Drepturi şi nedreptăţi lingvistice

Robert Phillipson şi Tove Skutnabb-Kangas

 

Drepturile lingvistice ale omului sînt considerate ca o categorie a drepturilor umane care reflectă o normă inalienabilă. Drepturile le sînt necesare vorbitorilor de limbi dominate, expuşi, individual sau colectiv, intoleranţei lingvistice, marginalizării şi, în cele din urmă, extincţiei lingvistice. Efortul de a promova drepturile lingvistice ale omului în cadrul a numeroase foruri internaţionale este pe cale de a renaşte, renăscînd inclusiv asociaţiile de lingvistică aplicată. Prezentul studiu analizează proporţia în care drepturile lingvistice ale omului sînt protejate prin convenţiile deja existente, îndeosebi declaraţiile ONU şi Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, ca şi unele constituţii naţionale. Respectarea drepturilor lingvistice ale omului, îndeosebi a dreptului la educaţie în limba maternă, este văzută ca un instrument de reducere a conflictelor societale. Prin umare, pentru lingvistica aplicată, analiza modului în care sistemele educaţionale pot contribui la promovarea unei societăţi multilingve mai drepte este, în sine, o provocare.

Drepturile omului şi cauza dreptăţii lingvistice

Lucrarea de faţă caută să elucideze conturul, finalitatea şi potenţialul conceptului de drepturi lingvistice ale omului, fiind consacrată examinării măsurii în care drepturile lingvistice sînt protejate prin acordurile supranaţionale existente, la nivel „universal” cît şi „european”, şi prezentării unui exemplu de legislaţie naţională de dată recentă, ce are ca scop întărirea drepturilor populaţiei indigene. Studiul îşi propune să expliciteze raţiunea pentru care aplicarea drepturilor lingvistice ale omului poate să intereseze lingvistica aplicată şi pledează pentru elaborarea şi ratificarea unei Declaraţii Universale a Drepturilor Lingvistice ale Omului.

Campania pentru drepturi lingvistice reprezintă o tentativă de transpunere a principiilor fundamentale şi a practicii din sfera generică a drepturilor fundamentale ale omului în planul rectificării injustiţiei lingvistice, cu ţelul de a oferi limbilor mai puţin favorizate o parte din  sprijinul acordat de regulă limbilor dominante.

Punctul nostru de plecare este axiomatic:

— drepturile lingvistice constituie o categorie de drepturi ale omului;  ca atare, reprezintă o componentă intrinsecă a setului de norme inalienabile şi universale care asigură exerciţiul deplin al drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;

— privarea de exerciţiul drepturilor fundamentale conduce la stări conflictuale. Dacă drepturile minorităţilor sînt respectate, probabilitatea declanşării conflictelor se reduce. Diversitatea lingvistică nu relaţionează cauzal cu declanşarea conflictelor, cu toate că limba este un factor mobilizator major în contextele în care un grup etnic se simte ameninţat.

În prezent, se depun eforturi pentru reglementarea drepturilor lingvistice la nivel interstatal, global (organisme ONU, ca Organizaţia Limbilor Indigene) şi regional (european, african etc.). Unele documente sînt aplicabile tuturor grupurilor lingvistice (o declaraţie sau un acord „universal”), altele se rezumă doar la anumite categorii care au nevoie de un sprijin special (copiii, muncitorii imigranţi, populaţiile indigene). Ele au ca numitor comun principiul conform căruia acordul la nivel interstatal este normativ şi poate conduce la practici mai bune la nivel naţional. Statul poate determina politici pentru şi promulga legi privind utilizarea limbilor în sfera publică, în educaţie, în sistemul legislativ şi în administraţia publică. Într-o societate democratică, înfăptuirea principiilor şi practicilor capabile să răspundă standardelor de drepturi ale omului este adesea o luptă permanentă între interese competitive. Unul dintre scopurile campaniilor de drepturi ale omului, atît la nivelul raporturilor interstatale, cît şi în interiorul unui anume stat, este de a oferi sprijin tuturor celor care se implică în tentativa de a obliga statele să respecte drepturile omului.

O formă extremă de privare de drepturile lingvistice este lingvicidul (glotofagia/canibalismul lingvistic, Calvet (1974), Brezinger (1992), Skutnabb-Kangas şi Phillipson (sub tipar). O metaforă mai potrivită decît „moartea limbii”, sintagmă ce pare să presupună cauze naturale pentru „decesul” unei limbi, ar putea fi „asasinarea limbii”, dat fiind că eliminarea unor limbi minoritare de către limba dominantă a fost adesea rezultatul unui demers conştient. Nedreptăţile lingvistice sînt identificabile acolo unde limbile minoritare sînt marginalizate, lipsite de resurse şi recunoaştere, iar indivizilor sau grupurilor minoritare li se impune schimbarea limbii. Există o documentaţie substanţială privind rolul major jucat în acest sens de sistemul educaţional la nivel global, politica subiacentă fiind aceea de asimilare a grupurilor lingvistice minoritare, de către limba şi cultura dominante (vezi Skutnabb-Kangas şi Cummins; 1988).

Drepturile  lingvistice constituie totodată o categorie a drepturilor minorităţilor, parte, la rîndul lor, a complexului atotcuprinzător al drepturilor omului, care au evoluat în ultimele decenii în direcţia protejării individului sau grupului împotriva tratamentelor inumane. Natura acestor drepturi, în legislaţia internaţională, este extrem de complexă şi în continuă schimbare, reflectînd dezvoltările filozofice şi politice care susţin efortul de clarificare a standardelor universale, ca şi constrîngerile practice legate de implementarea lor. (Thornberry 1991, de Varennes 1994, 1995a,b). Drepturile omului dispun de o carte de vizită cu vechime seculară, iar pedigreeul lor începe cu tranziţia de la absolutism la societatea democratică occidentală. Tratatelele încheiate la sfîrşitul primului război mondial erau destinate să asigure recunoaşterea drepturilor pentru multe grupuri minoritare din centrul şi estul Europei. După 1945, un efort substanţial a fost îndreptat spre codificarea şi extinderea declaraţiilor „universale”.

