atîtea locuri!) În 1976 a fost „românizată” şi ultima instituţie de învăţămînt superior cu limba de predare exclusiv maghiară: a fost înfiinţată o secţie română şi la Institutul de Artă Dramatică Szentgyörgyi István din Tîrgu-Mureş. Ca urmare, numărul candidaţilor maghiari admişi a scăzut continuu, în timp ce acela al românilor creştea.

În calea asimilării minorităţii maghiare, pe lîngă învăţămîntul în limba maghiară, stătea o pătură de intelectuali încă relativ puternică care, chiar şi sub presiunea condiţiilor tot mai precare, a avut un rol important în formularea şi ocrotirea conştiinţei identitare a minorităţii maghiare. Pentru ca încetul cu încetul să poată fi lichidată, trebuia stăvilită completarea rîndurilor sale, una dintre modalităţi constînd în repartizarea majorităţii licenţiaţilor maghiari în regiuni cu populaţie pur românească

Ultima reglementare a repartiţiilor a fost făcută prin decretul Consiliului de Stat din 30 mai 1975.⁵² Conform acestuia, repartiţia fusese reglementată central şi era obligatorie. Iar toţi acei absolvenţi „naţionalişti” (legaţi de plaiurile lor natale) care nu au acceptat noul loc de muncă, aflat adesea foarte departe de familia lor, trebuiau să restituie cheltuielile de studii şi nu mai puteau ocupa posturi în instituţiile de stat. (Nu avea şanse mai mari nici tînărul maghiar care printr-un complex de împrejurări ar fi terminat facultatea în Ungaria: diploma obţinută acolo nu era oricum recunoscută. De altfel, din 1972, autorităţile române, spre deosebire de celelalte ţări socialiste, nu şi-au dat acordul ca din an în an, un anumit număr de tineri să-şi continue studiile în universităţi şi institute din ţara-mamă.)

Repartiţia (de fapt exilarea) licenţiaţilor maghiari în regiuni cu o populaţie pur românească a constituit în anii ’70 o practică atît de generală (mai ales în cazul Institutului Medico-Farmaceutic din Tîrgu-Mureş)⁵³, încît în 1978 Lajos Takács, András Sütő şi János Fazekas au înaintat un memorandum lui Ceauşescu cu privire la această chestiune, iar la Plenara din 13-14 martie 1978 a Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară mai multe persoane au cutezat să protesteze — cu băgare de seamă — împotriva acestor practici. Secretarul general nu a întîrziat cu răspunsul său liniştitor: „În general, trebuie să se insiste ca absolvenţii, mai ales cadrele didactice, dar şi cei care ajung în reţeaua sanitară sau agricolă, să fie trimişi în locurile lor natale şi să nu fie trimişi în celălalt capăt al ţării sau al judeţului.”⁵⁴ (Subl.n.V.G.)

Evoluţia din anii ce-au urmat arată însă că autorităţile au „insistat” tocmai în sensul ca un număr tot mai mare de absolvenţi să fie exilaţi în zonele pur româneşti…

Pentru realizarea „societăţii româneşti unitare”, pe lîngă lichidarea învăţămîntului în limbile minorităţilor, trebuia să se creeze şi „cultura socialistă unitară românească”, adică trebuia lichidată cultura minorităţilor. Acest scop a fost slujit şi de cele două legi promulgate în 1974: legea nr.63 cu privire la „moştenirea culturală naţională” prevedea luarea în proprietatea statului a întregului tezaur „istoric-civilizaţional”, a fiecărei relicve arheologice, iar cealaltă lege dispunea ca toate documentele aflate în posesiunea bisericii sau a persoanelor private să treacă în proprietatea Fondului „Arhivei Naţionale”. Ambele reglementări loveau înainte de toate bisericile istorice ardelene, căci doar acolo se mai găseau diferite documente istorice şi piese de tezaur. (Invocînd această lege, în anii 1970-1980, au fost „colectate” multe relicve istorice şi obiecte de artă care, în cel mai fericit caz, au sporit stocul vreunei colecţii publice din Bucureşti, iar în cel mai puţin fericit, mai devreme sau mai tîrziu au fost nimicite…)

Corelaţia dintre politica economică şi cea minoritară

Amintisem mai devreme că partea covîrşitoare a sistemului instituţional economic autonom maghiar pînă în 1948 fusese practic lichidată. Dar privarea deplină a minorităţii maghiare de bunurile sale economice se încheie odată cu lichidarea cooperativelor meşteşugăreşti, iar apoi, la începutul anilor ’60, cu lichidarea marii majorităţi a proprietăţii funciare private. Cu o oarecare exagerare, se poate afirma că societatea maghiară minoritară de la începutul anilor ’60 şi pînă la căderea comunismului, era formată din masa angajaţilor aserviţi la maximum statului.

Formarea şi evoluţia politicii economice româneşti ultracentralizate de tip stalinist au fost puternic influenţate şi de problema minorităţilor. Nu putem decît să fim de acord cu Bálint Magyar care, cu 18 ani în urmă, într-un studiu dedicat analizei dezvoltării economiei româneşti, a ajuns la concluzia: „Una din trăsăturile esenţiale ale problemei naţionale în România este angrenarea «fără zarvă» a politicii antiminoritare în procesul — dependent la începutul anilor ’50, iar mai apoi autonom — al acumulării socialiste originale.” Ba, mai mult, în multe privinţe, politica economică şi cea naţională s-au fortificat reciproc…” (Subl.n.V.G.)

În ceea ce priveşte agricultura, înfăptuirea colectivizării forţate a ridicat probleme specifice în Secuime. Pe teritoriile muntoase de aici, în multe cazuri, înfiinţarea gospodăriilor colective se datorase conducerii locale de partid care a supralicitat prevederile planurilor centrale. Ca urmare, au fost înfiinţate gospodării colective şi în multe locuri care iniţial nu figuraseră în planurile de cooperativizare.⁵⁶ În deceniul ce urmează încheierii colectivizării forţate au putut fi observate două fenomene: pe de o parte, judeţele locuite de secui nu aparţineau teritoriilor deosebit de dezvoltate, din care cauză decalajul faţă de judeţele cu majoritate românească era în continuă creştere. (Singurele schimbări au fost că în judeţul Covasna, datorită interesului pentru cultivarea la scară industrială a sfeclei de zahăr şi a cartofilor, s-au făcut investiţii mai mari). Pe de altă parte, în timp ce pînă în anii ’60 -’70, satele maghiare şi româneşti învecinate aveau fiecare cooperativa lor, începînd cu sfîrşitul anilor ’70 are loc un proces de centralizare dirijat de sus. Una din urmările „concentrării colectivelor” a fost aceea că, în multe locuri, cooperativele satelor maghiare au fost anexate la cele ale comunelor româneşti învecinate, privînd astfel comunitatea maghiară în cauză şi de rămăşiţele resurselor sale economice locale.

Industrializarea forţată de tip stalinist, începută la sfîrşitul anilor ’40, continuă şi în a doua jumătate a anilor ’60, modificîndu-i-se însă accentele: pe lîngă siderurgie şi industria de oţel, industria constructoare de maşini etc, industria chimică şi cea uşoară ajung şi ele în prim plan. Cîteva oraşe pe axa industrială a Ardealului de Sud (Braşov, Lupeni, Arad etc.) au avut dintotdeauna un număr important de locuitori maghiari. Deşi investiţiile anilor ’60-’70 au fost cele mai importante pe această axă, minoritatea maghiară nu s-a putut bucura de avantajele industrializării. Maghiarii, cu o cultură tehnică mai dezvoltată, erau adesea excluşi din procesul de industrializare, închizîndu-li-se astfel calea urbanizării. (În 1976 au fost luate măsuri şi mai stricte de stabilire în oraşele închise.)

