Egalitate şi non-discriminare: principii fundamentale ale drepturilor lingvistice minoritare

Fernand de Varennes

1. Fundamentul drepturilor omului: toleranţă, coexistenţă şi integrare

„O ţară ar trebui să fie judecată după cum îşi tratează minorităţile.”

Gandhi

Un stat democratic modern trebuie să se bazeze pe respectul faţă de drepturile fundamentale ale omului, care includ şi aspecte lingvistice. Pentru a înţelege acest lucru, este necesar să se ia în considerare legătura dintre drepturile lingvistice ale minorităţii şi valorile toleranţei, coexistenţei şi integrării. Aceste valori stau la baza conţinutului esenţial al drepturilor omului, adică respectul pentru valoarea şi demnitatea fiinţelor umane, cărora le asigură fundamentul.

Este imposibil pentru un stat să fie absolut neutru în privinţa preferinţelor sale culturale sau lingvistice. Toate guvernele trebuie să folosească cel puţin o limbă pentru a-şi desfăşura activităţile şi să comunice cu populaţia. Preferînd o limbă (sau limbi) oficială, naţională ori dominantă, statul îi avantajează în acelaşi timp pe cei care vorbesc aceeaşi limbă ca aceea (ori acelea) aleasă de stat. Realitatea în majoritatea ţărilor este că anumite părţi ale populaţiei vorbesc limbi care diferă de limba (limbile) oficială sau dominantă aleasă de stat şi sînt din această cauză dezavantajate de alegerea guvernului.

Ce ar fi de făcut în acest caz? Unele guverne, mai ales în trecut, au încercat să elimine aceste minorităţi şi diferenţele lor lingvistice. Totuşi, această rezolvare prin eliminare şi asimilare are efecte serioase — în special dacă face uz de forţă. În majoritatea cazurilor, încercărilor de eliminare a limbilor minoritare li s-a opus bineînţeles rezistenţă, în unele cazuri provocînd conflicte violente. Se poate găsi o analogie în războaiele religioase care au cuprins Europa cu secole în urmă. Deşi au existat mulţi factori implicaţi în aceste conflicte, trebuie să amintim faptul că scînteia conflictului a fost adesea o încercare de eliminare a diferenţelor religioase. Monarhul încerca să-şi impună religia asupra unei întregi populaţii în concordanţă cu principiul cuius regio, eius religio.

Astăzi tensiunea şi conflictul apar în cazuri în care există încercări de a se impune cuius regio, eius lingua. Aceasta este poziţia unui stat unde „naţiunea fondatoare de stat” (adică majoritatea lingvistică, religioasă ori etnică) domneşte cu supremaţie. În cazuri extreme, această atitudine a luat forma asimilării forţate, a epurării etnice sau chiar a genocidului cultural sau fizic. Evident, se bazează pe respingerea valorilor universale ale respectului, dreptăţii şi echităţii care sînt reflectate în drepturile omului. Idealul politic al principiului „o limbă — un stat” are de obicei un efect destructiv de divizare şi afectează negativ membrii unei minorităţi în state în care trăiesc într-un număr semnificativ.

