Reconciliere politică versus discurs istoric: percepţia Ungariei în istoriografia românească, 1989-1999

Constantin Iordachi şi Marius Turda

 

Căderea comunismului şi sfîrşitul războiului rece, precum şi procesul general de democratizare politică şi integrare în instituţiile economice şi de securitate occidentale au generat o colaborare politică din ce în ce mai intensă a ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est. Cu toate acestea, transformările identitare şi reconstruirea imaginarului social în această regiune nu provoacă încă schimbări semnificative la nivelul percepţiei celuilalt: miturile, prejudecăţile şi stereotipurile negative, precum şi excluderea simbolică a unor state aparţinînd fostului bloc comunist din Europa, percepută ca un concept politic elitist-exclusivist şi normativ-hegemonic, continuă să caracterizeze geografiile mentale colective din Europa Centrală şi de Sud-Est.

Fără a avea pretenţia unei tratări exhaustive, articolul de faţă urmăreşte schimbările pe care le-a suferit interpretarea istoriei Ungariei în discursul istoriografic românesc din ultimul deceniu, în încercarea de a explora unele elemente componente ale imaginii Ungariei în spaţiul academic românesc. Relaţiile statale româno-maghiare au parcurs în ultimul deceniu o spectaculoasă evoluţie politică, de la intens conflict diplomatic la colaborare şi parteneriat politico-militar. Depăşind acuta confruntare ideologică privind statutul minorităţii maghiare din România de la sfîrşitul anilor optzeci, violenţele inter-etnice de la Tîrgu Mureş din 1990 precum şi lipsa contactelor politice din anii 1990-1994, România şi Ungaria au construit, începînd cu anul 1996, un mecanism de reconciliere politică şi de parteneriat, apreciat unanim drept „un model pentru Europa şi pentru întreaga lume.” ¹ Stimulate de procesul de integrare europeană, elitele politice din cele două ţări au abandonat priorităţile naţionaliste ale agendei lor politice în favoarea interdependenţei economice, politice şi militare bilaterale, considerată acum drept un element care produce stabilitate şi nu conflict. ² Stimulate de modelul de reconciliere politică franco-german, România şi Ungaria au constituit o relaţie de colaborare pe termen lung, menită să faciliteze integrarea lor în NATO şi Uniunea Europeană. ³ Promovată însă aproape exclusiv la nivelul elitelor politice din cele două ţări şi realizată sub influenţa hotărîtoare a comunităţii internaţionale, reconcilierea româno-maghiară nu se bazează încă pe o reală schimbare de imagine la nivelul opiniei publice din România şi Ungaria. Clişeele, prejudecăţile şi stigmatizarea reciprocă continuă să supravieţuiască la nivelul memoriei colective, în discursul public şi, cu atît mai semnificativ, în discursul istoric profesionist.

Din volumul foarte vast de studii istorice care au apărut după 1989, textul de faţă selectează doar pe cele considerate reprezentative din perspectiva autorilor. Cronologia intelectuală a acestui demers este structurată în trei părţi. În prima parte este schiţat contextul istoriografic propriu-zis al discuţiei. O atenţie specială este acordată sintezelor de istorie a românilor şi modului în care se face referire la acele momente din istoria Ungariei care sunt convergente istoriei românilor. În partea a doua sunt discutate principalele curente istoriografice şi demersurile interpretative care se concentrează pe percepţia şi analiza istoriei Transilvaniei, văzută ca spaţiul comun al celor două istoriografii concurente, română şi maghiară. Partea a treia analizează trăsăturile noului discurs despre Europa centrală şi de sud-est, care combină o metodologie interdisciplinară, din domeniul sociologiei, antropologiei culturale şi al istoriei ideilor. Acest excurs prin producţia intelectuală românească din ultimul deceniu îşi propune aşadar două lucruri: să descopere direcţiile curente ale discuţiei despre Ungaria şi unguri şi să descrie agendele intelectuale emergente despre aceste subiecte. Nu în ultimul rînd, vom încerca să vedem în ce măsură putem vorbi despre „continuitate” între şcolile istorice româneşti din perioada interbelică, istoriografia comunistă şi discursul istoric de după 1989.

Contextul istoriografic al discuţiei: Istoria Ungariei văzută de istoricii români

Sistemul cultural post-decembrist nu pare a fi sensibil la mutaţii profunde. Pledoaria unor istorici de marcă — printre care Alexandru Zub, Lucian Boia sau David Prodan — de la finele anului 1989, prin care se anunţa triumfător renunţarea la pervertirea ideologică şi la falsificare în scrierea istoriei, atît de evidente în comunism, pare acum un simplu exerciţiu intelectual, mai degrabă o aspiraţie decît un fapt istoric. ⁴ Apelul are însă marele avantaj de a surprinde dilema identitară a istoricului (şi, prin extensie, a oricărui intelectual) în sfera publică, un spaţiu considerat a fi adevăratul barometru al diseminării Istoriei Naţionale, al spiritului naţional şi, implicit, domeniul de protecţie a acestora. Nu este aşadar surprinzător faptul că studiile despre identitatea naţională domină peisajul cultural românesc. În cadrul acestora, referirile la istoria Ungariei sunt din ce în ce mai frecvente, confirmînd locul privilegiat al imaginii ungurilor în discursul istoriografic românesc.

Lucian Boia, unul dintre cei mai pertinenţi critici ai miturilor istoriografiei comuniste, apreciază conflictul dintre români şi maghiari ca fiind una din temele dominante ale istoriografiei româneşti. În opinia sa, persistenţa unei memorii istorice traumatizante, abil întreţinută şi utilizată de regimul comunist, face ca „opiniile extreme” să capete „proporţiile unei adevărate psihoze,” construind în cele din urmă un scenariu mitic, în care „Ungaria devine piesa dominantă căreia i se subordonează toate evoluţiile româneşti majore. Ea face figură de mare putere — ceea ce, evident, nu este — capabilă să surclaseze o ţară ca România, de două ori şi jumătate mai întinsă şi mai populată.” ⁵ Ungaria devine astfel un mit hegemonic care reuşeşte să subordoneze întreaga istoriografie românească: „Pînă şi istoria românilor a ajuns să fie concepută în aşa fel încît să nu se cedeze punctului de vedere unguresc sau să nu se afirme nimic din ceea ce ar putea avantaja Ungaria (chestiuni precum continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile dintre teritoriile româneşti şi unirea lor, nu au mai putut fi abordate cu seninătate profesională din motive strict „ungureşti”). Şi astfel, pentru a nu pierde în faţa Budapestei, românii se aşează de bunăvoie la remorca Ungariei, devenind dependenţi de tot ce se întîmplă şi se spune acolo.” ⁶

Lucian Boia fixează astfel trăsăturile fundamentale ale imaginii Ungariei în istoriografia românească:

1) Caracterul polimorf al acestei imagini, ale cărei componente se combină adesea în mitul conspiraţiei, cu puternice „efecte de real”: duşmanul din afară (Ungaria propriu-zisă), „duşmanul din interiorul cetăţii” (minoritatea maghiară din România), şi complotul internaţional împotriva  României (i.e. „lobby-ul antiromânesc al diasporei maghiare din străinătate”).

2) Conţinutul negativ al acestei imagini, care favorizează exclusiv momentele conflictuale din istoria celor două ţări şi nu valorifică elemente comune şi perioade de colaborare.

3) Funcţia ideologică a acestei imagologii conflictuale, ce serveşte drept model de legitimare politică şi mobilizare naţionalistă. Îndeosebi spre sfîrşitul anilor 1980, conflictele diplomatice acute dintre România şi Ungaria asupra statutului comunităţii maghiare din România, precum şi disputa ideologică dintre reformismul conducerii maghiare şi stalinismul crescînd al regimului politic condus de Nicolae Ceauşescu au amplificat dimensiunea ideologică a imaginii Ungariei, transformînd-o într-o adevărată obsesie a istoriografiei româneşti. Memoria traumatică a conflictelor istorice româno-maghiare a fost astfel reactivată şi consolidată de propaganda oficială a regimului comunist, iar contracararea revizionismului istoric maghiar a fost ridicată la rang de prioritate a istoriografiei şi chiar a diplomaţiei româneşti. Şi, în fine,

4) centralitatea imaginii Ungariei în istoriografia românească: model al alterităţii radicale, imaginea maghiarilor este intim legată de obsesiile identitare şi de imaginea pe care românii o au despre ei înşişi, servind drept contrapondere simbolică la construirea unei imagini ideal-tipice a identităţii româneşti. ⁷