Datorită faptului că pînă la mijlocul anilor ’70 dezvoltarea Secuimii nu era la ordinea zilei, o parte a surplusului de forţă de muncă s-a revărsat, de nevoie, în oraşele săseşti mai apropiate, mai mici, încă „deschise”, unde are loc o oarecare creştere a proporţiei populaţiei maghiare.⁵⁷ În schimb, începînd de la mijlocul anilor ’70, cele două judeţe secuieşti (Harghita şi Covasna) beneficiază în mai mare măsură de investiţiile centrale, însă Bucureştiul corelează cu stricteţe planurile de dezvoltare a învăţămîntului cu cele ale industriei: începutul activităţii cîte unei fabrici coincidea cu absolvirea elevilor unor şcoli profesionale româneşti corespunzătoare, astfel pe lîngă aceste fabrici se vor stabili întregi clase de absolvenţi români. (…)

În urma migraţiei dirijate, corelată cu industrializarea forţată, s-a accelerat şi românizarea oraşelor ardelene.⁵⁸ Dacă în anii ’50-’60 a fost modificată componenţa etnică a oraşelor din afara Regiunii Autonome Maghiare (apoi Mureş-Autonome Maghiare), în anii ’70-’80 a venit şi rîndul oraşelor mai mici din Secuime. Intelectuali şi muncitori calificaţi români, care acceptau să se mute în teritoriile locuite în majoritate de maghiari, beneficiau de o retribuţie mascată — aşa numitul ajutor de stabilire. În privinţa populaţiei româneşti care, începînd cu anii ’60 şi pînă la sfîrşitul anilor ’80, s-a stabilit în oraşele cu o populaţie iniţial majoritar maghiară, trebuie precizat faptul că ea provenea din cele mai diferite zone ale ţării (chiar dacă cercetările lui Károly Vécsey arată că proporţia celor proveniţi de dincolo de Carpaţi este mică faţă de cea evaluată anterior.⁵⁹) Drept rezultat al acestei eterogenităţi, „coloniştii” ajunşi dintr-un mediu rural într-unul urban, necunoscut, adesea cu un nivel de civilizaţie şi de cultură a muncii mai scăzut, nu au fost capabili (sau nici nu au vrut) să se integreze în comunităţile date. Din cauza dezrădăcinării, aceştia au fost mai uşor manipulabili, devenind unul dintre „cele mai bune” medii de rezonanţă a propagandei antimaghiare.

Intensificarea instigării antimaghiare

Odată cu intensificarea politicii de asimilare forţată apare şi propaganda şovină, antimaghiară.⁶¹ La început, în a doua jumătate a anilor ’60, încă nu publicaţiile deschis instigatoare sînt caracteristice, ci publicaţiile propagandistice camuflate în lucrări istorice. Acestea conţin aceleaşi toposuri ca şi scrierile apărute la sfîrşitul anilor ’70. De exemplu: în Ardeal, unicul popor „autohton” este poporul român; maghiarii cînd au descălecat în Ardeal, au găsit o civilizaţie românească superioară în raport cu a lor; maghiarii i-au asuprit timp de un mileniu pe românii majoritari dintotdeauna etc. (Aceste clişee pot fi găsite şi în cuvîntările de atunci ale lui Ceauşescu.⁶² Diferenţa consta doar în aceea că, în lucrările de la sfîrşitul anilor ’60, începutul anilor ’70, aceste idei erau exprimate într-un mod mai estompat.)

La sfîrşitul anilor ’70 în schimb, apar scrieri cu caracter deschis instigator prin care membrii „şcolii istoriografice” Pascu-Drăgan aţîţau spiritele împotriva minorităţii maghiare. Caracterul perfid al regimului s-a manifestat şi prin faptul că publicaţiile centrale de limba maghiară au fost obligate să preia din presa română şi texte de o spiritualitate extremist-fascistoidă, precum cel al lui Ion Spălăţelu: „Lunga noapte a lui Sf. Bartolomeu”.⁶³ Tot în 1978 apare şi „Teroarea horthystă în partea nord-estică a Transilvaniei”, care relua acuzaţiile din toamna lui 1944, învinuind în mod colectiv minoritatea maghiară (cel puţin pe cei din Ardealul de Nord) de fascism şi horthysm, iar „suferinţele” românilor amplificîndu-le la scară apocaliptică.

Cortina de fier se lasă din nou

Am amintit mai devreme că la sfîrşitul anilor ’40 - începutul anilor ’50, între cele două „ţări democrat-populare frăţeşti” s-a lăsat o adevărată cortină de fier, care devine permeabilă încetul cu încetul de-abia pe la mijlocul anilor ’60. Dezgheţul n-a durat însă mult, întrucît decretul-lege nr. 225 din 6 decembrie 1974 va interzice cetăţenilor străini (cu excepţia rudelor apropiate) să se cazeze la persoane particulare. Cei care nu respectau prevederile legii erau pasibili de o amendă între 5-15.000 de lei. Doi ani mai tîrziu însă decretul a fost modificat în aşa fel încît persoanele de cetăţenie străină, dar de origine română, nu mai intrau sub incidenţa prevederilor restrictive. Această reglementare discriminativă a dezvăluit de fapt adevărata intenţie a Bucureştiului: izolarea minorităţilor naţionale — în primul rînd a minorităţii maghiare — de ţara-mamă.⁶⁴

Începînd din a doua jumătate a anilor ’70, Bucureştiul şi Budapesta au dus o practică diametral opusă şi în privinţa politicii-paşapoartelor: în timp ce România a restrîns din nou posibilităţile de călătorie în străinătate (eliberîndu-se doar din doi în doi ani paşapoarte turistice), Ungaria a simplificat formalităţile necesare efectuării călătoriilor în ţările socialiste (de la sfîrşitul anilor ’70 nu se mai limitează numărul călătoriilor în ţările socialiste). De la începutul anilor ’80 (paralel cu creşterea greutăţilor economice), cortina de fier din partea României se lasă treptat: din an în an se eliberează un număr tot mai mic de paşapoarte, cercul celor cu paşaport de mic trafic a fost redus de la început (populaţia oraşelor de frontieră mai mari nu putea profita de acest avantaj), celor obligaţi pentru serviciul militar — mai ales aflaţi înaintea recrutării — li s-au eliberat tot mai greu paşapoarte, ca şi celor care aveau rude rămase în străinătate. Pe de altă parte, la graniţa maghiaroromână, intrarea cetăţenilor maghiari era îngreunată prin tot mai multe piedici „administrative”.

Începînd cu sfîrşitul anilor ’70 — începutul anilor ’80 — ca un barometru al răcirii legăturilor dintre cele două state şi partide, şi a intensificării politicii antimaghiare — sub fel şi fel de pretexte artificiale, organele române de frontieră tot mai des refuzau intrarea în ţară a cetăţenilor maghiari. Are loc o vînătoare sistematică împotriva publicaţiilor şi cărţilor în limba maghiară care (în primul rînd cele cu tematică istorică) erau confiscate în masă. (Baza juridică pentru confiscare a fost creată încă în 1974 cînd, prin legea presei, a fost interzisă introducerea în ţară a publicaţiilor străine, în scopul „difuzării”.) Mai tîrziu, în noiembrie 1983 — după informaţiile Agenţiei Maghiare Ardelene de ªtiri⁶⁵— s-a întîmplat şi ca punctele de trecere de frontieră Nădlac şi Curtici să fie închise pe cîte o jumătate de zi, iar toţi maghiarii care vroiau să treacă să fie întorşi din drum…

Ultimul asalt: „eliminarea virtuală” a minorităţii maghiare

Încă în 1981, un istoric occidental considera că, „de teama reacţiilor interne (?) şi externe, Bucureştiul nu va risca o ripostă dură la protestele minorităţilor… ”⁶⁶ Dacă Bucureştiul într-adevăr nu avea de ce să se teamă de „reacţii interne”, se putea observa însă că, pînă la începutul anilor ’80, a ţinut totuşi cont de anumite reacţii externe (în primul rînd ale Washingtonului). În jurul anilor 1983-84 regimul devenise însă tot mai insensibil, de parcă şi-ar fi pierdut flexibilitatea tactică.⁶⁷ Devenise mai agresiv şi în aplicarea şovinismului antimaghiar, mai grosolan în stil şi mai nerăbdător, faţă de perioadele anterioare.

O atare schimbare de atitudine a regimului o putem explica prin mai multe cauze. Pe de o parte, situaţia internă s-a deteriorat tot mai mult. Intensificarea crizei economice, prăbuşirea aprovizionării populaţiei lăsau să se întrevadă pericolul unor revolte ale foamei, pericolul de a se repeta şi în altă parte mişcările greviste ale minerilor din valea Jiului din 1977. Bineînţeles, în astfel de situaţii de criză, orice regim totalitar se străduieşte să canalizeze în alte direcţii nemulţumirile acumulate, căutînd să găsească un ţap ispăşitor. Întrucît „eternul ţap ispăşitor”, evreimea, dispăruse aproape în întregime (emigrînd) din ţară, locul ei în centrul propagandei şovine a fost ocupat în mod firesc de către maghiari. (Lucru cu atît mai facil cu cît, după spălarea creierului de mai bine de un secol, masele româneşti erau convinse de „vinovaţia istorică” a maghiarilor…)

Situaţia conducerii de partid fusese înrăutăţită, pe lîngă intensificarea crizei interne, şi de schimbarea relaţiilor internaţionale. După Helsinki, dimensiunea drepturilor omului trece în prim plan, mediile occidentale acordîndu-i tot mai multă atenţie, iar datorită aşa-numitei „renaşteri etnice” Occidentul devine mult mai sensibil în privinţa problemei minorităţilor, decît fusese mai înainte. Or, faima României devenise tot mai proastă atît în privinţa drepturilor omului, cît şi în cea a minorităţilor.⁶⁸ Aprecierea şi aşa proastă a ţării a fost deteriorată şi mai mult la sfîrşitul anilor ’70 de falimentul economico-financiar.

