Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL I. 1995, nr. 2 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 

 

Un naţionalism „bun”, un naţionalism „rău”?

 

Andrei Roth: Mă onorează faptul că genericul acestei întîlniri este calchiat după titlul unui articol de-al meu, apărut în Polis nr. 2, iar ideea pe care am dezvol- tat-o acolo şi care, ştiu bine, nu întruneşte sufragii majoritare, este că nu există un naţionalism „bun”, că naţionalismul, prin definiţie, nu poate fi bun. Şi am propus o distincţie, şi terminologică, şi conceptuală. Conştiinţa identităţii naţionale este evi- dent întotdeauna legitimă, peste ea nu se poate trece şi în afara ei, într-adevăr, nu poţi fi nici european, nici uman în genere, pentru că omul aparţine neapărat unei etnii, unei naţiuni şi trebuie să-şi conştientizeze această apartenenţă şi s-o poarte cu demnitate. Contraargumentul care se vehiculează de regulă la ideea mea este că trebuie să fii naţionalist pentru că aparţii unei naţiuni pe care trebuie s-o aperi, cu care trebuie să fii solidar, pentru care şi numai în cadrul culturii căreia trebuie şi poţi să creezi. Contraargumentul în sine este pertinent, conştiinţa specificităţii unei naţiuni sau a unei etnii, conştiinţa necesităţii de a spori, a păstra valorile acesteia, de autoconservare şi de autorealizare a propriei identităţi a fiecărui individ şi a fiecărei etnii este perfect justificată. Dar chestiunea apare mai întîi ca o problemă de terminologie, iar terminologia este convenţională. Dacă prin naţionalism moderat se înţelege doar conştiinţa identităţii naţionale şi dacă această conştiinţă nu este încărcată de conotaţii negative în raportarea la alte etnii, atunci totul este în regulă. Însă în discursul ideologic şi politic curent, în mod inevitabil naţionalismul este încărcat de conotaţii negative, de aceea propun o altă convenţie, spre distincţia terminologică şi conceptuală între conştiinţa identităţii naţionale şi naţionalism.

Chestiunea devine mai clară dacă încercăm să stabilim o linie de demarcaţie între naţionalismul moderat, benefic, şi cel extremist, malefic. În practică reprezentanţii tuturor naţionalismelor, fără excepţie, folosesc un criteriu pe cît de facil pe atît de nociv, declarînd propriul naţionalism drept bun şi naţionalismul sau naţionalismele adverse, ca rele. În opinia mea naţionalismul se defineşte conceptual printr-o seamă de note cum sunt: etnocentrismul, xenofobia, tendinţa etnocratică, precum şi prin generalizarea ilicită a unor trăsături de mentalitate şi spiritualitate, reţinîndu-se în primul rînd trăsături pozitive cînd este vorba de propria naţionalitate şi preponderent trăsături negative cînd este vorba de naţiuni sau naţionalităţi adverse. De asemenea naţionalismul se distinge întotdeauna prin logica dublă, prin aplicarea unor măsuri pentru judecarea propriilor trăsături şi propriei spiritualităţi şi a altora pentru judecarea trăsăturilor şi spiritualităţii adverse. Cred că elementele acestor note se regăsesc în orice naţionalism.

Sigur că există deosebiri graduale în ceea ce priveşte nocivitatea socială, dar cred de asemenea că nici naţionalismul moderat nu este lipsit de nocivitate, şi cu atît mai nocivă este alianţa tacită sau făţişă a celor două.

Aş mai spune că naţionalismul se justifică de regulă ca reacţie de apărare faţă de naţionalismul advers. Promovarea avantajului propriei etnii în relaţiile acesteia cu alta este considerată de regulă firească şi normală, oarecum inerentă naturii umane. Se uită însă un fapt elementar şi de bun simţ, anume că într-o relaţie dată dintre doi parteneri, avantajarea unuia dintre parteneri este eo ipso dezavantajarea celuilalt. De-aici urmează că naţionalismul manifestat în orice parte şi în orice doză provoacă naţionalismul advers. Naţionalismele se potenţează reciproc, deşi fiecare se legitimează prin nevoia de autoapărare.

Gabriel Andreescu: Pentru mine naţionalismul este o construcţie slab împlinită conceptual. Într-un fel, el are mai mult o dimensiune empirică. Din cauza aceasta aş face referire mai mult la discursul naţionalist sau la comportamentul naţionalist. Pe de altă parte naţionalismul face parte dintr-un ansamblu conceptual ale cărui componente se sprijină reciproc. Foarte apropiate de naţionalism sînt două concepte: unul ar fi „identitatea naţională” sau „spiritul naţional” (cărora le corespunde un accent de ordin cultural al problematicii naţionalismului). Dl. Alexandru Paleologu scrie cu acest accent, cred că şi dl. Szokoly Elek, dl. Varujan Vosganian, dumnealor sînt — în abordarea naţionalismului — interesaţi mai mult de aceste nuanţe de natură culturală. Există un alt tip de accent, cel axiologic şi cred că în planul acesta conceptul cel mai apropiat este „patriotismul”. Atît identitatea naţională, cît şi spiritul naţional îmi par mult mai precise din punct de vedere conceptual decît naţionalismul — şi acelaşi lucru îl pot spune despre patriotism. Cred că cel care a elaborat cel mai mult în această direcţie este Horia Patapievici. Există de asemenea o apropiere de naţionalism din punct de vedere pragmatic, iar conceptul răspunzător este acela de „interes naţional”. În acesta zonă au scris Andrei Cornea, de asemenea dl. Pavel Câmpeanu. Pentru mine acesta este conceptul cel mai uşor de abordat: a vorbi în termeni de interes naţional mi se pare că ne aşează din punct de vedere conceptual şi practic pe un teren mult mai ferm.

H.-R. Patapievici: Naţionaliştii, prin discursul lor invocă, de regulă, nişte valori care definesc identitatea naţională, definesc axiologic prezenţa acestei identităţi în lume şi, sub raportul acţiunii, constituie cîteva paradigme de comportament care sînt categorisite drept patriotice. Dar exemplele, caracterizarea axiologică, valorizarea lor — toate vin din trecut. După părerea mea naţionalismul este constrîns la o retorică paseistă datorită faptului că atunci cînd este să-şi găsească identitatea la care se referă o găseşte întrupată într-una din imaginile trecutului. Şi-atunci el ajunge la un soi de paradox potrivit căruia trebuie să stabilească unde anume substanţa identitară este mai bine distribuită. E nevoit să spună că e în trecut şi alege exemple ale trecutului. Din cauza aceasta tipul de Pantheon-operetă pe care Ceauşescu l-a propus în cazul vulgatei naţionale (domnitori, voievozi cu V mare, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau înaintemergători, români autentici, precum Burebista sau Decebal) conduce neapărat la caricaturizare, la întruparea în figuri de retorică proastă a identităţii naţionale.