Scopul primordial al tuturor declaraţiilor referitoare la drepturile omului este de a proteja individul împotriva tratamentelor arbitrare, nedrepte sau degradante. Declaraţiile au trecut, progresiv, prin diferite faze: prima generaţie era legată de libertăţile personale, de drepturile civile şi politice (extinse, în faza decolonizării, de la drepturile indivizilor la dreptul la autodeterminare al popoarelor opresate, concept relativ confuz în legislaţia internaţională, şi, ca atare, supus unei permanente reevaluări, vezi Clark şi Williamson (sub tipar); a doua generaţie a fost aceea a drepturilor sociale, economice şi culturale; a treia acoperă drepturile de „solidaritate” (pace, dezvoltare, mediu etc.). Dar clauzele interzicînd discriminarea lingvistică, alături de cea sexuală, religioasă sau rasială au fost prezente de-a lungul tuturor acestor faze.

Pînă de curînd, drepturile erau conceptualizate şi formulate ca fiind proprii individului, dar există o tot mai clară recunoaştere a faptului că ele nu au împiedicat violarea drepturilor grupurilor minoritare şi că, de fapt, drepturile individuale şi colective constituie cele două feţe ale aceleiaşi monede. Drepturile referitoare la folosirea unei anume limbi constituie un excelent exemplu al modului în care drepturile individului presupun exercitarea socială şi colectivă.

În paralel cu eforturile de codificare şi stimulare a ratificării acordurilor globale sau regionale privind drepturile umane există, la nivelul statului naţional, o substanţială cantitate de experienţă în legiferarea şi implementarea drepturilor lingvistice. Drepturile de exprimare în limba maternă, în Europa perioadei 1850-1940, au fost studiate comparativ în Vilfan (ed.) (1993). Privind experienţe recente în recunoaşterea drepturilor lingvistice, vezi: Giordan (1992), Nelde, Labrie şi Wiliams (1992) şi contribuţiile lui Skutnabb—Kangas şi Phillipson (1994 a) cu referire la Statele Unite, Uniunea Sovietică şi Estonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Australia, India, Quebec şi America Latină, precum şi ca documentare asupra măsurii în care kurzii, populaţia din Kaşmir, ca şi multe alte grupuri sînt private de drepturile lingvistice ale omului. Articolul lui Akinnaso (1994) despre unificarea lingvistică şi drepturile lingvistice din Nigeria constituie o excelentă portretizare a complexităţii de probleme dintr-un stat tipic post-colonial. Cartea lui Fernand de Varennes: „Limbi, minorităţi şi drepturile omului” (1995b) se constituie într-unul din cele mai valoroase tratate pe această temă. De văzut, de asemenea, Capotorti (1979), Eide (1994) şi Eide, Krause şi Rosas (1995).

Faptul că guvernele occidentale sînt cele care au stabilit agenda drepturilor omului arată doar că aceste state domină Naţiunile Unite şi în nici un caz că principiile drepturilor umane ar fi un fenomen exclusiv occidental. În literatura referitoare la drepturile omului se desfăşoară, de altfel, o vie dezbatere privind universalismul sau relativismul cultural al drepturilor omului (vezi, de pildă, An-naim şi Deng 1990). Cea de-a doua Conferinţă Mondială ONU privind Drepturile Omului, desfăşurată la Viena în 1993, a dezvăluit modul diferit de conceptualizare a drepturilor omului de către guvernele lumii, chiar dacă documentul final a fost adoptat în unanimitate.

Drepturile omului figurează la loc de cinste pe numeroase agende politice internaţionale. Există chiar tendinţa ca sprijinul occidental pentru statele post-comuniste şi post-coloniale să fie condiţionat de adoptarea de către acestea a unui set de principii, nu de puţine ori definite foarte vag, ca garanţie a avansării cauzei democraţiei şi dezvoltării pieţei „libere”.

Aceasta a fost, în Africa, atît politica Fondului Monetar Internaţional (FMI), cît şi a Băncii Mondiale, însă a rezultat că schimbările politice, sociale şi economice reale nu pot fi introduse peste noapte, chiar în prezenţa presiunii externe sau a voinţei reformatoare interne (Tomasevski, 1993). Dimpotrivă, politicile în domeniul limbii sau al minorităţilor figurează rareori pe agenda programelor de ajutorare, ceea ce relevă o prioritate scăzută acordată chestiunii drepturilor lingvistice în statele post-coloniale (Bamgbose, 1991). În general vorbind, programele de sprijin vizînd procesul educaţional au ţintit mai degrabă însuşirea fostelor limbi coloniale, decît a celor indigene; acest fapt a consolidat interesele elitei şi ale partenerilor internaţionali (vezi Brock—Utne, 1993; despre drepturile lingvistice în Africa post-colonială, vezi Phillipson şi Skutnabb—Kangas 1994a, avînd la bază efortul multor cercetători africani; pentru analiza recentă a politicii lingvistice actuale în Africa şi pentru rolul central al limbilor naţionale, vezi Djite (1993); pentru America Latină vezi Hamel (1994), von Gleich (1994).

Cînd fostele state comuniste au cerut admiterea în Consiliul Europei, li s-a pretins efortul de a dovedi că urmează politici care respectă drepturile omului, ca o precondiţie pentru admiterea în clubul european. Culmea ironiei, s-a cerut statelor est-europene, cel puţin teoretic, adoptarea unui standard de protecţie a minorităţilor superior celui din statele membre occidentale. În domeniul drepturilor lingvistice, exemplele de bună practică recomandate sînt cel mai adesea asociate cu state ca Elveţia, Finlanda şi Belgia. Studii detaliate ale punctelor forte, dar şi ale slăbiciunilor legislaţiei lingvistice din aceste state, cărora li se poate adăuga şi Canada, relevă existenţa a numeroase constrîngeri privind exercitarea drepturilor şi titularii lor, precum şi persistenţa invariabilă a tensiunii dintre conflict şi compromis (vezi McRae 1983, 1986, Phillipson, Rannut şi Skutnabb—Kangas, 1994; Buletinul Centrului Canadian pentru Drepturi Lingvistice, Facultatea de Drept, Universitatea din Ottawa).