Pentru a ilustra tipologia propusă de Lucian Boia am ales trei sinteze de istorie a românilor, diferite atît ca abordare cît şi ca scop declarat al cercetării: lucrarea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri , carte remarcabilă prin simplitate, cursivitate şi erudiţie; lucrarea lui Florin Constantiniu, O istorie sinceră a Poporului Român, încercare solitară de rescriere a canonului naţionalist sine ira et studio, adresată publicului larg; şi, în fine, o amplă sinteză de Istoria românilor, scrisă, în colaborare, de către un grup de proeminenţi istorici români şi străini, şi care încredinţează deliberat tratarea istoriei moderne şi contemporane româneşti istoricilor stăini, consideraţi a nu fi „implicaţi în realităţi partizane.” ⁸ O analiză succintă a imaginii Ungariei în aceste lucrări relevă numeroase elemente comune de abordare la autorii respectivi. Astfel, ungurii sunt menţionaţi pentru prima dată în istoria regiunii odată cu aşezarea lor în cîmpia pannonică, la sfîrşitul secolului al IX-lea. Autorii insistă asupra personalităţii regelui Ştefan I, cel care „a creat Regatul Ungar, şi a impus ungurilor creştinismul.” ⁹ Se apreciază faptul că adoptarea „formelor de organizare politică şi ecleziastică ale lumii apusene” a conferit Regatului Ungar un rol geo-politic important în Europa Centrală, acela de „vîrf de lance al lumii creştine”, şi a dat „expansiunii ungare un caracter mult mai organizat şi eficace.” ¹⁰ Deşi se recunoaşte rolul jucat de Regatul Ungar în cruciadele creştine tîrzii împotriva Imperiului Otoman, autorii români subliniază „inconsistenţa” politicii anti-otomane a regilor Ungariei, sugerînd prin contrast rolul preponderent al Moldovei, al Ţării Româneşti şi al „elementului militar românesc” din Transilvania şi Banat în apărarea creştinătăţii. Astfel, istoricii români insistă asupra personalităţii lui Iancu de Hunedoara, de origine română, dar animat de un catolicism militant. În schimb, fiul său, Matei Corvin — numit alternativ Matia sau Mátyás, este caracterizat drept „unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, foarte priceput, foarte cult”, dar care era, „din păcate, prea ambiţios şi însetat de putere.” ¹¹ Odată ce a „devenit rege al Ungariei, nu a mai arătat nimic din obîrşia sa românească [spre regretul postum al istoriografiei româneşti], fiind perfect integrat nobilimii maghiare.” ¹²

Naraţiunea istorică a celor trei autori este dominată de problema statutului populaţiei româneşti din Tranilvania şi Banat în cadrul Regatului Ungar, un stat caracterizat drept un „vast [...] conglomerat teritorial şi etnic […], cu tendinţe asimilatoare tot mai manifeste.” ¹³ Deşi afirmă că această chestiune „nu mai prezintă azi nici o importanţă politică,” ¹⁴ cei trei autori pledează extensiv pentru teza continuităţii daco-romane la nordul Dunării şi pentru veridicitatea cronicii lui Anonymus, de multe ori în polemică cu istoriografia maghiară recentă. Concluzia lor unanimă este că românii au constituit elementul etnic cel mai numeros în Transilvania şi, din această perspectivă, esenţial pentru dezvoltarea ulterioară a provinciei.

Autorii români rămîn în continuare ambigui în legătură cu statutul politic al Transilvaniei. Deşi recunosc, mai mult implicit decît explicit, apartenenţa regiunii la Regatul Ungariei, ei abordează istoria Transilvaniei din perspectiva mitului romantic al unităţii politice, economice şi culturale a românilor, cristalizat în istoriografia românească de Nicolae Iorga: formula „celor trei ţări româneşti” sugerează o dezvoltare istorică unitară a Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, în timp ce Regatul Ungar este amintit doar sporadic, devenind astfel un actor politic exterior. Resentimentul eliminării românilor din sistemul naţiunilor medievale privilegiate domină însă naraţiunea istorică despre Transilvania atît în perioada evului mediu cît şi în cea modernă. Astfel, un spaţiu larg este acordat cuceririi şi colonizării graduale a voievodatului Transilvaniei de către regalitatea maghiară, precum şi deposedării românilor de pămînt, excluderii lor confesionale şi politice din noua organizare politică şi eliminării sau maghiarizării elitelor politice româneşti, în special în timpul dinastiei angevine. În secolele XVI-XVII, Transilvania este caracterizată drept un spaţiu al toleranţei, dar nu şi pentru români, în timp ce revoluţia maghiară de la 1848 este abordată preponderent din perspectiva confruntării româno-maghiare, iar regimul dualist, prin politica sa sistematică de deznaţionalizare a românilor. În consecinţă, ocuparea Budapestei de către armata română în 1919 este privită de Florin Constantiniu ca avînd „o valoare simbolică: era răscumpărarea secolelor de oprimare şi umilinţă îndurate în Transilvania. Fără o astfel de satisfacţie oferită opiniei publice româneşti, reconcilierea dintre cele două popoare şi state apărea anevoioasă.”¹⁵ Constantiniu descrie noi momente traumatice din „istoria” confruntării româno-maghiare, menţionînd atrocităţile şi torturile „oribile” împotriva unor simpli locuitori români, săvîrşite de jandarmi maghiari, în 1918, la Făget, Giugurta şi în Secuime, dar consideră că ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare, „căci autorităţile militare româneşti au avut o atitudine corectă şi au întreprins acţiuni umanitare în beneficiul populaţiei.”¹⁶ În acelaşi spirit, Djuvara apreciază că în 1919 „Ocupăm deci Budapesta şi împiedicăm în acest fel apariţia comunismului în centrul Europei.„ În continuare, el afirmă că „Ungurii oneşti recunosc şi azi că ne datorează salvarea de comunism.”¹⁷

În fine, tema care beneficiază de o atenţie privilegiată este istoria revoluţiei maghiare din 1956 şi impactul său asupra relaţiilor româno-maghiare. Constantiniu şi Deletant converg în a considera revoluţia maghiară drept un moment decisiv în evoluţia regimului comunist din România. Ei consideră autorităţile române drept cel mai activ aliat sovietic împotriva defecţiunii Ungariei, acceptînd chiar să joace „rolul odios al acoperirii aducerii forţate a lui Imre Nagy în România.”¹⁸ Recompensa sovietică pentru colaborarea liderilor români a fost, potrivit lui Deletant, o mai mare autonomie a liderilor de la Bucureşti în problema naţională, cu repercursiuni negative asupra statutului minorităţii maghiare în România. Autorul englez analizează pe larg politica de modernizare economică promovată de Nicolae Ceauşescu şi impactul său asupra statutului minortăţii maghiare. El evidenţiază legătura strînsă dintre generalizarea crizei economice şi ideologice a regimului comunist din România în anii 1980, acutizarea confuntării diplomatice dintre România şi Ungaria, şi agravarea continuă a situaţiei minorităţilor naţionale.

Concluzionînd acest scurt excurs istoriografic, putem spune că percepţia Ungariei în aceste sinteze istorice ale românilor adresate publicului larg este în multe privinţe superficială şi se caracterizează printr-o interpretare mai degrabă monolitică, fără diferenţe majore de abordare şi interpretare. Acest lucru este completat de inexistenţa cîmpului referenţial original: în limba română nu există nici o „Istorie a Ungariei”. Mai mult, în ciuda deselor polemici, nu există un veritabil dialog între comunităţile de istorici din România şi Ungaria, lucrările lor rămînînd quasi-necunoscute. Nici măcar atît de hulita Erdély története (Istoria Transilvaniei) apărută în anul 1986 sub egida Academiei Maghiare de Ştiinţe nu a beneficiat de o traducere, lăsînd publicul larg fără posibilitatea comparaţiei şi judecăţii proprii. Discursul istoriografic românesc despre Ungaria se reduce, de fapt, la problema Transilvaniei, iar imaginea Ungariei a ajuns să fie percepută exclusiv prin prisma istoriei Transilvaniei — catalizatorul dezbaterilor istoriografice româno-maghiare.

Transilvania şi istoriografiile concurente

Autorii şi direcţiile interpretative de care ne vom ocupa în cele ce urmează nu formează neapărat o generaţie intelectuală. Mai degrabă, date fiind condiţiile absolut fortuite ale fiecăruia în formarea sa academică, fiecare foloseşte un repertoriu istoriografic diferit (chiar dacă interacţiunile şi contaminările reciproce sunt totuşi vizibile). În general, toate cărţile care se scriu despre Transilvania se referă doar la românii de acolo, maghiarii fiind prezentaţi mai curînd ca elemente alogene, al căror scop direct a fost „asuprirea” populaţiei româneşti majoritare.¹⁹ Reprezentarea Transilvaniei (fie ea ca pămînt românesc sau unguresc) determină intelectualii ambelor tabere să legitimeze sursele puterii şi să reproducă o stare de conflictualitate.²⁰ După cum remarca recent şi Alina Mungiu-Pippidi: „Ce subiect poate aduce la iveală ce este mai primitiv din fiecare dintre noi, dacă nu Transilvania? Regiunea e inima dezbaterii politice şi a construcţiei naţionale şi identitare a celor două naţiuni, de care depinde stima de sine a fiecăruia dintre noi.”²¹ Nu este de mirare că, după aproape un secol de existenţă a „statului naţional unitar român”, accentul istoriografiei româneşti este încă pus pe producerea de noi argumente pentru „Transilvania — pămînt românesc.” Este ca şi cum această regiune ar funcţiona simultan, ca un filtru prin care energiile politice, sociale şi culturale ale românilor sunt triate şi verificate şi ca un simbol al bunei funcţionări a statului român.

