Pomacii din Bulgaria între pierderea şi recunoaşterea identităţii lor

Jordanka Telbizova-Sack

 

Pomacii din Bulgaria, numiţi şi „Achrjani”, „Bulgaro-musulmani” sau „Rodopcani”, trăiesc astăzi aproape în exclusivitate în regiunile situate în sudul Bulgariei şi pe versantul sud-estic al Pindului. Doar o mică parte s-a stabilit în localităţile Teteven şi Lovec situate mai la nord. Numărul lor este apreciat la 200.000-220.000 de suflete. Pomacii, slavi la origine, au trecut, în cei 500 de ani cît a durat ocupaţia otomană, la islamism, răspîndirea noii religii influenţîndu-le şi schimbîndu-le modul de viaţă. În acelaşi timp, în urma contactului cu cultura întîlnită, însăşi religia a suferit schimbări. Pe de altă parte, limba, ca şi multe dintre datinile, obiceiurile şi ritualurile creştineşti şi tipic bulgăreşti au fost păstrate. Tradiţia s-a păstrat de la o generaţie la alta, concepţia despre lume a pomacilor — care trăiau izolaţi în aşezări montane — constituind mărturia unei bogăţii culturale nemaiîntîlnite. În imaginea despre lume a acestui popor, ideile şi concepţiile din antichitate s-au contopit cu cele din creştinism şi din lumea islamică.

Din cauza apartenenţei lor religioase, statul bulgar i-a tratat cu o oarecare suspiciune, încercîndu-se de fiecare dată înfrîngerea conştiinţei lor ca entitate culturală şi obţinerea asimilării lor totale în populaţia bulgară majoritară.

După eliberarea Bulgariei de sub ocupaţia otomană (3 martie1878) o parte a acestei populaţii (teritoriile Goce Delcev, Smoljan, Zlatograd şi sudul Kardzaliului de astăzi) a aparţinut Imperiului Otoman. Aceste teritorii au revenit însă Bulgariei după încheierea Războiului Balcanic (1912-1913). Astfel, populaţia de acolo a trăit o intensă schimbare economică şi politică: noile graniţe au împiedicat contactul cu teritoriile egeice (rodopcanii fiind de secole învecinaţi geografic cu Cîmpia Egeană), iar creşterea animalelor — îndeletnicire tipică pentru această regiune — a încetat să mai fie practicată luîndu-i locul agricultura montană. Prin urmare, pentru următoarele trei decenii pomacii au rămas un grup marginalizat din punct de vedere social, şi tratat în continuare cu indiferenţă de către guvernul bulgar, evoluţia lor ca grup fiind marcată  de un grad scăzut de educaţie şi o rată ridicată a analfabetismului. În timpul Războiului Balcanic (1912-1913) au fost luate primele măsuri de creştinare şi de schimbare a numelor pentru ca, după o perioadă în care aceste măsuri s-au mai revizuit, să se procedeze din nou — între 1937 şi 1944 — la o schimbare a numelor, de această dată însă, e drept, la iniţiativa grupărilor naţionaliste pomace, fapt pe deplin tolerat de statul bulgar.

După preluarea puterii de către comunişti (9 septembrie1944) şi în special începînd cu anii ’50, situaţia din teritoriile sudice ale Bulgariei a început din nou să se schimbe. Paralel cu colectivizarea agriculturii (1950-1958) a avut loc şi industralizarea şi urbanizarea acestor teritorii. Prin creşterea nivelului educaţional, a nivelului de trai şi a mobilităţii populaţiei s-a încercat o mai bună integrare a pomacilor în societatea bulgară. Acest proces a fost totuşi condus de un alt „rău”: crearea unei noi identităţi politice şi culturale „naţionale” era menită să servească la atragerea populaţiei mahomedane a Bulgariei la „construirea” socialismului. Islamul a fost ridiculizat şi redus la un set de superstiţii fiind considerat o racilă a trecutului. Obiceiurile islamice, tradiţia religioasă şi viaţa culturală au fost supuse unei secularizări în speranţa eliminării ideii de autonomie culturală. Punctul culminant al acestei politici l-a constituit noua campanie de schimbare a numelor dintre anii 1970 şi 1974. Faţă de cele anterioare, această campanie a durat 19 ani şi a luat sfîrşit abia cu căderea regimului lui T. Jivkov (10 noiembrie1989).

Cu puţin timp după căderea regimului comunist în Bulgaria, noul guvern s-a văzut obligat să se distanţeze de politica minoritară de odinioară şi să declare nule măsurile de oprimare. Victimele represiunilor au fost reabilitate, numele persoanelor fiind din nou schimbate, iar practicarea religiei, ca şi obiceiurile populare islamice şi religioase nu au mai fost interzise sau restricţionate. După 40 de ani, musulmanii din Bulgaria au putut din nou să îşi practice liber religia.