Specialistul în drepturile omului, Rodolfo Stavenhagen, a evidenţiat faptul că „în majoritatea cazurilor de conflict etnic deschis în lumea de azi, statul nu este un observator sau arbitru imparţial, ci, mai curînd, o parte a conflictului însuşi. Într-adevăr, în societăţile multietnice, statul este adesea fie controlat de către - fie identificat puternic cu - o etnie dominantă sau majoritară.”¹  Mai recent, un alt specialist a ajuns la concluzia că „Nu este greu de stabilit faptul că violările dreptului la libera manifestare şi nediscriminare intensifică orice conflict ... nici să se prevadă cu o probabilitate rezonabilă, că respectarea şi implementarea acestor norme va servi la reducerea conflictului.”²  După cum sugerează aceste observaţii, coexistenţa paşnică poate fi realizată respectîndu-se unele drepturi fundamentale care au un impact asupra intereselor etnice sau lingvistice. Aceasta este logica ce a fost respectată în dreptul internaţional de la cel de al doilea război mondial, cu acceptarea unei „încrederi în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, în drepturile egale ale bărbaţilor şi femeilor şi în naţiunile mari sau mici”, pentru a cita din preambulul la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Drepturile omului, inclusiv drepturile minorităţilor, sînt bazate pe recunoaşterea şi acceptarea persoanei umane în toată diversitatea ei. Aşa cum culoarea pielii sau religia nu ar trebui să diminueze valoarea sau demnitatea cuiva, tot astfel statul nu ar trebui să respingă ori să fie intolerant faţă de minorităţi. Standardele internaţionale ale drepturilor omului, ca de pildă non-discriminarea, libertatea de expresie şi religie şi altele, se bazează pe recunoaşterea valorii intrinseci a demnităţii şi valorii persoanei. Aceste drepturi se fondează pe toleranţa faţă de diferenţele umane, ca de exemplu, diferenţele lingvistice şi religioase, şi recunoaşterea şi respectarea diversităţii umane. Nu se mai poate permite a refuza persoanelor aparţinînd minorităţilor accesul la anumite beneficii sau a le dezavantaja din cauza religiei sau limbii.

Este ceea ce s-ar putea descrie ca premisa de bază a drepturilor omului, în special pentru state operînd în interiorul unui cadru democratic. Toleranţa faţă de diferenţele umane permite coexistenţa paşnică a oamenilor care provin din diverse medii etnice şi lingvistice.

Dar ce înseamnă practic toleranţa? Înseamnă că orice pretenţie a unei minorităţi cu privire la probleme de limbă trebuie acceptată de către stat, indiferent de costurile sau dificultăţile practice pe care le poate ridica? Răspunsul este nu. Trebuie să existe un echilibru între diferitele interese implicate, precum cele ale indivizilor care pot fi dezavantajaţi de preferinţele lingvistice ale unui guvern în privinţa oportunităţilor de angajare sau a consecinţelor educaţionale şi, în aceeaşi măsură, interesele legitime ale statului care se pot confrunta, inter alia, cu limitări practice ale asigurărilor de servicii în limbile minoritare, provenind dintr-o lipsă reală de resurse financiare sau umane. Găsirea unui echilibru poate şi trebuie să se bazeze pe principiile toleranţei, coexistenţei şi integrării. Integrarea nu înseamnă eliminarea diferenţelor umane ci, mai curînd, luarea lor în consideraţie şi adoptarea lor în măsura posibilă şi practicabilă, astfel încît indivizii să poată participa atît la viaţa comunităţii lingvistice şi culturale de care aparţin cît şi la viaţa societăţii mai largi a statului ca întreg.

Echilibrarea intereselor statului cu cele ale minorităţilor în probleme lingvistice nu înseamnă că un stat nu poate să adopte o limbă comună sau oficială. Înseamnă doar că minorităţile lingvistice trebuie să fie sprijinite atît cît este posibil în mod rezonabil, date fiind situaţia minorităţii şi condiţiile în cadrul statului. Aceasta este însăşi esenţa conceptului modern al drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor.

Bazîndu-se pe standardele internaţionale existente, experţii independenţi care au elaborat Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale evidenţiază — în scopul de a oferi repere strategice practice — exact elementele echilibrului şi integrării, după cum urmează:

„Drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi folosi limba (limbile) în cadru public şi privat, aşa cum au fost enunţate şi elaborate în Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, trebuie privite într-un context echilibrat de participare deplină în societatea majoritară. Recomandările nu îşi propun o atitudine izolaţionistă, ci una care încurajează echilibrul între dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-şi dezvolte propria lor identitate, cultură şi limbă, şi necesitatea de a se asigura faptul că sînt capabile să se integreze în societatea majoritară ca membri deplini şi egali.” ³ 

