Naţionalism sau democratism?

Andrei Roth, Editura PRO EUROPA, 1999

Se înmulţesc, în ultima vreme, la noi, studiile de calitate asupra fenomenului naţionalist. Tot mai multe cărţi abordează tema dintr-un unghi de vedere ce relevă nu numai un interes de conjunctură pentru un subiect fierbinte, ci, esenţialmente, un cu totul alt stil de argumentare decît cel existent pînă în 1989 chiar în mediile culturale cele mai deschise ideologic. Asistăm, de fapt, la o schimbare de paradigmă, în concordanţă cu perspectivele curente în literatura de specialitate din ţările occidentale. Vechiului mod de abordare — autosituat în interiorul unui discurs de legitimare politică cu funcţii bine precizate în angrenajul sistemului comunist — îi ia acum locul abordarea detaşat-critică a problemei, unde nota de relativism devine consecinţa atitudinală a reprezentării naţiunii şi naţionalismelor mai curînd în cadrele unui proces de producţie socială decît ale unui „dat” natural sau ale unui evoluţionism organicist cu accente finalist-istorice.

Astfel, după tonul dat de cîţiva cercetători din străinătate, excelenţi cunoscători şi ai limbii şi ai lumii româneşti în ansamblu — antropologi precum Katherine Verdery sau Claude Karnoouh, istorici precum Ken Jowitt, Dennis Deletant, dar şi Irina Livezeanu, politologi precum Tom Gallagher sau Vladimir Tismăneanu, fără a omite exegeţi ai spaţiului cultural interbelic precum Sorin Alexandrescu, Leon Volovici sau Alexandra Laignel-Lavastine, — cu toţii, cercetători sau observatori politici ce au oferit cîteva modele incitante de analiză — domeniul a consemnat destul de repede şi contribuţii din partea cercetătorilor autohtoni. Cîmpul de reflecţie a ajuns să se reordoneze de-a lungul liniilor de forţă date de specificul discursiv al cîtorva discipline socio-umane de prestigiu. Una dintre ele, cu un impact notabil la un nivel mai larg al conştiinţei identitare a românilor e reprezentată de noua reflecţie istorică, unde se cer neapărat menţionate lucrările consistente ale unor Lucian Boia, Sorin Antohi sau Sorin Mitu. Este o zonă în care reevaluarea „miturilor” naţionaliste a adus cu sine şi autoreflexivitatea necesară actului istoriografic. Şi, fără îndoială, este îmbucurător faptul că mentalitatea pe care o primeneşte această nouă manieră de abordare în chiar nucleul dur al ştiinţelor istorice îşi află corespondentul şi la nivelul „istoriei de masă” pe care o propagă o bună parte a manualelor alternative destinate circuitului şcolar.

O altă redirecţionare importantă are loc la nivelul discursului propriu sociologiei şi ştiinţelor politice. Anchete de teren şi studii recente — cum sînt cele realizate de IMAS (Bucureşti) sau CCRIT (Cluj) — sînt menite să contribuie la pozitivarea discursului — şi, implicit, detensionarea discuţiilor despre naţionalism — furnizînd argumente şi date cu suport empiric reconstrucţiilor teoretice actuale şi, implicit, reformulărilor principiale din spaţiul politologiei. Rezultatul imediat vizibil al tuturor acestor reorientări îl reprezintă, fără îndoială, reculul radicalismelor etno-naţionaliste şi reelaborarea limbajului politic pe o arie suficient de extinsă ca să facă posibilă şi schimbarea stilurilor de gestionare politică a problematicilor generale. Mutaţia e importantă şi marchează, pe de o parte, erodarea ideologică a opţiunii naţional-comuniste, iar pe de alta pregăteşte terenul pentru o ajustare mentalitară generală în conformitate cu valorile democraţiilor de tip occidental.

Pe aceste teren, noul volum publicat de Andrei Roth, profesor clujean de sociologie politică, vine să traseze cîteva clarificări esenţiale. Cu un titlu menit să atenţioneze de la început asupra necesităţii opţiunilor valorice cardinale, Naţionalism sau democratism? (Editura Pro Europa, Tîrgu-Mureş, 1999), cartea se instalează pe terenul — încă inconfortabil astăzi — al reevaluărilor politicilor naţionaliste din perspectiva evoluţiilor istorice recente şi alternativelor deschise de prăbuşirea comunismului. Volumul reuneşte studii mai vechi ale autorului, apărute în diferite publicaţii româneşti şi străine într-un ansamblu care, finalmente, se dovedeşte suficient de cuprinzător şi sistematic pentru a acoperi un titlu altfel destul de ambiţios.