Potrivit invocaţiei celebre a lui Eminescu, la un trecut mare, rezultă întotdeauna un viitor mare. Dar ei nu spun nimic de prezent. Ori, carenţa fundamentală a discursului naţionalist este că pe măsură ce este constrîns de discursul de natură identitară să se refere la trecut, are o tot mai slabă percepţie faţă de valorile prezentului. Am scris cîndva un articol care se chema „Valoarea naţională a prezentului”. Dacă e să căutăm în Ştefan cel Mare sau în alte figuri istorice un model notabil de întrupare a identităţii naţionale, trebuie să avem neapărat în vedere că ei au trăit într-un prezent, pentru care au construit, printr-o politică anume, printr-un tip de acţiune şi prin referirea la anumite valori, un model de creaţie prezentă.

Prin urmare, chestiunea pentru noi — şi acesta este un argument pe care îl aduc tipului de discurs naţionalist — este că nu trebuie să stabilim criteriile acţiunii sau criteriile identităţii prin acest recurs obsesiv la trecut, ci trebuie să reconferim demnitate prezenţei noastre actuale în lume şi cred că în felul acesta ne punem mai exact, din punct de vedere axiologic, în raport cu alţii, alături de care sîntem actori în lume şi sîntem părtaşi la atingerea unor scopuri pe care le definim ca fiind interesele noastre.

Al doilea argument care poate fi adus împotriva discursului naţionalist este că iubirea de patrie nu trebuie transformată într-o mistică, adică ceea ce avem în comerţul nostru cu divinitatea sau cu biserica nu trebuie transferat asupra altor tipuri de comportament. Transformarea patriotismului într-o mistică dă naţionalismul şi acesta duce la conotare axiologică negativă în raport cu partenerii noştri de acţiune pe scena istoriei.

Varujan Vosganian: Am vorbit adesea în aceşti ani de cînd reprezint, într-un fel sau altul, o parte a minorităţilor naţionale din România, de o încercare de clarificare a acestor termeni. Conceptul de „naţionalism” mi se pare însă condamnat la o oarecare neclaritate terminologică. Noi ne-am lovit de această dualitate ideologică între popor şi naţiune, între nation-culturelle şi État-na- tion. Ele nu sînt numai dezbateri între jurişti sau între sociologi, ele sînt dezbateri politice acute, pentru că, de pildă, poziţia minorităţii maghiare se poate judeca într-un anumit fel prin prisma lui „nation-culturelle” şi a iluminismului central- european, şi altfel se judecă prin prisma doctrinei franceze, reluate de Stalin, a „statului-naţiune”. Şi pentru că aceste lucruri nu sînt clarificate, consecinţa, pe care o dau de astă dată ca matematician, este condamnarea la neclaritate din cauză că baza pe care ele trebuiau s-o descrie şi-a pierdut de mult puritatea. Şi conceptul de naţionalism nu se regăseşte la nivelul realităţii, nu poate fi preluat, dogmatizat, purificat, dihotomizat faţă de alte concepte, la nivelul gîndirii. Din acest punct de vedere este foarte greu să argumentezi existenţa unui „naţionalism bun”.

Există totuşi sentimentul naţional cu o anumită prelungire obscură în naţionalism. În Europa există simultan o mişcare centrifugă şi o mişcare centripetă. De pildă, organizarea de tip european este centrifugă, ei i se opune însă un sentiment naţional, o mişcare centripetă. Omenirea a avut întotdeauna sentimentul unei comunicări stabile. Pe baza acesteia se construieşte sentimentul naţional şi sentimentul naţionalist. Eu nu cred că pentru a fi naţional trebuie să negi sau să diminuezi respectul faţă de altă naţiune. Eu sînt armean. Biserica, literatura, istoria armeană au fost obiectul unei comunicări stabile care a necesitat o anume acuitate în surplus faţă de valorile istorice armeneşti. Acest punct de vedere nu trebuie considerat un îndemn naţionalist ferm. Dar cred că sentimentul comunicării stabile între oameni care au aceeaşi cultură, aceeaşi limbă, creează nişte punţi suplimentare, care bineînţeles că îi individualizează într-un anumit fel. Ceea ce face ca naţionalul să se transforme în naţionalism este folosirea sentimentului naţional ca atu politic. Naţionalul devine malefic în clipa în care se încearcă potenţarea identităţii naţionale prin inocularea sentimentului de teamă în colectivitate. Atunci cînd sentimentul naţional se inoculează prin sugerarea pericolului şi nu prin sugerarea măreţiei.

Sentimente naţionale au şi minorităţile şi majoritatea. Ba chiar aş spune că minorităţile au un sentiment de autoconservare care le conferă o tentă autarhică şi o încercare de izolare. Dar trebuie făcută o distincţie între sentimentul naţional exersat de majoritate, deci de cea care decide, şi acela, exersat uneori exacerbat, în rîndurile minorităţilor. Aş vrea să fac o singură trimitere la minoritatea ma- ghiară. Abordarea problemei acesteia este caracteristică. Problema maghiară nu este o problemă internă a României. În orice caz ea nu se află printre primele cinci sau zece probleme prioritare. Ea este una externă. Minoritatea maghiară nu a folosit modalităţi teroriste, nu a avut depozite de arme, deşi acest lucru s-a afirmat de către oficiali români. UDMR-ul a recurs întotdeauna la dialogul poli- tic, respectînd Constituţia ţării. Dar intervine problema raporturilor româno- maghiare, care o plasează imediat în planul politicii externe. Şi această încercare de a obtura slăbiciunile de comunicare externă a României prin exacerbarea sentimentului naţionalist alterează fondul problemei. Nu mai vorbesc de aspectele care ţin de reformă în sine, de autonomia comunităţilor locale şamd.