În legătură cu un subiect specific, echilibrul intereselor poate fi găsit, de exemplu, în recomandarea 12 a Recomandărilor de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, care se ocupă de viaţa economică şi cere un echilibru între dorinţa unor persoane particulare de a folosi o limbă minoritară în activităţile economice şi interesul statului în asigurarea folosirii limbii oficiale şi dominante în domenii ca protecţia muncitorilor şi a consumatorilor. Indivizii sînt liberi să-şi folosească limba la alegere în activităţile economice particulare, dar guvernul poate să ceară şi folosirea limbii oficiale sau dominante. Libertatea de exprimare a individului şi interesele proprii ale statului (adică interesele publice) se echilibrează astfel şi sînt respectate în mod rezonabil.

Documente ca Declaraţia Naţiunilor Unite asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei, cît şi Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale sînt parte a unei tendinţe de creştere a înţelegerii şi respectului pentru drepturile omului care sînt ancorate în principiile toleranţei, coexistenţei şi integrării. În acest spirit trebuie să fie văzute drepturile minorităţilor lingvistice sau ale altor minorităţi: sînt măsuri destinate realizării echilibrului includerii şi armoniei, mai curînd decît a excluderii şi conflictului.

2. Principiile non-discriminării în legătură cu limba

Drepturile lingvistice sînt legate de numeroase drepturi fundamentale ale omului — în special non-discriminarea — într-un mod care este în concordanţă cu valorile toleranţei, coexistenţei şi integrării. Aceeaşi idee a fost în trecut urmărită în legătură cu alte baze ale discriminării, de exemplu prin elaborarea Convenţiei internaţionale asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială şi Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor care extind aplicarea unor prevederi foarte generale asupra non-discriminării spre o varietate relevantă de subiecte în relaţie cu aceste categorii specifice de persoane. Similar, documente ca Declaraţia Naţiunilor Unite Asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale asigură mai multă precizie pentru aplicarea directă a drepturilor omului în situaţii implicînd minorităţi. În particular, Recomandările de la Oslo clarifică modul în care pot fi aplicate principiile toleranţei, coexistenţei şi integrării în legătură cu folosirea limbii. Multe dintre recomandări oferă exemple generale ale efectului drepturilor omului în probleme de limbă şi, de fapt, constituie repere strategice pentru felul în care pot fi abordate aceste probleme astfel încît să se respecte standardele internaţionale relevante.

Pentru a da doar un exemplu al unei astfel de interdependenţe între drepturile internaţionale ale omului şi conţinutul Recomandărilor de la Oslo, Recomandarea 1 se referă la dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi folosi propriile lor nume şi propria lor limbă. Acest drept este protejat în dreptul internaţional prin Acordul internaţional asupra drepturilor civile şi politice şi Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ca parte a dreptului la viaţă privată şi familială (articolele 17 şi respectiv 18), aşa cum s-a confirmat atît de către Comitetul Naţiunilor Unite pentru drepturile omului cît şi de Curtea europeană pentru drepturile omului.⁴  În concordanţă cu articolul 11 (1) al Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, statele sînt obligate de asemenea să asigure „recunoaşterea oficială” a numelor personale ale indivizilor aparţinînd minorităţilor.

