Sancţionarea tuturor formelor de
discriminare

István Haller

În România ultimilor zece ani au fost adoptate unele măsuri speciale pentru protecţia minorităţilor naţionale, cum ar fi spre exemplu asigurarea reprezentării în Parlament. Aceşti paşi au fost deosebit de pozitiv apreciaţi de către comunitatea internaţională. În acelaşi timp însă nu s-au luat măsurile necesare într-una din problemele de fond, cea a non-discriminării.

Conform Constituţiei României, cetăţenii sînt egali doar „în faţa legii şi a autorităţilor publice” (art. 16)¹. Prin urmare, Codul penal, la art. 247, prevede: „îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului dreptului vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani” (s.n.). Încălcarea principiului de egalitate şi de nediscriminare de către o persoană care nu este funcţionar public nu se consideră, nici conform Consituţiei, nici conform Codului penal, faptă ilicită.

Declaraţia universală a drepturilor omului, la art. 7 formulează, în mod semnificativ, diferit: „Toţi oamenii sînt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.” Se subînţelege din această formulare necesitatea unei legislaţii care protejează împotriva oricărei discriminări. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială² prevede expres: „fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă împrejurările o cer, prin măsuri legislative, să interzică discriminarea rasială3 practicată de persoane, de grupuri sau de organizaţii şi să-i pună capăt” (art. 2, lit. d).

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale⁴, prin art. 14, interzice discriminarea⁵, dar acest articol nu poate fi invocat decît împreună cu un alt articol, satisfăcînd astfel condiţia lezării unui drept recunoscut de CEDO. Protocolul nr. 12 aduce o modificare semnificativă faţă de această practică. Art. 1, alin. 1 se referă la respectarea oricărui drept prevăzut de legislaţia internă a statelor semnatare, fără nici o discriminare, indiferent dacă dreptul este sau nu prevăzut în CEDO şi indiferent dacă cel care ar comite discriminarea este sau nu o autoritate publică. Alineatul 2 interzice în mod expres discriminarea din partea autorităţilor publice.

CEDO, ca şi alte tratate internaţionale în domeniu, pornind de la filosofia drepturilor omului, ocroteşte individul în faţa autorităţilor. Comiterea unei discriminări din partea unei persoane fizice nu înseamnă o încălcare a drepturilor omului în acest sens, dar statul, prin legi, este obligat să asigure ca astfel de evenimente să nu aibă loc, iar dacă au loc, să fie pedepsite. Inexistenţa unei astfel de legi poate fi considerată încălcarea art. 1, alin 1. al Protocolului nr. 12.⁶

Este remarcabil şi planul de activitate al Uniunii Europene în domeniul combaterii discriminării pentru perioada 2001-2006⁷, care specifică: „legislaţia [împotriva discriminării] este o componentă cheie a strategiei, dar nu şi singura”. Strategia prevede atît studiul problematicii discriminării, colaborarea internaţională pentru combaterea acestui fenomen, cît şi monitorizarea şi evaluarea permanentă a programului, deschis nu numai statelor membre dar şi celor în curs de integrare. Prin urmare, măsurile efective de combatere a discriminării în statele candidate la aderare vor fi urmărite consecvent.

România a fost criticată la foruri internaţionale în repetate rînduri pentru lipsa unei legislaţii care să prevină şi să sancţioneze discriminarea⁸. Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, adoptată, la 30 de ani de la aderarea la Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, soluţionează această problemă.

În Capitolul I, Ordonanţa stabileşte principiile şi definiţiile care dau cadrul de aplicabilitate. Elementele cele mai semnificative sînt:

•  clarificarea sferei persoanelor care au obligaţia de a respecta legea, incluzînd şi persoanele fizice;

•  definirea discriminării, exceptînd măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate⁹;

•  antrenarea răspunderii contravenţionale a persoanei care încalcă legea, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

La o întîlnire cu lideri ai comunităţii de romi, s-a pus în discuţie dacă răspunderea contravenţională este în măsură să protejeze împotriva discriminării, sau ar fi nevoie de răspundere penală. Avînd în vedere faptul că funcţionarul public răspunde penal, iar documentele internaţionale, inclusiv Protocolul nr. 12, fac o distincţie evidentă între discriminarea comisă de persoane private şi cele comise de autorităţi, prevederea Ordonanţei este corespunzătoare (mai ales că s-a întrodus şi o a treia categorie în Ordonanţă, cea a persoanelor juridice, care, aplicînd discriminări, îşi pot pierde autorizaţia de funcţionare). Dintr-un alt punct de vedere, se cere ca anumite fapte, cum ar fi insulta şi calomnia, incluse în Codul penal, să intre sub incidenţa răspunderii contravenţionale; în aceste circumstanţe nu se explică aplicarea pedepsei penale pentru discriminarea comisă de persoane private.