Cartea se doreşte — şi reuşeşte în cea mai mare parte — să acopere tematic problemele teoretice ridicate de naţionalism punînd accentul mai ales pe emergenţa problematicii relaţiilor dintre majoritari şi minoritari în context românesc. Împărţită în trei secţiuni — o parte ce tratează cadrul conceptual al problemei împreună cu conotaţiile sale ideologice complexe, o alta ce clarifică, făcînd cu generozitate apel la date istorice şi statistice relevante, temele specifice minorităţilor mai importante din România (maghiarii, germanii, romii, evreii) şi o a treia consacrată consecinţelor politicilor etnonaţionaliste şi soluţiilor posibile de urmat — lucrarea lui Andrei Roth îşi propune să sistematizeze un hăţiş de probleme ale conştiinţei identitare, marcată adesea de falsificări autoflatante, confuzii dar şi dileme inventate. Ca şi naţiunea, naţionalismul este privit ca un epifenomen al modernităţii, cu toate paradoxurile pe care, în centrul şi răsăritul Europei le implică neîmplinirile ei. Pe de o parte, „naţionalismul este un produs al modernităţii sociale” — atrage atenţia Andrei Roth formulînd ceea ce el numeşte „paradoxul naţionalismului” — iar „accentuarea sa, agresivitatea sa” pe de altă parte „constituie un reflex al întîrzierii (s.a.) procesului de modernizare şi a frustrărilor de tot felul provocate de această întîrziere” (p.17). E o concepţie în fond evoluţionistă, ce priveşte naţiunea ca „formă modernă (s.a.) a etnicităţii”, iar conştiinţa naţională drept „conştiinţă identitară a unei mari comunităţi de oameni, drept principal liant al solidarităţii sociale într-o societate în care forţa integratoare a tradiţionalelor comunităţi mici şi medii a dispărut sau s-a redus considerabil” (p. 15). Spre deosebire de conştiinţa naţională, naţionalismul apare ca un fel de falsă conştiinţă, o formă de „hipertrofiere” şi „pervertire” a acesteia, fiind ostil manifestărilor alterităţii.

„Titlul cărţii …repetă intenţionat … pe cel al unei lucrări de referinţă din istoria ideilor româneşti privitoare la naţiune, statul naţional, relaţiile interetnice, precum şi la sensul şi valoarea structurilor sociale şi politice moderne, anume aceea a lui A. C. Popovici, Naţionalism sau democraţie…” — ni se atrage atenţia chiar din Cuvîntul înainte.

Lucrarea se doreşte astfel o abordare frontală, lipsită de menajamente a unor chestiuni care, de regulă, cînd nu conduc de-a dreptul la malformări cosmetizante şi partizane ale realităţii, se menţin la nivelul unei tăceri jenate şi pudibonde. Nimic de acest fel în cartea lui Andrei Roth, studiu în care o anume directeţe a afirmaţiilor ţine să sublinieze implicit obligativitatea unor delimitări în primul rînd de natură etică. Este remarcabilă, aici, căutarea tonului just şi a judecăţii nepărtinitoare, laolaltă cu asumarea tranşantă a opţiunilor proprii. De unde un discurs care, în efortul său de obiectivare, nu exclude, în buna tradiţie a unei exigenţe weberiene, declararea propriei opţiuni. O componentă normativă subiacentă e implicită, astfel, în distincţiile propuse: avem de-a face cu o prezentare teoretică a conceptelor fondatoare cu care operează teoriile curente despre naţionalism şi în acelaşi timp un îndreptar politic în care naţionalismul este contrapus unor valori politice centrate în jurul conceptului de democraţie. „Pornind de la aceeaşi recunoaştere a incompatibilităţii dintre naţionalism şi democratism, însă în opoziţie cu A. C. Popovici şi cu toată linia de gîndire pe care a reprezentat-o emblematic, opţiunea mea clară şi univocă este pentru democraţia împlinită în practica vieţii publice, împotriva naţionalismului” (s. m. – M. L., p.11)

Merită să observăm nuanţa din sintagma reţinută la sfîrşitul frazei: opţiunea pentru democraţie implică recuzarea (…democratică?) a poziţiilor naţionaliste. Esenţa normativă a analizelor propuse de Andrei Roth este dată, prin urmare, de autosituarea politică a autorului într-o paradigmă ce pre-defineşte termenii comparaţiilor, incluzîndu-le într-un schematism ideologic întrucîtva bipolar. După logica trasată mai sus, urmează să identificăm atitudinile democratice şi să facem în continuare distincţiile corecte: valorizările vor veni de la sine. În fond, e de notat că, preluînd antinomia formulată de Popovici, autorul a căzut şi în capcana logicii exclusive a predecesorului citat, construind o simetrie falsă a contrapunerilor.