În România aşadar, astăzi, eu cred că nici nu are rost să justificăm „naţionalismul bun”, dînd încă o armă în mîna celor care nu ştiu s-o folosească.

Andrei Roth: Eu urmăresc literatura maghiară şi poate că nu este lipsit de interes să comunic constatarea că există o comunitate de retorică între naţiona- lismul maghiar şi cel român sau, dacă vreţi, între extremiştii ambelor părţi.

De pildă asemenea idei cum este cea că „diplomaţia maghiară este mai activă”, susţinute de partea română sînt regăsite invers: „diplomaţia română este mai activă”, „diaspora română este mai influentă”, „noi sîntem totdeauna păgubiţi pe plan internaţional”... se spun exact aceleaşi lucruri, dar cu semn schimbat. Am o listă cu enunţuri identice, şi dintr-o parte şi din alta. Logica naţionalismului este aceeaşi peste tot.

Horia Rusu: Premisa liberalismului clasic a fost aceea că numai indivizii au drepturi. Dacă indivizii care au aceleaşi drepturi şi aceeaşi limbă doresc să aibă o comunitate politică, aceasta este numai o extindere a drepturilor individuale de asociere. În interiorul acestor entităţi politice naţionale, guvernele ar fi limitate la protejarea vieţii, libertăţii şi proprietăţii. Dacă ar fi existat minorităţi cinice rezidente în aceste state-naţiuni create în mod democratic, s-ar putea ca ele să fi fost dezavantajate din punct de vedere cultural sau lingvistic, dar ar fi fost în siguranţă din punct de vedere al respectării libertăţilor lor civile şi economice, pentru că statului îi era interzis să-şi utilizeze puterea pentru a face să beneficieze un grup în detrimentul altuia. Dar în loc să rămînă o idee despre dreptul indivizilor dintr-o zonă geografică de a-şi determina propriul destin politic, în secolele 19- 20, autodeterminarea a fost transformată tot mai mult într-un concept colectivist. Autodeterminarea naţională a ajuns să însemne unificarea politică a tuturor celor care vorbeau aceeaşi limbă, indiferent dacă toţi doreau sau nu să aparţină aceluiaşi stat. Ea a ajuns să însemne încorporarea politică a tuturor teritoriilor pe care a stat vreodată un anumit grup etnic sau naţional, indiferent cît de demult şi indiferent de dorinţa celor care ocupau în acel moment teritoriul respectiv. A ajuns să însemne responsabilitatea statului de a impune utilizarea unei anumite limbi şi diverse obiceiuri culturale şi tradiţii, prin educaţie publică, prin propagandă şi rezistenţă la „invadarea” unor influenţe culturale străine, indiferent de dorinţele cetăţenilor individuali ai statului-naţiune. Consecinţele acestor noţiuni colectiviste de autodeterminare naţională sînt cele pe care le vedem astăzi în jurul nostru. Croaţii şi sîrbii vorbesc fiecare de graniţele lor istorice şi nici o tabără nu vrea ca acestea să fie hotărîte prin votul liber al oamenilor care trăiesc în zonele respective, estonienii arată încercarea de rusificare sub dominaţia sovietică, dar acum încearcă să impună o estonizare asupra minorităţii ruse, ca mijloc de a-i face pe ruşi să părăsească cît mai repede ţara, guvernul ucrainean vorbeşte despre modul în care Moscova controla popoare şi resursele lor, dar exercită în acelaşi timp controale şi reguli asupra propriului popor, în numele independenţei naţionale. Nici Europa Occidentală nu e mai bună, din acest punct de vedere. Fermierii francezi protestează împotriva invadării pieţelor lor de bunuri agricole din Europa de Est. germanii au dezbătut şi dezbat în continuare schimbarea legilor lor liberale privind statutul emigranţilor, în Spania şi Portugalia oamenii sînt speriaţi că pînă la urmă capitalul lor naţional va fi investit pentru crearea de locuri de muncă în Ungaria sau Lituania şamd. Cărui stat îi va aparţine individul? Cum îşi va putea utiliza proprietatea şi cu cine va avea voie să facă schimb? Cui i se va permite să trăiască într-o anumită zonă geografică? În ce limbă vor fi oamenii obligaţi să vorbească şi să facă afaceri? Ce vor învăţa copiii la şcoală? Ce moştenire culturală va fi subvenţionată şi sprijinită? Nici una din aceste probleme nu este lăsată la latitudinea indivizilor. Ele sînt hotărîte pentru ei de către cei care au autoritatea politică, de cei care le definesc naţionalitatea şi apoi utilizează puterea pe care o au pentru a-i face să se conformeze imaginii lor despre interesul naţional.

Ideea liberală clasică a autodeterminării naţionale care a avut intenţia de a servi ca mijloc pentru scopul suprem al libertăţii umane individuale a fost deviată pe o cale colectivistă, ca multe alte idei ale epocii noastre. Toate conflictele naţionaliste care se nasc şi se răspîndesc în Europa astăzi sînt rezultatul acestor pervertiri.

Am făcut această introducere pentru a argumenta o părere personală: ceea ce trebuia să se întîmple în Europa de Est, începînd cu momentul ‘90, era revoluţia capitalistă. Revoluţia capitalistă din secolul trecut a coincis cu crearea statelor- naţiune. Revoluţia capitalistă din acest secol trebuia să coincidă cu integrarea europeană, adică revenirea la principiile liberalismului clasic, mai precis două procese care se desfăşoară concomitent: pe de o parte transferul unor autorităţi ale statului central, naţional, către nivelul local, deci descentralizarea (educa- ţională, culturală, evident şi economică), iar pe de altă parte transferul altor auto- rităţi naţionale către organisme internaţionale europene. Şi dau un singur exemplu: respectarea drepturilor omului, atribuţie preluată de Consiliul Europei, de Curtea pentru Apărarea Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, în timp, Con- venţia Drepturilor Omului trebuie să devină o Constituţie Europeană, de fapt singura constituţie, fiindcă, după părerea mea o constituţie trebuie să reglementeze un singur lucru: raportul între individ şi stat şi modul în care individul se poate apăra de abuzurile statului.