Folosirea limbii este o chestiune de libertate a exprimării. Dreptul persoanelor aparţinînd unei minorităţi lingvistice de a-şi folosi limba cu alţi membri ai grupului lor, în particular sau în public, este garantat în mod expres de articolul 27 al Acordului Internaţional asupra drepturilor civile şi politice. În concordanţă cu articolul 2 (1) al aceluiaşi Acord, dreptul trebuie să fie garantat „fără deosebire de nici un fel, ca de pildă ... limba ...”. Acelaşi standard se aplică în mod specific pentru copii în articolele 30 şi 2 (1) ale Convenţiei asupra drepturilor copilului. În acest sens, este important să se lămurească ce înseamnă dreptul la non-discriminare în dreptul internaţional, pentru o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă toleranţa, coexistenţa şi integrarea într-un cadru democratic, în situaţii specifice. În esenţă, principiul non-discriminării înseamnă că nu ar trebui să existe diferenţieri sau limitări nerezonabile — luînd în considerare, în primul rînd, existenţa unui interes public legitim pe baza căruia statul poate să intervină în vreun fel. În legătură cu folosirea limbii, putem să ne imaginăm interesele publice legitime justificînd limitări asupra unui anumit conţinut al limbii, dar pare dificil să ne imaginăm existenţa unor interese care ar putea justifica vreodată limitări asupra unei limbi ca vehicul al comunicării (adică, în sensul în care discutăm aici, „limba”).

Dreptul de a avea acces la servicii publice sau de a comunica cu entităţi publice într-o limbă minoritară şi interesele comune ale coexistenţei şi integrării constituie un important punct de intersectare între interesele minoritare şi interesele comune ale coexistenţei şi integrării. Însă, există multe implicaţii practice care trebuie luate în considerare. Nu este destul să ai un grup îndreptăţit pentru aceste drepturi. Trebuie să se creeze un echilibru între interesele indivizilor care aparţin minorităţilor şi interesele statului (adică interesul general). În timp ce statul poate să aibă orice limbă (limbi) oficială pe care o alege, trebuie de asemenea, în situaţii în care există un număr semnificativ şi o cerere suficientă, să folosească şi o limbă minoritară. În efortul de a atinge un asemenea echilibru, Recomandarea 14 a Recomandărilor de la Oslo prevede următoarele:

„Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale vor avea posibilităţi adecvate de a-şi folosi limba în comunicare cu autorităţile administrative, în special în regiunile şi localităţile unde şi-au exprimat dorinţa în acest sens şi unde sînt prezente într-un număr semnificativ. Similar, autorităţile administrative, unde este posibil, se vor îngriji ca serviciile publice să fie asigurate şi în limba minorităţilor naţionale. În acest scop, vor adopta strategiile adecvate de recrutare şi/sau instruire, şi programe.”

Cînd numărul vorbitorilor unei limbi minoritare este „semnificativ”, refuzul unui stat de a asigura servicii publice în limba lor ar apărea nerezonabil şi, din această cauză, discriminatoriu, o dată ce le refuză un beneficiu sau un avantaj care este accesibil pentru alţii, adică beneficiul serviciilor publice în propria lor limbă. Bineînţeles, principiul non-discriminatoriu nu înseamnă că un stat nu poate să aibă o limbă oficială sau preferată. Dreptul la non-discriminare bazată pe limbă semnifică în general că, în timp ce este legitim şi chiar necesar să se aleagă o limbă oficială sau o limbă dominantă care este efectiv favorabilă acelor persoane pentru care limba aleasă este propria lor limbă, există situaţii în care ar fi nerezonabil să nu se folosească de asemenea (în anumite condiţii) alte limbi. Dacă numărul persoanelor este destul de ridicat şi dezavantajul sau refuzul unui anumit beneficiu pentru unii indivizi este destul de serios, atunci este rezonabil să se folosească de asemenea şi o altă limbă. Pentru un guvern, a refuza să procedeze astfel ar însemna discriminare.

Exact acest lucru este prevăzut în articolul 10(2) al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. Nu toate minorităţile au dreptul la servicii publice în limba lor. Doar cînd sînt destui indivizi care o cer şi cînd sînt într-un număr semnificativ într-o anumită regiune, devine o necesitate pentru guvern să ofere servicii publice într-o limbă minoritară. În acele situaţii, ar fi în contradicţie cu principiile toleranţei, coexistenţei şi integrării, şi, astfel, cu non-discriminarea, să dezavantajezi sau să refuzi la atît de mulţi oameni beneficiul şi avantajul de a-şi avea limba folosită în servicii publice într-un grad şi la un nivel adecvat.