În esenţă, trei mari direcţii istoriografice pot fi detectate în raport cu studierea Transilvaniei şi a relaţiei sale cu Ungaria şi România. Prima, care este cea mai veche şi mai bine reprezentată, îşi trage seva din istoriografia romantico-naţionalistă a secolului al XIX-lea (în particular, din scrierile lui Nicolae Iorga) şi din istoriografia triumfalistă a anilor 20' şi 30', efect al înfăptuirii unirii din 1918 şi a statului naţional unitar (vezi în special lucrări de Silviu Dragomir, Ioan Lupaş şi Vasile Netea). În mare măsură, trăsăturile acesteia au fost preluate de istoriografia comunistă şi subzistă cu succes şi în zilele noastre. În această categorie intră nume pe care nu puţini le-ar considera incompatibile,²² precum Ştefan Pascu²³, Ion Coja²⁴, Mircea Zaciu²⁵, Titus Podea²⁶ sau David Prodan²⁷. Multe teme istorice sunt utilizate atît de comunişti cît şi de naţionalişti, precum: „statul român — veşnic naţional unitar”, lupta de veacuri pentru unirea politică a tuturor românilor, Ungaria permanent iredentistă²⁸, politica de asuprire a minorităţilor dusă de statul istoric maghiar pînă în 1918²⁹, deznaţionalizarea „forţată” etc. Acestea sunt în continuare subiectele în jurul cărora cărţile care fac referire la Transilvania şi Ungaria îşi construiesc argumentaţia. Acest tip de discurs a atins paroxismul în masiva Istoria României. Transilvania³⁰, la care îşi aduc contribuţia mulţi din istoricii consacraţi ai Transilvaniei, precum Liviu Maior, Gelu Neamţu sau Şerban Polverejan, într-un colectiv coordonat de un economist, Anton Dragoescu şi patronat de primarul naţionalist şi anti-maghiar al Clujului, Gheorghe Funar. Intenţia nedeclarată a autorilor este de a da o replică, cel puţin prin mărimea celor două volume, la Istoria Transilvaniei editată de Academia de Ştiinţe a Ungariei în 1986. Faptul care frapează de la bun început este că, după subiectele tratate, această istorie ar fi trebuit să se numească simplu „istoria românilor din Transilvania”, sau, mai exact, o anumită istorie a românilor din Transilvania şi Ungaria, o istorie care îi decontextualizează complet de cadrul referenţial istoric, iar prin exagerările naţionaliste mai curînd îi defavorizează decît să trezească un sentiment de „compătimire” istorică. Maghiarii sunt şi ei prezentaţi, însă rolul şi imaginea lor sunt exclusiv negative.

În strînsă legătură cu perspectiva descrisă mai sus, se situează ceea ce se poate numi naraţiunea istorică clasică despre Transilvania, văzută ca un spaţiu geo-strategic de mare importanţă în Europa centrală.³¹ Din această categorie fac parte istorici care încearcă să lărgească puţin canonul naţional-comunist, să-l îmbogăţească prin publicarea de documente³², prin introducerea de referinţe externe ce tratează unele subiecte considerate pînă acum „retrograde”, „nesemnificative” sau supralicitate ideologic, precum: naţionalismele concurente, aspectele religioase şi demografice, relaţiile româno-maghiare din timpul revoluţiei din 1848, federalismul românesc din Transilvania sau discuţiile din 1918 privind o posibilă creare a unei monarhii dunărene şi integrarea Transilvaniei în România. În general, această categorie de istorici, dintre care cei mai reprezentativi ar fi Camil Mureşanu³³, Liviu Maior³⁴, Ştefania Mihăilescu³⁵, Nicolae Bocşa³⁶ sau Gheorghe Iancu³⁷, acceptă faptul că într-o perioadă a revizuirilor, cum este cea de azi, sunt tot mai puţini aceia care consideră că destrămarea Monarhiei austro-ungare după primul război mondial a creat o situaţie ideală în Europa Centrală şi de Est. Departe însă de fi cu adevărat critici la adresa vulgatei naţionale sau dornici de a reconsidera miturile fondatoare ale istoriografiei şi filozofiei statale a unităţii politice de veacuri a poporului român, aceşti istorici manifestă totuşi o distanţare emoţională faţă de subiectele trasate, iar uneori, prin intermediul unor lecturi consistente din lucrările de specialitate din domeniile respective, reuşesc să construiască un discurs istoric coerent şi articulat.

Al treilea curent privind Transilvania a prins contur destul de recent şi are ca protagonişti tineri istorici, sociologi şi antropologi, grupaţi în jurul Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca, şi a revistelor Altera, Transylvanian Review, Echinox sau Provincia. Autori precum Sorin Mitu³⁸, Florin Gogîltan³⁹, Ovidiu Pecican, Victor Neuman⁴⁰, Valeriu Leu⁴¹, Toader Nicoară⁴², Maria Crăciun sau Ovidiu Ghitta⁴³ examinează critic obsesia factologică şi ignoranţa teoretică a istoriografiei române, precum şi lipsa dialogului cu orientările majore din istoriografia occidentală⁴⁴. Concentrîndu-se pe studierea specificului regional, a deschiderii europene, a istoriei imaginarului şi a multiplicităţii culturale a Transilvaniei, acest discurs introduce pentru prima dată maghiarii din Transilvania într-un tablou istoric complex, multi-etnic, tratîndu-i în aceeaşi măsură atît ca generatori de cultură cît şi ca subiecţi ai interacţiunii sociale cu alte grupuri etnice. Sensibili la conjunctura istorică şi la conştientizarea unei „specificităţi locale, transilvănene, susţinută de puternice stereotipii regionale”, istoricii din generaţia tînără îşi propun „demitizarea Ardealului, mai corect spus, analiza critică a identităţii acestuia”, şi a intrumentalizării concomitente a imaginii sale în mitologiile naţionale maghiare şi româneşti. În acelaşi timp, ei resping—cel puţin pentru moment—soluţiile  de federalizare regională, sugerînd că în România prioritare nu sunt teoriile geo-politice ci consolidarea economiei de piaţă, a statului de drept şi a instituţiilor societăţii civile din România.⁴⁵ Extensia acestui nou discurs istoriografic în manualele şcolare, mass media şi în polemicile politice privind devoluţia în Transilvania a relevat însă fragilitatea poziţiei sale, aflată deopotrivă sub focul încrucişat al vulgatei naţional comuniste şi al unui consens naţionalist mai larg existent în societatea românească.⁴⁶

Europa centrală şi relaţiile româno-maghiare

Eforturile noii generaţii de istorici sunt completate de studii recente care vin dinspre teoria politică, antropologia culturală, psihologia socială şi sociologia naţionalismului, semnate de autori precum Gabriel Andreescu, ⁴⁷ Gusztáv Molnár⁴⁸, Alina Mungiu-Pippidi, Sorin Antohi⁴⁹, sau Enikő Magyari-Vince⁵⁰. Contextul discursiv al acestor cărţi este în bună măsură determinat de mitul cultural al unei geografii intermediare între Est şi Vest — Europa centrală — relansat după anii ‘80 de mai mulţi intelectuali din Polonia, Ungaria şi fosta Cehoslovacie. Reacţia intelectualilor români la mitul Europei centrale a fost multiplă, fiind determinată deopotrivă de conjunctura politică şi de opţiunile ideologice ale autorilor. Putem sesiza cel putin patru orientări distincte:

În perioada de început, 1990-1996, majoritatea intelectualilor din opoziţia democratică propuneau asumarea, cel puţin la nivel formal, a diferenţei dintre România şi zona Europei centrale, cu scopul politic vădit de a blama stagnarea şi lipsa de democraţie a regimului politic condus de Ion Iliescu. În ultimele sale consecinţe, această viziune propunea însă interiorizarea unei noi excluderi simbolice a românilor (văzută şi ca o auto-excludere), cu puternice efecte psiho-sociale potenţiale la nivelul mentalului colectiv⁵¹. A doua reacţie a fost aceea a respingerii mitului cultural al Europei centrale, văzută ca o construcţie ideologică exclusivistă, bazată nu atît pe afirmarea unei identităţi pozitive şi a unei comunităţi de valori, cît pe excluderea şi „exoticizarea” atît a Rusiei, cît şi a ţărilor din Europa de sud-est. A treia reacţie aparţine curentului regionalist radical şi corespunde unei fragmentări simbolice a identităţii şi a ideologiei naţionale româneşti. Sugerînd că anumite zone ale României, precum Transilvania şi Banatul, se pot integra mai uşor în Europa, datorită tradiţiilor istorice, coabitării multietnice şi toleranţei religioase, autori precum Gusztáv Molnár sau Sabin Gherman argumentează, direct sau indirect, existenţa unei diferenţe identitare în România. Din perspectiva unei literaturi care, deşi domină dezbaterile politice asupra Europei centrale şi de sud-est (vezi teoria „ciocnirii civilizaţiilor” propusă de Samuel Huntington), a primit critici devastatoare pentru viziunea sa „orientalistă” ce esenţializează diferenţa dintre Est şi Vest⁵² — aceşti autori susţin că Transilvania şi Banatul ar aparţine Europei centrale⁵³, şi ar alcătui astfel un spaţiu în care societatea civilă şi pluralismul politic au tradiţii mult mai puternice decît în celelate zone ale României, putativ asociate cu Balcanii.