Din păcate nu s-a întîmplat aşa, revoluţia capitalistă n-a avut loc, şi în loc de integrare europeană revenim la naţionalism, la conceptul colectivist. Deci eu nu cred că există un naţionalism bun şi unul rău, şi unul şi altul sînt rele, naţiona- lismul se opune integrării europene şi chiar patriotismului local. După părerea mea acesta din urmă este un proces pozitiv, dar dacă el intră în contradicţie cu naţionalismul, conflictele vor apărea curînd. La Timişoara omul de pe stradă îţi va spune că este bănăţean, la Iaşi că este moldovean, iar la Cluj că este ardelean. Asta à propos de identitatea naţională despre care se vorbea aici.

Mai mult: opunîndu-se integrării europene, naţionalismul slujeşte interesele celor care vor ca noi să rămînem în sfera de influenţă a Moscovei. Cine spune astăzi că este naţionalist, spune implicit că este pro-sovietic.

Andrei Cornea: Eu cred că n-ar trebui să trecem atît de repede peste două chestiuni. Mai întîi peste aceea a celor două naţionalisme şi în al doilea rînd peste nevoia de a înţelege de ce naţionalismul este în ofensivă şi dacă poate fi stopat. Formula aceasta a naţionalismului „bun” aparţine secolului trecut, cînd popoare supuse unor imperii multinaţionale s-au luptat pentru a-şi cîştiga independenţa. Pe urmă noţiunea s-a extins la ţările coloniale, care. tot aşa, s-au luptat pentru a-şi cîştiga independenţa de metropolă. Ultimul imperiu care s-a prăbuşit astfel este Imperiul Rus şi sînt destui politologi care susţin că disoluţia lui s-a datorat tocmai incapacităţii de a rezolva problema naţională.

Nu putem contesta faptul că, de-a lungul istoriei, anumite mişcări naţionale s-au aflat, aparent cel puţin, de partea bună a baricadei. Iată, de pildă, lupta românilor din Ardeal pentru a avea şcoli independente, instituţii proprii. In România această luptă era considerată ca fiind un naţionalism bun şi mi se pare legitim să fi fost aşa. Însă cînd vine vorba de încercarea de astăzi a maghiarilor, din multe puncte de vedere simetrică, ea este considerată ca fiind nelegitimă şi aparţinînd unui naţionalism rău.

Sigur că antevorbitorii mei au dreptate arătînd că fie fundaţiile teoretice ale naţionalismului sînt slabe, fie legitimitatea lui este mică, fie că el produce numeroase pagube de ordin practic, economic, o îngustare a posibilităţii de acţiune, duce la dogmatism, la bigotism, la fapte contrarii intereselor naţionale. Şi totuşi, cum se explică această progresie a naţionalismului, cum spuneaţi, nu numai în Est, dar, pe alocuri chiar şi în Vest, camuflat uneori sub masca aşa-numitului poli- sau multiculturalism, devenit respectabil sub ideea postmodernistă a diversităţii culturale... Cum se explică succesul lui? Şi, mai ales, poate fi el stopat eficient? Nu fac decît să formulez aceste două întrebări şi mă abţin de a da un răspuns. Din prudenţă.

Pavel Câmpeanu: Aş vrea să vă amintesc că anul acesta Sărbătoarea Naţională a României a fost întovărăşită de mici manifestări neobişnuite, ca de exemplu: comemorarea masacrării românilor de la Ip, depunerea unor coroane de flori la mormîntul unui tînăr asasinat de maghiari — cu acest text! — plus o adunare veselă a faimoasei fundaţii „Armonia”, fundaţia căsătoriilor mixte. Este, mi se pare, o încheiere raţională a unui act care în România a însemnat o exacerbare a naţionalismului în cercuri în care pînă în 1995 s-a manifestat şi o anumită moderaţie, reticenţă, uneori chiar ostilitate faţă de acesta. Iată că am ajuns în „22” să polemizăm noi între noi în legătură cu o problemă despre care nu ne-ar fi trecut prin cap că putem discuta în urmă cu doi-trei ani. Iată că există personaje ca fondatorul Vetrei Româneşti, care sînt reabilitate şi integrale chiar în partide politice cu programe democratice. A existat deci o degradare a vieţii publice şi politice româneşti în acest an, de care e bine să ne dăm scama şi în legătură cu care se pune problema dacă ceea ce s-a întîmplat la nivelul perceptiv, în forurile legislative sau presă, a pătruns sau nu, şi în ce grad, în conştiinţa publică. În acest Centru de sondaje în care lucrez, s-a discutat toată vara numai despre Recomandarea 1201. Tot românul altceva nu visa... poate şi maghiarul. Ce a asimilat opinia publică din aceste discursuri naţionaliste? Ea trăieşte, s-ar putea spune, la două nivele: la acela la care ia act de anumite manifestări publice, care este nivelul macrosocial, dar la nivelul microsocial trăieşte cu totul diferit. Pot să spun că o personalitate politică şi bisericească maghiară care deseori se exprimă public, este personalitatea cel mai prost primită de opinia publică din România. Aceeaşi opinie publică, la întrebarea „Aveţi prieteni de alte naţionalităţi?” răspunde „Da” în majoritate. Iar la întrebarea „Aţi accepta o căsătorie între copilul dvs. şi un partener de o altă naţionalitate?”, 65% răspund „Da”.

În această conjunctură în care luăm act că democraţia nu rezolvă tensiunile naţionale, că, în mare parte, exceptînd fosta Iugoslavie şi Cecenia, ele nu au luat formele violente pe care în democraţia occidentală le cunosc de multă vreme, încercăm să construim un sistem politic care nu ne oferă garanţia că vom rezolva cu ajutorul lui această problemă, dacă nu găsim şi alte soluţii. În aceste condiţii polemica este o consecinţă a polifoniei naţionale. Cineva îşi exprimă sentimentele, şi altcineva nu vorbeşte decît despre reglementările juridice între indivizi aparţinînd aceluiaşi grup sau între grupuri de diferite naţionalităţi. Amîndouă acestea sînt realităţi. Iar problema naţionalismului rău, după mine, este problema unei atitudini faţă de sentimentul legitim că aparţii unei naţiuni. Dacă sentimentul nu este supus nici unui fel de control, el degenerează în sacralizarea naţiunii: un mod monstruos, în care teritoriul este pus mai presus de oameni, în care nu se vorbeşte despre sfinţenia oamenilor, ci de a pămîntului. În sondajul cu ajutorul căruia voiam să ştim cum stăm cu integrarea propagandei naţionaliste de către opinia publică, am pus şi o altă întrebare. „Aţi dori să părăsiţi această ţară şi să trăiţi în alta?” Mi se pare că procentul de răspunsuri afirmative de 15% este copleşitor.