În final, dar nu în ultimul rînd, trebuie luat în consideraţie şi un factor subiectiv, în măsura în care, în orice sistem totalitar, notele personale ale dictatorilor influenţează puternic şi evoluţia politică a regimului. Aşa a fost şi în România. În opinia lui Ion Pacepa (care, în calitatea sa de „şef al spionajului”, l-a cunoscut într-adevăr de aproape pe conducătorul ţării), Ceauşescu a fost dintotdeauna un naţionalist fanatic, care „cel mai mult îi ura pe maghiarii din România.”⁶⁹ Nu este de mirare că, după toate acestea, resimţind necazurile tot mai grave, „geniul Carpaţilor” devenea tot mai agresiv şi mai intolerant faţă de minoritatea maghiară. Poate a simţit că timpurile nu-i mai sînt favorabile, căci din anii ’80 nu mai găsim nici urmă a tacticii sale politice anterioare şi a manipulării prin concesii parţiale. Peste toate acestea, o influenţă tot mai mare în chestiuni curente va avea „prima doamnă”, Elena Ceauşescu, şi mai limitată şi mai violentă decît soţul ei. Conform mai multor surse de încredere, de la mijlocul anilor ’80, în politica faţă de maghiari, deciziile se luau în aşa-numitul „cabinet doi”, adică de către Elena Ceauşescu, a cărei ură viscerală faţă de maghiari era bine cunoscută.

Criza economică a afectat în multe privinţe mai puternic minoritatea maghiară decît majoritatea românească. De exemplu, unul dintre simptomurile crizei, şomajul - conform unor mărturii care, bineînţeles, nu pot fi confirmate prin statisticile oficiale — i-a lovit pe tinerii maghiari într-o măsură mai mare decît pe tinerii români. Datorită faptului că stabilirea românilor în oraşele ardelene a continuat fără întrerupere pînă în anul 1989⁷⁰ , în ciuda crizei economice, în privinţa ocupării locurilor de muncă românii au fost fireşte avantajaţi. (De altfel, şomajul era calificat în România drept „parazitism” fiind pedepsit în baza decretului prezidenţial 153/ 1970). şomajul, nerecunoscut oficial, lipsa de perspectivă — pe lîngă oprimarea minorităţilor —, devin adesea cauzele emigrării legale sau ilegale.(…)

La sfîrşitul anilor ’80, „recrutarea” oamenilor pe şantierele de interes naţional (la „monumente” ale megalomaniei naţionale, precum centrala atomică de la Cernavodă, sau «Casa Poporului» din Bucureşti) devenise o practică obişnuită, ceea ce însemna că acela care primea „ordin de chemare” era rupt de familia sa timp de mai multe luni sau trebuia să lucreze în condiţii de muncă extreme. Au fost şi cazuri în care muncitorii erau „detaşaţi” în masă, împreună cu familiile lor, la complexe industriale din Regat sau în zonele miniere. ªi cum muncitorii calificaţi şi inginerii maghiari sau germani erau consideraţi mai de încredere şi, în general, mai apreciaţi, aceste dispoziţii loveau în mod prioritar minoritatea germană sau cea maghiară.⁷¹

În această perioadă nu numai adulţii erau „exilaţi” la locuri de muncă aflate departe de casa lor, ci şi copiii maghiari. În toamna anului 1988 se plănuise repartizarea unor clase întregi de liceu în judeţele de dincolo de Carpaţi. (În locul elevilor maghiari au fost aduşi elevi români.) Planul prevedea mutarea — în bună parte în localităţi din Regat sau cel puţin în localităţi transilvane cu populaţie pur românească⁷² — a 1200-1400 de elevi maghiari din judeţul Harghita, 1450 din judeţul Mureş şi 1730 din judeţul Cluj. Scopul era evident: copiii smulşi din mediul lor de-acasă, într-un mediu românesc ar fi fost mult mai uşor lipsiţi de limba şi de conştiinţa identităţii lor.⁷³ (O demonstrase foarte bine cazul preoţilor ceangăiunguri, care, scoşi din mediul lor de-acasă, în seminariile teologice româneşti, erau educaţi să uite limba strămoşilor lor şi să devină antimaghiari fanatici.) Cînd acest plan fascistoid a ieşit la iveală, indignarea părinţilor maghiari a fost atît de mare, încît majoritatea elevilor în cauză au refuzat să-şi părăsească locurile natale, „oponenţilor” refuzîndu-li-se însă atît locuri de muncă dar şi posibilitatea de a-şi continua studiile. În final, cîţi elevi au ajuns efectiv în şcolile din Regat şi ce soartă au avut acolo în continuare, rămîn deocamdată necunoscute.

Paralel cu accentuarea crizei economice, cu înrăutăţirea aprovizionării populaţiei, instigarea împotriva maghiarilor a devenit tot mai zgomotoasă, mai sălbatică şi mai sistematică. În 1984 editura minorităţilor naţionale, Kriterion, a fost pusă să publice în limba maghiară lucrarea de propagandă, ambalată într-un veşmînt „ştiinţific”, (Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei române), a faimosului istoric şovin, hungarofob, ªtefan Pascu, lucrare construită pe binecunoscutele stereotipii mai vechi. Apariţia în Ungaria a Istoriei Transilvaniei a fost un excelent pretext pentru intensificarea isteriei antimaghiare. În propaganda curentă se dezlănţuie un nou val al instigărilor antimaghiare, care a răsunat aproape fără încetare pînă în decembrie 1989. După apariţia în 1983 a cărţii lui Lăncrănjan (Cuvînt despre Transilvania)⁷⁵ , cărţi, articole scrise în spirit extremist şovin, fascistoid au fost publicate în serie.⁷⁶ (Este de ajuns poate să ilustrăm teribila atmosferă cu un citat dintr-un articol furibund apărut în 1987 în revista Orizont din Timişoara: „…maghiarii, acest popor asiatic sălbatic, nici pînă în ziua de azi nu s-a ridicat la un nivel de civilizaţie, pentru care să li se cuvină măcar Pusta.”⁷⁷

Pe deasupra, aceste articole, cărţi erau publicate nu numai în limba română (şi în limbile occidentale de largă circulaţie) ci, cel puţin o parte din ele, şi în limba maghiară.⁷⁸ În opinia noastră, Bucureştiul nu putea să aibă alt scop decît provocarea comunităţii maghiare, „testarea” răbdării sale.

Intoleranţa regimului era exprimată şi prin rapida agravare a situaţiei învăţămîntului în limba maghiară. Pretutindeni au fost desfiinţate liceele cu limbă de predare exclusiv maghiară, înfiinţarea secţiilor fiind urmată adesea de atrofierea secţiilor maghiare pînă la dispariţia lor treptată. Pe la mijlocul anilor ’80, în multe localităţi mai mari din Banat şi de pe Cîmpie, unde trăiau şi maghiari, nu mai funcţionase nici o clasă în limba maghiară. Începuse românizarea chiar şi a Secuimii. În 1984, în judeţul Harghita fusese numit un nou secretar judeţean de partid şi un nou inspector şcolar general, ambii fiind binecunoscuţi şovini români.⁷⁹ În urma activităţii lor, pînă în 1989, într-un judeţ cu o majoritate maghiară de 80%, dispare aproape complet învăţămîntul mediu în limba maghiară. (La fel s-a întîmplat şi în judeţul Covasna.) Pentru clasele maghiare încă rămase, fuseseră numiţi tot mai mulţi profesori care nu cunoşteau limba maghiară, făcînd astfel iluzoriu învăţămîntul în limba maghiară.