Rusia a acuzat Statele Baltice de privarea minorităţilor vorbitoare de limba rusă de drepturile lingvistice ale omului şi a amînat, într-un anume moment, sub acest pretext, să-şi retragă trupele. Succesivele misiuni de anchetă (ale reprezentanţilor ONU şi ai OSCE) au demonstrat însă că nu există violări masive ale drepturilor omului (Rannut, 1994). În realitate, minoritatea vorbitoare de limba rusă, care pînă la prăbuşirea comunismului a format grupul dominant, beneficiază de mai multe drepturi lingvisice decît numeroase minorităţi din multe state vest-europene şi, fără dubiu, de mai multe decît oricare minoritate imigrantă din respectivele state, avînd dreptul la educaţie în limba maternă, ca şi dreptul de a-şi folosi limba în administraţia publică locală şi în justiţie (vezi Rannut şi Rannut, 1995).

Un caz extrem de stat membru al Consiliului Europei, cu o explicită politică de lingvicid, este Turcia, care interzice folosirea limbii kurde. (Asociaţia Internaţională pentru Drepturile Omului în Kurdistan 1994; Skutnabb-Kangas şi Bucak 1994). Recentele modificări constituţionale cosmetizante nu au atenuat cu nimic această orientare ce ţine de o politică de asimilare graduală şi genocidală faţă de kurzi. Kurzii reprezintă exemplul tipic de popor care are de suferit violente încălcări ale drepturilor umane şi pentru care drepturile lingvistice sînt esenţiale în efortul de a  supravieţui ca popor.

Este evident faptul că în societatea contemporană, caracterizată prin violenţă şi tulburări, drepturile minorităţilor ca drepturi ale omului reclamă protecţie. Organizaţiile supranaţionale, cum ar fi ONU, OSCE şi Consiliul Europei, pun din ce în ce mai des problema respectării drepturilor omului, în speranţa că pacea şi dreptatea vor progresa, inclusiv prin identificarea drepturilor ce se cer apărate şi adoptarea consecventă a măsurilor adiacente (Eide 1993, Miall 1994, Minority Rights Group 1994).

Drepturile presupun, în general, asumarea de îndatoriri din partea statului. În acest context, dreptul la litigiu poate fi un mijloc important de garantare a drepturilor legale ale individului, iniţial la nivelul instanţelor locale, iar mai apoi, la nivel naţional — cazul Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite —, sau supranaţional — Curtea Europeană pentru Drepturile Omului — (Skutnabb—Kangas şi Phillipson, 1994b: 85—9). Tradiţional, litigiul a fost folosit mai frecvent pe continentul Nord-American decît în Europa (vezi: Varennes, 1994, 1995a, b; de asemenea: Bhat, 1993, pentru o excelentă comparaţie a drepturilor lingvistice, inclusiv a dreptului la litigiu, în Canada şi India).

Lingvistica aplicată şi drepturile lingvistice ale omului

Pentru specialiştii în lingvistică aplicată, care joacă un rol important în constituirea, legitimarea şi reproducerea ierarhiei limbilor existente la nivel intra- şi internaţional, provocarea constă în tentativa de a clarifica dacă politicile în care sînt implicaţi profesional corespund standardelor universale ale drepturilor lingvistice ale omului. Este evident că există o clară dimensiune de politică lingvistică în activitatea de dezvoltare curriculară, educaţie bilingvă sau adoptarea de limbaje în comunitatea surzilor şi a celor cu deficienţe de vorbire, ca şi în învăţarea limbilor străine care au ca finalitate „comunicarea internaţională”. Limbile cărora li se acordă preeminenţă în manuale sau sesiuni de examinări sînt, fără tăgadă, cele dominante. Ele sînt numite „naţionale”, „oficiale”, sau „internaţionale”, ceea ce dezvăluie scopul extralingvistic pe care respectivele limbi îl servesc. Ca specialişti în lingvistică aplicată, ar trebui să fim, deci, preocupaţi de măsura în care acţiunile noastre concordă cu principiile fundamentale ale drepturilor omului.

Asociaţiile profesionale sînt din ce în ce mai conştiente de semnificaţia drepturilor lingvistice. Misiunea TESOL-ului (mesajul Preşedintelui, dezbaterile TESOL, iunie-iulie 1993) este aceea de a intensifica predarea şi învăţarea eficientă a limbii engleze în toată lumea, respectînd în acelaşi timp drepturile indivizilor de a se exprima în limba lor maternă. FIPLV — Federaţia Internaţională a Profesorilor ce Predau Limbi Vorbite, Federaţia Mondială a Asociaţiilor Limbilor Moderne, susţin campania de adoptare a unei Carte Universale a Drepturilor Lingvistice Fundamentale, ce ar include însuşirea limbilor străine ca un drept fundamental uman (Batley, Candelier, Hermann-Brennecke, and Szepe, 1993:40-4). Pentru analiza critică a acestui argument, vezi Skutnabb—Kangas şi Phillipson (1994b: 100—3): respingerea aserţiunii că învăţarea unei limbi străine este un drept lingvistic fundamental nu este sinonimă cu acceptarea tezei că învăţarea trebuie să aibă loc în afara vigilenţei în domeniul drepturilor omului, aşa cum este ea recomandată, de exemplu, de Global Issues in Language Education’ Networks’s Newsletter 14 , Martie1994.

Politicile lingvistice nu se mărginesc la chestiuni privind drepturile vorbitorilor de limbi minoritare, autohtone sau de imigraţie, din cadrul unui stat, chiar dacă „drepturile omului sînt în general destinate protecţiei celor slabi, vulnerabili, deposedaţi, tăcuţi… minorităţile fiind consumatorii naturali de drepturi ale omului” (Thornberry, 1991: 385). Limbile „internaţionale” servesc unei multitudini de scopuri şi exercită presiuni asupra ierarhiei limbilor dintr-un stat. Este posibil să asistăm, concomitent chiar cu sporirea recunoaşterii drepturilor limbilor minoritare, la apariţia la nivel european şi global, a unui fenomen de diglosie în cadrul căruia limbile „internaţionale” (engleza este exemplul cel mai elocvent) sînt folosite ca instrument de cîştigare de prestigiu, în timp ce limbile locale se văd împinse tot mai mult către sfera privată. Acest model are rădăcini în contextele post-coloniale (Mateene 1985), iar lingvistica aplicată a constituit la un moment dat o verigă vitală în lanţul care a asigurat influenţa occidentală asupra sistemului educaţional din respectivele ţări (Phillipson, 1992). Un scenariu similar s-ar putea produce şi în Europa, limbi cum sînt daneza sau estona urmînd a se vedea marginalizate într-o viitoare diviziune diglosică a muncii, pe măsură ce Uniunea Europeană sau alte organizaţii suprastatale avansează. Unele guverne şi organisme de protecţie a limbilor naţionale apreciază că există o reală ameninţare la adresa limbii lor (vezi raportul anual al Înaltului Consiliu al Francofoniei cu privire la poziţia limbii franceze în lume, precum şi rapoartele conferinţelor ad-hoc  organizate de această instituţie). Concomitent, există guverne care nu văd nici un motiv să tragă semnalul de alarmă în privinţa chestiunii lingvistice.