Viaţa bulgarilor pomaci nu a devenit însă mai uşoară. Noile probleme apărute, criza financiară care caracteriza ţara încă de dinainte de revoluţie şi care, începînd cu anii ’90, a lovit din plin populaţia, periclita însăşi existenţa cetăţenilor. Prin desfiinţarea cooperativelor agricole şi închiderea întreprinderilor nerentabile, rata şomajului a crescut în mod accelerat. În partea centrală şi estică a Rodopilor, marea majoritate a minelor au fost închise. Chiar şi producţia de tutun, care asigura de secole un venit considerabil populaţiei mahomedane, se află astăzi într-o criză profundă.

În realitatea post-comunistă a Bulgariei, caracterizată de declin economic şi polarizare politică, divizarea comunităţii pomace a devenit o problemă şi mai acută decît pînă acum.

„Cine sîntem noi?” „Cui aparţinem?” sînt întrebări care au fost mereu puse şi la care nu a fost niciodată uşor de găsit un răspuns exact.

Căutarea identităţii

Un rol primordial în formarea identităţii pomace l-au avut unitatea tradiţiei, religia şi viaţa cotidiană. În acelaşi timp, identitatea lor colectivă, acceptarea sinelui sau a unei alte identităţi a depins de cele mai multe ori de capriciile istoriei. Viaţa acestei comunităţi nu a putut avea un ritm pe care să şi-l stabilească singură, find mereu nevoită să urmeze forţa împrejurărilor.

Ani la rînd pomacii au fost discriminaţi faţă de bulgari datorită religiei lor. În aceeaşi măsură au fost însă izolaţi şi de vecinii lor musulmani — de turcii care trăiau în Bulgaria. Izolarea socială şi geografică, măsurile regulate de asimilare şi de „bulgarizare” din partea statului bulgar au creat suspiciuni în rîndul lor şi i-au izolat şi mai mult.

Pentru comunitatea pomacilor islamul s-a dovedit a fi forţa de integrare cea mai puternică. Acesta a avut o importanţă majoră nu numai în ce priveşte integritatea lor, dar şi privitor la asumarea propriei identităţi. În acelaşi timp, ei au trăit această identitate bazată pe religie — într-un mediu care era dominat de creştinismul ortodox — ca pe o excludere din societatea în care trăiau. În experienţa lor subiectivă, acceptarea din partea celorlalţi nu a fost posibilă tocmai datorită alterităţii lor religioase şi culturale. Această excludere a pomacilor din normalitatea cotidianului (prin măsuri de oprimare şi încercări de asimilare), ca şi prin excluderea lor din societate (datorită alterităţii lor culturale) a dus — dincolo de acest complex de inferioritate şi sentiment al înstrăinării — la o creştere a distanţei sociale faţă de ceilalţi şi chiar la o îndepărtare de ei înşişi, pînă la căutarea unei identităţi specifice. Cerinţa continuă de a corespunde aşteptărilor s-a transformat treptat în dorinţă de stabilitate, continuitate şi egalitate.

Această căutare a sinelui s-a manifestat în fel şi chip. Acolo unde ei trăiau laolaltă cu bulgarii se defineau ca turci, iar acolo unde trăiau cu turcii se identificau ca bulgari. Unii dintre ei nu se simţeau nici turci, nici bulgari, pe cînd alţii se considerau deopotrivă şi turci şi bulgari. Caracteristică a fost şi schimbarea continuă a diferitelor forme de manifestare. În cazul pomacilor, a cărora identitate nu a fost influenţată nici de comuniunea de limbă cu bulgarii şi nici de comuniunea religioasă cu turcii, izolarea geografică şi faptul că au fost privaţi de mobilitatea caracteristică vieţii moderne a contribuit la separarea lor socială.

Pomacii se află în căutarea unei identităţi şi în zilele noastre. Această dorinţă de afirmare care se mai numeşte şi managment al identităţii (Greverus. 1978: 234) sau creare a identităţii (Robins 1973: 1213), asigură comunităţii pomacilor o gamă variată de posibilităţi.

La recensămîntul din 4 decembrie 1994, 70.250 de pomaci s-au declarat bulgari, 60.000 afirmau că sînt turci, iar restul de aproximativ 65.550 au declarat că aparţin unui grup de musulmani bulgari, respectiv pomaci. În timp ce pomacii care locuiesc în Rodopii de Est şi de Sud tind să se considere mai degrabă bulgari sau cel mult se consideră a fi un grup aparte, pomacii din Rodopii de Vest şi din Pind se cred mai degrabă turci. Conştiinţa de sine crescîndă în rîndul unei părţi a pomacilor, care se manifestă public din 1989 încoace şi care a fost promovată tocmai datorită măsurilor de asimilare, se arată a fi una din soluţiile căutării lor identitare. În acest sens pomacii încearcă să-şi scoată din obscuritate definirea identităţii lor pentru a avea posibilitatea de a se delimita de alte grupuri şi comunităţi. Reînvierea simbolurilor islamice şi prezentarea lor în spaţiul public sînt cîteva din caracteristici importante. Acest tip de orientare a fost nu de puţine ori întărit şi de răspîndirea unor religii şi mituri, precum şi de un interes puternic legat de origini.