În realitate, contradicţia dintre naţionalism şi democraţie este doar parţială. Într-adevăr, naţionalismul, ca practică politică frecvent întîlnită în secolul nostru, lasă puţin loc manifestărilor democratice, tinzînd să subordoneze libertăţile civice unui principiu ce subestimează afirmarea individuală sau chiar de grup în favoarea mega-grupului numit „naţiune”. În numele ei — entitate politică greu de angajat în actul efectiv al exercitării unei „puteri a naţiunii” ca atare, altfel decît în termenii unei afirmări reprezentative în plan politic şi cultural-simbolice la nivel identitar — se exercită, de fapt, progresiv, un control din ce în ce mai restrictiv din punctul de vedere al participării politice a membrilor comunităţii naţionale înşişi. Este pentru că monopolul asupra definirii naţiunii ca atare şi instrumentelor de control politic care se revendică prin aceasta, laolaltă cu obişnuinţa excluderii nu numai a entităţilor „străine”, dar şi a „străinilor interiori” („trădătorii de neam” care, virtual, pot fi întîlniţi chiar în grupul majorităţii) induc arbitrariul practicilor de legitimare şi nevoia subiecţilor politici de a-şi proteja individualitatea prin plasarea ei în proximitatea (şi controlul) grupurilor dominante care se revendică prin naţionalism. De aici şi derivele totalitare în regimurile legitimate exclusiv printr-un atare principiu: naţionalismul produce un efect de concentrare a puterii în mîna unui grup din ce în ce mai restrîns de beneficiari politici, care se autorecomandă ca „profeţi” sau „salvatori ai naţiunii” şi — complementar — unul de autoprotejare submisivă din partea majorităţii populaţiei, prin acceptarea controlului absolut. Naţionalismul este una dintre maşinile cele mai sigure de produs dictaturi.

Luată în sens invers, însă, relaţia nu mai este atît de tare. Democraţia este — prin însăşi toleranţa pe care o presupune — permeabilă la naţionalism. Mai mult chiar, o serie de democraţii contemporane dovedite stabile se construiesc prin asocierea unui ingredient nebulos naţionalist, ce tind să „naturalizeze” şi să dea conţinut loialităţii cetăţeneşti şi ataşamentului faţă de stat. Şi aceasta fără a mai pune la socoteală că secolul XIX — care marchează debutul generalizării modelului regimului democratic — fondează acest nou principiu de guvernare pe un val naţionalist. Fie că face apel la sentimentul civic — co-apartenenţa la o comunitate fondată pe un statut etic-juridic şi un sistem de garanţii colective ce asigură securitatea individului în sistemul politic (în versiunea americană a definirii naţiunii) — fie că face apel la identificatorii de tip culturali („identitatea etnică”). Aceasta înseamnă că naţionalismele îşi pot permite — din motive de „coerenţă” — să fie radicale şi totalitare, dar democraţiile nu, datorită tocmai echilibrului instabil care le determină natura. Iată de ce rareori conceptul naţionalist apare reconstruit radical.

Cum este el înţeles din perspectiva autorului volumului de faţă? „Naţionalismul se defineşte, în opinia mea, — scrie el — prin trei note fundamentale: etnocentrism, xenofobie şi tendinţa spre etnocraţie. Cele trei note sînt inseparabil legate între ele, se atrag şi se completează reciproc. Prin aceste note ale sale, naţionalismul hipertrofiază şi deformează conştiinţa identităţii propriei naţiuni, (s.m. — M.L.) cultivă un mod de gîndire impregnat de prejudecăţi, un mod de gîndire în care mitul şi utopia precumpănesc asupra raţionalităţii ştiinţifice” (p. 81). Precizare importantă: încercînd să înţeleagă logica distincţiei dintre un naţionalism „bun” şi unul „rău” (delimitările de aici ale profesorului Roth au făcut între timp carieră, fără ca autorul ei să fie întotdeuna citat), acesta face distincţie între naţionalism şi conştiinţă identitară. Naţionalismul este, prin urmare, potenţial destructiv, căci alterează conştiinţa identitară, care, aceasta din urmă e legitimă şi „firească”. Problema — nu doar teoretică — care se pune este că, în fond, naţionalismul se legitimează prin aceleaşi elemente prin care e definită chiar identitatea: „aceasta are deopotrivă componente cognitive, afective şi volitive — scrie Andrei Roth; include conştiinţa descendenţei comune a etniei, a spiritualităţii sale specifice, unice şi irepetabile, a valorilor imanente culturii proprii, ataşamentul sentimental la toate acestea, precum şi voinţa de a apăra şi cultiva identitatea etnică dată” (p. 79) Or, problema este că naţionalismul, ca „voinţă de a apăra şi cultiva”...etc., face cam acelaşi lucru…

Dincolo de aceste nuanţări — care ţin mai degrabă de litera formulărilor decît de spiritul lor — conţinutul fiecărui capitol propune subiecte incitante. Remarcabile sînt cele în care sînt clarificate concepte fundamentale precum etnocentrismul, naţionalismul sau prejudecată etnică sau paginile în care sînt amendate derivele politice contemporane ale naţionalismului românesc. Cititorul puţin familiarizat cu realitatea problemelor minorităţilor din România poate afla informaţii de sinteză foarte interesante în sistematicile şi profundele analize dedicate maghiarilor, germanilor şi mai ales evreilor din România — contribuţii care fac din Naţionalism sau democratism? una dintre lucrările de neocolit în bibliografia de limbă română a problemei. q

Marius Lazăr