În prezenţa aprehensiunilor legate de realitatea sau eventualitatea unei dominări lingvistice de acest tip, este esenţial să se analizeze inclusiv discursul academic sau politic care legitimează alegerea anumitor limbi pentru servirea de ţeluri de politică internă (ca de exemplu, unitatea naţională, modernizarea şi progresul tehnologic), sau externă (ca de exemplu, dezvoltarea schimburilor comerciale, relaţiile geopolitice, integrarea continentală, cooperarea internaţională) şi să se identifice interesele servite prin promovarea respectivelor limbi (vezi Phillipson, 1992, cap. 9; Phillipson şi Skutnabb—Kangas, 1994b în presă; Harlech—Jones, în presă). Statutul conferit limbilor „internaţionale” ilustrează modul în care sînt respectate drepturile lingvistice ale omului. Spre deosebire de cadrul ce guvernează politicile privind drepturile limbilor în societăţile multilingvistice, inclusiv ale celor indigene sau imigrante (vezi Le Bianco, 1990, despre experienţa australiană), în aria mai restrînsă a politicii naţionale a limbilor străine, majoritatea documentelor nu include perspectiva drepturilor omului (vezi, de exemplu, Brecht şi Walton, 1993, cu referire la Statele Unite, şi studiile din Lambert, 1994, care sintetizează experienţa din Australia, Olanda şi a Consiliului Europei).

Definiţia drepturilor lingvistice ale omului, în viziunea lui Phillipson, Rennut şi Skutnabb—Kangas (1994), poate fi, prin urmare, rezumată astfel: respectarea drepturilor lingvistice ale omului implică, la nivel individual, posibilitatea ca oricine să se poată identifica pozitiv cu limba/limbile sa/sale maternă/e, iar identificarea să se bucure de respectul celorlalţi, indiferent dacă limba maternă este una minoritară sau majoritară. Aceasta implică dreptul de a învăţa limba maternă, respectiv cel puţin dreptul la educaţia de bază prin intermediul limbii materne, ca şi dreptul de utilizare a acesteia în (numeroase) contexte oficiale. Implică, totodată,  dreptul de a învăţa cel puţin una din limbile oficiale ale ţării de rezidenţă. Ca urmare, în mod firesc, este necesar ca profesorii care predau copiilor minoritari să fie bilingvi. Orice restrîngere a sus-menţionatelor drepturi poate fi considerată ca injustiţie lingvistică, respectiv violarea drepturilor lingvistice ale omului.

Respectarea drepturilor lingvistice ale omului implică, la nivel colectiv, dreptul grupurilor minoritare la existenţă, adică dreptul de a fi diferit (Hettne, 1987, Miles, 1989, Stavenhagen, 1988, 1991, Thornberry, 1991). Aceasta presupune dreptul minorităţilor de a-şi utiliza şi dezvolta limba, de a-şi înfiinţa şi menţine şcoli şi instituţii de perfecţionare, de a controla programele şcolare şi de a asigura predarea prin intermediul limbii lor. Presupune totodată garanţii de reprezentare în afacerile politice ale statului şi garantarea autonomiei în administrarea problemelor interne ale grupului, cel puţin în domeniul culturii, educaţiei, religiei, informaţiei şi problemelor sociale, paralel cu asigurarea resurselor financiare din taxe, impozite şi subsidii, apte de a permite îndeplinirea acestor funcţiuni (vezi Drepturile Minorităţilor, 1993, Alfredsson, 1991 şi Leontiev, 1994). Drepturile trebuie să poată fi exercitate, ceea ce înseamnă alocarea de resurse financiare şi garantarea de proceduri democratice, constituţionale şi legale adecvate. Restrîngerea acestor drepturi constituie la rîndu-i injustiţie lingvistică, violare a drepturilor lingvistice ale omului.

Enumerarea drepturilor lingvistice ale omului are la bază principiile de respectat la elaborarea politicii lingvistice a unui stat. Ele reprezintă norma, standardul la care statele ar trebui să aspire, o referinţă de prim ordin în campania dusă pentru influenţarea politicii lingvistice în cazul unui stat refractar la garantarea acestui tip de drepturi. O abordare a educaţiei lingvistice din perspectiva drepturilor omului implică totodată încurajarea atitudinilor, la nivel local, naţional şi supranaţional, ca şi iniţierea şi susţinerea de structuri în cadrul cărora individul sau grupul să fie la adăpost de orice opresiuni, în cazul de faţă, de opresiuni lingvistice.

Dacă luările de poziţie ale asociaţiilor profesionale cum sînt FIPLV sau TESOL se vor a fi mai mult decît o retorică pioasă sau un lobby partizan practicat de grupuri de interese profesionale, drepturile în cauză ar trebui să fie explicitate şi publicitate, în cadrul lor, în aşa fel încît indivizii şi grupurile ce le sînt titulare să le cunoască.

Specialiştii în lingvistică aplicată, îndeosebi cei asociaţi la organizaţiile care ambiţionează să fie globale, ar trebui să pledeze şi din această poziţie pentru recunoaşterea nevoilor de educaţie lingvistică ale tuturor cetăţenilor şi, ca urmare, se confruntă cu sfidarea pe care o reprezintă clarificarea naturii şi scopului drepturilor lingvistice ale omului.