Unul din miturile cele mai populare este cel care ne vorbeşte de strămoşii pomacilor ca reprezentanţi ai credinţei adevărate. Mitul spune că aceşti strămoşi au fost trimişi în munţii Bulgariei de însuşi Profetul Mahomed. Aceasta trebuie să se fi întîmplat cu mult înaintea venirii slavilor şi a turcilor. Musulmanii de odinioară, se spune, s-ar fi aşezat nu numai în regiunile Bulgariei, dar şi în Macedonia, Albania şi Bosnia. Prin acest mit se încearcă explicarea originii numelui de „Achrjani”, cu care sînt cîteodată denumiţi pomacii. Chiar dacă terminaţia „-jani” rămîne greu de explicat, numele în sine coincide probabil cu expresia „achar Muslim” (adevăratul musulman).

O serie de asemenea imaginarii răspîndite în rîndul pomacilor susţin că pomacii îşi au originea din Persia sau chiar Egipt. Acesta ar fi, conform ideilor respective, şi motivul pentru care ei nu au nimic în comun cu populaţia din Bulgaria. Alte ipoteze referitoare la originea lor (care au şi o referinţă istorică) spun că strămoşii pomacilor ar fi tracii care trăiau în zona aceea sau aparţinătorii sectei Bogumililor.

Toate aceste teze despre originea pomacilor accentuează pe diferite căi specificul naţional şi duc la o delimitare a lor de celelalte populaţii ale Bulgariei. Mîndria de a aparţine unui grup aparte, ca şi solidaritatea şi cooperarea sînt alte caracteristici ale acestui grup.

Prin înfiinţarea formaţiunii „Demokraticeska Partija na Truda” (Partidul Democrat al Muncii, DPT) în 1992, Kamen Burov — fostul primar al satului Zaltusa din Rodopii de Est — a accentuat şi mai mult această tendinţă. El şi adepţii lui au declarat populaţia pomacă ca fiind urmaşa locuitorilor băştinaşi ai Rodopilor. Conform acestei teorii, pomacii au trecut de la păgînism direct la islamism şi nu ar fi fost niciodată creştini, ei trebuind de fapt să fie acceptaţi şi astăzi ca grup aparte şi care nu are nimic în comun nici cu populaţia bulgară, nici cu cea turcă.

Cea ce îl separă pe Kamen Burov de grupurile menţionate anterior este angajamentul său politic clar faţă de interesele şi drepturile comunităţii pomace. La cîteva luni după înfiinţarea partidului, Kamen Burov a demisionat din funcţia de primar dedicîndu-se în întregime politicii. Deoarece Constituţia statului bulgar (art.11, p.4) interzice crearea unor partide pe bază etnică, Kamen Burov şi adepţii lui s-au declarat a fi reprezentanţii populaţiei rodopiene.

În cadrul comunităţii pomace — cu reprezentare a tuturor orientărilor politice — DPT nu a reuşit să cîştige popularitate, străduinţa lor fiind socotită de cei mai mulţi dintre pomaci ca neserioasă. Influenţa lui Burov nu a fost îndeajuns de eficace, decît poate în aplanarea unor mici conflicte din comunitatea al cărui primar a fost o vreme. De o cu totul altă anvergură au fost însă reacţiile naţionaliştilor bulgari, care au contribuit mult la crearea imaginii sale politice. Oportunitatea a apărut cu ocazia unei călătorii a lui Burov în Statele Unite în 1993, cînd, invitat fiind la un seminar, a apărut ca reprezentant al comunităţii pomace. După întoarcere, naţionaliştii bulgari i-au reproşat că şi-ar dori o „naţiune pomacă”, numele lui apărînd în presa bulgară din ce în ce mai des în acest context.

Chiar dacă partidul lui Burov nu a reuşit să atragă un număr însemnat de pomaci, aceasta a constituit totuşi prima încercare a pomacilor de a-şi căuta afirmarea pe scena politică a Bulgariei. De aceea, acestui aspect trebuie să i se acorde importanţa cuvenită.

O cu totul altă „soluţie” propunea Branko Davidov, care conduce din 1990 asociaţia „Rodoljubie” (Dragostea de ţară). Membrii acestei asociaţii pro-bulgare şi cu aer naţionalist sînt preocupaţi de afirmarea religiei lor şi, prin aceasta, de integrarea populaţiei pomace în statul bulgar. Se încearcă de asemenea reformularea şi redefinirea simbolisticii Bulgariei într-un mod care să convină populaţiei pomace. Susţinătorii societăţii Rodoljubie se percep a fi bulgari de religie musulmană, această definire aducîndu-i aproape de mişcarea Rodina din anii 1937-1944. Prin urmare, „unitatea naţională a Bulgariei” şi afirmarea religiei pomacilor nu trebuie privite ca aflîndu-se în contradicţie. (Programul Asociaţiei „Rodoljubie” 1990. Smoljan). În ciuda tendinţelor naţionaliste ale asociaţiei se observă o oarecare „dualitate”. Se menţine astfel contactul şi cu cultura majoritară şi cu cea minoritară, excluzîndu-se în schimb în totalitate negarea specificului religios al comunităţii.