Capitolul III conţine cîteva elemente deosebit de importante:

• constituirea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării¹⁰, care să constate şi să sancţioneze discriminarea;

• posibilitatea de a acţiona în justiţie, cerînd despăgubiri, împotriva persoanelor care aplică discriminări¹¹;

• recunoaşterea calităţii procesuale active a organizaţiilor neguvernamentale¹² care au ca scop protecţia drepturilor omului, chiar dacă ele nu sînt victime ale discriminării.

Un singur aspect negativ cu privire la Ordonanţa nr. 137/2000: conform dispoziţiilor finale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării trebuia să se constituie în termen de 60 de zile de la data publicării Ordonanţei în Monitorul oficial, adică cel tîrziu la 1 noiembrie 2000. Ceea ce nu s-a întîmplat, pornindu-se cu stîngul în respectarea acestei norme juridice. □

NOTE

1. Similar, la art. 6 alin. 2, numai măsurile luate de stat trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare

2.    Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965, iar România a aderat la ea prin Decretul nr. 345 din 14 iulie 1970.

3.    Conform art. 1 al Convenţiei, „expresia «discriminare rasială» are în vedere orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică”.

4.    Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cunoscută şi sub titlul de Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO), adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul oficial nr. 135 din 31 mai 1994.

5.    Textual: „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

6.    Este interesant cum formulează Comentariile asupra dispoziţiilor protocolului, afirmînd iniţial la pct. 25 că articolul 1 „nu are intenţia să impună Părţilor obligaţia generală pozitivă de a lua măsuri de evitare sau remediere a tuturor cazurilor de discriminare în relaţiile dintre particulari”, dar pe urmă revenind şi considerînd că „în ce priveşte, în special, relaţiile între particulari, absenţa protecţiei împotriva discriminării în aceste relaţii ar putea fi atît de netă şi de gravă încît să angajeze în mod clar responsabilitatea statului” (pct. 26). Astfel se face o distincţie dintre situaţia lipsei totale a unei legislaţii care să pedepsească discriminarea şi situaţia existenţei unei legi, dar care nu are în vedere toate aspectele discriminării.

7.    Documentul cu numărul 599PC0567.

8.    Semnatarul prezentului studiu şi-a exprimat în mod constant părerea conform căreia în România este necesară o lege care pedepseşte discriminarea şi în relaţiile dintre particulari, propunînd Grupului de lucru ONU pentru minorităţi, în 1998 şi 1999, să urmărească acest aspect. Ordonanţa 137/2000 este rezultatul şi al lobby-ului susţinut de societatea civilă.

9. Constituţia României nu face o distincţie evidentă între discriminare şi măsuri pozitive, ci din contră, permite interpretări prin care pare să protejeze majoritatea de minorităţi: „măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”. Pe baza acestui articol, formulat inadecvat, au fost atacate spre exemplu, ca fiind neconsituţionale, măsuri pozitive prin care s-au alocat locuri studenţilor maghiari şi romi la diferite facultăţi. Formularea din Ordonanţă are ca punct de pornire Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.

10.    Activitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării poate fi comparată oarecum cu cea a Oficiilor pentru Protecţia Consumatorilor care, în situaţiile în care constată abateri, aplică amenzi. Astfel poate verifica respectarea drepturilor consumatorilor din proprie iniţiativă sau pe baza sesizărilor primite.

11.    Acest aspect e foarte important, pentru că astfel persoana discriminată nu depinde în exclusivitate de activitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ci poate acţiona, în mod direct, în justiţie, cerînd plata daunelor rezultate din discriminare.

12.    Această Ordonanţă este singura normă juridică care are o astfel de prevedere. A fost nevoie de includerea acestei dispoziţii datorită faptului că în majoritatea cazurilor persoanele discriminate ori s-au obişnuit cu acest tratament, ori nu au curajul, perseverenţa sau priceperea de a se prezenta în faţa instanţei.

*

István HALLER (n. 1962) a absolvit Facultatea de Geologie din Cluj. După 1990 a fost reporter şi redactor la mai multe reviste (Erdélyi Figyelő, Gazeta de Mureş etc). Din 1993 este coordonatorul Biroului pentru Drepturile Omului din cadrul Ligii Pro Europa. A publicat studii şi articole în reviste din România, Ungaria şi Germania (Revista 22, Beszélő, Korunk).