Literatură şi politică în oraşul începutului de secol: Ady şi Goga

Răzvan Pârâianu

Motto: De multe ori arta e un sanatoriu în care se vindecă rănile pe cari ni le-a dat viaţa…¹ 

Octavian Goga

1. Introducere

Acest eseu este preocupat de două modele de închipuire şi/sau construire a oraşului. Unul este acela ilustrat de Endre Ady, celălalt de Octavian Goga. Oraşul este Budapesta. În ciuda condiţiilor similare în care cei doi şi-au început cariera literară, Ady şi Goga au dezvoltat perspective interpretative sociale şi politice radical diferite. Ady era dezamăgit de capitala ungară din punctul de vedere al unui modernism radical. Pentru el, Budapesta nu era încă pregătită să joace rolul unei metropole fiind legată prea mult de naţionalismul îngust al politicienilor contemporani lui. Ady, care a scris că „naţionalismul este într-adevăr o alianţă internaţională a întunericului, prostiei şi egoismului malefic ale autorităţilor”, ²  nu şi-a putut permite o imagine bună a Budapestei, în mod special deoarece ea reprezenta capitala statului naţional ungar, aşa cum era el imaginat de elita politică maghiară. Din acest punct de vedere, Budapesta era mai mult un centru politic decît un oraş ca atare şi de aceea, Ady a încercat să-l ocolească sau să scape de el. Era îndrăgostit de Paris, şi acolo dorea el să trăiască, departe de capitala feudală şi înapoiată.

În contrast, Goga, întîlnind aceleaşi realităţi, a dezvoltat o cu totul altă atitudine. Răspunsul lui a fost reinventarea satului său natal, ca o alternativă la modernitatea urbană a Budapestei. El a dorit să se răţărănească. Unul dintre motivele principale pentru care repudia Budapesta a fost acelaşi rol jucat de acest oraş în politica naţională, dar de această dată, rolul jucat de naţionalism fiind total opus. Goga nu a fost un internaţionalist sau un modernizator precum Ady. Dimpotrivă, el a fost un arhaist, şi, mai tîrziu, atingînd ultimile concluzii logice ale acestui arhaism, el a devenit un scriitor proto-nazist.

Opinia celor doi asupra altor oraşe va completa prezenta analiză. Unul dintre aceste oraşe unde au fost atît Ady, cît şi Goga şi de care amîndoi au fost profund impresionaţi este Parisul. Parisul are avantajul că indică mult mai clar atitudinea lor faţă de oraş, dincolo de problema naţională. Un alt caz alături de alte oraşe româneşti de după primul război mondial este Bucureştiul. Din păcate, de aici încolo analiza continuă unilateral, doar cu evoluţia postbelică a lui Goga, datorită dispariţiei lui Ady în 1919, înaintea deplinei realizări a statelor naţionale în Europa Centrală şi de Est. Acest exemplu este totuşi relevant deoarece urmează una din căile principale de emergenţă a extremei drepte româneşti şi nu numai. Cazul lui Dezső Szabó vine să contrabalanseze pe cît posibil această unilateralitate păstrînd perspectiva comparativă iniţială. El a fost considerat un epigon al lui Ady şi a fost o figură importantă în dezvoltarea populismului în Ungaria jucînd un rol extrem de ambiguu atît politic cît şi cultural. În plus, exemplul lui relativizează în bună măsură asemănările care au fost menţionate cu altă ocazie.³ 

Punctul de plecare pentru acest eseu îl constituie articolul lui Carl E. Schorske, „The Idea of the City in European Thought: Voltaire to Spengler”.⁴  Urmînd acest articol, cele două cazuri studiate ilustrează două poziţii majore în a considera oraşul. Una este oraşul ca viciu şi ea descrie în bună măsură atitudinea lui Goga în reprezentarea oraşului. Mai mult, cazul lui Goga indică traiectoria care leagă vechiul răspuns arhaistic de secol nouăsprezece  — dat modernităţii urbane — cu literatura proto-nazistă de secol douăzeci, neo-arhaistă. Cea de a doua poziţie majoră este oraşul dincolo de bine şi de rău care este şi poziţia lui Ady faţă de oraş. Acesta a fost poate una din consecinţele teribilei „detaşări de confortul psihologic al tradiţiei şi de orice sens al participării într-o societate integrată ca un tot.”⁵ 