Un alt fenomen care apare în rîndul pomacilor atunci cînd aceştia trebuie să-şi definească identitatea este negarea în public a apartenenţei la grupul etnic. Ei încearcă în acest fel să-şi depăşească condiţia identitară de stigmatizaţi. Acest lucru se poate remarca la şcolari sau în cazul contactelor cu alte persoane decît cele din mediul lor obişnuit. Ei îşi neagă relaţia lor cu grupul de origine pentru că le este teamă să nu fie ridiculizaţi sau respinşi. Dar un asemenea comportament poate fi observat şi la adulţi, mai ales la cei care îşi părăsesc locul de naştere. „Adevărata” apartenenţă este recunoscută doar în cercul cel mai intim al prietenilor şi rudelor. În afara acestuia, condiţia identitară este trăită ca un complex de inferioritate. Totuşi, această reacţie nu trebuie înţeleasă ca o pierdere a identităţii; ea poate fi înţeleasă mai degrabă ca o negare a unei identităţi proscrise, neacceptate de majoritate.

În timp ce orientările menţionate mai sus conduc la păstrarea sau reînnoirea unor caracteristici culturale, convertirea pomacilor la religia creştină reprezintă încercarea de a obţine un transfer de identitate în favoarea majorităţii bulgare. Identitatea etnică stigmatizată a pomacilor este eliminată astfel prin „crearea de identitate”. Prin schimbarea simbolurilor celor mai importante şi a religiei (care reprezintă însăşi comunitatea şi identitatea ei) se doreşte de fapt, tendenţios, o asimilare completă. Convertirea este benevolă, sporadică şi neregulată, cuprinzînd atît individizi, cît şi familii întregi, şi este concentrată înainte de toate pe teritoriile din Rodopii Centrali (regiunile Nedelino, Zlatograd, Starcevo). Cei care se convertesc sînt îndeosebi tineri cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani, dar găsim printre aceştia reprezentanţi ai tuturor generaţiilor.

Conform unui studiu sociologic efectuat în 1992 (Aspekti na etnokulturnata situacija v Balgaria 1993: 54), 6 % dintre respondenţii pomaci s-au declarat a fi de religie creştină. Autorii accentuează în acest sens o tendinţă de creştere. Aceste rezultate nu pot însă elucida cît de mare este procentul celor convertiţi formal din acest procentaj de 6%. Mai mult, aceste date arată tendinţa pomacilor care doresc să se asimileze, de a se defini ca aparţinînd tradiţiei creştino-bulgare.

Convertirile actuale în rîndul unor pomaci este strîns legată de numele preotului Bojan Saraev, care oficiază în acelaşi timp ca preot şi misionar şi în Kardzali. Fiind de origine pomacă, preotul a înfiinţat „Mişcarea pentru creştinism şi progres” numit şi „Sfîntul Ioan Botezătorul”, pentru a-i readuce pe aceşti pomaci la creştinism. Saraev este persoana la care se duc pomacii pentru a-şi rezolva problemele şi în care au încrederea necesară de a îi împărtăşi actul convertirii la creştinism. Primul botez în masă a avut loc la 18 mai 1991 în biserica „Sveta Bogorodica” din Kardzali. Din 1996/1997 se poate observa tot mai frecvent că şi alţi preoţi — în parte de origine pomacă (preferaţi sînt însă clericii şi bisericiile marilor oraşe) — sînt căutaţi în acest scop. Bojan Saraev rămîne însă liderul de necontestat al mişcării reprezentînd platforma ideologico-emoţională.

În paralel cu aceste convertiri, un alt scop al mişcării este de a construi biserici şi schituri, precum şi de a crea posibilităţi de educare a tinerilor pomaci în şcolile confesionale şi în facultăţile de teologie. Printre proiectele de construire a unor biserici pot fi menţionate „Sfînta Nedelja“ din Nedelino, a cărei construcţie a început în 1995 pentru ca în 1997 să fie aproape gata, ca şi biserica din Starcevo al cărui proiect de construcţie a fost avizat în 1997. Alte construcţii se află în localităţile cu populaţie mixtă (Maddan, Cepelare, Rudozem, Breze, Malák Dervisil, Krastova Gora). Aici trebuie evidenţiat faptul că diferenţa dintre proiectele din localităţile pomace Nedelino şi Starcevo şi restul de proiecte este că ele au fost realizate în majoritate de bulgarii creştini (deseori de orientare naţionalistă). După afirmarea lui Saraev, mişcarea (inclusiv construcţia bisericilor şi acordarea de burse) este finanţată din donaţii. La construirea bisericilor şi a capelelor mai participă şi organizaţia creştino-bulgară „Creştinul”, precum şi conducerea comunităţilor.