Drepturile lingvistice în convenţii şi constituţii

Studierea de către noi a unui întreg set de convenţii internaţionale şi constituţii naţionale (Skutnabb—Kangas şi Phillipson, 1989, 1994), pornind de la disctincţiile operate de Kloss (1971, 1977), şi Cobarrubias (1983), a ţintit să elaboreze un etalon al gradului în care acest cadru legislativ oferă sprijin limbilor dominante. În acest sens, am întocmit o grilă care înregistrează cele mai importante dimensiuni ale drepturilor lingvistice. Prima dintre acestea este reprezentată pe axa verticală şi circumscrie „gradul de explicitare”, adică măsura în care legile sau convenţiile se află în relaţie explicită cu drepturile lingvistice ale minorităţilor, în domeniul educaţiei. Cea de-a doua,  reprezentată pe axa orizontală, desemnează „gradul de promovare”, adică proporţia în care limba este interzisă, tolerată, sau activ promovată. (vezi fig.1, din Skutnabb-Kangas şi Phillipson 1994b:80). Precizăm că, în concepţia noastră, cele două dimensiuni constituie un spectru continuu. Am marcat pe grafic rezultatele analizei noastre privind clauzele referitoare la drepturile lingvistice în domeniul educaţiei, aşa cum apar ele în unele documente europene şi internaţionale.

Orientate spre asimilare                                             Orientate spre păstrare

Explicit

9                                                                                                                    3;4

  2                                                                                                              8

                                                                                                              5

                                                                                                   7

 

Interzicere         Tolerare          Non-discriminare          Permitere      Promovare        

                                                   obligativitate

                                                                                                               6

 

                   DE

1           ABCFGHI     

 

Implicit  

 

N.B. Numerele se referă la ţări, literele la convenţii (vezi textul).

 

1. Amendamentele la Constituţia SUA privind limba engleză, senator Huddleston.

2. idem, senator Hayakawa

3. ex-Iugoslavia

4. Finlanda, vorbitori de suedeză

5. Finlanda, vorbitori de sami

6. India.

7. Carta Libertăţii a Congresului Naţional African (ANC) şi altele, Africa de Sud

8. Legea Normalizării Basce

9. Kurzii din Turcia

 

A. Carta Naţiunilor Unite, 1945

B. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948

C. Pactul Internaţional al Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, 1966

D. Pactul Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice, 1966

E. Convenţia ONU privind Drepturile Copilului, 1989.

F. Convenţia Consiliului Europei privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor                            Fundamentale, 1950.

G. Carta Africană privind Drepturile Omului şi ale Popoarelor, 1981

H. Declaraţia Americană cu privire la Drepturile şi Obligaţiile Omului, 1948.

I. Convenţia Americană cu privire la Drepturile Omului “Pactul de la San Jose, Costa Rica”, 1969.

 

Figura 1:Drepturile lingvistice după state şi convenţii

 

Exemplul A

Carta Naţiunilor Unite (1945), în articolele sale cu caracter generic, obligă naţiunile membre să promoveze „respectul universal şi protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentele ale tuturor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” (paragraful 6. 11, 55). Formularea poate fi înţeleasă ca o recomandare explicită la non-discriminare. Carta nu cuprinde un articol consacrat educaţiei, şi ca urmare, nici referiri la  limba educaţiei, implicînd numai tolerare implicită.

În convenţiile avute în vedere mai jos, articolele cu caracter generic pot fi catalogate drept recomandare explicită la nondiscriminare (B-I). De exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului susţine în paragraful 2 că „fiecare este îndreptăţit să i se asigure drepturile şi libertăţile, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine socială sau naţională, avere, naştere sau alt statut” etc.

 

Exemplul B

Paragraful 26 privind educaţia din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) garantează asigurarea unei educaţii universale libere. Există referiri la o „dezvoltare completă a personalităţii umane” şi la dreptul părinţilor de a „alege tipul de educaţie care va fi dat copiilor lor”. Însă, paragraful privind educaţia nu face nici o referire la limbă. Prin urmare, şi acesta poate fi considerat ca indicînd „tolerare implicită”.

 

Exemplul C

Pactul Internaţional al Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, adoptat în 1966, şi în vigoare din 1976, menţionează limba alături de rasă, culoare, sex, religie, într-un articol cu caracter generic, în vreme ce articolul despre educaţie omite din nou orice referire la limbă. Putem indentifica aici o inconsecvenţă ce rezidă în faptul că Pactul se referă explicit, în articolul consacrat educaţiei, la „grupuri rasiale, etnice, sau religioase”, nu însă şi la cele lingvistice. Aceasta constituie, de asemenea, un exemplu de „tolerare implicită”.

 

Exemplul D

Articolul 27 al Pactului Drepturilor Civile şi Politice conţine cea mai importantă prevedere referitoare la drepturile lingvistice (1966):

În acele state în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor aparţinînd acestor minorităţi nu le poate fi refuzat dreptul de a practica, în comun cu alţi membri ai grupului lor, propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor religie, sau de a utiliza propria limbă.

Acest articol, sau o variantă a lui, a fost folosit în mai multe documente ale Consiliului Europei, ale OSCE, precum şi în convenţii universale cum ar fi, de exemplu, Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (1959 şi 1989).

Absenţa oricărei menţionări explicite a chestiunii limbii în clauzele referitoare la educaţie  din toate aceste pacte sau convenţii (sau a referirii la educaţie din clauzele privitoare la limbă, ca în mai sus menţionatul Articol 27) contrastează cu clauzele generale de non-discriminare, relative la exercitarea celorlalte drepturi ale omului. Aceasta înseamnă că mai sus menţionatele documente ONU (A,B,C,D,E) conţin prevederi generale care constituie aparent o recomandare explicită de non-discriminare (A,B,C) sau chiar o permitere explicită, prin menţionarea expresă a limbii (D,E). Dar clauzele privind educaţia nu depăşesc nivelul de tolerare implicită orientată spre asimilare. Minorităţilor li se permite să-şi utilizeze limba în particular (sau, în împrejurări publice nespecificate, cu alţi membri ai grupului lor), dar nu şi în şcoli. Acelaşi lucru este valabil şi pentru convenţiile regionale europeană, africană şi americană (F,G,H,I).