3. Cazul folosirii limbii în organizarea democraţiei

„Curtea consideră ca una din caracteristicile principale ale democraţiei posibilitatea pe care aceasta o oferă pentru rezolvarea problemelor ţării prin dialog, fără a recurge la violenţă, chiar cînd ele devin obositoare.”⁵ 

Fundamentul democraţiei este faptul că voinţa poporului constituie baza guvernării. Elementele procedurale cruciale ale exprimării „voinţei poporului” sînt drepturile de a vota şi de a candida pentru administraţia publică. Dat fiind faptul că guvernarea democratică este de obicei desfăşurată prin intermediul dezbaterii între reprezentanţii aleşi, s-au ridicat probleme lingvistice în situaţii specifice privind fie limba procedurilor, fie performanţa lingvistică a candidaţilor pentru alegeri. În ce priveşte prima problemă, Recomandarea 15 a Recomandărilor de la Oslo afirmă că „statul va lua măsuri pentru a asigura ca membrii aleşi ai organizaţiilor guvernamentale regionale şi locale să poată folosi limba minorităţii naţionale în timpul activităţilor legate de aceste organizaţii.” Ideea este ca substanţa deliberărilor şi baza deciziilor să nu fie constrînse de obligaţii lingvistice inutile, ci dimpotrivă, ele trebuie sprijinite de facilitarea unor limbi vorbite în comun, astfel încît ideile şi poziţiile să poată fi pe deplin exprimate şi chibzuite. Bineînţeles, cînd Recomandarea 15 indică faptul că membrii aleşi ai organizaţiilor regionale şi locale pot să folosească limba minorităţii naţionale acolo unde este implicat un număr semnificativ de persoane, în mod logic aceasta implică faptul că un individ care este membru al unei asemenea minorităţi poate fi un candidat şi poate fi ales. Totuşi, nu este întotdeauna cazul.

Un anumit număr de ţări au reglementări care îi împiedică pe indivizi de a candida sau de a se instala în cazul în care sînt aleşi ca oficialităţi în alegerile locale, regionale sau chiar naţionale, dacă nu pot demonstra o cunoaştere adecvată a limbii oficiale sau dominante. Un asemenea criteriu lingvistic poate exclude indivizi care aparţin minorităţilor lingvistice (şi de asemenea alte persoane aparţinînd majorităţii) dacă performanţa lor în limba oficială sau dominantă este considerată insuficientă. În concordanţă cu articolul 25 al Acordului internaţional cu privire la drepturi civile şi politice (ICCPR), nu este admisibil nici un astfel de criteriu de performanţă lingvistică o dată ce drepturile de a vota şi de a candida pentru alegeri trebuie să fie garantate tuturor cetăţenilor „fără nici una din diferenţierile menţionate în articolul 2 (al Acordului )”, adică inclusiv diferenţierea de limbă.

În timp ce ICCPR este lipsit de echivoc în privinţa diferenţierilor de limbă în contextul alegerilor, standardele Consiliului Europei sînt mai puţin clare. Articolul 3 al Primului Protocol al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează „exprimarea liberă a opiniei de către cei care se află în alegerea corpurilor legiuitoare”. Totuşi, Curtea Europeană pentru drepturile omului a afirmat că „statele au latitudinea considerabilă de a stabili în ordinea lor constituţională reguli ce determină statutul parlamentarilor, inclusiv criterii pentru descalificări”⁶ , precum şi dreptul de a vota şi de a candida pentru alegeri. Dar acestea se supun anumitor limitări:

„Curtea reiterează faptul că articolul 3 al Protocolului nr. 1 implică drepturi subiective de a vota sau de a candida pentru alegeri. Oricît de importante sînt aceste drepturi, ele nu sînt, totuşi, absolute. O dată ce articolul 3 le recunoaşte fără a le exprima în mod expres, lăsîndu-le să se definească singure, se lasă loc pentru ‘limitări implicite’ ” ...