Denumit de unii „Naşul”, poreclit de alţii „agentul special”, preotul în cauză este unul dintre cele mai controversate personalităţi al acestei regiuni. În rîndul musulmanilor credincioşi practicile lui sînt foarte discutate, pe cînd în rîndul naţionaliştilor bulgari ele se bucură de un mare prestigiu. În ce priveşte finanţarea mişcării, ea este dependentă îndeosebi de grupările de orientare naţionalistă. Inclusiv biografia preotului Saraev, care nu are un curs tocmai linear, face subiectul unor speculaţii.

Născut la data de 5 mai 1956 în satul Zaltuza (Rodopii de Sud-Est, aproape de graniţa cu Grecia), Saraev a urmat mai întîi Liceul de Poliţişti din Strelca, pentru ca mai tîrziu să-şi încheie studiile la fără frecvenţă, la Facultatea de Drept Administrativ, respectiv la Academia de Poliţie din Sofia. Totodată, el lucrează la Comanadamentul Teritorial al trupelor speciale al Ministerului de Interne din Krumivgrad. După absolvire, viitorul preot este numit ofiţer de poliţie. Odată însă cu aşa numitul „proces de renaştere” al turcilor din Bulgaria din 1994, el părăseşte poliţia şi se converteşte. Se mută cu familia sa la Kardzali, şi după o perioadă mai lungă în care nu-şi găseşte serviciu, lucrează mai întîi la cultivarea tutunului, iar apoi ca muncitor la fabrica „Elektron” din localitate. La 17 iulie 1990 este hirotonisit ca preot de către patriarhul Maxim. De atunci, Saraev slujeşte ca preot în biserica „Sveta Bogorodiza” din Kardzali.

Venerat sau blestemat, Saraev îi adună în jurul lui, nu numai prin cuvîntul lui Dumnezeu, pe bulgarii din Rodopi (el respingînd denumirea de pomaci). În spatele convertirilor pot fi descoperite scopuri sociale bine definite: căutarea aprecierii, îmbunătăţirea situaţiei sociale şi economice şi dorinţa de egalitate. Nu în ultimul rînd, o parte a pomacilor caută prin el găsirea unui simbol fără echivoc prin care să-şi poată dovedi apartenenţa de cealaltă parte a bulgarilor.

În 1996 apare cartea sa autobiografică intitulată „Vocea chemării în deşert”, care dezvăluie mai multe aspecte ale motivelor sale. Surprinzător este faptul că Saraev evită în discursul său referirile la dragostea nemărginită faţă de patrie (aşa cum fac bunăoară cei din mişcarea naţionalistă). Utilizarea argumentelor religioase (aşa cum ne-am aştepta de la un preot) abia dacă poate fi întîlnită. Invocarea sărăciei, a nevoilor, a disperării şi izolării răbdate de poporul pomac stau însă în prim plan. Formule de genul „oameni de rangul doi” sau „durere” apar foarte frecvent în text.

Al doilea fiu al unei familii cu şapte copii, pentru care studiile la Liceul de Poliţie reprezenta singura şansă de a evada din satul său, marginalizat de colegi, niciodată acceptat cu adevărat din cauza provenienţei sale, Saraev caută tot timpul vinovaţi pentru situaţia sa. Răspunsul nefiindu-i la îndemînă, găseşte ca principal vinovat al „izolării” şi „subdezvoltării” populaţiei din Rodopi — islamul. Numai trecerea la religia creştină, consideră el, poate ajuta în depăşirea acestei situaţii şi la reconcilierea cu restul populaţiei Bulgariei (Saraev 1996: 110-117). Singura cale, consideră Saraev, este ca pomacii să nu mai fie trataţi ca obiect al istoriei, ca un popor care n-are decît să aştepte pînă la următoarea schimbare politică pentru a-şi afla, odată pentru totdeauna, soluţia la problemele care au dus la dezbinarea lor.

Din aceste idei reiese clar că s-a preluat fără discernămînt conceptul naţionalist al secolului trecut, fără ca Saraev sau adepţii lui să fie conştienţi că această dezbinare a fost posibilă doar după apariţia acestui concept naţionalist. În acest sens, convertirarea este un criteriu important pentru apartenenţa la naţiunea bulgară. Motivul istoric este înlocuit de urmările acestuia. Pentru cei loviţi, pentru familiile şi rudele lor, acest fundal teoretic nu are nici o importanţă. Tot ce-şi doresc ei este să-şi vadă copiii scăpaţi de aceste probleme.