În continuare, va fi adus în discuţie un alt subiect intim legat de imaginea oraşului. Este vorba despre constituirea populismului ca mişcare intelectuală în Europa Centrală şi de Est. Acest fenomen a depăşit limitele Rusiei şi s-a răspîndit în multe alte ţări, fie datorită aceloraşi condiţii ale unei modernităţi provocatoare, fie tentaţiei intelectuale exercitate de gînditorii ruşi. Pentru o discuţie introductivă despre populismul rus, lucrările lui Andrzej Walicki, The Controversy over Capitalism. Studies in the Social Philosophy of the Russian Populists⁶  şi Joseph Held (ed.), Populism in Eastern Europe, Racism, Nationalism, and Society, sînt deosebit de folositoare.

O concluzie preliminară a acestei lucrări este aceea că o aceeaşi experienţă a modernităţii urbane, fie ea Fin-de-Sičcle Budapesta, poate susţine reacţii diferite şi uneori chiar opuse. Cele două cazuri considerate, Ady şi Goga, arată cum o criză de identitate similară, dezvoltată în mediul urban, a putut fi rezolvată în moduri radical diferite.

2. Sensibilităţi antiurbane ale populismului

Schorske identifică trei loci classicus în a gîndi oraşul, toate trei apărînd într-o succesiune temporală. Ele sînt oraşul ca virtute, oraşul ca viciu şi oraşul dincolo de bine şi de rău, ele fiind strîns legate de importante fenomene socio-culturale, şi anume filosofia iluministă, industrializarea şi noua cultură subiectivistă.⁷  Două din aceste tipare sînt potrivite pentru a iniţia discuţia asupra subiectului de faţă.⁸ 

Primul, într-o ordine inversă, este oraşul dincolo de bine şi de rău. Aşa cum spune şi Schorske:

„Cîndva, în jurul anului 1850, în Franţa a apărut un nou mod de gîndire şi simţire, care încet, dar sigur şi-a extins autoritatea asupra conştinţei Occidentului. Nu există acord asupra naturii marii schimbări în cultura noastră care a putut conduce la apariţia lui Baudelaire şi a impresioniştilor francezi şi care a primit formularea filozofică a lui Nietzsche. Noi ştim doar că pionierii acestei schimbări au provocat explicit validitatea moralei tradiţionale, gîndirii sociale şi artei. Primatul raţiunii umane, structura raţională a naturii şi înţelesul istoriei, au fost toate aduse în faţă tribunalului experinţei psihologice personale pentru a fi judecate. Această mare reevaluare a atras inevitabil în cursul său şi ideea de oraş. Aşa cum virtutea şi viciul, progresul şi regresul şi-au pierdut claritatea, oraşul a fost plasat şi el dincolo de bine şi de rău.”⁹ 

Acesta e cazul lui Ady. El a mers dincolo de bine şi de rău interpretînd nu numai oraşul, dar şi modernitatea, viaţa şi arta. Nu este locul potrivit pentru a analiza poziţia lui Ady în literatura modernă.¹⁰  Ceea ce este important în acest context este natura provocării ridicate de Ady. Ea a fost o revoltă individuală. Ady a refuzat orice clasificare a operei lui şi orice înregimentare într-un grup cultural sau politic. Aşa cum spune Birnbaum, „unicul său habitat a fost spaţiul sufletesc, orice altceva fiind doar o proiecţie [a sa].”¹¹  Aflîndu-se dincolo de bine şi de rău, el nu putea şi/sau nu vroia să construiască o utopie. În fapt, el a creat o altă lume, o lume a cărui unic exponent era doar el. Bine şi rău, trecut şi viitor, converg în personalitatea lui. El a cerut regenerare naţională şi internaţionalism; el a susţinut programul social democrat şi a argumentat continuitatea liberalismului anilor ’60; el „a celebrat vechile virtuţi ungureşti şi rebelii eroi unguri”¹²  şi „a făcut toate acestea pentru a crea în rîndul ungurilor ideea credinţei în posibilitatea unei Ungarii noi;”¹³  el s-a auto-denumit anti-Crist şi „a crezut precum Cristos, că suferă pentru binele poporului ungar”, el a rămas singur între lumea sa şi realitate. Toate acestea le-a dorit. „Eu nu am nimic în comun cu aşa numiţii modernişti unguri, iar presupusa mea revoltă literară nu este o revoltă” scria el în 1908. „Nu cunosc nimic despre revoluţia care se spune că a izbucnit în numele meu” şi „eu nu am vrut niciodată să fiu altceva… decît un nou om autentic, Endre Ady.”¹⁴  Fiind singur, poate tocmai acesta a fost motivul fascinaţiei magnetice pe care a exercitat-o asupra contemporanilor săi.