Rezervele intelectualităţii maghiare au ajuns la un nivel critic. Deşi exista o acută lipsă de medici şi profesori de liceu maghiari, la facultăţile de profil fuseseră admişi tot mai puţini studenţi. (Între anii 1980-1989 numărul candidaţilor maghiari admişi la Institutul de Medicină din Tîrgu-Mureş a scăzut la un sfert!) Repartizarea studenţilor în zone cu populaţie românească a devenit o practică aproape curentă. Nu numai majoritatea absolvenţilor de la Medicină au fost împrăştiaţi astfel⁸⁰, ci şi cei de la Filologie. De exemplu, în 1985, dintre absolvenţii specialităţii limba maghiară + o limbă străină, au fost repartizaţi în Ardeal doar 5, restul de 16 ajungînd în diferite judeţe din Regat, în timp ce 70% din absolvenţii români puteau ramîne în Ardeal. Această discriminare crasă i-a indignat atît de mult pe cei în cauză încît mulţi dintre ei au refuzat postul ce li s-a oferit. Cu această ocazie s-a întîmplat pentru prima oară că un grup de intelectuali maghiari a protestat organizat împotriva acestor practici de repartiţie.

În ultima jumătate a deceniului menţionat, regimul a avut o atitudine tot mai dură faţă de intelectualitatea maghiară. Cei de la vîrf fiind conştienţi că o comunitate poate fi transformată într-o masă amorfă uşor manipulabilă dacă este decapitată de elita sa intelectuală, la mijlocul anilor ’80 au ales tactica eliberării paşapoartelor de emigrare majorităţii solicitanţilor (respectiv, paşaportul turistic, în speranţa că nu se vor mai întoarce). Astfel a putut pleca în Ungaria marea parte a redactorilor şi autorilor publicaţiei samizdat Ellenpontok (Contrapunct) şi a membrilor cercului „Limes”. (În anii ’80, circa 50 de scriitori, poeţi, ziarişti, redactori, zeci şi zeci de actori, compozitori şi artişti plastici s-au stabilit în străinătate.) Cei care nu au fost dispuşi să plece din ţară, continuîndu-şi activităţile „antistatale”, „antinaţionale”, au fost persecutaţi sistematic, iar la cumpăna anilor 1983-84 mulţi au fost arestaţi. Mai multe persoane au fost împinse de Securitate la sinucidere sau au fost ucişi. (Printre victimele securităţii se numără, printre alţii, preotul catolic Géza Pálfy, preotul evanghelic Iván Hadházy, la fel şi actorul Árpád Visky.) În 1988, chiar şi ambasadorul Republicii Populare Ungare s-a simţit obligat să constate: „devine tot mai evident că, împotriva intelectualilor maghiari, conducerea românească a declanşat un război.”⁸¹

La sfîrşitul anului 1984 conducerea de la Bucureşti se decide pentru o nouă turnură în politica sa „lingvistică”. Expresiile folosite pînă atunci, de felul: „fără deosebire de naţionalitate”, „toţi cetăţenii ţării”, „naţionalităţi conlocuitoare” etc, au fost înlocuite cu expresia „oameni ai muncii români de naţionalitate maghiară.”8² Faptul poate fi interpretat ca un pas important: prin introducerea acestei expresii conducerea de partid îşi propusese într-un fel „desfiinţarea virtuală” a minorităţii naţionale maghiare. Începînd din 1985 uzul expresiei devine general (în 1988 — în timpul preşedinţiei lui Mihály Gere — a fost schimbată şi denumirea în : „Consiliul Oamenilor Muncii Români de Naţionalitate Maghiară”) Reacţia intelectualităţii maghiare ardelene la „transformarea sa în români” este bine ilustrată de răbufnirea lui Gáspár Biró (membru al cercului Limes, emigrat din Sf. Gheorghe): „Este ceva fără precedent în ceea ce priveşte epoca de după 1945: am fost minorităţi, naţionalităţi, conlocuitori, convieţuitori, ca să ne dăm seama acum că de fapt, sîntem români!”⁸³

După această „desfiinţare virtuală” a minorităţii maghiare, trebuia să urmeze şi ştergerea trecutului ei. Deşi încă în anii ’70 nucleul istoric al mai multor oraşe ardelene, mai devreme majoritar maghiare, a fost trunchiat, din anii ’80, numeroase exemple arată că autorităţile au căutat în mod conştient să distrugă monumentele istorice maghiare şi germane.⁸⁴ Conform planului, „distrugerea oraşelor” trebuia să fie urmată la sfîrşitul anilor ’80 de „distrugerea satelor”. Programul denumit „sistematizarea localităţilor ţării” a fost motivat de Ceauşescu, printre altele, prin ideea că, astfel, se va mări suprafaţa terenului arabil, scopul ascuns fiind ştergerea înfăţişării şi dominanţei maghiare şi germane în majoritatea aşezărilor ardelene. (Realizarea planului ar fi dus la accelerarea asimilării, fiindcă populaţia smulsă din mediul ei strămoşesc şi transplantată într-un mediu străin, eventual în localităţi cu populaţie majoritar românească, ar fi putut rezista mult mai puţin presiunilor asimilatoare).

Nimicirea fizică a satelor a fost precedată de nimicirea lor simbolică, dat fiind faptul că, din aprilie 1988, în presa naţionalităţilor, numele localităţilor puteau să apară numai în limba română. La acea oră, decretul privea în bună parte doar presa scrisă (maghiară, germană, sîrbo-croată etc), deoarece din 1985 emisiunile televiziunii centrale, ca şi cele ale studiourilor teritoriale de radio în limbile naţionalităţilor — pe motiv de „economie” — fuseseră deja desfiinţate. (Un indiciu al programării pe termen lung al acestei „economisiri forţate” a fost că, cea mai mare parte a angajaţilor acestor studiouri a fost concediată iar o bună parte din arhiva sonoră a fost distrusă.)

Începînd cu mijlocul anilor ’80, din cauza „campaniei” antimaghiare şi a sărăciei generalizate, tot mai mulţi au ales alternativa părăsirii ţării fie legal, prin întregirea familiei, sau ilegal, prin fuga peste graniţă.⁸⁵ Evadarea prin trecerea ilegală a frontierei a devenit însă periculoasă fiindcă, la fel ca la sfîrşitul anilor ’40, grănicerii au folosit din nou armele împotriva fugarilor. (Trebuie să remarcăm că, la început, autorităţile maghiare au avut un comportament destul de ambivalent faţa de refugiaţii ardeleni. Se pare că unii politicieni — cei din nucleul „dur” al conducerii de partid —, ar fi fost dispuşi să sacrifice minoritatea maghiară fără remuşcări pe altarul relaţiilor de bună vecinătate, dar larga solidarizare a populaţiei din Ungaria cu refugiaţii a împiedicat ca aceştia să fie predaţi în mod deschis şi în masă autorităţilor româneşti.

În parte din cauza adăpostirii refugiaţilor, în parte datorită intensificării campaniei antiungureşti prilejuită de apariţia Istoriei Transilvaniei, relaţiile dintre Budapesta şi Bucureşti s-au alterat în aşa măsură încît ele păreau să evoce atmosfera războiului rece. Deteriorarea relaţiilor reiese şi din faptul că, deşi Ceauşescu propusese de mai multe ori o întîlnire la nivel înalt, Kádár nu a considerat că ar avea sens să se repete întîlnirea din 1977. Mai tîrziu, cînd succesorul său, Károly Grósz, se va întîlni totuşi în septembrie 1988 la Arad cu Ceauşescu, după un „dialog al surzilor” din prima zi, a doua zi Grósz avea să accepte în toate chestiunile punctul de vedere al partenerului român. Însă, nici după această victorie diplomatică a lui Ceauşescu relaţiile dintre cele două ţări nu s-au ameliorat în chestiunile de fond…

Parţial datorită alterării relaţiilor dintre cele două partide şi state, parţial datorită isteriei antimaghiare, de la mijlocul anilor ’80, în multiple cazuri, au fost reîntorşi de la frontiera maghiaro-româna grupuri întregi de cetăţeni maghiari care doreau să călătorească în România. (În prima parte a anului 1985, trei mii de cetăţeni maghiari au fost împiedicaţi, sub diferite pretexte, să treacă în România.) În ultimele zile ale lunii iulie 1988, ca măsură represivă pentru demonstraţia antiCeauşescu de la Budapesta, la care participaseră peste o sută de mii de oameni, conducerea românească a luat o decizie fără precedent în istoria diplomaţiei europene postbelice, închizînd consulatul maghiar din Cluj, consulul fiind obligat să părăsească ţara în 48 de ore. Timp de trei-patru zile după demonstraţie, practic nimănui nu i s-a permis să intre din Ungaria în România.