Există un tip de aşa-zis „Realpolitik”, care porneşte de la ideea că dacă vrem să slăbim partidele naţionaliste trebuie să ne apropiem de electoratul lor, vorbindu-i în limbajul pe care-l înţelege. Se creează riscul ca unele partide demo- crate să slăbească partidele naţionaliste, preluîndu-le doctrina. Ceea ce nu ştiu dacă este un cîştig. Dar nici măcar nu este adevărat că acest procedeu poate funcţiona. Din fericire, opinia publică de la noi este rezervată faţă de reprezentanţii naţionalismului şi şovinismului majoritar.

O întrebare la care am putea să răspundem este ce se întîmplă în ţările cu situaţii istorice comparabile. Fenomene asemănătoare se întîmplă şi în jurul nostru. Eu vă propun două ipoteze. Prima este că în ultima jumătate de secol naţionalismul a fost legitim pentru că a avut o direcţie clară. îndreptat împotriva puterii sovietice. A dispărui acest obiectiv al resentimentului şi s-au creat situaţii noi în care el se manifestă. A doua ipoteză este că, în măsura în care guvernanţii nu reuşesc să ofere soluţii la problemele sociale, adoptarea şi punerea în prim plan a problemei naţionale le permite o strategie coerentă a evitării rezolvării problemelor sociale.

Varujan Vosganian: Aş vrea să fac o completare la cele spuse de dl. Pavel Câmpeanu legate de specificitatea ţărilor estice. Şi aş introduce două concepte: al gropii de potenţial şi al naţiunii dominante. Ce înseamnă groapă de potenţial? De pildă, pentru germanii din România, groapa de potenţial era Germania, pentru ungurii din România ea era Ungaria şamd. Asta a rezolvat pentru o vreme proble- mele minorităţilor. Dar conştiinţa naţiunii dominante sau a naţiunii imperiale are efecte negative şi asta este cea mai mare problemă a ţărilor estice. Problema maghiarilor din România, problema turcilor din Bulgaria, problema sîrbilor din Bosnia-Herţegovina, a rusofonilor din Moldova... minorităţi care au avut nişte privilegii pe care le-au pierdut. Cred că asta e esenţa problemei.

Smaranda Enache: Eu îmi pun totuşi o întrebare. Dumneavoastră aţi enu- merat cîteva cazuri unde există această frustrare a unei „minorităţi imperiale”. Experienţa mea foarte scurtă petrecută în Finlanda m-a făcut să înţeleg că această diagnoză nu este în toate cazurile perfectă. M-a fascinat modul în care finlandezii au reuşit să-şi construiască o identitate, care fără îndoială că n-a fost scutită de momentele ei de romantism (ajunge să vezi Helsinki în anume întrupări arhitectonice). Dar cum anume a ajuns această mică naţiune să trăiască în modernitate, să-şi accepte cu stoicism trecutul pescăresc, să ridice în mijlocul oraşului o statuie celui care le-a scris imnul în limba suedeză şi să trateze o minoritate suedeză de 6% într-un mod care este exemplar în întreaga Europă? Cei care spun că pe ruinele Imperiului Sovietic au renăscut naţionalismele au dreptate, dar eu găsesc că un element care revine perpetuu ca un motor al naţionalismului şi nu-l lasă să se retragă în istorie, ci îl reînvie mereu este fragilitatea identităţii naţionale, un anume inconfort al identităţii naţionale. Naţionalismul devine motorul unor abstracţiuni, al unor mitologii, stereotipii rupte de realitatea vieţii şi care sînt un construct mental. În definitiv, mereu acelaşi şi trădînd o anume incapacitate de a-ţi trăi în mod confortabil identitatea naţională. Şi cum acest construct este în mare parte opera intelectualităţii, această fragilitate este trăită mereu de intelectualitate. Între naţionalismele ca arme politice, de tip vulgar, nu sînt mari deosebiri, dar dincolo de acestea există acum o agitaţie care a renăscut, a intelectualităţii în raporturile sale cu naţionalismul, cu naţiunea, cu redefinirea naţiunii, într-o epocă postmodernă. Inconfortul este trădat de sentimentalismul pe care-l aduce fragilitatea. Iar concreteţea adusă de acel „patriotism local” de care vorbea dl. Cornea, şi care are şi el tarele şi extazele lui este un „challenge” paralel cu globalizarea, cu apariţia instituţiilor supra- naţionale. Este interesant de aflat cum va reuşi naţionalismul să supravieţuiască acestor două atacuri: unul regional şi unul supranaţional. Sînt convinsă că specificul naţional va supravieţui atît cît există el, cît nu e mitologie. Am învăţat la şcoală să cred în unicitatea costumului naţional românesc, ca să descopăr cu stupoare că el nu este atît de specific, că gagele maramureşene le mai poartă şi polonezii, că în Transilvania e greu, dacă nu imposibil, să distingi între melodiile populare româneşti şi ungureşti, dacă sînt instrumentale... Am descoperii aceste lucruri cu amărăciune, am „pierdut” un sentiment de confort... În acelaşi timp cred că salvarea specificului naţional nu stă în autarhie.

Paradoxal sau nu. ceea ce s-a făcut în ultimii cinci ani pentru salvarea spiritului românesc s-a făcut tocmai de cei care erau etichetaţi ca mai puţin naţionali sau naţionalişti, ci, dimpotrivă, prea pro-europeni. Salvarea bisericilor de lemn din Maramureş nu se face de către Vatra Românească, nici de PUNR, nici măcar de distinşii noştri colegi din opoziţie, ci de British Council! O sumedenie de organisme şi fundaţii extranaţionale preiau sarcini naţionale. Pînă şi specificul naţional ajunge să fie protejat supranaţional.

Renate Weber: Cred că de prin mai-iunie, expresia pe care am folosit-o cel mai des a fost că societatea românească este sufocată de naţionalism. Nu trebuie să avem lupte de stradă ca să ne dăm seama de acest lucru. Unui discurs naţionalist din zona guvernării i s-a răspuns de către opoziţia politică tot printr-un discurs naţionalist în ideea care a fost deja menţionată: „haideţi să le luăm din doctrină, ca să le luăm electoratul”, ceea ce este categoric fals şi va fi sinucigaş pînă la urmă.

