Un document de referinţă

István Haller

 

Documentele internaţionale cu privire la drepturile minorităţilor naţionale au în vedere trei aspecte legate de limbă: (a) învăţarea, (b) utilizarea şi (c) recunoaşterea valorii ei simbolice. Prima problemă însă de care se lovesc minorităţile este recunoaşterea statutului lor. Ce este o minoritate, ce este o limbă regională/minoritară? Problematica definiţiei este una foarte controversată, disputată de decenii¹. Cum pînă în momentul de faţă nu s-a găsit nici o definiţie care să cuprindă toată complexitatea realităţii, marea majoritate a specialiştilor afirmă că nici nu este nevoie de ea; la dezbateri internaţionale pe tema minorităţilor doar cei care încearcă să blocheze autenticele discuţii asupra problemei minorităţilor mai pun întrebarea retorică: „dar ce înţelegeţi prin minorităţi, care este definiţia lor?”

Declaraţia universală a drepturilor lingvistice (în continuare Declaraţia) reprezintă, în domeniul definirii limbii proprii unei comunităţi, punctul de vedere exprimat de specialişti, şi nu de oameni politici: „recunoscută sau nu”, limba unei comunităţi este cea care a devenit „o limbă comună ca mijloc natural de comunicare şi de coeziune culturală” între membri săi, întroducînd şi un criteriu istoric („expresia »limbă proprie unui teritoriu« desemnează idiomul comunităţii stabilite istoric pe acelaşi teritoriu”).² Astfel autoidentificarea devine prioritară faţă de heteroidentificare. Este important şi faptul că Declaraţia recunoaşte drepturile lingvistice ca fiind „în acelaşi timp drepturi individuale şi colective” (idee dezvoltată în art. 3). În general, tratatele internaţionale se referă la drepturile individuale ale persoanelor aparţinînd unei comunităţi. O altă caracteristică definitorie a Declaraţiei este că, în principiu, se pronunţă pentru egalitatea limbilor comunităţilor, fără a face deosebire între limbi majoritare şi minoritare, limbi oficiale şi neoficiale, limbi recunoscute şi nerecunoscute³.

Învăţarea limbii

Învăţarea unei limbii şi utilizarea ei în educaţie (ca limbă a învăţămîntului) sînt două noţiuni diferite. Cu privire la învăţarea limbii, declaraţia stabileşte că: „orice persoană are dreptul să înveţe limba pe care o doreşte” (art. 23, alin. 4). Opţiunea este a persoanei, care, evident — în situaţia învăţămîntului şcolar —, este legată de opţiunea altor persoane. Declaraţia prezumă un sistem educaţional descentralizat, care permite formularea opţiunilor colective şi nu impune curricula şcolară unitară.

Utilizarea limbii

Declaraţia prevede utilizarea limbilor comunităţilor în documente oficiale, în faţa autorităţilor publice şi a instanţelor judecătoreşti, în educaţie, în mass-media, în domeniul culturii, al tehnologiei şi al economiei, similar cu alte tratate în domeniul drepturilor lingvistice. Nu atît domeniile de utilizare, cît mai ales anumite nuanţe semnificative deosebesc Declaraţia faţă de celelalte tratate.

În contextul art. 16, o limbă poate fi utilizată nu doar, cum prevede Convenţia-cadru (art. 10 alin. 2), „în ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinînd unei minorităţi naţionale, dacă aceste persoane solicită acest lucru şi acolo unde această cerere corespunde unei nevoi reale”⁴, ci pornind de la interesele comunităţilor, la nivelul tuturor autorităţilor cu care comunităţile pot fi în contact. O comunitate care poate comunica în limba ei maternă doar cu autorităţile locale (în regiunile unde reprezintă un anumit procent), dar nu şi cu cele centrale (la scară naţională procentul fiind mai redus), va avea tentaţia de a se izola, de a se baricada psihic în acel spaţiu. Utilizarea limbii comunităţii în educaţie nu este considerată ca o concesie mărinimoasă a statului, ci ca un drept şi o opţiune a unei comunităţi, care se cere respectată.

Recunoaşterea valorii simbolice a limbii

Folosirea numelui şi prenumelui, a denumirilor geografice tradiţionale, a locurilor publice (străzi, pieţe etc.), a denumirii instituţiilor şi altele în limbile comunităţilor are o mare importanţă simbolică. O plăcuţă trilingvă ce denumeşte o piaţă nu constituie un scop turistic, de a-i ajuta pe cei care nu înţeleg o limbă sau alta să se orienteze, ci este un simbol al prezenţei comunităţilor respective în timp şi spaţiu.