Răsturnat în decembrie 1989, regimul Ceauşescu, din fericire, nu şi-a mai putut desăvîrşi planurile. Pentru scurt timp s-ar fi putut crede că noua conducere vrea într-adevăr să pună capăt celor şaptezeci de ani de politică antimaghiară. Numai după cîteva săptămîni însă a ieşit la iveală că doar tactica fusese modificată, strategia rămăsese aceeaşi …

***

După această sumară trecere în revistă a aproape jumătate de secol de politică românească dusă faţă de maghiari, credem că nu se poate să nu se observe că, de la căderea regimului fascist al lui Antonescu şi pînă la căderea regimului naţionalcomunist al lui Ceauşescu, grupurile politice conducătoare nu au renunţat niciodată la planul lor strategic, datînd încă de la constituirea României Mari, de a crea — după modelul Franţei —, un stat naţional unitar („omogen”). Diferenţa dintre practicile politice proprii diferitelor perioade a constat doar în aceea că, dacă în toamna anului 1944 şi în a două jumătate a anilor ’80, conducătorii partidelor istorice, respectiv Ceauşescu, exprimaseră în mod deschis scopul strategic urmărit, în alte perioade, obiectivele propuse erau mascate ori prin concesii efective (ca pe vremea lui Groza), ori prin concesii aparente. şi în aceste perioade era vorba doar de o modificare — datorată unor factori externi şi/sau interni — a tacticii, tocmai pentru ca strategia să poată rămîne neschimbată. (Între 1945-47 se face un pas înapoi doar din necesitate, o retragere temporară pentru a nu periclita stăpînirea Ardealului.)

Iar, în ceea ce priveşte „problema maghiară”, numai în parte putem fi de acord cu punctul de vedere al acelor specialişti şi intelectuali din Occident sau din Ungaria, conform cărora în aceşti ultimi optzeci de ani deteriorarea relaţiilor maghiaro-române s-ar fi datorat tot timpul propagandei şovine, manipulative a elitelor politice, în timp ce cele două popoare ar convieţui paşnic dacă n-ar fi aţîţaţi „de sus”. Nu putem să uităm că partea covîrşitoare a societăţii româneşti, captivă gîndirii în termenii statului naţional, este convinsă că minoritatea maghiară (şi pînă a reprezentat ceva, cea evreiască, germană, rusă) constituie o coloană a cincea virtuală. Datorită secularei spălări a creierului, aceşti români cred cu fermitate că minoritatea (îndeosebi cea maghiară, „veşnic iredentistă”!) constituie un factor de destabilizare, pentru că în loc să se asimileze de bună voie sau să emigreze din ţară, este continuu nemulţumită, revendicîndu-şi „privilegii”. În plus, în perioada „socialismului real” (se pare că parţial chiar şi în zilele noastre), atît marea majoritate a societăţii româneşti, cît şi elita politică românească au fost ferm convinse că în România nu exista de fapt vreo problemă naţională, maghiarii din România neavînd vreun motiv real să fie nemulţumiţi. Nemulţumirea maghiarilor este generată şi menţinută de fapt de Ungaria (prin agenţii săi, adică naţionaliştii maghiari din România, atît pe calea reţelelor sale secrete, cît şi pe cea, ocolitoare, occidentală), în esenţă pentru că Ungaria nu a renunţat în perspectivă la Ardeal, şi pentru că ea încearcă să creeze, din însărcinare sovietică, nelinişte internă în România.”⁸⁶

În consecinţă, nu este exagerată afirmaţia conform căreia evoluţia politicii României faţă de maghiari este influenţată şi de factori iraţionali. Cercetarea acestora însă nu mai cade în sarcina istoricului. □

NOTE

1.     Sîntem conştienţi de faptul că - în absenţa surselor româneşti de arhivă — abordarea noastră deocamdată nu poate fi decît schematică. Considerăm totuşi că sursele care ne stau la dispoziţie oferă o bază corespunzătoare cercetărilor ulterioare.

2.  Putem observa la mai mulţi autori că, deşi titlurile sugerează ca subiect politica naţională românească, la o privire mai atentă putem constata că se ocupă de fapt exclusiv de politica faţă de minoritatea maghiară. (vezi printre altele: Lipcsey Ildikó: A román nemzetiségpolitika négy évtizede. Külpolitika, nr.2/1989, precum şi Fülöp Mihály: Románia nemzetiségi politikája. Budapest, 1982. Magyar Külügyi Intézet, manuscris dactilografiat. Proprietatea autorului.) Remarcăm totodată, pe baza studiilor, a surselor bibliografice cunoscute pînă acum, publicate în ultimii ani de istoricii români, că cercetarea istoriei contemporane în România este, se pare, centrată puternic pe istoria politică (îndeosebi problematica PCR de dinainte şi de după 1945 sau cea a epocii Ceauşescu), problema minoritară fiind în fond ignorată. Studiul lui Virgil ţârau, Problema naţională în politica Partidului Comunist Român în anii 1944-1946. Consideraţii preliminare (apărut în Analele din 1997 ale Institutului de Istorie din Cluj) poate fi considerat ca o rară excepţie. Dar concepţia studiului este bine reflectată însăşi de alegerea titlului: cercetarea „problemei naţionale(!)” în politica PCR…

3.     Conform recensămîntului din 1930, din totalul populaţiei erau, cu cifre rotunjite, 7% maghiari, 4-4% evrei respectiv germani, 3% ucrainieni, 2% bulgari.

4.     Menţionăm că, în epoca tratată de noi, Bucureştiul ducea adesea o politică diferită faţă de cîte o minoritate naţională în comparaţie cu celelalte. De exemplu, în timp ce pentru maghiari se înfiinţează o „regiune autonomă”, pe sîrbii şi croaţii din Banat îi deportează în Bărăgan. Sau, în timp ce în anii ’70, evreii şi germanii, fiind „răscumpăraţi”, pot părăsi — contra unei sume — ţara, cea mai mare parte a cererilor de „unificare a familiei” din partea maghiarilor este respinsă…

5.     Din „vorbele scăpate” de unii politicieni responsabili reiese că, dacă ar fi avut ocazia (adică, dacă Moscova ar fi încuviinţat aşa ceva, ca în cazul cehilor), nu s-ar fi dat înapoi nici de la deportarea colectivă a maghiarilor. (Vezi, de exemplu, interviul acordat de Ionel Pop, inspector al Ardealului de Nord, Curierului din Bucureşti din 20 octombrie 1944.)

6.  Cf. Fehér Könyv az 1944 őszi magyarellenes atrocitásokról. (Red.: Gáll Mária, Imreh Ferenc), Cluj, 1995 („Gărzile de voluntari” — formate din foştii membri ai Gărzilor de Fier, refugiaţi din Ardealul de Nord, indivizi cu antecedente penale, au acţionat independent unii de alţii, dar cu ştirea, ba chiar sprijinul conducerii militare române. Formaţia condusă de Gavril Olteanu — purtînd numele lui Iuliu Maniu — era compusă din circa 600 de persoane şi oficial vînau „partizani nazişti şi horthyşti.”)

7. Ministrul cu problemele minoritare, Gh.Vlădescu-Răcoasa a formulat această problemă pentru gazeta Tribuna Poporului în felul următor: „România nu se poate prezenta la tratativele viitoare de pace, cu minorităţi răzvrătite.”

8. Începînd din toamna anului 1944 nu mai putem vorbi de presă maghiară independentă. În toamna anului 1944 doar stînga maghiară (Uniunea Populară Maghiară condusă de comunişti, respectiv grupurile maghiare ale PCR şi PSDR) mai primeau aprobare pentru înfiinţarea de publicaţii. Atitudinea acestora era destul de lipsită de critică faţă de guvernul Groza, iar cînd gazeta clujeană social-democrată „Erdély” s-a încumetat uneori să fie mai critică, intervenea cenzura…

9. După părerea unor contemporani şi a unor istorici specializaţi în domeniu, problema frontierelor a fost decisă în favoarea României, deja în momentul eşuării „ieşirii” Budapestei din război, la 15 octombrie 1944. Parţial este adevărat, pentru că după această dată Uniunea Sovietică a fost ferm de partea Bucureştiului în privinţa litigiului de frontieră. Cu toate acestea, conducerea română — chiar şi o bună parte a opiniei publice româneşti! — s-a temut ca nu cumva, Consiliul Miniştrilor de Externe să accepte totuşi o oarecare corecţie a frontierelor în favoarea Ungariei. După părerea noastră, această teamă reală a fost unul dintre cei mai puternici factori de motivaţie în tratarea „problemei maghiare” în 1945-46.