În sfîrşit, a patra reacţie la mitul Europei centrale a constituit-o, începînd mai ales din anul 1996, dorinţa de integrare economică, politică şi culturală a României cu grupul ţărilor de la Visegrad. Paralel cu procesul de reconciliere politică româno-maghiară din 1996 şi cu parteneriatul strategic iniţiat de László Kovács şi Adrian Severin în 1997 — văzute ca un preludiu al integrării euro-atlantice a celor două ţări — numeroşi intelectuali români au susţinut nevoia unei reconcilieri culturale între cele două naţiuni, argumentată pe mai multe planuri: de la fatalitatea vecinătăţii comune şi inevitabila interdependenţă reciprocă, la imperativul unui pragmatic raison d’état al politicii externe româneşti (Antohi) şi nevoia de complementaritate (Zub), pînă la invocarea unor lungi tradiţii istorice de colaborare (Chimet). Aceste discuţii sunt completate de activismul civic al unor intelectuali precum Smaranda Enache sau Gabriel Andreescu, promotorii cei mai consecvenţi ai reconcilierii româno-maghiare, care propun o reevaluare a rolului minorităţii maghiare în România⁵⁴. Potrivit lui Andreescu, „puternica prezenţă maghiară la poarta de Vest a ţării, prezenţă dublată de lupta minorităţii maghiare pentru alte reguli de joc decît cele propuse de nostalgicii „statului naţional unitar” şi sprijinul dat acestei lupte de către Ungaria” ar transforma minoritatea maghiară în locomotiva integrării Europene a României⁵⁵.

În acest context, procesul de reconciliere româno-maghiar a generat numeroase lucrări de politologie, sociologie şi antropologie care deconstruiesc exclusivismul şi intoleranţa recipocă a vulgatei naţionaliste la nivelul comunităţilor politice române şi maghiare (Enikő Magyari-Vince), analizează imaginile mentale colective despre celălalt, identităţile politice şi sociologice diferite ale românilor şi maghiarilor în Transilvania (Alina Mungiu-Pippidi, Culic et al.⁵⁶) şi propun diferite soluţii de rezolvare a conflictelor bilaterale. Deşi într-o măsură mai scăzută, istoriografia a participat şi ea la acest proces de reconciliere. Lucrări recente propun epurarea istoriografiei de canoanele naţionaliste şi reinterpretarea comună a momentelor istorice controversate, precum şi un interes tot mai pronunţat pentru istoria maghiarilor şi a unor elemente de identitate comune dintre cele două naţiuni⁵⁷. Spre exemplu, apreciind că, datorită îndelungatei experienţe istorice comune, „ungurii ne sunt mai mult decît vecini”, Sorin Antohi recomandă: „problemele identitare ale ungurilor ar trebui mai bine cunoscute în România”, cu atît mai mult cu cît „o tratare serioasă a problemei identităţii româneşti” este „indisociablilă” de „o privire asupra corespondentului său maghiar⁵⁸”. Fără a elabora o comparaţie sistematică a identităţii colective române şi maghiare, Antohi identifică totuşi între acestea, „dincolo de diabolizarea şi stigmatizarea reciproce (Bozgor/Büdös Oláh şi întreg repertoriul), o zonă surprinzător de mare de coincidenţe, similitudini şi chiar, horribile dictu (pentru urechi şovine), afinităţi, suprapuneri şi contaminări”⁵⁹. Pentru depăşirea pendulării continue a elitelor româneşti între „bovarismul geocultural” al occidentaliştilor şi exclusivismul şi inconsistenţele autohtoniştilor, şi, pe un plan mai general, a prejudecăţilor, stereotipiilor negative şi excluderilor simbolice la nivel regional, Antohi propune o mai largă integrare politică şi culturală a românilor în Europa centrală şi de sud-est, care să regăsească „importanţa strategică a contactelor cu vecinii trecuţi şi prezenţi de la Vest,” precum maghiarii⁶⁰.

Concluzii

După 1989, istoriografia românească se zbate încă între “spasmele dogmatic-totalitare şi post-totalitare⁶¹.” Deşi, după cum aprecia Alexandru Zub, un bilanţ al istoriografiei româneşti este încă prematur, se poate totuşi afirma că reforma vulgatei naţionaliste a întîrziat.⁶² După cum am văzut, noile orientări în scrierea istoriei din lumea academică occidentală nu par a fi o provocare radicală pentru modalităţile de producere a discursului istoriografic românesc. Oricît de tentante sunt propunerile care vin din zone colaterale istoriei — sociologie, filosofie sau antropologie culturală —, ele nu reuşesc să-şi disemineze formele de expresie într-o conjuncţie cu aceasta, eludînd, astfel, tocmai caracterul multidisciplinar pe care ştiinţa istorică îl presupune.

Reproducînd fragmentarea culturii politice româneşti, istoriografia românească este dominată de conflictul dintre „o mică elită istoriografică europeană, care îşi negociază din greu poziţiile şi programele în sistemul academic”⁶³ şi încă hegemonica tabără a vulgatei naţionaliste. După acest traseu prin istoriografia românească recentă, putem spune că şi percepţia Ungariei se înscrie în bună măsură pe aceleaşi coordonate. Deşi miturile, stereotipurile şi prejudecăţile comune au fost într-o anumită măsură abandonate, prespectiva naţionalistă continuă să domine interpretarea istoriei Ungariei şi a Transilvaniei. În ciuda compromisurilor politice către minoritatea maghiară şi a reconcilierii politice cu Ungaria, nu există încă un proces de reconciliere istoriografică între cele două ţări. Astfel, este semnificativ faptul că în timp ce numeroase lucrări de sociologie şi antropologie sau relaţii internaţionale susţin procesul de reconciliere politică dintre cele două ţări, istoriografia românească propune un contra-discurs bazat pe manipularea memoriei istorice traumatizante dintre români şi maghiari.⁶⁴ Pe de altă parte, nici istoriografia maghiară nu pare a fi permisibilă la transformări profunde privind revizuirea critică a clişeelor care construiesc imaginea României şi a românilor.

Cu toate acestea, nu se poate simplifica sau trece cu vederea faptul că istoriografia românească se află în plină transformare. Grupuri destul de omogene de tineri intelectuali încearcă să introducă noi agende de cercetare şi perspective interpretative care au ca obiect eliminarea frustrantei dihotomii dintre NOI şi CEILALŢI (unguri, ţigani etc.) Acest lucru este posibil numai printr-un atac frontal asupra istoriografiei naţionaliste monolitice, prin racordarea la curente istoriografice occidentale, impunerea unui sistem referenţial extern pentru fenomene considerate interne, aşadar „unice” şi, nu în ultimul rînd, prin ieşirea din îngustimea argumentaţiei locale. În mare măsură, direcţii interpretative recente sugerează o transformare a istoriografiei româneşti. Prezenţa unui discurs istoriografic axat pe diversitate şi erudiţie poate, alături de alte discursuri alternative, să fragmenteze şi să regenereze organismul sclerozat al vulgatei istoriografice româneşti. Dorinţa de a scrie şi altfel istoria decît propun cu îndîrjire manualele de istorie şi unii istorici este deja vizibilă. Impasul în care se află orientarea teoretică din România provoacă, credem, şi mai mult. Din toată pletora de expuneri teoretice cu care ne ademeneşte producţia culturală actuală, se pot distinge mizele productive şi cele contraproductive. Ne rămîne speranţa că, într-o bună zi, varianta alternativă, bazată pe discursuri curăţate de ambiţii hegemonice, va compune un model atrăgător pentru majoritatea veleitarilor din umanităţi. q

Bibliografie

1. Studii despre istoriografia românească după 1989:

Antohi, Sorin: Ieşirea din metatext: istorie şi teorie în România postcomunistă. În: Sfera politicii, 39 (1996), p.18-19.

Boia, Lucian (ed): Miturile comunismului românesc. Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1995.

Boia, Lucian (ed).: Miturile istorice româneşti. Bucureşti, 1995.