Se cuvine menţionarea în context a amplului studiu întreprins de ONU (Capotorti 1979) pentru analizarea aspectelor juridice şi conceptuale ale protecţiei împotriva discriminării, ce a avut la bază informaţii provenind de la toate guvernele lumii. Scopul cercetării l-a constituit aprecierea modului în care sînt tratate, de jure şi de facto, minorităţile. Din studiu au fost  intenţionat omise minorităţile de imigraţie. Raportul a concluzionat că minorităţile, nu mai puţin cele lingvistice, se află în situaţia de a necesita o protecţie mai substanţială. Studiul interpretează articolul 27 ca impunînd statelor obligaţia de a promova activ limba minorităţilor, obligaţie subliniată şi de alte studii, mai recente (Thonberry 1991). Aceasta ar presupune ca statele să prevadă şi sprijinul financiar necesar, ceea ce este adesea contrazis în realitate, unde acest drept le-a fost refuzat explicit minorităţilor în mai multe cazuri, ceea ce a condus la angajarea de litigii (vezi de Varennes 1995a,b). Înregistrarea unor progrese în direcţia afirmării drepturilor minorităţilor prin elaborarea unei convenţii universale dedicată acestui domeniu a fost obstrucţionată ani la rînd de refuzul statelor de a-şi recunoaşte minorităţile sau de divergenţele care au dominat căutarea unui acord asupra definiţiei minorităţilor (Alston 1992; Eide 1993). S-au înregistrat totuşi progrese în aplicarea acestor drepturi. O Declaraţie ONU privind drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice a fost finalmente adoptată de Adunarea Generală la 18 decembrie 1992. Articolele pe care le reproducem mai jos reprezintă un progres faţă de formulele anterioare: „nu le poate fi refuzat” a fost înlocuit prin „au dreptul”; apare formularea conform căreia drepturile se exercită „în particular şi în public, liber şi fără nici o discriminare”; în fine, statele sînt ţinute să promoveze activ exerciţiul acestor drepturi:

Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice (numite în continuare persoane aparţinînd minorităţilor) au dreptul de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor religie şi de a folosi propria lor limbă, în particular sau în public, liber şi fără imixtiuni sau alte forme de discriminare. (Articolul 2.1; a se compara cu articolul 27 de mai sus).

Statele vor lua măsuri pentru a crea condiţii favorabile care să permită persoanelor aparţinînd minorităţilor să-şi exprime particularităţile şi să-şi dezvolte cultura lor proprie, limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile, cu excepţia acelor practici care încalcă standardele naţionale şi sînt contrare normelor internaţionale (articol 4.2).

Statele trebuie să ia măsuri adecvate astfel încît, în măsura posibilităţilor, persoanele aparţinînd minorităţilor să aibă condiţii pentru a învăţa limba lor maternă sau să beneficieze de instruire în limba lor maternă (articolul 4.3).

Este evident că formulările din aceste clauze ridică încă numeroase probleme de lingvistică aplicată, importante indiferent dacă statele ratifică sau nu Declaraţia, aplicînd-o sau nu. Ce se înţelege prin „măsuri adecvate” sau „condiţii”, cine este în măsură să decidă ce este „posibil”? Să însemne „instruire în limba maternă” instruire prin intermediul limbii materne? Grăitor ni se pare şi faptul că, tocmai în articolul privitor la limba educaţiei, terminologia devine vagă şi apar clauze opţionale.

Trecînd de la planul universal la cel european, evoluţia cea mai importantă a anilor din urmă a fost aceea a adoptării de către statele membre ale Consiliului Europei a Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, aprobată de Comitetul de Miniştri la 22 iunie 1992. Carta se constituie într-un document cuprinzător privind utilizarea limbii în educaţie, servicii publice, media, cultură, viaţa economică şi socială (Rezoluţia 192, 1988, urmată de CAHLR/DELA91.1, Strasbourg, 24 iunie 1991; pentru descrierea genezei sale, vezi Woehrling 1992).

În Preambul se apreciază că „dreptul de a folosi o limbă regională sau minoritară în particular sau în public este un drept inalienabil” şi se subliniază „valoarea interculturalismului şi multilingvismului”; mai departe, se afirmă că „protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să fie în detrimentul limbilor oficiale”, accentuînd „nevoia de a le învăţa”. Finalmente, Carta se vrea „o contribuţie importantă la edificarea unei Europe bazată pe principiile democraţiei şi diversităţii culturale în cadrul suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale.”

Carta reprezintă într-adevăr rodul multor ani de eforturi concertate din partea reprezentanţilor limbilor minoritare indigene din Europa şi a Oficiului European al Limbilor Mai Puţin Utilizate (care publică un folositor Buletin de Contact consacrat problematicii limbilor minoritare din ţările Uniunii Europene) şi s-a bucurat de sprijinul cîtorva membri angajaţi ai Parlamentului European. Documentul are totuşi limitări considerabile. Presupunînd că statele ar ratifica-o (ceea ce încă rămîne de văzut), fiecare din ele poate preciza căror limbi minoritare este dispus să o aplice. Limbile imigranţilor sînt explicit excluse. Pe de altă parte, orice stat are posibilitatea de a alege spre aplicare (un minimum de 35) dintr-un întreg set de paragrafe sau subparagrafe. Fiecare formulare include o serie de nuanţatori, cum ar fi „pe cît posibil”, „relevant”, „corespunzător”, „cînd este cazul”, „într-un număr considerat ca suficient”, „dacă numărul utilizatorilor unei limbi regionale sau minoritare o justifică”, ca şi un număr de alternative, bunăoară „a permite, încuraja sau asigura predarea în sau a limbii regionale sau minoritare la toate nivelele de educaţie adecvate”.

Ca urmare, Carta permite statelor refractare la acordarea drepturilor lingvistice să se situeze pe poziţia de a adopta standarde minimale şi le oferă, pe deasupra, legitimitate în a pretexta că adoptarea anumitor prevederi nu ar fi fost „posibilă” sau „adecvată”, că numărul solicitanţilor nu ar fi fost „suficient” sau „nu ar justifica” o anume măsură şi că, în consecinţă, s-a „permis” minorităţii respective să-şi organizeze predarea în  limba maternă pe propria cheltuială. q

Traducere de Smaranda Enache

REFERINŢE

Akinnaso, F. N. 1994. Linguistic unification and language rights. Applied Linguistics 15/2: 139-68.

Alfreddson, G. 1991: Minority Rights: Equality and Non-Discrimination in Krag and Yukhneva (eds.) 1991.

Alston, P. (ed.) 1992. The United Nations and Human Rights: A Critical Appraisal. Oxford: Clarendon Press.

Andrysek, O. 1989. Report on the Definition of Minorities. Netherlands Institute of Human Rights, Studie- en Informatiecentrum Mensenrechten (SIM), SIM Special No. 8.

An-naim, A. A. and F. M. Deng. (eds.) 1990. Human Rights in Africa: Cross-cultural Perspectives. Washington, D. C.: The Brookings Institution.