Foarte de curînd am avut o experienţă extrem de tristă cu o mişcare pentru Drepturile Omului, constatînd că acest naţionalism, care se vrea „naţionalismul bun” vine să înlocuiască nişte valori pe care era fondată această mişcare şi care erau valorile Drepturilor Omului. Evident, m-am tot gîndit de unde această nevoie a discursului naţionalist. Cred că trebuie să facem distincţia dintre afirmarea unei identităţi naţionale din punctul de vedere al majorităţii şi al minorităţii, pentru că lucrurile se pun în termeni diferiţi. Majoritatea se bucură de tot ceea ce are la îndemînă, ca să-şi afirme identitatea, de ce are nevoie s-o urle pe stradă? Poate că nu este în stare să-şi găsească apartenenţa la alte valori. Cred că în Vest nu vedem strigătele majorităţii, ci o conotaţie puternic economică.

Există o întreagă teorie bine argumentată care susţine că egalitatea absolută duce la asimilare. De aici nevoia minoritarilor de a-şi afirma cu mai multă fervoare identitatea naţională. Aşa cum spunea dl. Câmpeanu, avem de-a face cu un tip de discurs la nivelul clasei politice şi cu un altul de înţelegere la nivelul marii mase care compune societatea românească. Dar vă aduceţi aminte de acea săptă- mînă de primăvară din 1995 cînd în România se lătra „Ialta, Malta şi Atlanta”? Timp de o săptămînă am fost supuşi unui bombardament mediatic şi am simţit pericolul unor evenimente stradale.

Din păcate acest tip de discurs a fost atît de bine însuşit şi de opoziţie încît în cazul Legii Învăţămîntului, de la dreapta la stînga i s-au înălţat osanale. De ce? Pentru că trebuia ca toţi românii să se opună cererilor UDMR-ului. Oferta politică existentă în societatea românească, şi de o parte şi de alta, se întemeiază pe un discurs naţionalist, ori acest lucru este îngrijorător.

Andrei Cornea: Ar trebui adăugat la aceste lucruri, în sensul celor spuse de dl. Câmpeanu, dar şi de d-na Weber, această apatie totală pe care o vedem cînd sînt sărbători naţionale, cum a fost 1 Decembrie, cînd nu există nici un fel de reacţie populară faţă de ele şi care contrastează cu emfaza mediatică, ceea ce sugerează într-adevăr o disjuncţie între cele două nivele. Dar pe de altă parte mi-amintesc că discutînd cu ex-iugoslavi, toţi mi-au întărit faptul că în Iugoslavia lui Tito puţini puteau spune dacă erau croaţi, sîrbi, bosniaci. Despre căsătorii mixte nici nu mai vorbesc, vă daţi seama cîte erau... În momentul în care lucrurile au început să meargă spre dezmembrare, a început un război mediatic extraordinar şi care au dus la duşmănii pe viaţă şi pe moarte. Li s-a spus că trebuie să fie duşmani şi au acceptat acest lucru. Prin urmare rezultatele sondajelor nu-mi dau foarte multă securitate, căci în cazul unui război mediatic bine condus...

Gabriel Andreescu: Asta s-a văzut în legătură cu Recomandarea 1201. Dincolo de orice aspecte care ţin de substanţa ei, este clar că ea a fost interpretată şi comunicată într-un mod care avea prea puţin de-a face cu structura mentală a celor care au ascultat. Trebuie să recunoaştem forţa teribilă pe care o poate dezlănţui într-o campanie de cîteva săptămîni o televiziune română, presa naţională şamd.

Alexandru Paleologu: În primul rînd vreau să spun că n-am auzit aici nici o frază la care să nu subscriu spontan şi fără rezerve. Ceea ce mă surprinde, într-un fel, fiindcă mă aşteptam la un dialog polifonic, dacă nu polemic. Vreau să adaug şi eu povestea unor experienţe de viaţă determinante pentru mine.

În 1990 vedeam, aflam despre anumite comportamente ale puterii din România destul de neconcordante cu ceea ce ar fi trebuit să se întîmple şi jenante pentru un ambasador. Spuneam atunci că este greu să te debarasezi peste noapte de ele şi că sînt un fenomen care pînă la urmă se va purifica. Pînă cînd am văzut la televiziune repriza Tîrgu-Mureş 1990 şi mi-a fost foarte limped, fără putinţa erorii, că acest lucru a fost montat, pus la cale dintr-un punct central. De-a doua zi am început să-mi radicalizez poziţia. Mi-am dat seama că se urmăreşte crearea unor stări de violenţă care să motiveze o dictatură prelungită, scuzată de situaţia de pe „teren” şi, pe de altă parte, trebuia zdrobită o alianţă periculoasă pentru putere, cum a fost cea de la Timişoara, o alianţă anticomunistă, româno-maghiară. În bună măsură s-a reuşit, evident. Nu însă total, pentru că nu s-au produs acele grave violenţe pe care se sconta.

Mult mai tîrziu, venind aici şi devenind parlamentar, am asistat la o şedinţă a Camerelor reunite în care se vota (acum vreo doi ani) un articol de lege care interzicea investitorului străin să cumpere terenuri pe care să-şi instaleze întreprinderea. Am văzut cum s-a votat asta. M-am uitat în ochii lui Adrian Păunescu şi am văzut cum în mod conştient vota pentru creşterea mizeriei poporului român. Dar ei aveau nevoie de acest lucru. De aceea şi lozinca „Nu ne vindem ţara”. Pentru ca aceşti oameni care, în noul context se lansează în afaceri profitabile, să evite concurenţa unor investitori străini serioşi şi creditabili.

Pe de altă parte, am realizat că, aşa cum spunea Zinoviev, ale cărui cărţi m-au tulburat, maladia comunistă este durabilă şi lasă sechele. Nu te vindeci de ea ca prin farmec. Societatea românească este profund mutilată lobotomizată moral şi mental, inaptă deocamdată să poată să exercite, chiar progresiv, un sistem cu adevărat democratic. Cel mai grav fenomen este amnezia colectivă. Am citit cu mare bucurie, acum o lună, un articol al lui Horia Patapievici, Refuzul memoriei. Mi se pare că problema noastră este una de recuperare a memoriei, nu una identitară. Cei care au obsesia identitară se rezumă la un catalog de stereotipii din care nu pot să iasă.