Dispoziţia unei părţi a pomacilor de a se alinia majorităţii, nu este însă suficientă pentru depăşirea distanţei dintre cele două grupuri etnice. De asemenea, nu este suficientă nici pentru a vorbi de un proces de asimilare, „deschiderea” majorităţii avînd şi ea un rol important în acest proces, iar majoritatea bulgară ezită încă să-i recunoască pe pomaci ca cetăţeni cu drepturi egale. O serie de prejudecăţi şi stereotipuri se menţin în continuare influenţînd relaţia dintre ei şi pomaci. 80,45% (în 1992) şi 76,7% (în 1994) dintre femeile bulgare considerau de neînchipuit căsătoria cu un pomac. Pe de altă parte, 33,4% (în 1992), respectiv 40,2% (în 1994) dintre femeile pomace nu s-ar fi căsătorit sub nici o formă cu un bulgar (Kanev,1996:180). Mai multe informaţii despre distanţa socială dintre bulgari şi pomaci ne oferă următorul tabel:

Distanţa socială faţă de pomaci — Răspunsuri negative în procente (%)

                                                                      Bulgari, 1992       Bulgari 1994

căsătorie cu un pomac                                     80,4                     76,6 

prietenie cu un pomac                                      46,6                     35,2 

a trăi în acelaşi sector cu pomaci                   40,1                     21,6 

a lucra laolaltă cu pomaci                               21,8                     16,5 

a trăi în aceeaşi localitate cu pomaci            28,4                     14,3 

a trăi în aceeaşi ţară cu pomacii                    19,3                     11,3 

Sursă: Krasimir Kanev, în: Revoluţia în rate. Bulgaria pe calea democraţiei, 1996:179.

 

Străduinţa pomacilor — prin convertirea la creştinism — de a obţine acceptarea deplină din partea majorităţii şi recunoaşterea lor ca „bulgari adevăraţi”, nu a dus la rezultatul scontat. Independent de faptul că se consideră creştini sau musulmani, ei rămîn în ochii bulgarilor tot pomaci.

Trebuie arătat că această căutare de a se identifica a pomacilor este înainte de toate o căutare a acceptării în exterior (out-group). În ce măsură putem vorbi despre o schimbare culturală, trebuie analizat cu mare atenţie. Putem urmări tendinţe foarte diverse: la unii dintre pomaci (mai ales la cei din marile oraşe) se poate observa o apropiere accentuată de majoritate — în activităţi, valori, atitudini, dar şi în comportament —, pe cînd la alţii, convertirea se dovedeşte a fi doar un semnal adresat mediului social înconjurător. Problema rămîne deschisă: ori convertirile vor avea ca rezultat asimilarea totală de către majoritatea bulgară ori, în anumite condiţii, ea va duce la reconstituirea diferenţelor etnice.

A doua „alternativă” importantă a pomacilor din Bulgaria este cea pro-turcă. La fel ca în cazul bulgarizării, şi în acest caz se pune întrebarea dacă este vorba de un proces de asimilare sau de o solidarizare religioasă şi politică cu ethosul turcesc, fără însă a se renunţa la barierele dintre cele două comunităţi.

Turcii bulgari, care la recensămîntul din 1992 numărau 800.000 de suflete, constituie azi grupul minoritar cel mai mare şi cu cea mai mare influenţă în ţară. În noul context socio-politic din Bulgaria post-comunistă, ei au parcurs un proces de emancipare ajungînd dintr-o minoritate asuprită la o forţă politică semnificativă.

La începutul anului 1990 s-a fondat „Dvizenie za Prava i Svobodi” (DPS, Mişcarea pentru libertate şi drepturi). Cîteva luni mai tîrziu această organizaţie a fost înregistrată oficial şi a participat la alegerile parlamentare. În acest fel s-a legalizat primul partid al minorităţilor.

De atunci, DPS joacă un rol important pe scena politică a Bulgariei. Reprezentarea parlamentară a DPS, împreună cu „Sajus na Demokraticnite Sili” (SDS) — un partid anticomunist — a trimis partidul socialist în banca opoziţiei. În timpul crizei guvernamentale din 1992, DPS s-a opus partenerului de coaliţie, înclinînd prin aceasta balanţa în favoarea noului guvern. Cu toate că şi DPS a suferit o scădere a voturilor la alegerile din 19 aprilie 1997, el rămîne totuşi unul din partidele cele mai importane, avînd o sută de deputaţi şi doisprezece parlamentari în Adunarea Naţională prin care îşi poate exprima voinţa sa politică. Popularitatea de care se bucură DPS atrage în continuare un număr mare de pomaci. După afirmarea preşedintelui lor, Ahmed Dogan, în februarie 1991, deci la un de la schimbarea regimului politic în Bulgaria, dintre cei 100.000 de membrii ai săi, 5,8% erau de origine pomacă. La alegerile democratice ce au vut loc din 1989 încoace DPS a reuşit să atragă de partea ei toată populaţia turcă şi o mare parte a pomacilor. Hotărîtor este faptul că în regiunile cu populaţie pomacă majoritară (cum sînt Smoljan şi Blagievgrad), conducerea partidului  este aleasă din rîndurile pomacilor tineri. Astfel, ei au avut pentru prima oară posibilitatea de a-şi articula problemele regionale.