Ady nu a devenit niciodată poetul Budapestei¹⁵  şi a încercat să ocolească acest oraş. Nu i-a plăcut, dar nici nu a criticat capitala Ungariei. În schimb, a fost bun prieten cu mulţi dintre aceia care în mod repetat au apărat dezvoltarea urbană. Ignotus este unul dintre ei. Încă o dată, oraşul nu este explicit Budapesta datorită aceluiaşi motiv: presiunea imobilităţii politice a imperiului şi chestiunea naţionalităţilor. Pentru aceşti reformişti sociali¹⁶  Occidentul (Nyugat) a reprezentat viitorul.

Cel de al doilea model este oraşul ca viciu.¹⁷ Impresionanta rată a industrializării a adus noi probleme şi provocări pentru oraşele începutului de secol nouăsprezece. Oraşele s-au rupt în două şi întreaga societate era divizată în două naţiuni, aşa cum Disraeli s-a exprimat. Această stare de război social a înlăturat brutal orice iluzie de progres continuu şi liniar al civilizaţiei.

Două fenomene au fost paralele cu această transformare¹⁸  a oraşului virtuos într-un oraş vicios. Una este deprecierea condiţiilor urbane datorită enormei rate de urbanizare, iar cealaltă erodarea moştenirii iluministe datorate dezamăgirii sociale în progresul urban. Aceste două fenomene diferenţiază în timp demonizarea fiecărui oraş european¹⁹  şi nu numai. În cazul Budapestei acestă mişcare culturală a apărut atunci cînd primele rezultate ale perioadei Compromisului au început a fi observate.

Budapesta, crescînd de două ori mai repede decît Viena şi de trei ori decît Paris şi Londra, în cei cinzeci de ani ce au urmat stabilirii monarhiei dualiste şi-a schimbat dramatic poziţia în ierarhia urbană europeană. Din al şaptesprezecelea oraş al Europei, Budapesta a ajuns — în 1910 — cel de al şaptelea.

Această extraordinară rată de creştere l-a făcut pe un geograf german să remarce în anii ’20 că Budapesta a fost unică în Europa, dovedind o „caracteristică americană” de creştere.²⁰ 

Acesta este exact contextul în care Goga soseşte la Budapesta. În opera sa, Budapesta este elementul cheie pentru înţelegerea relaţiei intime dintre oraş, evrei, capitalism, urbanism, liberalism, radicalism social şi aşa mai departe. Compromisul a fost proiectat de către liberalii unguri. De aceea, efectele acestui foarte important act politic au fost atribuite lor. Emanciparea evreilor, creşterea industrială, expansiunea capitalismului, urbanizarea pe scară largă a Budapestei au fost doar cîteva dintre acestea. În acelaşi timp, persistenţa în provincie a unor structuri sociale percepute ca fiind înapoiate a deschis o serioasă prăpastie între spaţiul social urban şi cel rural. Această prăpastie era traumatică pentru cei ce încercau să o treacă. Aşa s-a întîmplat şi în cazul lui Goga. Doar că în acest caz, acestă prăpastie a avut în plus şi o dimensiune naţională deloc neglijabilă. Goga şi alţii ca el au hrănit un inerent „conflict comunal” la periferia simbolică a oraşului, conflict care poate fi cu uşurinţă privit ca făcînd parte dintr-o înfruntare naţională. John Breuilly descrie foarte bine această situaţie:

„Cel mai dramatic lucru, mutarea la oraş, este pentru mulţi oameni mutarea într-o lume nouă în care vechile moduri de a fi, a gîndi şi de a acţiona sînt puse sub semnul întrebării. Pentru deplina realizare a acestei mutări, oamenii au nevoie de o redefinire a intereselor şi a felului lor de a acţiona. În acest proces de redefinire, naţionalismul poate juca un rol important.”²¹ 

Astfel, o lectură naţionalistă a realităţilor sociale şi culturale, ca şi polarizarea lor naţională au fost calea cea mai uşoară pentru a controla o astfel de criză de identitate. Budapesta a devenit în opera lui Goga un oraş străin şi înstrăinant pentru intelighenţia românească. După război, în România Mare, scrierile lui şi-au pierdut din atracţia emoţională iniţială şi datorită absenţei Budapestei din peisajul cultural şi politic.²² 

Secolul al nouăsprezecelea a fost martorul unui extraordinar val de urbanizare pentru care Budapesta este doar unul din cele mai ilustrative exemple. Iată, cine ar fi crezut că — parafrazîndu-l pe Wells²³  — în ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea lumea oraşului era urmărită dintr-un spaţiu fără de timp? Peste un abis de spaţiu, oraşul era privit cu ochi invidioşi şi minţi străine de acest univers urban proiectau planuri împotriva lui. Aceştia erau populiştii.

„Populiştii”… au urît oraşele cu o intensitate variabilă. Pentru ei, oraşele reprezentau centrele din care începea „invadarea” societăţilor lor de către „străini”. S-a spus adesea că aceşti „străini” exploatează „adevăratul popor”, reprezentat fireşte de ţărănime, în interesul „capitaliştilor care sug sîngele poporului”. Pentru aceşti „străini” – fie ei oameni reali sau idei „ciudate” – în al căror interes guvernul strîngea impozite de la ţărănime, centrele urbane erau ca o pană de inserţie socială. În aceste centre, politica naţională căpăta formă în detrimentul interesului real al naţiunii.²⁴ 

La sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea populismul şi-a făcut tot mai simţită influenţa supra vieţii culturale şi politice din estul Europei. Constituirea acestui curent intelectual poate fi considerată drept un rezultat al diseminării ideilor marxiste. În acelaşi timp însă, contextul particular al Rusiei anilor şaizeci din secolul trecut a jucat un rol extrem de important în formarea populismului rus (narodnicism), care ulterior a exercitat o atracţie deosebită pentru mulţi intelectuali din întreaga Europă. Atunci, după primul val de reforme, intelighenţia rusă şi-a pierdut încrederea în calea de dezvoltare şi progres oferită de modelul Europei Occidentale. Ei au început să caute o altă alternativă, o altă formă de modernitate, care să fie bazată mai mult pe comunităţile rurale şi mai puţin pe ingredientele occidentale cum erau urbanismul şi industrializarea.

În principal, termenul de populism acoperă două înţelesuri, unul istoric şi altul marxist. Primul înţeles implică „o teorie care susţine hegemonia maselor asupra elitelor educate”.²⁵  Cel de al doilea, implică o teorie a unei dezvoltări non-capitaliste care să ofere posibilitatea ocolirii stadiului de capitalism modern. Amîndouă înţelesuri au rădăcini adînci în condiţiile Rusiei secolului al nouăsprezecelea şi în acelaşi timp corespund unei opţiuni intelectuale dezvoltate într-un context mult mai general.

Acestă largă perspectivă comparativă, pare deosebit de atractivă şi valoroasă. Ea ne dă posibilitatea de a vedea populismul rus drept o variantă particulară a unui model ideologic care apare în diferite societăţi înapoiate, în perioade de tranziţie, şi care reflectă caracreristicile poziţiei sociale ale ţărănimii. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că populismul poate fi considerat drept o expresie directă a ideologiei ţărăneşti; el este o ideologie formulată de intelighenţia democratică care în ţările înapoiate, fiind lipsită de o puternică structură socială burgheză, se bucură de regulă de o mai mare autoritate socială şi joacă un rol mai important în viaţa naţională decît intelectualii din statele mai dezvoltate din punct de vedere economic. ²⁶ 