Pe de altă parte, există doctrine naţionaliste, unele de-a dreptul idioate, altele seducătoare. Dar nu cred că poate exista la modul viguros un naţionalism doctrinar. Sigur, Iorga l-a avut. Eminescu 1-a avut, în Franţa alţii şi alţii, oameni remarcabili, dar nu cred că o doctrină naţionalistă se poate justifica pînă la capăt. Vorbind de naţionalism, nu cred că se poate folosi cuvîntul „bun”, ci poate acela de „legitim”. Mă refer la o societate care nu şi-a recuperat încă memoria colectivă, care nu are exerciţiul democraţiei, care nu ştie exact ce înseamnă un partid sau altul. Este necesară recuperarea conştiinţei naţionale, în sens afectiv, dar şi intelectual. Asta numesc eu „naţionalism legitim”. Iar pentru recuperare e nevoie de cel puţin o generaţie.

Renate Weber: Dar pînă atunci ce facem cu interesul naţional? Timpul trece, ocaziile se ivesc sau nu... Ce facem cu interesul naţional, acela de a fi integraţi în structurile europene, pînă recuperăm memoria colectivă?

Alexandru Paleologu: Aceasta este o întrebare dramatică, pentru că răspunsul, chiar dacă vine, nu cred că este întreg şi poate nici „copt”. Sigur că asta trebuie să ne preocupe şi că nu trebuie să rămînem la nivelul interogaţiei hamletiene, ci să găsim soluţii. Între altele, ceea ce s-ar putea face, vorbind de Legea Învăţămîntului care, după mine, este execrabilă, mai ales din punctul de vedere al relaţiei cu minoritatea maghiară, sînt posibile anumite mici mişcări, amendamente care ar putea fi de folos. Din păcate foarte puţin se poate face în parlament, la ora actuală. Reacţiile rămîn doar de ordin individual.

În primul rînd această întrebare ar trebui pusă mai des, pînă la a deveni un tic verbal. Ce facem acum? Putem face ceva, dar nu în mod decisiv. Cum putem să contribuim efectiv la grăbirea integrării, cînd Puterea o sabotează? Poate prin vorbă — vorbă bine zisă, acţiune mediatică...

Horia Rusu: Amintindu-ne ce a fost în trecut? Atunci să aflăm cu adevărat ce a fost în trecut. Să discutăm de Vintilă Brătianu cu „prin noi înşine”, de exemplu.

Într-adevăr, exacerbarea naţionalismului se datorează unei crize de identitate, prin care a trecut fiecare cetăţean, la momentul ’90. În loc să fie ajutat să-şi găsească o identitate proprie, i s-a sugerat o identitate colectivă: cea naţională. Poate ar trebui să vedem cum s-a format această conştiinţă naţională, în măsura în care există. Dl. Cornea spunea că ardeleanul care s-a luptat pentru şcoli era naţionalist. Eu nu cred că poate fi etichetat astfel.

H.-R. Patapievici: Eugen Lovinescu se declara, în perioada neutralităţii, naţionalist. Pentru că era sinonim cu patriotismul.

Varujan Vosganian: E o diferenţă între două concepte: emancipare şi pre- zervare. Atunci românii căutau să se emancipeze, acum minoritatea maghiară caută să prezerveze. Deci aici apare diferenţa. De pildă, tătarii din Crimeea caută să se emancipeze, n-au fost niciodată imperiali — mă întorc la acest concept...

H.-R. Patapievici: Exerciţiul memoriei colective nu este individual. Există un număr de date pe care eu le primesc de la comunitate şi pe care nu le conştientizez ca atare pentru a mă raporta critic la ele: asta este memoria colectivă. Sînt mari traume, mari tradiţii care marchează comunitatea şi-i dau caracterul şi care, dacă dispar ne transformă într-o populaţie sociologică. Atît.

Smaranda Enache: într-o perioadă ca aceasta pe care o trăim există o instabilitate a reperelor, şi marea problemă în legătură cu memoria colectivă este aceea a selecţiei şi a ierarhizării faptelor care o compun. Redarea memoriei este un gest de voinţă individuală, care presupune şi o selecţie. Un dezechilibru poate să apară în această selecţie şi mă întreb dacă tot ceea ce a revenit în memoria noastră colectivă, care e trăită individual, fără îndoială, a venit şi cu aparatul critic necesar. Apare la mulţi tineri o idilizare nu tocmai întîmplătoare a perioadei dintre cele două războaie şi a unora dintre figurile majore ale culturii române interbelice. În memoria colectivă, tot ceea ce fusese exclus a fost readus, dar este scos dintr-un context sau contextualizat cu totul altfel şi aceasta poate duce la opţiuni nu neapărat legate de valorile interesului naţional, profund, perpetuu. Cînd ne-am gîndit să invităm oameni care sînt cunoscuţi pentru reflecţia asupra acestei chestiuni, am dorit să avem împreună şi teoreticieni şi aşa-zişi practicieni. Cînd succesul electoral este pus, mai ales de Opoziţie, pe seama unui naţionalism, uneori agresiv, alteori moderat, ca instrument politic, mi-e teamă că tocmai Opoziţia face un decodaj greşit asupra aspiraţiilor şi aşteptărilor electoratului, mi-e teamă că se întîmplă o mimetică a unui grup care a avut un anume rezultat din care se analizează numai unele din componentele succesului. Identificarea interesului naţional se face cu multă greutate chiar de persoane din Opoziţie care se bucură de multă influenţă şi credibilitate.