Baldauf, R. B. and A. Luke. (eds.) 1990. Language Planning and Education in Australasia and the South Pacific. Clevedon: Multilingual Matters.

Bamgbose, A. 1991. Language and the Nation: The Language Question in Sub-Saharian Africa. Edinburgh Press.

Batley, E., M. Candelier, G. Hermann-Brennecke and G. Szepe. 1993. Language Policies for the World of the Twenty-first Century. Report for UNESCO, World Federation of Modern Language Assiciations (FIPLV).

Baetens Beardsmore, H. (ed.) 1993. European Models for Bilingual Education. Clevedon: Multilingual Matters.

Bhat, P. I. 1993. A Comparative Study of the Language Provisions in the Constitutions of Canada and India from the Perspective of Equal Liberty of All. Mysore: Department of Studies in Law, University of Mysore.

Brecht, R. D. and A. R. Walton. 1993. National Strategic Planning in the Less Commonly Taught Languages, Washington, D.C.: National Foreign Language Center.

Brenzinger, M. (ed.) 1992. Language Death: Factual and Theoretical Explorations with Special Reference to East Africa. Berlin: Mouton de Gruyter.

Brock-Utne, B. 1993. Education in Africa. Education for Self-reliance or Recolonization? Oslo: Oslo University, Department of Education.

Calvet, L. J. 1974. Linguistique et colonialisme: petit traité de glottophagie. Paris: Payot.

Capotorti, F. 1979. Study of the Rights of Persons Belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities. New York: United Nations.

Clark, D. H. and R. Williamson. (eds.) in press. Self-determination: International Perspectives. London: Macmillan.

Cobarrubias, J. and J. A. Fishman (eds.). 1983. Progress in Language Planning: International Perspectives. Berlin: Mouton.

Cobarrubias, J. 1983. Ethical issues in status planning in Corrubias and Fishman (eds.) 1983: 41-85.

Djite, P. G. 1993. Language and development in Africa. International Journal of the Sociology of Language 100/101: 149-66.

Eide, A. 1994. New Approaches to Minority Protection. London: Minority Rights Group International.

Eide, A., C. Krause and A. Rosas (eds.) 1995. Economic, Social and Cultural Rights. A Textbook. Dordrecht, Boston and London: Martinus Nijhoff Publishers.

Fishman, J. A. 1989. Language and Ethnicity in Minority Sociolinguistic Perspective. Clevedon and Philadelphia: Multilingual Matters.

Fourth World Bulletin, 1994. Univeristy of Colorado at Denver, Fourth World Center for the Study of Indigenous Law and Politics.

Giordan, H. (ed.) 1992. Les Minorités en Europe: Droits Linguistiques et Droits de l’Homme. Paris: Kime.

von Gleich, U. 1994. Language spread policy: The case of Quechua in the Andean republics of Bolivia, Ecuador and Peru. International Journal of the Sociology of Language 107: 77-113.

Grin, F. 1994. Combining immigrant and autochtonous rights: A territorial approache to multilingualism in T. Skutnabb-Kangas and R. Phillipson (eds.) 1994a: 31-48.

Hamel, R. E. 1994. Linguistic rights for Amerindian peoples in Latin America in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994.

Harlech-Jones, B. (in press). Looking at means and ends in language policy in Namibia in M. Pütz (ed.): Language Choices? Conditions, Constrains and Consequences. Amsterdam: John Benjamins.

Hettne, B. 1987. Etniska konflikter och internationella relationer. Rapport 6 fran DEIFO, Stockholm: DEIFO (Delgationen för invandrarforskning).

Khubchandani, L. M. 1994. „Minority” cultures and their communication rights in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a:305-15.

Kloss, H. 1971. The language rights of immigrant groups. International Migration Review 5: 250-68.

Kloss, H. 1977. The American Bilingual Tradition. Rowley, MA: Newbury House.

Krag, H. and N Yukhneva (eds.) 1991. The Leningrad Minority Rights Conference. Papers. Copenhagen: The Minority Rights Group in Denmark.

Kristinson, A. P. 1994. Language Planning in Iceland. New Language Planning Newsletter 9/2: 1-3.

Lambert, R. D. (ed.) 1994. Language Planning Around the World: Contexts and Systemic Change, Washington, D. C.: National Foreign Language Center.

Leontiev, A. A. 1994. Linguistic human rights and educational policy in Russia in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a: 63-70.

Lo Bianco, J. 1990: Making language policy: Australia’s experience in R. B. Baldauf and A. Luke (eds.) 1990: 47-79.

Magga, O. H. 1994. The Sámi Language Act in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a: 219-33.

Marshall, D. F. 1986: The question of an official language: Language rights and the English Language Amendment. International Journal of the Sociology of Language 60: 7-75.

Mateene, K. 1985. Colonial languages as compulsory means of domination, and indigenous languages as necessary factors of liberation and development in Mateene, Kalema and Chomba (eds.) 1985: 60-9.

Mateene, K., J. Kalemba and B. Chomba (eds.) 1985: Reconsideration of African Linguistic Policies, Kampala: OAU Bureau of Languages, OAU/BIL publication 6.

McRae, K. D. 1983. Conflict and Compromise in Multilingual Societies, Switzerland. Waterloo, Ontario: Wilfrid Laurier University Press.

McRae K. D. 1986. Conflict and Compromise in Multilingual Societies, Belgium. Waterloo, Ontario: Wilfrid Laurier University Press.

Miall, H. (ed.) 1994. Minority Rights in Europe. The Scope for a Transnational Regime. London: Pinter.

Miles, R. 1989. Racism. London and New York: Routledge.

Minority Rights Group (ed.) 1994. Education Rights and Minorities. London: Minority Rights Group.

Mullard, C. 1988. Racism, ethnicism, and etharchy or not? The principles of progressive control and transformative change in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1988: 357-78.

Nelde, P., N. Labrie and C. H. Williams. 1992. The principles of territoriality and personality in the solution of linguistic conflicts. Journal of Multilingual and Multicultural Development 13/5: 387-406.

Norsk Språkråd. 1995. Norsk som Framtidsspråk i Arbeids- og Näringsliv (Norwegian as a language of the future in labour and bussiness). Norsk sprakrads skrifter. Oslo: Norsk Språkråd.