Boia, Lucian: Apelul către istorici. În: Revista de istorie, 12 (1989), p.1167-1168.

Boia, Lucian: Două secole de mitologie naţională. Bucureşti, Humanitas, 1999.

Boia, Lucian: Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti, Humanitas, 1997.

Boia, Lucian: La Mythologie scientifique du communisme. Caen-Orléans, Paradigme, 1993.

Boia, Lucian: Riscul izolaţionismului. În: Sfera Politicii, 39 (1996), p.13-15.

Boulet, Fracois: Histoire et mémoires en Roumanie aux XIXe et XXe siecles. Mythes et angoisses. Paris, INALCO, 1991.

Brossa, Alain (ed.): A l’Est, la mémoire retrouvée. Paris, 1990.

Deletant, Dennis: Rewriting the Past: Trends in Contemporary Romanian Historiography. În: Ethnic and Racial Studies. (1991) 1, p. 64-86.

Deletant, Dennis: The Past in Contemporary Romania: Some Reflections on Recent Romanian Historiography. In László Péter (ed).: Historians and the History of Transylvania. New York, 1992, p.149-155.

Durandin, Catherine: Roumanie: retour á l’historie et révisions. In: Relations internationales, 67 (automne 1991), p.295-298.

Hitchins, Keith: Mit şi realitate în istoriografia românească. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997. 322 p.

Hitchins, Keith: Historiography of the countries of Eastern Europe: Romania. In: American Historical Review, 97 (1992) 4, p.1064-1083.

Kellog, Frederick: O istorie a studiilor istoriografice româneşti. Bakarsfield, CA, 1990.

Pecican, Ovidiu: Mulţi pălmaşi, puţine capete. In: Vatra, XXVII (1997) 2, p. 80-81.

Pippidi, Andrei: Miturile trecutului răspîntia prezentului. In: Revista 22, 8 (1992), p. 6-7.

Pippidi, Andrei: Rezerva de speranţă. Bucharest, 1995.

Platon, Alexandru Florin: Valorizare şi deschidere în istoriografie. In: Dacia literară , 3-4 (1991), p.1-20.

Popa, Radu: Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români. Bucureşti, 1991.

Troncota, Cristian şi Bratu, Doru: Istoriografia în tranziţie. Bucureşti, 1996.

Ungureanu, Mihai-Răzvan: Destinul miturilor istorice contemporane ale românilor. Au ele un viitor? In: Xenopoliana. Istoria ca Discurs Demistificator, VI (1998) 3-4, p.34-48.

Verdery, Katherine: National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania. Stanford, University of California Press, 1991.

Xenopoliana. Istoria ca Discurs Demistificator. Buletinul Fundaţiei Academice A. D. Xenopol. Iaşi, VI (1998), p.3-4.

Zub, Alexandru: Discurs istoric şi tanziţie. Iaşi, Institutul European, 1998.

Zub, Alexandru: Istorie şi fatalitate. Bucureşti, 1991.

2. Istoria Transilvaniei, istoria Ungariei, sinteze de istoria României:

Abrudan, Paul: Transilvania, documente istorice: în lumina adevărului. Bucureşti, Editura Ţara noastră, 1991.

Alexandrescu, Sorin: Paradoxul Român. Bucureşti, Univers, 1988. 334 p.

Ambruser, Adolf: Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.

Andea, Susana: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova: legături politice, 1656-1688. Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996. 412 p.

Andreescu, Gabriel, Stan, Valentin şi Weber, Renate : Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale. Bucureşti, Centrul pentru drepturile omului, APADOR-CH, 1994.

Andreescu, Gabriel: Lentoarea conceptelor, viteza evenimentelor. In:Molnár Gusztáv şi Andreescu, Gabriel: Problema transilvană. Bucharest, Polirom, 1999.

Andreescu, Gabriel: Naţionalişti, antinaţionalişti. O polemică în publicistica românească. Iaşi, Polirom, 1996.

Andreescu, Gabriel (ed): Romania versus Romania. Bucureşti, Clavis, 1996.

Antohi, Sorin: Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română. Bucureşti, Editura Litera, 1994.

Antohi, Sorin: Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti, Nemira, 1997.

Babeţi, Adriana şi Ungureanu, Cornel (eds.): Europa Centrală — Memorie. Paradis. Apocalipsă. Iaşi, Polirom, 1998.

Babeţi, Adriana şi Ungureanu, Cornel (eds.): Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii. Iaşi, Polirom, 1997.

Bărbulescu, Petre: Drama minorităţilor naţionale din Ungaria. Bucureşti, Globus, 1991.

Berényi Maria: Românii din Ungaria de azi în presa română din Transilvania şi Ungaria secolului al XIX-lea (1821-1918). Documente. Giula, Editura Noi, 1991.

Bernath Mathias: Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române. Cluj, 1994.

Bjola, Corneliu: Nationalist Influences on the Romanian and Hungarian Security Policies. In: Forum Euro-Atlantic. Bucureşti, I (1998) 1-2, p.62-66.

Bocşan, Nicolae, Lumperdean, I. şi Pop, I.A.: Ethnie et confession en Transylvanie. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996.

Bocşan, Nicolae, Lumperdean, I. şi Pop, I.A.: Etnie şi confesiune în Transilvania: secolele XIII-XIX. Oradea, Fundaţia Cele trei Crişuri, 1994.

Bocşan, Nicolae, Edroiu, Nicolae şi Răduţiu, Aurel (eds): Cultură şi societate în epoca modernă. Cluj, Editura Dacia, 1990.

Bocşan, Nicolae: Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat: secolul al XIX-lea. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997. 256 p.

Calafeteanu, Ion: Revizionismul ungar şi România. Bucureşti, Enciclopedica, 1995.

Chimet, Iordan (ed): Momentul Adevărului. Cluj-Napoca, Dacia, 1996. 475 p.

Chindriş, Ioan şi Neamţu, Gelu: Procese politice antiromâneşti care au zguduit Transilvania în toamna anului 1848. Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995.

Chinezu, Ioan: Aspects of Transylvanian Hungarian Literature (1919-1929). Cu o introducere de Ion Vlad. 1997.

Chiorean, Ion: Geneza şi sfîrşitul Imperiului Austro-Ungar. Tîrgu-Mureş, Mica Doris, 1995.

Ciolan, Ioan N., Borda, Valentin, şi Lăcătuşu, Ioan: Transilvania prigonită de unguri. Târgu-Mureş, Casa de Editură P. Maior, 1997. 168 p.

Coja, Ion: Transilvania: invincibile argumentum. Bucureşti, Editura Athenaeum, 1990. 301 p.

Constantiniu, Florin, Pascu, Ştefan şi Muşat, Mircea: A Conscious Forgery of History under the Aegis of the Hungarian Academy of Sciences. In:Lásló Péter (ed.) Historians and the History of Transylvania, New York,1992.

Constantiniu, Florin: O istorie sinceră a Poporului Român. Bucharest, Univers Enciclopedic, 1997. 588 p.

Cosma, Neagu: Dictatul de la Viena (30 aug. 1940): consecinţă a crimei organizate statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri din România. Bucureşti, Bravo Press, 1996.

Crăciun, Maria şi Ghitta, Ovidiu (eds.): Ethnicity and Religion in Central Eastern Europe. Cluj, Cluj University Press, 1995.

Crăciun, Maria şi Ghitta (eds.): Church and Society in Central Europe. Cluj, European Studies Foundation Publishing House, 1998.

Crăciun, Marius (ed.): Nobilimea românească din Transilvania. Az erdélyi román nemesség. Satu Mare, Ed. Muzeului Sătmărean, 1997.

Cucsuja István: Vocaţia libertăţii. Lájos Mocsáry şi românii. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1994.

David Prodan. Puterea exemplului. de: Bocşan, Nicolae, Edroiu, Nicolae, Maior, Liviu, Teodor, Pompiliu şi Răduţiu, Aurel. Cluj, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.

Diaconescu, Marius: Nobilimea românească din Transilvania. Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1997. 301 p.

Diaconu, Ioan Ion: Acea noapte sfântă: închis sub comunişti pentru Transilvania. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996. 146 p.

Djuvara, Neagu: O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri. Bucureşti, Humanitas, 1999. 216 p.

Dobrinescu, Valeriu Florin şi Tompea, Doru: România la cele două conferinţe de pace de la Paris: 1919-1920, 1946-1947. Un studiu comparativ. Focşani, Editura Neuron, 1996.

Dobrinescu, Valeriu Florin: România şi Ungaria, de la Trianon la Paris, 1920-1947: bătălia diplomatică pentru Transilvania. Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1996. 304 p.

Domokos Sámuel: Tipografia din Buda: contribuţia ei la formarea ştiinţei şi literaturii române din Transilvania la începutul secolului al XIX-lea. Giula, Editura Noi, 1994. 208 p.

Duţu, Alexandru, Botoran, Constantin şi Retegan, Mihai: Transilvania în evoluţia relaţiilor româno-ungare. Bucureşti, Institutul de Istorie şi Teorie Militară, 1993. 221 p.