După cum considera Miklós Lackó,²⁷  există două tipuri de populism. Unul este de tip ofensiv şi este temporal plasat în prima parte a secolului al douăzecilea fiind datorat în bună măsură crizei anilor treizeci. Celălalt este de tip defensiv²⁸  şi este propriu sfîrşitului de secol nouăsprezece. Acest populism defensiv sau reacţionar²⁹  este înrădăcinat în înapoierea societăţilor est-europene. El implică idealizarea stilului de viaţă ţărănesc şi anti-intelectualismul intelighenţiei. În fapt, el reprezintă o transformare a înapoierii percepute dintr-un handicap într-un avantaj. Această temă este deosebit de relevantă pentru prezentul subiect deoarece populismul are o importantă componentă anti-urbană. Apoi, îmbogăţit de naţionalism şi radicalism social, populismul a format în bună măsură discursul public începînd cu sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea. Budapesta nu a fost o excepţie din acest punct de vedere. Aşa cum arăta Birnbaum:

„Satul ungar şi oraşul provincial ungar au rămas pentru multă vreme subiectele predilecte ale poeziei şi literaturii.

Puţini fii ai Budapestei au scris despre oraşul lor cu oarecare succes. Imaginea capitalei apărea cu precădere în scrierile celor înfricoşaţi şi intimidaţi de experienţa lor iniţială acolo. Ei au criticat Budapesta din punctul de vedere al unor străini intoleranţi, frustraţi şi de cele mai multe ori stingheriţi.”³⁰ 

Înainte de primul război mondial, maghiarii şi românii manifestaseră caracteristici similare din acest punct de vedere. Un fragment scris de Goga conţine pe scurt cîteva din coordonatele principale ale populismului:

„M’a atras poporanismul, pentrucă se ocupa de ţăran, de ţăranul în care trebuie să vedem un rezervor de rasă, şi pentrucă se lansa concomitent şi un sentiment moral: ţăranul e clasa care suferă.

Semănătorismul însemnează o atitudine de simpatie faţă de ţărani, de cei obijduiţi, o mişcare de răscolire a frămîntărilor de jos.

Am mers paralel cu această manifestare, însă pot să spun că nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un semănătorist, n’am fost înglobat în această mişcare literară.

Literatura a avut totdeauna o tendinţă desrobitoare, ca să zic aşa, o tendinţă de a se apropia de cei umili, de cei care suferă. De aceea, rolul covîrşitor al ţăranilor în literatura noastră de atunci.”³¹ 

Acest fragment aminteşte opinia lui Walicki conform căreia populismul nu este nici pe departe un curent pe atît de omogen pe cît s-ar vrea.³² Structura lui ideologică supraindividuală face imposibilă desemnarea unui singur individ drept exemplar or ilustrativ pentru o astfel de mişcare intelectuală. Mai mult, poziţii simetric opuse pot fi imaginate într-o aceiaşi mişcare populistă.

Există un element important al comparaţiei dintre Goga şi Ady care este relevant din acest punct de vedere. De o parte, Ady s-a apropiat de populism pe direcţia oferită de radicalismul social. El nu a fost interesat în prea mare măsură de ţărănism în ciuda unor pagini scrise de el care arată că Ady era preocupat totuşi de acesta.

„Risipitor, eretic, eu,/ Dar colo-s aşteptat mereu,/ M-aşteaptă satul şi-i sunt drag.

Parcă m-ar revedea-n suman,/ Nu-n strai tocit de orăşean,/ Surâde, îmi surâde lin.

Apoi îmi zice; fătul meu,/ Alină-te la pieptul meu,/ La vatra cea din moşi-strămoşi.”

M-alină, mă sărută, blând,/ Şi m-or cuprinde iar, pe rând,/ Eresuri, datini, vrăji săteşti –

Ca un copil bătut de mamă,/ Plâns şi trudit peste măsură,/ Aşa voi adormi pe veci.”³³ 

Radicalismul lui, creativitatea sa literară cu o puternică componentă socială l-au făcut să fie o problemă pentru susţinătorii săi şi, de aceea, Ady a rămas în cele din urmă singur în lupta sa pentru regenerarea Ungariei. De cealaltă parte, Goga s-a apropiat de populism pe direcţia oferită de naţionalism. Critica sa social-culturală a pornit, asemeni aceleia lui Ady, de la reformismul social, dar treptat acesta a fost impregnat de naţionalism şi ţărănism. Argumentul lui Goga, acela că elitele româneşti erau alienate de către capitala decadentă, a supravieţuit, dar a fost reorientat în concordanţă cu noua lui poziţie politică.