Pattanayak, D. P. 1998. Monolingual myopia and the petals of the Indian lotus: Do many languages divide or unite a nation? in Skutnabb-Kangas and Cummins (eds.) 1988.

Phillipson, R. 1992. Linguistic Imperialism. Oxford: Oxford University Press.

Phillipson, R., M. Rannut, and Skutnabb-Kangas. 1994. Introduction in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994:1-22.

Phillipson R., and T. Skutnabb-Kangas. 1994a. Language rights in postcolonial Africa in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a: 335-45.

Phillipson R. and T. Skutnabb-Kangas, 1994b. English, panacea or pandemic. Sociolinguistica 8: 73-87.

Phillipson R. and T. Skutnabb-Kangas. (in press) Lessons for Europe from Language Policy in Australia in Pütz (ed.): Language Choices? Conditions, Constrains and Consequences. Amsterdam: John Benjamins.

Rannut, M. 1994. Beyond linguistic policy: The Soviet Union versus Estonia in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994a: 179-208.

Rannut, M. and Ü. Rannut. 1995. Bilingualism — a step towards monolingualism or multilingualism? in Skutnabb-Kangas ed.) 1995: 183-98.

IAHRK. 1993. Silence is killing them. Annual report 1993. On the situation of Human Rights in Northern Kurdistan and the Kurds in Turkey. 1994. Bremen: International Association for Human Rights in Kurdistan.

Skutnabb-Kangas, T. 1984. Bilingualism or Not — The Education of Minorities. Clevedon, UK: Multilingual Matters.

Skutnabb-Kangas, T. 1988. Multilingualism and the education of minority children in Skutnabb-Kangas and Cummins (eds.) 1988: 9-44.

Skutnabb-Kangas, T. 1990. Language, Literacy and Minorities. London: Minority Rights Group.

Skutnabb-Kangas, T. (ed.) 1995. Multilingualism for All. Lisse: Swets and Zeitlinger.

Skutnabb-Kangas, T. (in press) Language and demands for self-determination in Clark and Williamson (eds.): Self-determination: International Perspectives. London: The Macmillan Press.

Skutnabb-Kangas, T. (forthcoming) Linguistic Genocide in Education. Do Small Languages Have a Future? Berlin/New York: Mouton de Gruyter.

Skutnabb-Kangas, T. and s. Bucak. 1994. Killing a mother tongue — How the Kurds are deprived of linguistic human rights in Skutnabb-Kangas and Phillipson (eds.) 1994: 347-70.

Skutnabb-Kangas, T. and J. Cummins (eds.) 1988. Minority Education: From Shame to Struggle. Clevedon: Multilingual Matters.

Skutnabb-Kangas, T. and R. Phillipson (eds.) 1989. Wanted! Linguistic Human Rights. ROLIG-papir 44, Roskilde: Roskilde University Centre.

Skutnabb-Kangas, T. and R. Phillipson (eds.) in collaboration with M. Rannut. 1994a. Linguistic Human Rights: Overcoming Linguistic Discrimination. Berlin: Mouton de Gruyter (Contributions to the Sociology of Language 67).

Skutnabb-Kangas, T. and R. Phillipson 1994b. Linguistic human rights, past and present in Skutnabb-Kangas and Phillipson 1994a: 71-110.

Skutnabb-Kangas, T. and R. Phillipson (in press.) Linguicide and linguicism in H. Goebl, P. H. Nelde, Z. Stary and W. Wölck (eds.): Handbook of Linguistics and Communication Science, Contact Linguistics, Chapter VI, Central Issues in Contact Linguistics. Berlin: de Gruyter.

Stavenhagen, R. 1988. Old and New Racism in Europe in New Expressions of Racism. Growing Areas of Conflict in Europe, SIM Special No. 7, 1988, Utrecht: Netherlands Institute of Human Rights.

Stavenhagen, R. 1990. The Ethnic Question. Conflicts, Development, and Human Rights, Tokyo: United Nations University Press.

Thornberry, P. 1991. International Law and the Rights of Minorities. Oxford: Clarendon Press.

Tomaševski, K. 1993. Development Aid and Human Rights Revisited. London: Pinter.

UN Human Rights Fact Sheet. 1993. Minority Rights, Fact Sheet No. 18, Centre for Human Rights, United Nations Office at Geneva.

de Varennes, F. 1994. Language and Freedom of Expression in International Law. Human Rights Quarterly 16: 163-86.

de Varennes, F. 1995a. The Protection of Linguistic Minorities in Europe and International Human Rights Standards and Possible Solutions te Ethnic Tensions and Conflicts. Paper presented at the conference Russia and East Central Europe in the New Geopolitical Realities, Institute of International Economic and Political Studies, Russian Academy of Sciences, Moscow, Russia, 27-30 January 1995.

de Varennes, F. 1995 b. Language, Minorities and Human Rights. Dordrecht: Martinus Nijhoff.

Vilfan, S. (ed.) 1993. Ethnic Groups and Language Rights, Aldershot: Darthmouth, and New York: New York University Press (Volume III of the European Science Foundation Project on Comparative Studies on Governments and Non-dominant Ethnic Groups in Europe, 1850-1940).

Woehrling, J.-M. 1992. Institutions Européennes et Droits Linguitiques des Minorités in Giordan (ed.) 1992.

 

*

Tove Anita Skutnabb-Kangas (n. 1940), este doctor în filozofie, autoare a mai multor monografii, articole, recenzii şi traduceri de articole. Editoare a seriei de cărţi Multilingualism and Linguistic Diversity; membră în bordul editorial al International Education Journal, The Journal of Multilingual and Multicultural Development, Discourse and Society Language Problems and Language Planning; referentă a mai multor reviste. În prezent este profesor la Universitatea Roskilde din Danemarca.

 

Robert Phillipson (n. 1942), este doctor în lingvistică, autorul cărţilor Learner language and language learning, Foreign language pedagogy research: a commemorative volume for Claus Foerch, Linguistic imperialism, Minoriteter og uddannelse, Linguistic human rights: overcoming linguistic discrimination. În prezent este profesor de pedagogie şi limba engleză la Universitatea Roskilde din Danemarca.

 

Robert Phillipson and Tove Anita Skutnabb-Kangas, Linguistic Rights and Wrongs, publicat de Oxford University Press, în Applied Linguistics, volumul 16, nr. 4 (1995), pp. 483-500, preluat cu permisiunea editurii şi cu acordul autorilor.