Duţu, Alexandru, Botoran, Constantin, şi Retegan, Mihai: Transylvania and the Romanian-Hungarian relations. Bucureşti, Institute of Military History and Theory, 1993. 201p.

Duţu, Alexandru: The Politicization of Myths: The Transylvanian Case. In: Gerrits, André and Adler, Nanci (eds): Vampires Unstaked. National Images, Stereotypes and Myths in East Central Europe. Amsterdam, Royal Netherlands Academy, 1995, p. 89-98.

Edroiu, Nicolae şi Puşcaş, Vasile: The Hungarians of Romania. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996.

Eminescu, Mihai şi Vatamaniuc, Dimitrie: Sfântul pământ al Transilvaniei: Transilvania sub dualismul austro-ungar. Bucureşti, Saeculum I.O., 1997.

Faur, Viorel: Cultura românilor din Bihor, 1848-1918. Oradea, Fundaţia Culturală Cele trei Crişuri, 1992.

Faur, Viorel: Viaţa politică a românilor bihoreni, 1849-1919. Oradea, Fundaţia Culturală Cele trei Crişuri, 1992.

Fischer-Galaţi, Stephen, Giurescu, Dinu C. şi Pop, Ioan Aurel: O istorie a românilor. Studii critice. Cluj Napoca, Fundaţi a Culturală Română, 1998.

Galea, Aurel: Formarea şi activitatea Consiliului dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920). Târgu Mureş, Ed. Tipomur, 1996.

Giurescu, Dinu C. şi Fischer-Galaţi, Stephen: Romania: a historic perspective. Boulder, East European Monographs, 1998. Series East European monographs no. 457.

Gorovei, Ştefan: Întemeierea Moldovei. Probleme controversate. Iaşi, 1997.

Grad, Cornel şi Ciubota, Viorel (eds.): 1918. Sfîrşit şi început de epocă. Satu-Mare-Zalău, Lekton, Muzeul Sătmărean, 1998.

Haţegan, Ioan: Cultură şi civilizaţie medievală la Mureşul de Jos (comunităţi, populaţie şi habitat într-un spaţiu de interferenţe culturale). Timişoara, Ed. Almanahul Banatului, 1995.

Hitchins, Keith: Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania, 1868-1918. Cluj Napoca, Dacia, 1992.

Hitchins, Keith: Ortodoxie şi naţionalitate. Andreiu Şaguna şi românii din Transilvania, 1846-1873. Prefaţă de Pompiliu Teodor. Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1995.

Horga, Ioan: Tradiţie şi noutate în spiritualitatea românească greco-catolică din epoca luminilor. Episcopia din Oradea. Oradea, Fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”,1996.

Iancu, Gheorghe: The Ruling Council. The Integration of Transylvania into Romania 1918-1920. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1995.

Iordachi, Constantin: The Romanian-Hungarian Reconciliation Process. An Interpretation. In: Forum Euro-Atlantic. Bucureşti, I (1998) 1-2, p. 67-76.

Istoria României. Pagini transilvane. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1994.

Istoria României. Transilvania. Volum colectiv. Cluj-Napoca, Editura George Bariţiu, vol. I, 1997, vol. II, 1999.

Istoria Românilor, de: Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban şi Teodor, Pompiliu. Bucueşti, Editura Enciclopedică, 1999. 617 p.

Kiriţescu, Constantin I.: România în al doilea război mondial. Bucureşti, 1995, 2. Vol.

Lăncrănjan, Ion: Cuvânt despre Transilvania. Bucureşti, Editura Regiei Autonome a Imprimeriilor, 1995. Ediţia a doua.

Leu, Valeriu: Modernizare şi imobilism. Sate şi oameni din Banat la începutul veacului XX în documente memorialistice. Reşiţa, Banatica, 1998.

Livezeanu, Irina: Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930. Bucureşti, Humanitas, 1995. 391 p.

Lungu, Corneliu Mihai şi Retegan, Mihai: 1956. Explozia: percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996. 466 p.

Magyari-Vincze Enikő: Antropologia politicii identitare naţionaliste. Cluj, EFES, 1997.

Maior, Liviu, Bocşan, Nicolae şi Bolovan, Ioan (eds): Austrian military border: its political and cultural impact. Iaşi, Editura Glasul Bucovinei, 1994. 118 p.

Maior, Liviu: 1848-1849. Românii şi Ungurii în revoluţie. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

Maior, Liviu: Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori). Cluj, Editura Sincron, 1993. 194 p.

Maior, Liviu: Memorandul: filosofia politico-istorică a petiţionalismului românesc. Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992. 301 p. Seria Bibliotheca rerum Transsilvaniae.

Mândrut, Stelian: Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară din Transilvania între anii 1905-1910. Oradea, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, 1995.

Manuilă, Sabin: Études sur la démographie historique de la Roumanie/Studies on the Historical Demography of Romania. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1992.

Manuilă, Sabin: Istorie şi demografie. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996.

Marica, Em. George: Studii sociologice. Cluj, Centrul de studii transilvane, 1997.

Mihăilescu, Ştefania: Transilvania în lupta de idei (Controverse în Austro-Ungaria privind statutul Transilvaniei). Bucureşti, Silex, part. I, 1996; part. II-III, 1997.

Mitu, Sorin şi Gogîltan, Florin (eds): Studii de istorie a Transilvaniei. Specific regional şi deschidere europeană. Cluj, Asociaţia Istoricilor din Transilvania şi Banat, 1994.

Mitu, Sorin şi Gogîltan, Florin (eds): Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania. Oradea, Cluj, Asociaţia Istoricilor din Transilvania şi Banat, 1995-1996.

Mitu, Sorin: Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni. Bucureşti, Humanitas, 1997.

Mitu, Sorin şi Gogîltan, Florin (eds): Interethnische und Zivilisationsbeziehungen im Siebenburgischen Raum: historischen Studien. Cluj, Asociaţia Istoricilor din Transilvania şi Banat, 1996.

Mitu, Sorin, Iluzii şi realităţi transilvane. In: Molnár Gusztáv şi Andreescu, Gabriel. Problema transilvană. Bucharest, Polirom, 1999.

Molnár Gusztáv şi Andreescu, Gabriel: Problema transilvană. Bucureşti, Polirom, 1999. 216 p.

Mungiu-Pippidi, Alina: Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri. Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.

Mungiu-Pippidi, Alina: Transilvania subiectivă. Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.

Mureşanu, Camil: Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996.

Nagy-Talavera, Nicolas M.: Nicolae Iorga. A Bibliography. Iaşi, Portland, Oxford: The Center for Romanian Studies, 1998. Ediţia a doua.

Nastasă, Lucian, (ed.): Studii Istorice Româno-Ungare. Iaşi, Fundaţia Academică A. D. Xenopol, 1999.

Neamţu, Gelu şi Cordos, N.: The Hungarian Policy of Magyarisation in Transylvania, 1867-1918. Cluj Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1994.

Neamţu, Gelu: Revoluţia românilor din Transilvania, 1848-1849. Cluj-Napoca, Editura Carpatica, 1996. 200 p.

Neumann, Victor: Tentaţia lui Homo-Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa centrală şi de sud-est. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.

Nicoară, Toader: Transilvania la începuturile timpurilor moderne, 1680-1800: societate rurală şi mentalităţi colective. Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeană, 1997. 446 p.

Nouzille, Jean şi Velescu, Şerban: Transilvania: zonă de contacte şi conflicte. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995. 29 p.

Păcurariu, Mircea: Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi. Sibiu, Editura Mitropoliei Ardealului, 1994.

Pascu, Ştefan: Transilvania: inimă a pămîntului românesc şi leagăn al poporului român. Cluj Napoca, Editura Vatra Românească, 1990. 109 p.

Podea, Titus: Transylvania. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993. 230 p.

Pop, Ioan-Aurel: Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI. Bucureşti, Enciclopedica, 1998.

Pop, Ioan-Aurel: Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996. 244 p.

Prodan, David: Transilvania şi iar Transilvania: consideraţii istorice. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992. 196 p.

Prodan, David: Transylvania and again Transylvania. A Historical Exposé. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996. Ediţia a doua.

Prodan, David: Transylvania and again Transylvania. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1992.

Puşcaş, Vasile: Transilvania şi aranjamentele europene: 1940-1944. Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1995. 162p.

Retegan, Simion, Suciu, Dumitru şi Cipăianu, George: Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1919: documente. Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1996.

Retegan, Simion: Sate şi şcoli româneşti din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea, 1867-1875. Cluj-Napoca, Dacia, 1994. 255 p., 17 p. Seria Testimonia.

Retegan, Simion: Satul românesc din Transilvania, ctitor de şcoală, 1850-1867. Cluj, Editura Echinox, 1994. 271 p.

Roman, Viorel şi Hofbauer, Hannes: Transilvania: românii la încrucişarea intereselor imperiale. Bucureşti, Editura Europa Nova, 1998. 288 p.