Pentru a înţelege criticismul cultural al lui Goga împotriva oraşului, orice comentator atent trebuie să ţină seama atît de influenţa Budapestei, cât şi a Bucureştiului pentru formaţia timpurie a tînărului Goga. În comparaţie cu Ady, discursul lui public pare a-şi pierde culoarea radicalismului social.³⁴  În comparaţie cu Iorga, dimpotrivă, s-ar putea identifica un fel de activism politic în articolele sale. Adevărul este că Goga, contemplând posibilitatea de a juca un important rol politic, folosind uriaşul său renume de „poet al pătimirii noastre”³⁵, era gata să primească orice poziţie publică aflată la îndemînă. El nu a ales tabăra social-democrată asemeni lui Ady sau cea naţionalist-democrată asemeni lui Iorga, ci a ales naţionalismul, demagogia naţională, pentru a acumula pe cît de repede posibil recunoaşterea publică de lider al mişcării naţionale româneşti.

Goga şi-a decolorat discursul politic de radicalismul social iniţial adoptînd o tonalitate pur naţională. Această transformare a fost posibilă datorită unei calităţi deosebite a lui de a adopta termeni, concepte sau chiar sloganuri de la alte personaje ale vieţii publice. Revizitînd scrierile lui şi cele ale celorlalţi colegi ai săi, se poate remarca că în realitate toate cuvintele cheie folosite de Goga au fost împrumutate de la prieteni, colegi sau alţi ziarişti care au participat la existenţa ziarului Tribuna sau a revistei Luceafărul. Astfel, mai mult sau mai puţin demonstrabil, Goga ar putea fi interpretat ca o oglindă care a reflectat poziţiile celorlalţi fiind lipsită de o poziţie a sa, de o personalitate proprie. Or, tocmai această calitate l-a făcut deosebit de calificat pentru a juca rolul unui conducător de opinie publică, „poetul pătimirii noastre” fiind îmbrăţişat imediat de toată lumea. Pînă şi şeful conservatorilor români, Alexandru Marghiloman, l-a citat de la tribuna parlamentului român.³⁶  Ceea ce nu s-a întîmplat niciodată în cazul lui Ady.

3. Închipuirile oraşului: selecţiuni

3.1. Paris

Paralela cronologică dintre Ady şi Goga este uimitoare. Amîndoi au devenit celebrii în acelaşi an, amîndoi au plecat la Paris înainte de succesul lor literar, amîndoi au aparţinut aceleiaşi generaţii,³⁷  amîndoi proveneau din acelaşi regiune, au văzut Parisul aproape la aceeaşi vîrstă. Diferenţele sînt impresionante. Ady a fost exaltat de sfîntul oraş. Un anumit articol este foarte grăitor în acest sens:

„Tu, oraş minunat, mare şi sfînt, îţi cutreier străzile, de care, după cîteva săptămîni extatice, vreau să mă apropii cu dorinţe de seducţie. Hoinăresc împrejur şi doresc să fii al meu. Nimeni altcineva nu te poate iubi ca mine, nu te poate înţelege şi simţi în toată măreţia ta, doar eu. Eu, eu care şi azi, înconjurat de ucenici stîngaci în omnibusul ce mergea agale, sus la Imperial, am smuls cu trudă din sufletul meu un poem pătimaş de dragoste pe trei bănuţi de aramă. Un poem dedicat ţie, pe care nu cu mult timp în urmă am putut să te văd în sfîrşit după o atît de intensă dorinţă. Acolo sus, la Imperial, am simţit c-aş muri imediat dacă m-aş despărţi de tine. Chipul tău mîndru, timid şi fermecător va trebui să-l văd de-acum mereu. Pînă cînd voi obosi foarte tare. Pînă cînd voi obosi pe de-a-ntregul. Oh, Paris, Tu eşti neliniştea de îndrăgostit a sufletului meu, în tine simt viaţa, nebunescul, zădărnicia, tristeţea şi frumosul. Şi de ce oare ar trebui să trăiesc dacă totul în jurul meu ar fi diferit? Tu eşti ceea ce vreau, doar tu, oh nebunule, oh frumosule, oh durerosule!…