Această linie politică comună turcilor bulgari şi pomacilor face front comun împotriva întregului spectru al partidelor nemusulmane. Cei mai mulţi dintre pomacii care fac parte din orientarea pro-turcă simpatizează cu activitatea politică pe bază religioasă a DPS, susţinînd ideea, că doar un partid care se defineşte prin a fi musulmam poate să le apere pe deplin drepturile şi interesele. Paralel cu solidarizarea politică a pomacilor cu turcii din Bulgaria (care nu presupune totuşi şi depăşirea barierelor dintre cele două grupuri etnice) se poate evidenţia tendinţa constantă a unor pomaci de a se defini ca turci. Ne putem da seama de acest fapt din rezultatele unor sondaje, cum ar fi de exemplu, recensămîntul din 1992 la care 35.000 de pomaci nu numai că s-au declarat de naţionalitate turcă, dar au indicat ca limbă maternă limba turcă, tocmai pentru a face imposibilă orice diferenţiere de comunitatea turcă.

Au existat şi cîteva cazuri regionale în care la îndemnul clericilor musulmani pomacii s-au declarat etnici turci. Au fost cazuri în care pomacii nu au fost înmormîntaţi după ritul musulman pînă cînd nu şi-au reluat numele iniţial turco-arab. În pofida discuţiilor aprinse, provocate şi de comentarea acestor cazuri în presa bulgară, acestea nu trebuie totuşi generalizate; ele sînt produsul unui specific regional foarte restrîns, în care un rol important l-a jucat după 1989 presiunea de consolidare venită din partea comunităţii musulmane, ca şi cea de redefinire a poziţiilor de putere şi de prestigiu în rîndul hodjaurilor. Motivele mai ascunse pentru care o parte a pomacilor trag către etnia turcă le reprezintă cultura şi religia comună a celor două comunităţi musulmane. Un rol important îl joacă şi tendinţa de a nu se face diferenţă între denumirile de turc şi musulman. Şi nu în ultimul rînd, un rol important l-a avut şi statul bulgar, care prin măsurile de oprimare şi asimilare a întărit solidaritatea celor două comunităţi.

Această formă de căutare a identităţii în rîndul pomacilor poate fi înţeleasă ca o luptă comună a populaţiei mahomedane pentru o prezenţă mai articulată pe scena politică post-revoluţionară. Prin alierea la cea mai puternică grupare politică musulmană din ţară se caută o recunoaştere mai mare şi o influenţă mai puternică în societatea bulgară de azi. În acest caz „căutarea identităţii” în rîndul pomacilor nu este doar o căutare a unei aproprieri pe bază cultural-religioasă de turcii bulgari, ci şi expresia unei dorinţe de egalitate pe plan politic şi social cu aceştia. Ceea ce înseamnă că strădaniile lor au şi un motiv politic. Trebuie arătat că încercarea pomacilor de a se identifica cu turcii din Bulgaria rămîne în continuare unilaterală. Indiferent de cum se definesc, ei sînt văzuţi şi socotiţi de restul populaţiei bulgare ca fiind pomaci. Barierele etnice şi atitudinile negative între cele două comunităţi se menţin şi în continuare. Datele despre distanţa socială faţă de pomaci ne arată că 62,1% (în 1992) şi 64,9% (în 1994) dintre turci nu ar fi fost dispuşi să se căsătorească cu o persoană de origine pomacă. Pe de altă parte, 18,9% (1992) şi 20,7% (1994) dintre turcii chestionaţi nu acceptă o prietenie cu membrii ai comunităţii pomace. 26,9% (1992) şi 8,4% (1994) dintre cei întrebaţi nu acceptau nici măcar să trăiască în acelaşi cartier cu ei, iar 6,2% (1992), respectiv 6,7% (1994) dintre respondenţi nu ar fi acceptat în nici un fel să lucreze cu aceştia, aşa cum indică şi tabelul de mai jos.

Distanţa socială faţă de pomaci — Răspunsuri negative în procente (%)

                                                                      Turci, 1992           Turci, 1994          

căsătorie cu un pomac                                     62,1                     64,9 

prietenie cu un pomac                                      18,9                     20,7 

a trăi în acelaşi sector cu pomaci                   26,9                       8,4 

a lucra laolaltă cu pomaci                                 6,2                        6,7 

a trăi în aceeaşi localitate cu pomaci            17,8                       5,8 

a trăi în aceeaşi ţară cu pomacii                    19,3                     11,3 

Sursă: Krasimir Kanev, în Revoluţie în rate. Drumul Bulgariei către democraţie, 1996:179.