Români şi maghiari în tranziţia postcomunistă — Imagini mentale şi relaţii interetnice în Transilvania. de: Culic, Irina, Horvath Istvan, Lazăr, Marius şi Magyari Nándor László. Cluj, Centrul pentru Relaţii Interetnice, Univ. Babeş-Bolyai, 1998.

Rotariu, Traian (ed.): Recensămîntul din 1850. Transilvania. Bucureşti, Ed. Staff, 1996.

Ruffini, Mario şi Neagoe, Manole: Istoria românilor din Transilvania. Bucureşti, Editura Proteus; Chişinău, Editura Hyperion, 1993. 261 p.

Sassu, C: Romanians and Hungarians — Historical Premises. Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1993.

Scurtu, Ioan: Iuliu Maniu. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

Scurtu, Ioan (ed.): România, documentele Unirii, 1918. Album. Bucureşti, Arhivele Statului din România, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993.

Scurtu, Ioan şi Boar, Liviu (eds.): Minorităţile naţionale din România, 1918-1925. Documente. Bucureşti, Arhivele Statului, 1998.

Şuta, Ion: Transilvania: himera ungarismului iredentist. Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1995. 362 p.

Theodoru, Ştefan Gheorghe: Transilvania: o pagină de istorie. Bucureşti: Editura Mediaprint, 1995. 175 p.

Ţurlea, Petre: Monumente non-grata: falşi martiri maghiari pe pămîntul României. Bucureşti, Bravo Press, 1996.

Verdery, Katherine şi Kligmann, Gail: Romania after Ceausescu: Post Communist Communism? In: Ivo Banac (ed.): Eastern Europe in Revolution. Ithaca and London, 1992. p. 117-147.

Zaciu, Mircea: Ca o imensă scenă, Transilvania. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996. 501p.

NOTE

1. Bill Clinton, Letter to Romanian President Emil Constantinescu, 30 septembrie 1996.

2. Pentru o analiză comprehensibilă a procesului de reconciliere româno-maghiară, vezi Constantin Iordachi: The Romanian-Hungarian Reconciliation Process. An Interpretation în Forum Euro-Atlantic, Bucureşti, 1998, pp. 67-76.

3.  Ibid., p. 67.

4. Vezi Apelul istoricilor români, in Cronica (1989. December 29.); şi Lucian Boia: Apelul către istorici, in Revista de istorie, 12 (1989), pp. 1167-1168. Interesant este că la aproape un deceniu de la acest „manifest” Alexandru Zub recunoaşte că „... schimbarea de regim politic produsă la finele lui 1989, deşi bruscă, violentă, spectaculoasă, n-a fost destul de profundă, în România, pentru a limpezi rapid situaţia şi a determina, odată cu noul curs politic, un alt discurs asupra istoriei. Lunga şi penibila tranziţie dintr-un plan se va reflecta analogic în celălalt, ca plan secund şi solidar.” În: Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei paradigme, Iaşi, Institutul European 1998, p. 7.

5. Lucian Boia: Trei dosare sensibile: ţiganii, maghiarii, evreii. În Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas 1997, p. 201.

6. Ibid.

7. Tipologia propusă de Lucian Boia relevă nu numai limitele abordării imaginii Ungariei în istoriografia românească, ci ea prilejuieşte deopotrivă o discuţie mai amplă asupra noilor paradigme istoriografice propuse de discursul istoric post-decembrist. Astfel, pe măsură ce istoriografia românească interiorizează critica pertinentă şi autoritativă a miturilor istorice propusă de Boia, devine tot mai evident că această analiză reprezintă o primă fază necesară — dar nu şi suficientă — în construirea unei noi paradigme istoriografice româneşti. Mai întâi, critica miturilor istorice româneşti rămîne în ultimă instanţă dependentă de obiectul său de studiu, vulgata istoriografică naţional-comunistă. Ei îi lipseşte astfel tocmai acea „cold empathy” atît de necesară detaşării, acel „exerciţiu al distanţei” propus de autori cu deschidere teoretică către antropologie (vezi, de exemplu, Sorin Antohi, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti, Nemira, 1997) În fine, influenţată de un discurs post-modern „radical,” analiza istorică propusă de Boia refuză istoriei orice conţinut obiectiv, exterior naraţiunii istorice. Pentru o critică a „textualităţii” metodologiei propusă de Boia, vezi Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Univers, 1998, p. 27.

8. Vezi Mihai Bărbulescu, Ştefan Papacostea, Pompiliu Teodor, Keith Hitchins and Dennis Deletant, Istoria românilor, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998. Constantiniu, Florin: O istorie sinceră a Poporului Român, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1997. Djuvara, Neagu: O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri. Bucureşti: Humanitas, 1999.

9. Şerban Papacostea: Geneza statelor româneşti. În Istoria românilor, p. 145.

10. Papacostea: Geneza statelor româneşti, p. 147.

11. Djuvara: O scurtă istorie, p. 83-84.

12. Constantiniu: O istorie sinceră, p. 75. Constantiniu oferă şi o explicaţie etimologică interesantă pentru termenul peiorativ de „bozgor” care ar fi fost mai întîi folosit de români pentru a-i desemna pe Ľbaşchiri, aliaţi militari ai ungurilor colonizaţi în Transilvania, iar apoi generalizat asupra tuturor ungurilor. p. 63.

13. Papacostea: Geneza statelor româneşti, p. 147.

14. Djuvara: O scurtă istorie, p. 17.

15. Constantiniu: O istorie sinceră, p. 307.

16. Constantiniu: O istorie sinceră, p. 298, 307. Constantiniu critică istoriografia ungară postcomunistă pentru că prezintă Republica Populară Ungară „drept »alternativă socialistă« — spre deosebire de cea burgheză — a rezolvării problemei naţionale” şi remarcă „terminologia autorilor maghiari, moştenită de la istoriografia marxistă.” Ibid., p. 305.

17. Djuvara: O scurtă istorie, p. 188.

18.  Constantiniu: O istorie sinceră, p. 489.

19. Excepţiile sînt din păcate aproape exclusiv limitate la aspectul juridic-statistic al problemei. De exemplu: Nicolae Edroiu şi Vasile Puşcaş: The Hungarians of Romania, Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1996 sau Constantin Sassu: Romanians and Hungarians — Historical Premises, Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1993.

20. Pentru susţinerea acestui argument se pot cita de fapt majoritatea cărţilor apărute după 1989 cu privire la Transilvania. Vezi de exemplu Jean Nouzille şi Şerban Velescu: Transilvania: zonă de contacte şi conflicte, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1995, p. 290.

21. Alina Mungiu-Pippidi: Transilvania subiectivă, Bucureşti, Humanitas, 1999, pp. 11-12.

22. Trebuie, pe de altă parte, subliniată o diferenţă fundamentală între Ştefan Pascu şi David Prodan. În contextul discuţiei noastre, amîndoi pot fi consideraţi ca protocronişti cînd e vorba de Transilvania, însă spre deosebire de Pascu, care a manipulat politic scrisul istoriei, Prodan a rămas constant în interiorul disciplinei, nefăcînd compromisuri regimului comunist. Vezi Katherine Verdery, National Ideology under Communism. Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, Stanford, Stanford University Press, 1991.

23. Ştefan Pascu: Transilvania: inimă a pămîntului românesc şi leagăn al poporului român, Cluj-Napoca, Editura Vatra Românească. 1990.

24. Ion Coja: Transilvania: invincibile argumentum, Bucureşti, Athenaeum 1990.

25. Mircea Zaciu: Ca o imensă scenă, Transilvania, Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1996.

26.  Titus Podea: Transylvania, Bucureşti: Fundaţia Culturală Română 1993.

27. David Prodan: Transilvania şi iar Transilvania: consideraţii istorice, Bucureşti, Enciclopedică, 1992. Cartea a cunoscut şi două ediţii în limba engleză: Transylvania and again Transylvania. A Historical Expose, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română 1^st ed. 1992, 2^nd ed. 1996.

28. Ion Suta: Transilvania: himera ungarismului iredentist, Bucureşti, Academia de Înalte Studii Militare 1995. Ion Calafeteanu: Revizionsimul ungar şi România, Bucureşti, Enciclopedică, 1995; Neagu Cosma: Dictatul de la Viena (30 august 1940): consecinţă a crimei organizate statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri din România, Bucureşti, Bravo Press 1996.

29. Ioan Chindriş, Gelu Neamţu: Procese politice antiromâneşti care au zguduit Transilvania în toamna anului 1848, Bucureşti, Viitorul Românesc 1995; Ioan N. Ciolan, Valentin Borda, Ioan Lăcătuşu: Transilvania prigonită de unguri, Tîrgu-Mureş, Casa de Editură Petru Maior, 1997.