10.     Magyar Országos Levéltár Jelenkori Gyűjtemény (Colecţia Contemporană a Arhivei Naţionale Ungare) (în continuare MOL), Külügyminisztérium Békeelőkészítő Osztály iratai (Documentele Departamentului de Pregătire a Păcii al Ministerului de Externe) (în continuare KüM BéO) în XIX.-J-l-a, cutia 63, piesa IV-150, 720/Bé.-1946.

11.     Este foarte caracteristică opinia din acea vreme, cum că: „În România atunci va fi democraţie cînd toţi maghiarii vor pleca în Ungaria şi toţi evreii în Palestina.”

12. Conform unei informări din toamna anului 1945, „la Cluj, în decursul unei singure luni, au fost colonizaţi 5.000 de studenţi, 8.000 de liceeni oi 3.000 de funcţionari universitari şi publici…” (Dacă la sfîrşitul lui 1944 la Cluj trăiau 10.000 de români, în urma românizării în 1948 trăiau deja 47.000 !) Raportul poate fi găsit la MOL, KüM BéO, XIX-J-l-a, cutia 63, IV142. 40.550/Bé.-1945.

13.    Dispoziţia nr. I/97/456/VIII. a Consiliului de Miniştri către Ministerul de Interne şi Ministerul pentru Problemele Minoritare dispunea ca toţi conducătorii organelor executive subordonate celor două instituţii „să expulseze toată naţionalitatea maghiară care trăieşte în prezent sub administraţie românească”. (Din fericire situaţia politică nu a făcut posibilă executarea ordinului…) MOL, KüM BéO, XIX-J-1-a, cutia 61, piesa IV-144, 54/res/Bé.-1945.

14.    Referitor la aceasta, vezi mai pe larg studiile noastre în Magyar Kisebbség nr. 4/1996 („Az 1945-ös erdélyi földreform a Groza-kormány kisebbségpolitikájának tükrében”), respectiv în Valóság nr.3/1998 („Az erdélyi magyar szövetkezetek sorsa a második világháború után”).

15.    MOL, KüM BéO, cutia 62, IV-146., 1107/Bé/1946.

16.    ªi profesorii Universităţii Bolyai ştiau ce rol important joacă universitatea maghiară în propaganda românească, ca atare erau pe drept revoltaţi de faptul că guvernul tergiversa plata celor 2 miliarde de lei necesare modificărilor… Mai pe larg, vezi: Erdély magyar egyeteme 1944-1949. Vol. II.) Sub red.: János Lázok — Gábor Vincze) Tg.Mures, 1998,139.

17.    Gh.Vlădescu-Răcoasa formula astfel: „Noţiunea de minoritar are un conţinut degradant, reflectă o stare de inferioritate. În România nici un cetăţean de naţionalitate maghiară, germană, bulgară, rutenă etc, nu poate fi în vreun sens minoritar. Poate fi doar pur şi simplu cetăţean, posesorul a tuturor astfel de drepturi şi îndatoriri pe care le aduce cu sine organizaţia statală a ţării. Maghiarii, bulgarii, germanii, etc. constituie minorităţi doar din punct de vedere statistic…” (România Liberă, 18 noiembrie 1944.)

18. Au mai existat şi exceptii. Publicistul tîrgumureşan Károly Vígh critica astfel statutul naţionalităţilor în numărul din 11 februarie 1945 din Szabad Szó: „Statutul desfiinţează atît în titlul său cît şi în text denumirea de minoritate. Dar oare schimbă aceasta ceva în situaţia de a fi minoritar? (…) Din Statutul Naţionalităţilor putem afla cine este minoritar. Cel care este minoritar chiar şi atunci cînd întîmplător este în majoritate numerică. Statutul român al «naţionalităţilor» legalizează această stare de minoritar.”

19.     Atribuţiunile „subministerului” erau următoarele: studierea „problemelor izvorîte din manifestările vitale” ale minorităţilor naţionale; soluţionarea acestor probleme conform principiilor Statutului Naţionalităţilor; verificarea şi supravegherea măsurilor referitoare la minorităţile naţionale. Cf: A nemzetiségi politika három éve a demokratikus Romániában. Bucureşti, 1948. Ediţia Ministerului Naţionalităţilor (sic!), 4.

20. Publicaţia propagandistică de mai sus îi descrie pe cei trei politicieni ca fiind cei care „au iniţiat, au dirijat şi supravegheat în mod consecvent garantarea practică a egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor.” Op.cit, 12.

21.     Süle, Andrea: A Román Kommunista Párt nemzetiségpolitikája a pártdokumentumok tükrében. In: Jelentések a határon túli magyar kisebbségek helyzetéről. Budapest, 1988. Medvetánc Könyvek, 139.

22. Bineînţeles, acesta din urmă nu era îndreptat împotriva minorităţii maghiare (sau germane), totuşi cele mai afectate au fost aceste două minorităţi, deoarece printre ele se găsea proporţia mai importantă a celor cu averi, cu capital privat mai însemnat.

23.Cîteva exemple de românizare a oraşelor: proporţia maghiarilor în populaţia Clujului în 1944 - 88%, în 1948 doar 58%; Tîrgu-Mureş în 1944 - 94%, în 1948 doar 74%; Oradea în 1941 - 92%, iar în 1948 doar 64%; Satu Mare în 1941 - 92%, iar în 1948 doar 66%. Sursa: Erdélyi településeink népessége nemzetiség szerint (1930-1992) Budapest, KSH 1996. (Calculul ne aparţine).

24.    În raportul ambasadorului ungar de la Bucureşti din 21 decembrie 1948 se poate citi că: „din partea română s-a lovit de un refuz categoric permisiunea intrării în România chiar şi a membrilor de familie şi a repatriaţilor”. (MOL, Román TÜK XIX-J-1-j, cutia 18, dosarul 16/b, 039-48.)

25.    Proiectul de Constituţie al Republicii Populare Române (Bucureşti, 1948), ediţia Frontului Democraţiei Populare, articolul 25.

26.    Népújság, 21 mai 1949.

27.    Romániai Magyar Szó, 15 decembrie 1948.

28.    A existat însă o diferenţă însemnată. În Constituţia din ’48 nu a existat o referire specială la limba procedurii juridice, în timp ce în cea din ’52 se precizează că limba acesteia este româna, dar în regiunile şi raioanele „în care locuiesc alte naţionalităţi decît cea română, este garantată” folosirea limbii materne a populaţiei respective. (Începînd cu sfîrşitul anilor ’50, începutul anilor ’60, utilizarea limbii naţionalităţilor în practica juridică s-a putut afirma din ce în ce mai puţin).

29. Mai pe larg, vezi studiul nostru: „Változás a Román Munkáspárt magyarságpolitikájában: a kolozsvári magyar nyelvű felsőoktatás felmorzsolása (1950-1959)” Korunk, nr.4/1997, 70-82.

30. Public, Gheorghiu-Dej a folosit pentru prima oară expresia de „minoritate naţională” la Congresul învăţătorilor din aprilie 1952. ªi în Constituţia din 1948 este folosită expresia de „naţionalităţi conlocuitoare”, în timp ce în cea din 1952 apare expresia de „minoritate naţională”.

31.  MOL Román TÜK, XIX-J-l-j, cutia 18., dosarul 16/b, 171/szig.biz./1952.

32. În toamna lui 1956 au fost desfiinţate toate (patru) liceele pedagogice, pînă atunci independente, pregătirea învăţătorilor maghiari continuînd doar în cinci secţii. Cf.: Învăţămîntul de toate gradele în limbile minorităţilor naţionale după limba de predare în anii şcolari 1955/56- 1958/59. Anuarul statistic al R.P.R., 1959, Bucureşti, 1959.              '

33.   MOL secţia documentelor MDP-MSZMP, documentele MSZMP KB Külpolitikai Osztály, 288. fond, 32/1959/5.ő.e.,80.

34.   MOL secţia documentelor MDP-MSZMP, 288. fond, 32/1958/8.ő.e., 213-218.

35.   Consecinţele pe termen lung ale politicii naţionaliste minoritare şi de învăţămînt pot fi revelate cu un deceniu şi jumătate mai tîrziu şi din datele recensămîntului din 1966: la fiecare o mie de cetăţeni români care au împlinit 12 ani reveneau 22 de licenţiaţi, în timp ce la cei maghiari reveneau doar 15.

36.   Este semnificativ totodată faptul că în cartea lui Constantin C. Giurescu: „Erdély a román nép történelmében” (Ardealul în istoria poporului român), apărută la Editura Meridiane în 1968 şi în limba maghiară, toponimicele ardelene figurează numai în limba română...