Ocupîndu-se mai îndeaproape de criterii lingvistice, Curtea Europeană a drepturilor omului a trebuit să decidă în Mathieu-Mohin şi Clerfayt ⁷  dacă excluderea parlamentarilor aleşi în districtul electoral bilingv din Bruxelles era o încălcare a Articolului 3 al Primului Protocol al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ei au fost nevoiţi să se supună unui test de eligibilitate constînd dintr-un jurămînt parlamentar care trebuia rostit în limba olandeză. Candidaţii fiind francofoni au rostit jurămîntul în limba franceză, ca atare li s-a interzis dreptul de a se instala într-un Consiliu de limbă olandeză. În opinia Curţii, Articolul 3 în sine nu are o componentă lingvistică, iar alegătorii implicaţi s-au bucurat de dreptul de a vota şi dreptul de a candida pentru alegeri pe aceeaşi bază legală ca şi alegătorii de limbă olandeză. Nu au fost privaţi de dreptul prevăzut în articolul 3, suficient în acest caz, de vreme ce limitarea nu este disproporţionată în măsura în care s-ar opune „exprimării libere a opiniei oamenilor în alegerea corpurilor legiuitoare”.⁸  Totuşi, examinînd articolul 14 al Convenţiei luat împreună cu articolul 3 al Primului Protocol, Curtea a ajuns la concluzia că articolul 14 putea fi invocat şi în situaţiile în care măsura adoptată de către stat nu a fost nici nerezonabilă, nici disproporţionată:

„Scopul este de a dezamorsa disputele lingvistice din ţară instituindu-se structuri organizatorice mai stabile şi descentralizate ... În orice judecată asupra sistemului electoral vizat, contextul său general nu trebuie uitat. Sistemul nu apare nerezonabil în ceea ce priveşte intenţiile pe care le reflectă şi marja de apreciere a statului răspunzător în cadrul sistemului parlamentar belgian — o marjă care este cu atît mai largă cu cît sistemul este mai incomplet şi mai provizoriu.”⁹ 

Comentariile Curţii Europene a drepturilor omului asupra aplicării non-discriminării în această zonă sugerează astfel atît o echilibrare a intereselor concurente şi luarea în considerare a obiectivelor urmărite cît şi consecinţele măsurilor guvernamentale pentru indivizii afectaţi.

În Mathieu-Mohin, indivizii puteau totuşi să voteze pentru candidatul ales de ei, iar aceşti candidaţi puteau fi aleşi, indiferent de aptitudinile lor lingvistice. Ei au fost obligaţi să pronunţe un jurămînt în limba olandeză pentru a putea participa la anumite funcţii, dar acest lucru nu a fost considerat de către Curte o cerere nerezonabilă, disproporţionată în lumina scopului acceptat pentru dezamorsarea disputelor lingvistice în Belgia, stabilind structuri organizatorice mai stabile şi descentralizate. Aceasta se deosebeşte clar de ceea ce se poate găsi în unele ţări unde există reglementări care depăşesc cu mult ceea ce Curtea era gata să accepte în Mathieu-Mohin şi care puteau fi considerate criterii excesive şi deci discriminatoare conform articolului 14 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi articolului 26 al Acordului Internaţional asupra drepturilor civile şi politice.