30. Volumul 1 a apărut în 1997 în Cluj la Editura Geroge Bariţiu. Volumul 2, în 1999.

31. Vezi Susana Andea: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova: legături politice, 1656-1688, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1996, p. 412.

32. Ioan Scurtu (ed.): România, documentele unirii, 1918: Album. Bucureşti: Arhivele Statului din România/Fundaţia Culturală Română, 1993; Simion Retegan, Dumitru Suciu, George Cipăianu, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1919: Documente. Cluj: Fundaţia Culturală Română, 1996. Simion Retegan, Dumitru Suciu, George Cipăianu: Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1919: documente. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1996. Şi Documente privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania, 1881-1891, vol. 1  (Bucureşti: Viitorul Romanesc, f.a.)

33. Camil Mureşanu, Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1996; idem: Transilvania între medieval şi modern. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1996.

34.  Liviu Maior: Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiţionalismului românesc. Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1992; idem: Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (Însemnări, memorii, scrisori). Cluj: Sincron, 1993; idem: 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie. Bucureşti: Enciclopedica, 1998.

35. Ştefania Mihăilescu, Transilvania în lupta de idei. Controverse privind statutul Transilvaniei. Bucureşti: Silex, partea. 1., 1996, partea a 2-a si a 3-a, 1997.

36. Nicolae Bocşan, Ion Lumperdean, Ion-Aurel Pop: Ethnie et confession en Transylvanie. Cluj: Fundaţia Culturală Română, 1996; Nicolae Bocşan: Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat: secolul al XIX-lea. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujană, 1997.

37. Gheorghe Iancu: The Ruling Council. The Integration of Transilvania into Romania, 1918-1920. Cluj: Fundaţia Culturală Română, 1995. Pe acceaşi temă se înscrie şi cartea lui Aurel Gâlea, Formarea şi activitatea consiliului dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturile româneşti din Ungaria (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920). Tîrgu-Mureş: Tipomur, 1996.

38. Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni. Bucureşti: Humanitas, 1997.

39. Florin Gogîlţan şi Sorin Mitu (eds.), Studii de istorie a Transilvaniei. Specific regional şi deschidere europeană. Cluj: Asociaţia istoricilor din Transilvania şi Banat, 1994. Idem: Viaţa privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania. Oradea-Cluj, Asociaţia istoricilor din Transilvania şi Banat, 1995-1996. Idem: Interethnische und Zivilisationsbeziehungen im Siebenburgischen Raum: historischen Studien. Cluj: Asociaţia istoricilor din Transilvania şi Banat, 1996.

40. Victor Neumann, Tentaţia lui Homo-Europaeus. Geneza spiritului modern în Europa centrală şi de sud-est. Bucureşti: Ştiinţifică, 1991.

41.  Valeriu Leu, Modernizare şi imobilism. Sate şi oameni din Banat la începutul veacului XX în documente memorialistice. Reşiţa: Banatica, 1998.

42. Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne 1680-1800. Societate rurală şi mentalităţi colective. Cluj: Presa Universitară Clujană, 1997.

43. Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta (eds.): Ethnicity and Religion in Central Eastern Europe. Cluj: Cluj University Press, 1995.

44. Vezi Ovidiu Pecican: Mulţi pălmaşi, puţine capete în Vatra , XXVII (1997) 2, 80-81.

45. Sorin Mitu, Iluzii şi realităţi transilvane, în Molnár Gusztáv şi Gabriel Andreescu, Problema transilvană. Bucureşti: Polirom, 1999, p.77.

46. Vezi poziţia unor intelectuali de marcă ai României postcomuniste — precum Horia Roman Patapievici — în controversa federalism versus stat naţional.

47. Gabriel Andreescu: Naţionalişti, antinaţionalişti. O polemică în publicistica românească. Iaşi: Polirom, 1996. Idem (ed): România versus România. Bucureşti: Clavis, 1996.

48. Gusztáv Molnár şi Gabriel Andreescu: Problema transilvană. Iaşi: Polirom, 1999.

49. Antohi, Sorin: Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română. Bucureşti: Editura Litera, 1994; şi Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti: Nemira, 1997.

50. Enikő Magyari-Vince: Antropologia politicii identitare naţionaliste. Cluj: EFES, 1997.

51. Pentru o patetică interiorizare a distincţiei dintre Europa Centrală (Ungaria, Cehia şi Polonia), văzută ca spaţiu al democraţiei şi societăţii civile, şi „o Românie kafkiană”, plasată simbolic „la marginea asiatică a Europei” — vezi eseul politic al lui Mircea Mihăieş: Vecinii lui Kafka, scris sub impresia victoriei lui Ion Iliescu şi a Frontului Salvării Naţionale în alegerile din 1992, în Vladimir Tismăneanu, Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor. Bucureşti: Polirom, 1999, 270-75.

52. Pentru critica perspectivelor Orientaliste aspupra Europei de Est şi a Balcanilor, vezi Larry Wolff: Inventing Eastern Europe. The Map of Civilisation on the Mind of the Enlightenment. Stanford, California: Stanford University Press, 1994; Maria Todorova: Imagining the Balkans. Oxford: Oxford University Press, 1997; Robert Hayden and Milica Hayden: Orientalist Variations on the Theme ‘Balkans:’ Symbolic Geographies in Yugoslav Cultural Politics. — Slavic Review, Vol. 51, No. 1, 1992, pp. 1-15; Milica Bakic-Hayden: Nesting Orientalism: The Case of Former Yugoslavia — Slavic Review, pp. 917-931.

53. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu (eds.): Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii. Iaşi: Polirom, 1997. şi idem: Europa Centrală — Memorie. Paradis. Apocalipsă. Iaşi: Polirom, 1998.

54. Gabriel Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber: Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale. Bucureşti: Centrul pentru drepturile omului, APADOR-CH, 1994.

55.  Gabriel Andreescu, Lentoarea conceptelor, viteza evenimentelor în Molnár şi Andreescu, Problema transilvană, p. 210.

56. Culic, Irina, Horváth István, Marius Lazăr şi Magyari Nándor László. Români şi maghiari în tranziţia postcomunistă — Imagini mentale şi relaţii interetnice în Transilvania. Cluj: Centrul pentru Relaţii Interetnice, Univ. Babeş-Bolyai, 1998.

57. Vezi Nastasă, Lucian, (ed.): Studii Istorice Româno-Ungare. Iaşi: Fundaţia Academică „A. D. Xenopol” 1999; Maior, Liviu: 1848-1849. Românii şi Ungurii în revoluţie. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998.

58. Sorin Antohi, Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, pp. 282-3.

59. Ibid., 283.

60. Sorin Antohi, Românii în 1995: geografie simbolică şi identitate socială. În Iordan Chimet (ed.): Momentul Adevărului. Bucureşti: Dacia, 1996, 263. Republicat în Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode. Bucureşti: Nemira, 1997.

61. Catherine Durandin: Roumanie, retour à l’histoire et révisions — Relations internationales. 67 (Autumn 1991), 295-298. Pentru un argument similar, vezi şi Katherine Verdery şi Gail Kligmann: Romania after Ceauşescu: Post Communist Communism? în Ivo Banac, ed.: Eastern Europe in Revolution. Ithaca and London, 1992, 117-147.

62. Alexandru Zub: Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei paradigme. Iaşi: Institutul European, 1998.

63. Sorin Antohi: Ieşirea din metatext: istorie şi teorie în România Postcomunistă —  Sfera politicii, 39 (1996) p. 19.

64. Vezi Petre Bărbulescu: Drama minorităţilor naţionale din Ungaria. Bucureşti: Globus, 1999; Valeriu Florin Dobrinescu: România şi Ungaria de la Trianon la Paris, 1920-1947: bătălia diplomatică pentru Transilvania. Bucureşti: Editura Viitorul Românesc, 1996; Ion Calafeteanu: Revizionsimul ungar şi România. Bucureşti: Enciclopedica, 1995; Gheorghe Bodea: Podul de sînge. Cluj: Napoca, 1996.

*

Constantin Iordachi este absolvent al Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti, şi al Institutului de Studii Internaţionale de la Universitatea Leeds, Marea Britanie. În prezent el este student doctorand în istorie comparată la Universitatea Central-Europeană din Budapesta. Autor al numeroaselor articole, cum ar fi Politics and Inter-Confessional Strife in post-1989 Romania: From Competition for Resources to the Redefinition of National Identity in Balkanologie (Paris); Nicolae Iorga and the Paradigm of Cultural Nationalism in Balkanistica (Missouri).

 

Marius TURDA este licenţiat în istorie modernă al Universităţii Bucureşti. Şi-a continuat studiile aprofundate la Universitatea Central Europeană din Budapesta. În prezent este graduate visiting student la Universitatea din Oxford. A publicat recenzii şi articole în revistele Erasmus, Cartea şi Polis. Studiul său intitulat Aurel C. Popovici and the Symbolic Geography of the Romanians in the Late Habsburg Empire (1890-1906) se află în curs de apariţie în Revue Roumaine d’Histoire.