37.   MOL Román TÜK, XIX-J-1-j, cutia 18., dosarul 16/b, f.nr.

38. MOL secţia documentelor MDP-MSZMP, 288. fond, 32/1965/22.ő.e.,19.

39.   MOL Román TÜK, XIX-J-1-j, cutia 18., dosarul 16/b, 004538/1967.

40.   Mai pe larg, vezi: Gagyi József: Az új elit a Székelyföldön. Hargita megyei változások 1968 után. (Noua elită în ţara Secuilor. Schimbări în judeţul Harghita după 1968), Társadalmi Szemle, 4/1997 şi Szabó Katalin: Megyecsinálók (Făcătorii de judeţ) Székelyföld, februarie 1998.

41.   MOL Román TÜK, XIX-J-1-j, cutia 18., dosarul 16/b, 00569/10.

42.   Románia a szocialista építés kiteljesedése útján (România pe calea desăvîrşirii construcţiei socialiste), Bucureşti, Editura Politică, 1969, 634.

43.   Nicolae Ceauşescu: Beszéd a Magyar Nemzetiségű Dolgozók Országos Tanácsának plenáris ülésén, 1971. március 12. (Cuvîntare la plenara Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară, 12 martie 1971), Bucureşti, Editura Politică, 1971, 21 şi 25.

44.În toamna anului 1971 — după mărturia publicaţiilor maghiare — din presa maghiară din România „au dispărut” cca. 20-25 de denumiri de localităţi în limba maghiară. A fost interzisă folosirea unor denumiri de localităţi ca Aranyosgyéres-Cîmpia Turzii, DicsőszentmártonTîrnăveni, Marosvécs-Brîncoveneşti, Tordaszentlászló-Săvădisla etc. După unele presupuneri, prin aceasta vroiau să obişnuiască treptat cititorul maghiar cu folosirea exclusivă a denumirilor româneşti...

45.    Nicolae Ceauşescu: Beszéd a magyar és német nemzetiségű dolgozók tanácsainak együttes ülésén, 1974. április 5., (Cuvîntare la întrunirea comună a consiliilor oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi germană, 5 aprilie 1974), Bucureşti, Editura Politică, 1974. 12-14.

46. Singura excepţie poate fi considerată a fi fost Ion Vinţe/Vincze János, care, în ciuda originii sale maghiare, a parcurs o carieră impresionantă: înainte de 1944 este secretarul pe judeţul Braşov al Partidului Comunist din ilegalitate, în 1947-48, ambasador în Ungaria, apoi ocupă mai multe posturi ministeriale, în anii ’50 este general maior în Securitate, între 1960-69 este membru în cercul restrîns al colegiului de partid, pînă în anii ’80 este consilierul numărul unu al lui Ceauşescu în problema naţionalităţilor, ca să-şi încheie cariera activă în calitate de vicepreşedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară...

47.    Előre, 8 iulie 1971.

48.    Előre, 13 iulie 1971.

49.    Această sintagmă fusese repetată apoi tot mai des, adăugîndu-i-se şi sintagma „apropierii” care — deşi atunci nu a sărit în ochi, probabil, nimănui — nu era decît varianta eufemistică a asimilării forţate, atîta timp cît „apropierea” era imaginată doar ca proces unilateral: adică minorităţile „apropiindu-se” sînt asimilate de poporul majoritar.

50.    A Román Kommunista Párt Országos Konferenciája 1972. július 19-21. (Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972), Bucureşti, 1972, Editura Politică, 12.

51. Din anii şaptezeci mai cunoaştem cazuri cînd datorită rezistenţei părinţilor s-a reuşit salvarea unor clase maghiare. În teroarea anilor optzeci, astfel de acţiuni de rezistenţă puteau avea loc doar în cazuri rarissime.

52.    Cazuri de repartiţie în masă a absolvenţilor maghiari în zone pur româneşti existaseră încă de la începutul anilor şaptezeci. De exemplu, marea majoritate a absolvenţilor secţiilor maghiare de matematică, fizică şi chimie ale Institutului Pedagogice din Tîrgu-Mureş din anul universitar 197172 au fost repartizaţi în Regat.

53.    Între anii 1972-1977, 40% dintre absolvenţii maghiari ai Institutului Medico-Farmaceutic din Tîrgu-Mureş au fost repartizaţi în judeţele moldovene Bacău, Neamţ şi Botoşani. Sursa: A marosvásárhelyi orvosi és gyógyszerészképzés 50 éve (50 de ani de învăţămînt medical şi farmaceutic la Tîrgu-Mureş), Budapesta, Fundaţia Teleki László, f.an, 301.

54.    Románia Szocialista Köztársaság magyar és német nemzetiségű dolgozói tanácsainak plénumai 1978 március 13-14. (Plenarele consiliilor oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi germană ale Republicii Socialiste România, 13-14 martie 1978), Bucureşti, 1978. Editura Politică, 19.

55. Magyar Bálint: Hipotézisek a második világháborút követő román és bulgár gazdaságfejlődés összehasonlító tanulmányozásához (Ipoteze referitoare la studiul comparativ al dezvoltării economice postbelice a României şi Bulgariei), MTA Világgazdasági Kutató Intézete, ianuarie 1980, manuscris dactilografiat, 92. (În proprietatea autorului).

56.    Acuzaţia, în 1952, împotriva lui Vasile Luca/Luka László (unul dintre oamenii forte ai conducerii de partid, pînă la arestarea sa), secui de origine, era că se împotrivise colectivizării zonei cu relief deluros a Secuimii.

57.    În timp ce între 1956 şi 1977 la Miercurea Ciuc sau Sfîntu Gheorghe scăzuse proporţia populaţiei maghiare, la Sighişoara a crescut de la 14% la 18%, în cifre absolute s-a dublat chiar (de la 2900 la 5900). Sursa: Az erdélyi települések népessége nemzetiség szerint (1930-1992), (Populaţia localităţilor ardelene după naţionalitate), Budapesta, KSH, 1996.

58.    În privinţa românizării oraşelor mai mari din Ardealul de Nord iată cîteva exemple: proporţia populaţiei maghiare la Cluj în 1956 era de 47%, în 1966 de 41%, iar în 1977 doar de 32%; la Tîrgu-Mureş, în 1956 (pe vremea Regiunii Autonome Maghiare!) de 74%, în 1966 de 70%, iar în 1977 doar de 63%; la Oradea, în 1956 de 51%, în 1977 doar de 44%; la Satu Mare, în 1956 de 60%, în 1966 de 49%, iar în 1977 de 46%. Sursa: Az erdélyi települések népessége nemzetiség szerint (1930-1992), (Populaţia localităţilor ardelene după naţionalitate), Budapesta, KSH, 1996.

59.    Vezi: Vécsei Károly: A migráció és urbanizáció egyes vonatkozásai Romániában. (Unele aspecte ale migraţiei şi urbanizării în România), Tîrgu-Mureş, 1994ţ, manuscris dactilografiat, JATE Társadalomelméleti és Kortörténeti Gyűjtemény (în Colecţia de istorie şi teorie socială a Universităţii József Attila din Seghedin), 3892.

60.    Comportamentul de după ’89 al românilor stabiliţi în judeţele Harghita şi Covasna este analizat de Táncos Vilmos: A székelyföldi románok politikai magatartása (Comportamentul politic al românilor din Secuime), Miercurea Ciuc, 1992, manuscris dactilografiat (în proprietatea autorului), respectiv, Kettős hatalmi szerkezet a Székelyföldön (Dublă structură de putere în Secuime), Magyar Kisebbség, 2/1998.

61.    Trebuie să remarcăm faptul că, deşi măsurile antiminoritare loveau — chiar dacă în proporţii diferite — toate minorităţile naţionale, ţinta predilectă a propagandei şovine (exceptînd unele ieşiri antisemite periodice) era minoritatea maghiară.

62.    Vezi, de exemplu, Nicolae Ceauşescu: A nemzeti [sic!] kérdés megoldása Romániában in Románia elnöke társadalompolitikai gondolkodásából. (Rezolvarea problemei naţionale în România, in Din gîndirea social-politică a preşedintelui României), Bucureşti, Editura Politică,

1979. 63. Előre, 5 mai 1975.

64.    Un HCM din decembrie 1971 prevedea obligativitatea raportării detaliate a convorbirilor cu cetăţenii străini. Această reglementare atingea din nou în primul rînd minorităţile.

65.    Raportul nr.13/1983 a Erdélyi Magyar Hírügynökség (Agenţia Maghiară de ªtiri din Transilvania) (în proprietatea autorului).