Concluzii

Toate aceste orientări în rîndul populaţiei pomace din Bulgaria ne arată cît de diferit se poate manifesta o comunitate în căutarea identităţii sale în cadrul aceleaşi populaţii. De asemenea, ele ne arată discrepanţa care există în cadrul acestei comunităţi: criza identitară, instabilitatea, fragmentările au fost din totdeauna caracteristice acestei populaţii.

De la trecerea unei părţi a populaţiei Bulgariei la religia musulmană, noi membrii ai comunităţii musulmane au fost expuşi — atît de către majoritatea bulgară, cît şi de credincioşii turci — unor aşteptări divergente. În cazul unor relaţii pozitive dintre diferitele grupuri etnice aceste aşteptări nu reprezintă încercări grele pentru indivizi. În cazul însă în care acestea au rezultat din conflicte sau distanţări, valorile şi aşteptările diferitelor grupuri conduc la tensiuni care îngreunează găsirea unui echilibru între cele două sisteme de valori şi necesită un autocontrol şi o toleranţă individuală mult mai mare, asociate fiind îndoiala, nesiguranţa şi ambiguitatea. În asemenea situaţii, nesiguranţa a fost cea care a devenit punctul de pornire pentru o disponibilitate la schimbare sau afirmare. Apartenenţă etnică şi culturală incertă a pomacilor, accentuată de presiunea venită din exterior, a dus la apariţia diferitelor identităţi. 

Ce orientare va avea noua evoluţie a asumării identităţii pomacilor este foarte greu de prognozat. Divizarea în grupuri şi grupuleţe nu le permite să aleagă o cale comună. Putem susţine, cu o marjă mare de probabilitate, că în viitorul apropiat ne putem aştepta la o adîncire a acestei discrepanţe. Factori precum presiunea de consolidare din partea populaţiei pomace, revitalizarea simbolurilor islamiste, dar şi procesul de asimilare în cadrul comunităţii pomace vor juca şi pe mai departe un rol important.

Aici trebuie arătat că influenţa diferitelor culturi, ca şi nerecunoaşterea apartenenţei etnice în relaţiile sociale, nu trebuie să ducă neapărat la pierderea orientării şi la crize de comportament social. Chiar dacă un potenţial conflict pare inevitabil, în viaţa cotidiană cei mai mulţi sînt capabili să găsească un mod de a evita conflictele.

Căutarea identităţii în rîndul pomacilor, ca şi fenomenul crizei de identitate, şi capacitatea de a se transforma este mai degrabă un răspuns la faptul că inegalitatea dintre popoarele Bulgariei nu a fost încă depăşită. Acesta este rezultatul unei politici de asimilare dusă împotriva populaţiei musulmane de-a lungul secolelor, a unei politici de excludere a pomacilor din societate. Prin schimbarea cadrului social este de aşteptat ca şi în rîndul pomacilor să aibă loc o stabilizare şi, înainte de toate, o despărţire a factorului emotiv de problema identitară.

Este deosebit de important ca în această regiune diferenţa confesională şi etnică să nu mai poată fi folosită ca atu politic. Egalitatea în drepturi şi valori dintre diferitele grupuri etnice ar putea elimina relaţiile de putere şi de statut pe baze etnice.

În cele din urmă se poate constata că nu există identităţi care să nu fie supuse transformării. Acestea sînt mai de grabă dimensiuni care sînt deschise şi supuse transformărilor sociale.

Grupul iniţial se dovedeşte a fi o bază constitutivă de lungă durată a unei identităţi de grup. (Greverus 1978: 241). Identităţile pot fi influenţate şi determinate pe baza interacţiunii pe plan social sau pot depinde de influenţe politice.

Căutarea identităţii la diferite grupuri etnice poate lua forma unui „management identitar” (Greverus) sau al unei „creări a identităţii” (Robins), un proces în care caracteristicile etnice sînt folosite în vederea atingerii anumitor scopuri sociale. (Greverus 1981: 223-233) Aici este vorba de un proces secundar, la care etnicitatea nu este sinonimul etniei sau al grupului etnic, ci al evoluţiei către o etnie. Caracteristicile etniei nu reprezintă în cazul de faţă decît baza unei acţiuni cu ţel bine definit. Acest proces este definit de Ina-Maria Greverus ca o „nouă etnicitate”. q

Traducere de László Kacsó

*

Jordanka Telbizova-Sack (1963) a studiat filosofia la Sofia şi ştiintele politice la Göttingen (Germania). A publicat mai multe lucrări analizînd situaţia politică, socială şi etnică din Bulgaria postcomunistă.

 

Jordanka Telbizova-Sack, Die Pomaken Bulgariens zwischen Identitätsverlust und Selbstbehauptung, studiu publicat în Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik (nr. 1/1999), preluat cu permisiunea editorilor.