De exemplu, chiar dacă aleasă de o largă majoritate prin alegeri libere şi democratice, unei persoane din unele state ale Europei nu i se va permite să candideze ca reprezentant într-o structură politică dacă nu vorbeşte destul de fluent limba oficială. Aceasta acţionează evident în detrimentul persoanelor aparţinînd minorităţilor lingvistice, după cum Înaltul Comisar OSCE asupra minorităţilor naţionale a evidenţiat în anumite cazuri.¹⁰  O abordare mai potrivită, obişnuită în societăţile deschise şi democratice, nu trebuie să aibă asemenea criterii lingvistice. Dacă o persoană este aleasă pe merit, el sau ea trebuie să aibă permisiunea de a reprezenta voinţa liber exprimată de către popor — oricare ar fi performanţa lingvistică (adică orală), a lui sau a ei. Aceasta pentru că regulile care cer o cunoaştere adecvată a limbii de stat, ori performanţă orală sau scrisă în limba oficială ori dominantă, în special pentru a fi membru al conducerii locale, au consecinţe foarte serioase asupra exercitării libere a unuia dintre cele mai fundamentale drepturi umane. Aproape sigur, ar trebui considerată a fi o cerinţă excesivă şi nerezonabilă, constituind astfel o distincţie bazată pe limbă şi care este discriminatorie, violînd atît Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cît şi Acordul internaţional asupra drepturilor civile şi politice.

Adevărul relativ simplu este că dacă este ales cineva care nu este performant în limba oficială sau dominantă, aceasta este fie pentru că acea persoană reprezintă mulţi oameni care sînt în aceeaşi situaţie, fie pentru că electoratul indică prin votul său încrederea în posibilitatea lui sau a ei de a le reprezenta interesele în legislatură. Oricum, o asemenea alegere este o dovadă a realităţii sociale din acea circumscripţie electorală. Poate fi neglijată numai din cele mai clare şi presante motive care sînt (şi ar trebui să fie) după toate probabilităţile, extrem de rare, dacă e posibil acest lucru.

4. Concluzie

„Oare nu străluceşte soarele în mod egal pentru întreaga lume? Oare nu respirăm cu toţii în mod egal aerul? Nu vă este ruşine să autorizaţi doar trei limbi şi să condamnaţi alţi oameni la orbire şi surzenie? Spuneţi-mi, credeţi că Dumnezeu este neajutorat şi nu poate să acorde egalitatea, sau că este invidios şi nu o va da?”

Filozoful Constantin (Cyril), secolul 9 d.Chr.¹¹

 

Astăzi, drepturile omului sînt mai mult decît o „idee interesantă”, ele constituie o parte integrantă a ţesăturii morale a comunităţii internaţionale de care aparţine Europa şi statele ei constituente. Dar, pentru că apariţia drepturilor umane internaţionale este un fenomen relativ tînăr în termeni istorici, înseamnă şi că nu toate aspectele aplicării lor sînt pe deplin înţelese sau apreciate. Acest lucru este valabil în special pentru problemele implicînd minorităţi, inclusiv folosirea limbii. Acest proces continuu este în derulare pentru a se defini mai clar felul în care diferitele standarde internaţionale ale drepturilor omului, ca de pildă libertatea de exprimare şi non-discriminarea, printre altele, pot afecta folosirea particulară sau publică a limbii de către persoane aparţinînd minorităţilor precum şi restricţii sau preferinţe lingvistice ale guvernului. Acest proces îşi găseşte inspiraţia în valorile toleranţei, coexistenţei şi integrării, care sînt parte a fundaţiei însăşi a statului democratic modern. Atenţia acordată acestor valori nu implică o pierdere a suveranităţii sau o ameninţare pentru unitate. Dimpotrivă, aplicarea lor atentă poate contribui la evitarea şi rezolvarea tensiunilor şi conflictelor care ameninţă statul.

Inspirate de aceste valori, documente ca Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale sînt parte a unui proces care se desfăşoară în întreaga lume pentru clarificarea drepturilor lingvistice ale minorităţilor naţionale. Ele asigură un echilibru între diferitele interese implicate, încercînd să ajungă la un rezultat drept şi rezonabil. Libertatea individuală în probleme particulare, dificultăţile practice pentru guverne, avantajele şi greutăţile provocate indivizilor de către preferinţele sau restricţiile lingvistice ale statului, obiectivele integrării şi ale coexistenţei paşnice — toate acestea trebuie să fie luate în considerare în încercarea de a se asigura acest echilibru.