Este deznădăjduitor, acesta este cuvîntul, să afli, vorbind cu analişti politici străini, că pe ei nu-i preocupă atît starea actuală a României, ci dacă schimbarea politică va aduce şi o schimbare de mentalitate, dacă există o altă elită politică ce gîndeşte altfel, aşa cum toţi sperăm. Aderarea la Europa nu este o aderare la nişte instituţii — ar fi şi prea simplist şi prea umilitor pentru noi toţi — ci este aderarea la un sistem de valori şi aceste valori sînt extrem de conexe. Nu poţi să fii pentru economia de piaţă şi globalizarea informaţiei şi împotriva dreptului unei persoane de a-şi exercita o valoare la care ţine. Este periculos să nu ne dăm seama de caracterul conex al acestor valori şi să facem corp comun cu Guvernul Văcăroiu împotriva Recomandării 1201 sau a semnării Tratatului de Bază cu Ungaria, iar pe de altă parte să dorim a fi părtaşi la darurile Băncii Mondiale sau ale unui sistem de protecţie economică globală. Este periculos pentru România să nu existe o „garnitură” a doua sau a treia care să fie integral credibilă. Scăderea tensiunii interne şi realizarea conexiunilor în sistemul de valori în care vrem să mergem trebuie să fie nişte priorităţi. Şi dacă naţionalismul este recitat de Cornelia Vadim Tudor sau de Adrian Păunescu, este în regulă, pentru că imunitatea cetăţeanului este mare la această supradoză. În schimb, această imunitate devine extrem de fragilă atunci cînd otrava îi vine odată cu hrana spirituală.

Alexandru Paleologu: Un simptom al bolii noastre extrem de grave este dispariţia simţului critic. Oricărui act de evaluare i se asociază simţul critic. Şi cred că inocularea sa în conştiinţele individuale nu e aşa de greu de făcut. A făcut-o Maiorescu la vremea lui, deci se poate face.

Renate Weber: În schimb surpriza vine de unde te aştepţi mai puţin! Recenta declaraţie a PDSR-ului după Congres poate sta pe frontispiciul Consiliului Europei. Ei spun că prin stat naţional unitar noi avem în vedere „acel naţionalism civic care oferă tuturor cetăţenilor ţării”..., adică exact acel lucru pe care de doi ani de zile noi îl spunem întruna şi nu pot să vă spun cîte critici am primit... lată că în vreme ce Opoziţia a mers pe ideea acestui naţionalism, bun, spun ei, rău, spun eu, PDSR-ul face o mişcare inteligentă. Electoratul lor poate că nu înţelege mare lucru, dar ei se prezintă Occidentului cu o imagine conformă standardelor internaţionale.

Andrei Roth: Mă simt obligat să intervin, pentru că în acest ultim punct nu pot fi de acord cu dumneavoastră. Naţionalismul acesta civic este o formulare sofistică, după părerea mea. În Occident se vorbeşte despre „patriotismul civic” (Verfassungs Patriotismus), patriotismul constituţional, cetăţenesc, care nu este acelaşi lucru cu cel naţional. Înlocuirea termenului „constituţional” cu cel de „naţional” nu este numai o confuzie, ci o perversiune. Sensul acesta corespunde cu cel etnocratic, adică naţiunea politică este înţeleasă ca sinonimă cu naţiunea dominantă. În Ungaria înainte de 1918 s-a argumentat în acelaşi fel, s-a vorbit despre naţiunea politică, în care toată lumea avea drepturi egale dacă accepta să se declare membru al naţiunii politice maghiare, ceea ce însemna renunţarea la identitate. Şi aici este vorba de acelaşi lucru. Minoritarii pot fi egali în drepturi cu majoritarii, dacă se declară români. Ori nu se pot declara ca atare, ei vor să fie cetăţeni români, care îşi păstrează identitatea naţională. Toată problema este prin ce se legitimează statul. Jus solis şi nu jus sangvinis, adică: m-am născut aici, sînt cetăţean, indiferent de numele pe care-l port şi de sîngele care-mi curge în vine.

Gabriel Andreescu: Cred că acesta nu este un conflict de idei, ci un con- flict de termeni. Termenul de „naţiune” are. la nivel politologic un sens larg şi polisemantic. Colega mea se referea la faptul că în documente interguverna- mentale sau naţionale, cum sînt constituţiile, se folosesc doi termeni care au statut tehnic. E vorba de „naţiune” şi „naţionalitate” cu sens civic. Naţiunea spaniolă este formată din cetăţenii care au ca formă de reprezentare politico- juridică statul spaniol. Naţionalitate este acel termen politico-juridic care apare în paşapoartele occidentale şi care se referă de fapt la cetăţenie.

Magda Cârneci: Cred şi eu ca şi domnul Paleologu că se simţea nevoia unei discuţii în contradictoriu! Toţi sîntem în aceeaşi tabără, toţi ştim că naţionalismul nu sună bine, dar asta o ştie şi Corneliu Vadim Tudor, care s-a mai educat şi încearcă să-l înlocuiască prin cuvinte ca „patriotism” sau „identitate naţională”. Polemica pe care a lansat-o Gabriel Andreescu în „22 ar trebui preluată şi continuată, pentru că mi se pare de interes extrem, o mare dezbatere ideologică. Ea ar trebui difuzată şi la alte nivele, pentru că e o problemă de principiu şi de atitudine. Trebuie să ne gîndim cum manipulăm conceptele la acest moment, ce facem cu ele astăzi, acum. Naţionalismul este pînă la urmă un concept creat istoric, are în spate istoria lui, nu foarte îndepărtată. El a avut valabilitatea lui, rolul lui în crearea statelor naţionale, excesele lui în prima jumătate a secolului — nu întîmplător astăzi îl egalizăm unor „isme diferite” adică unor ideologii. Pînă la urmă astfel atingem o ideologie, o formă de manipulare a opiniei publice, o formă de manipulare a puterii, dar dincolo de asta este o formă de „coerare”, adică o formă de coerenţă colectivă, cum spunea domnul Horia Rusu.

De ce naţionalismul e din nou virulent, s-a explicat în fel şi chip. Există o utilizare a lui oportunistă, din partea Puterii, şi una nostalgică, de către inte- lectualii culturali, între care mă includ şi pe mine. Ori trebuie să conştientizăm acest defect al intelectualilor culturali care ţin avanscena opiniei publice, să ne dăm seama că trebuie să avem o atitudine mult mai aplicată la real. Şi trebuie să-i dau cîştig de cauză lui Gabriel Andreescu — nu e suficient să ne întrebăm de ce şi la ce bun, ci cum parăm această situaţie şi ce punem în loc. Ce concepte putem să punem în locul naţionalismului, pentru că altfel ne izolăm, revenim la dezbateri interbelice şi nu facem decît să repetăm o situaţie istorică, ceea ce denotă o regresie mentală, dacă nu istorică. Trebuie să ne asumăm acuma alte concepte, iar faptul că Gabriel Andreescu pune în joc o serie de „euroconcepte” este o asemenea tentativă de a încerca să înnoieşti un fond mental, o mentalitate. □

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006