66.    Bacon Walter: Romania: Neo-Stalinism is Search of Legitimacy. Current History, 1081.,vol. 80., nr.465.,170.

67.    Este demn de atenţie că, atunci cînd în conformitate cu Decretul-Lege din 1 noiembrie 1982 al Consiliului de Stat, care prevedea plata în valută a cheltuielilor de studii a persoanelor care doreau să emigreze (ceea ce, din partea celor care doreau să emigreze în Ungaria, era de presupus că nu putea fi înfăptuit), la protestele SUA, respectiv ameninţarea cu retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate, decretul a fost retras pe tăcute. La acea oră, Bucureştiul lua încă în considerare avertismentele Washingtonului, peste un an-doi, însă, nici că-i mai păsa...

68.    Asupra politicii de asimilare a minorităţilor, atenţia opiniei publice fusese atrasă, pe de o parte, de documentele transmise în Occident de Károly Király, Pál Takács şi György Lázár (pseudonimele lui Sándor Tóth şi Zádor Tordai), pe de altă parte, de revista samizdat Ellenpontok, redactorii acesteia au reuşit să transmită Conferinţei de la Madrid chiar şi un proiect de program referitor la problema minorităţilor din România.

69.    Pacepa, Ion Mihai: Vörös Horizontok. Egy kémfőnök vallomásai. (Orizonturi roşii), Washington, Regnery Gateway, 1987, 123.

70. Între anii 1977-1992, proporţia populaţiei maghiare în cîteva oraşe ardelene a evoluat astfel: la Cluj, populaţia maghiară scade de la 33% la 23%; la Tîrgu-Mureş, de la 63% la 51%; la Oradea, de la 44% la 33%; la Sf. Gheorghe, de la 83% la 75%; la Covasna, de la 74% la 67%. (În acest interval nu s-a schimbat proporţia populaţiei maghiare la Miercurea Ciuc şi la Odorheiu Secuiesc. Singura localitate mai mare din România unde proporţia maghiarilor a crescut, atît în procente cît şi în cifre absolute, este Careiul: între 1977-92 a crescut de la 44% la 53%, respectiv de la 10,5 mii la 14 mii.) Sursa: Az erdélyi települések népessége nemzetiség szerint 1930-1992. Budapest, KSH 1996.

71. Rapoartele din 1988, 1989 ale Erdélyi Magyar Hírügynökség (Agenţia Maghiară de ªtiri din Transilvania) se refera chiar şi la mai multe cazuri.

72.     Rapoartele nr.49/1988 şi 72/1988 ale Erdélyi Magyar Hírügynökség.

73.     Este caracteristic pentru cinismul puterii modalitatea prin care încerca să mascheze adevăratele sale intenţii. În data de 12 iulie 1988, la Cluj, inspectoarea Maria Răduţiu declara cu cinism în faţa directorilor de şcoală convocaţi la inspectoratul judeţean ca scopul transferării este: „de a-i face pe tineri să-şi cunoască mai bine ţara, oltenii, moldovenii să cunoască Ardealul, iar ardelenii să cunoască Oltenia, Moldova.” Határ/Idő/Napló Erdélyi Figyelő, Nr.2/1988.

74.     Pascu aţîţa împotriva maghiarilor, deja din toamna anului 1944: „...s-a dovedit că, la unguri barbaria aceasta este o boală cronică, nevindecabilă şi de aceea trebuie distrus întreg organismul în care s-a încuibărit pentru a i se pierde sămînţa”. România Nouă, 26 septembrie 1944.

75.      După apariţia cărţii lui Lăncrănjan, 36 de scriitori maghiari au protestat împotriva publicării acestei opere fascistoide. Aceasta a fost cea mai largă acţiune de solidaritate în viaţa spirituală maghiară de dinainte de 1989.

76.  Cantitatea impresionantă a articolelor apărute în 1985-86 reiese şi din faptul că ele au umplut un tom voluminos separat, reeditat şi în limba română (şi în limbi occidentale). Vezi: Pascu, Ştefan - Ştefănescu, Ştefan, coord.: Jocul periculos al falsificării istoriei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

77.  Citat de Szűcs Pál: Bukaresti napló 1985-1990. (Jurnal bucureştean 1985-1990), Budapesta, 1998, Ed. Osiris, 45.

78.      Printre lucrări au existat şi unele care deşi au fost traduse în limba maghiară şi au fost tipărite, din cauze pînă acum necunoscute, nu au ajuns în librării. Astfel: Mircea Păcurariu: A magyar államnak az erdélyi román egyházzal szembeni politikája a dualizmus korában 1867-1918; (Politica statului ungar faţă de biserica română din Ardeal în perioada dualismului 1867-1918); Mihai Fătu: Az ország észak-nyugati részének román egyháza a horthysta megszállás alatt 1940-1944; (Biserica româna din nord-vestul ţării în perioada ocupaţiei horthyste 1940-1944); precum şi Nicolae Corneanu: A román egyház az ország észak-nyugati részén a horthysta üldöztetés idején (Biserica româna din nord-vestul ţării în timpul persecuţiilor horthyste). Este de remarcat faptul că toate cele trei lucrări au fost publicate de Editura Institutului Biblic şi Misionar al Bisericii Ortodoxe Române.

79.  În 1983-1984, au fost îndepărtaţi şi cei mai mulţi dintre puţinii conducători economici şi politici care mai rămăseseră în funcţii. De exemplu, în toamna lui 1983, a fost schimbată conducerea, pînă atunci în majoritate maghiară, a fabricii de tractoare din Miercurea Ciuc, iar un an mai tîrziu, primul secretar al judeţului Harghita, József Szász — aplicîndu-i-se principiul „rotaţiei de cadre” — a fost transferat la Turnu Severin. După aceasta, a rămas doar un singur secretar judeţean de origine maghiară în Ardeal, István Rab, la Sf. Gheorghe. În 1984, sub pretextul exploziei de la statuia lui Mihai Viteazul din Sf.Gheorghe, au fost demişi şi ofiţerii de miliţie de naţionalitate maghiară.

80.  Între 1978 şi 1989, 65% dintre studenţii maghiari ai Institutului Medico-Farmaceutic din Tîrgu-Mureş proveneau din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, însă doar 29% din totalitatea absolvenţilor maghiari fuseseră repartizaţi în aceste jude ój, 30% fiind repartizat în judeţele din Moldova şi Regat. Sursa: A marosvásárhelyi orvosi és gygyszerészképzés 50 éve. (50 de ani de învăţămînt medical şi farmaceutic la Tîrgu-Mureş), Budapesta, Fundaţia Teleki László, f.an,309.

81.  Szűcs, Op.cit.,238 oritate naţională la „români de naţionalitate maghiară”

82. Elore, din 28 decembrie 1984 („Raport despre sarcinile Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiara în lumina directivelor celui de-al XIII. Congres al Partidului”.) Menţionăm că şi altă dată s-a mai întîmplat ca minoritatea maghiară să fie declarată — în conformitate cu principiul statului-naţiune — români vorbitori de limbă maghiară. De exemplu, în anii ’70, în mica enciclopedie apărută la Editura Albatros, scriitorii ardeleni maghiari sînt prezentaţi drept „scriitori români vorbitori ai dialectului maghiar…”

83. Bíró, 154.

84.     Vezi raportul nr.60/1987 a Erdélyi Magyar Hírügynökség (Agenţia Maghiară de ştiri din Transilvania). ( De altfel, în a doua jumătate a anilor ’80, minorităţile naţionale au fost eliminate integral şi din materialele muzeelor orăşeneşti. Potrivit mai multor relatări, o parte a documentelor diferitelor colecţii de arhivă referitoare la maghiari şi evrei a fost distrusă.

85.     La mijlocul anilor ’80 autorităţile maghiare au permis cetăţenilor români sosiţi în Ungaria să călătorească mai departe în Austria. (Unde puteau primi azil politic). După estimarea lui AraKovács Attila, între iunie 1985 şi iulie 1987, circa 20.000 de cetăţeni au emigrat în Austria prin Ungaria, cea mai mare parte fiind de na á ionalitate maghiară.

86.     [Pál Bodor] Háttérvázlat Romniáról (Schiţă de fundal despre România), New York München, 1986. Ediţia Amerikai Erdélyi Szövetség şi Nemzetőr, 13.

Traducere de Elek Szokoly

*

Gábor VINCZE (n. 1962), absolvent al Universităţii de Ştiinţe József Attila, facultatea de istorie, cercetător al situaţiei minorităţii maghiare din România, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, membru în bordul editorial al revistei Magyar Kisebbség Nemzetpolitikai Szemle.