Noutatea pe care o aduce Declaraţia este protejarea acestor simboluri (art. 32). Denumirile nu pot fi modificate în mod arbitrar, nici dacă în timp se schimbă compoziţia lingvistică a regiunii, recunoscîndu-se astfel participarea comunităţilor respective la crearea unor valori perene.

Un alt element important al Declaraţiei este respectarea autodenumirii comunităţilor (art. 33). Istoria cunoaşte un lung şir de denumiri peiorative (sau devenite peiorative) la adresa minorităţilor (spre exemplu „eschimos”, „lapon”, „valah”, „ţigan”) a căror schimbare ulterioară (în „inuit”, „sami”, „român”, „rom”) în mentalitatea colectivă, deşi dificilă, este benefică şi necesară.

Dispoziţiile

Dacă despre modul în care Declaraţia tratează drepturile lingvistice se poate afirma că este unul nou (faţă de cele consacrate cum ar fi Carta sau Convenţia-cadru), despre unele dintre Dispoziţii se poate spune că sînt chiar revoluţionare.

Prima dispoziţie adiţională scoate drepturile lingvistice din sfera raţionamentelor şi pretextelor economice. Un drept lingvistic nu poate fi refuzat unei comunităţi pe considerentul că nu există resurse financiare de a-l aplica. Astfel „comunităţilor care duc lipsă, în mod evident, de resurse”, pentru asigurarea aplicării acestuia resursele trebuie garantate din fonduri internaţionale.

A treia dispoziţie adiţională solicită sancţiuni pentru violarea drepturilor lingvistice, recunoscînd faptul că în absenţa sancţiunilor o normă juridică este incompletă şi ineficientă.⁵

 

Declaraţia universală a drepturilor lingvistice, fiind elaborată de specialiştii în domeniu şi nu de oamenii politici, reprezentanţi ai unor state, va avea puţine şanse de a fi ratificată vreodată de acestea. Poate că menirea acestui document nu este de a deveni neapărat un document ratificat, avînd forţă juridică, ci de a le arăta oamenilor politici lacunele existente în tratatele semnate pînă acum, precum şi calea de urmat, modelul spre care trebuie să tindă reglementările în materie pentru eliminarea acestor lacune. De receptivitatea clasei politice faţă de această Declaraţie pot depinde, în mare măsură, viitoarele tratate privitoare la drepturile minorităţilor. q

NOTE

1. Una dintre puţinele definiţii ale minorităţilor se regăseşte în Recomandarea 1201, care în art. 1 clarifică expresia „minoritate naţională” ca fiind folosită referitor „la un grup de persoane dintr-un stat care: a. locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sînt cetăţenii lui; b. menţin legături de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat; c. manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte; d. sînt suficient de reprezentative, chiar dacă sînt în număr mai mic decît restul populaţiei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat; d. sînt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor”.

2. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată de Consiliul Europei la 5 noiembrie 1992 stabileşte la art. 1 alin. a) următoarele definiţii: „prin expresia »limbi regionale sau minoritare« se înţeleg limbile: i) folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei statului; şi ii) diferite de limba (-ile) oficială (-ale) a (ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (-lor) oficiale a (ale) statului, nici limbile imigranţilor”. Deşi definiţia este complexă şi la prima vedere fără cusur, face posibilă ca, spre exemplu, autorităţile din Turcia să considere limba kurzilor (limbă indo-europeană) un dialect al limbii turce, denumită „turcă montană” — astfel nu lingviştii ci interesele politice îşi spun cuvîntul.

3. O astfel de diferenţiere apare, spre exemplu, în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei, intrată în vigoare la 1 februarie 1998, care la art. 14, alin. 3 prevede că dreptul la învăţarea limbii minoritare „se va aplica fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă”, arătînd în Raportul explicativ următoarele: „cunoaşterea limbii oficiale constituie un factor al coeziunii şi integrării sociale”. Pornită dintr-o mentalitate diferită, bazată pe indistincţie, Declaraţia afirmă (art. 4, alin 1) că factor al integrării sociale este cunoaşterea limbii comunităţii în general (a majorităţii locale), indiferent dacă ea este sau nu oficială.

4. Formularea, introducînd restricţii, lasă spaţii imense interpretărilor, spre exemplu „nevoia reală” este un element care oricînd poate fi pusă la îndoială de statele care doresc limitarea drepturilor lingvistice.

 

*

István HALLER (n. 1962) a absolvit Facultatea de Geologie din Cluj. După 1990 a fost reporter şi redactor la mai multe reviste (Erdélyi Figyelő, Gazeta de Mureş etc.). Din 1993 este coordonatorul Biroului pentru Drepturile Omului din cadrul Ligii Pro Europa. A publicat studii şi articole în reviste din România, Ungaria şi Germania (Revista 22, Beszélő, Korunk).