Este poate important să repetăm că principiul non-discriminării nu interzice toate diferenţierile şi preferinţele lingvistice. Distincţiile care reprezintă un echilibru proporţional între diferite interese sînt considerate în dreptul internaţional ca fiind rezonabile, şi, deci, nediscriminatorii. Totuşi, aceasta înseamnă că dacă preferinţa sau restricţia lingvistică a unui stat este „nerezonabilă”, ca atunci cînd guvernul refuză să asigure servicii publice în regiuni şi localităţi unde persoanele aparţinînd unei minorităţi naţionale sînt prezente în număr considerabil, atunci o asemenea distincţie lingvistică este discriminatorie şi inacceptabilă. Bineînţeles, o asemenea concluzie poate fi trasă doar pe baza evaluării condiţiilor particulare ale unei situaţii specifice. Totuşi, în general, şi pe cît posibil, ar trebui să se elaboreze strategia şi legea în scopul de a se asigura înlesniri depline şi egale pentru toate persoanele, inclusiv persoanelor aparţinînd unor minorităţi lingvistice. q

Traducere de Carmen Andraş

NOTE

1. R. Stavenhagen, Ethnic Conflict and Human Rights — their Interrelationship, în K. Rupensighe, ed., Ethnic Conflict and Human Rights (Tokio: United Nations University, 1988), p. 19.

2. D. Little, Belief, Ethnicity and Nationalism (Washington: United States Institute of Peace, 1996).

3. The Oslo Recommendations Regarding the Linguistic Rights of National Minorities, Explanatory Note, p. 14; vezi mai jos p. 370.

4. Coeriel and Aurik v. Netherlands, Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Comunicat nr. 453/1991, ONU Doc. CCPR/C/52/D/1991 (1994); Burghartz v. Switzerland, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărîrea din 22 februarie 1994, 181 E.H.R.R. 101.

5. Partidul Comunist Unit Turc şi Altele v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărîrea din 30 ianuarie 1998, Raport I, 1998, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

6. Gitonas şi alţii, Grecia, Hotărîrea din 1 iulie 1997, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Raport IV, 1997, paragraf 39.

7. Ibid, paragraf 39.

8. Curtea Europeană de Drepturile Omului, seria A, nr. 113, sentinţă din 2 martie 1987.

9. Ibid, p. 25.

10. Ibid.

11. Vezi Scrisoarea din 19 decembrie 1998 adresată Preşedintelui Estoniei de către Înaltul Comisar pentru Drepturile Minorităţilor al OSCE, reprodusă în R. Zaagman, Prevenirea conflictelor în statele baltice: Înaltul Comisar pentru drepturile minorităţilor al OSCE în Estonia, Letonia şi Lituania (Monografie ECMI #1, Flensburg, Centrul European pentru Minorităţi, aprilie, 1999), Anexa 4, pp. 69-71.

12. Citat în J. A. Fishman, ed., Readings in the Sociology of Language (Haga, Mouton & Co. N.V. Publishers, 1968), p.589.

*

Fernand de Varennes a absolvit ştiinţele juridice la Université de Moncton din Canada, obţinînd doctoratul în drept la Universitatea Rijkuniversiteit-Limburg. Autor al diverselor studii în domeniul drepturilor lingvistice, drepturilor minorităţilor şi ale popoarelor indigene, dreptului internaţional şi al istoriei, este membru al numeroaselor organizaţii internaţionale, director al Asia-Pacific Centre for Human Rights and the Prevention of Ethnic Conflict.

 

Fernand de Varennes, Equality and Non-discrimination: Fundamental Principles of Minority Language Rights, articol publicat în International Journal on Minority and Group Rights nr. 6/1999, editat de Kluwer Law International, şi preluat cu permisiunea editurii şi a autorului.