Oh Paris, tu ai ţinut ascuns pînă atunci sufletul meu, trimiţîndu-mi-l apoi în forma unei micuţe muncitoare franţuzoaice, părăsite şi zdrenţuroase. Prin tine am putut să îmi văd sufletul. Şi ce frumos era, şi ce frumos ar fi putut el fi – plantat în altă parte.

Astăzi am fost la morgă. Este o mică hrubă urîtă…

Oh Paris, sfînt oraş al plăcerii şi durerii, ia-mă la pieptul tău! Îmbrăţişează-mă pătimaş, deoarece eu trec peste pe mari abisuri, Morgue e locul pentru astfel de fiinţe urîte, ticăloase.”³⁸ 

În acelaşi timp, Goga a avut o stare de spirit total diferită. În poeziile sale, Parisul este încarnarea răului, o Gomoră modernă, şi nu mai puţin, un Babilon plin de păcate. Cazul este relevant pentru atitudinea celor doi faţă de oraş, deoarece el merge dincolo de tensiunile politice şi naţionale ale regatului.

„La geam îmi cînta-n ritmuri cadenţate/ Haotica Parisului năvală,/ (…) Ca pe-un ostaş înfrînt de oboseală/ M-a biruit năpraznica cetate, (…) Dar nopţile, cînd umbre moi se lasă/ Şi-n jur de mine urlă Babilonul,/ Eu mă visez în sat la noi acasă…”³⁹ 

„În zorii albi, senină dimineaţă,/ Tu-mi pari o fată mîndră de la ţară,/ Venită la oraş întîia oară,/ Cu gând curat şi rumenă la faţă./ Te prinde însă-n blestemata-i gheară,/ Te zbuciumă vîrtejul de viaţă,/ Din mii de guri minciuna lui te-nvaţă,/ Stropindu-te cu tină şi ocară…/ Insulte cad, batjocura te arde,/ La orice pas culegi o nouă vină/ În rătăcirea ta pe bulevarde./ Aşa pe rînd te-ntuneci şi, spre seară,/ De praf, de fum şi de păcate plină,/ Tu te prăvali sfîrşită şi… murdară…”⁴⁰ 

„Parisu-şi urlă vasta nehodină/ Şi fără somn se zbate vinovatul…/ E noapte-n jur, de-a lungul şi de-a latul,/ De vin, de glume şi de-amoruri plină./ Durerile şi-au amuţit oftatul,/ Mor visurile sugrumate-n tină,/ Scăldat în rîs, în aur şi-n lumină,/ Pe uliţi trece hohotind păcatul…/ Drumeţ străin din ţări îndepărtate,/ Eu mă strecor prin putreda cetate/ Cînd după nori mijeşte aurora…/ Prin boltituri de arcuri triumfale,/ Văd turnurile vechei catedrale,/ Ca două braţe blestemînd Gomora…”⁴¹ 

S-ar putea argumenta că există un contrast relevant dintre aceste aparent aceleaşi circumstanţe. Ady a ajuns la Paris în 1904 împreună cu iubita sa Léda. Dimpotrivă, Goga ajunge la Paris după ce o tînără doamnă i-a refuzat propunerile sale matrimoniale. În orice caz, ţinînd seama de persistenţa acestor atitudini faţă de oraş, acest argument devine problematic.

3.2. Budapesta: metisaj cultural şi relaţii incestuoase între politică şi cultură

Aşa cum am amintit mai devreme, problema naţionalităţilor a guvernat majoritatea activităţilor culturale din Monarhia Habsburgică sfîrşitului de secol. Nimeni nu îşi putea permite să ocolească această dispută mai mult decît centrală. Ea a fost unul din motivele blamării oraşului Budapesta. Oraşul plătea tribut păcatelor capitalei.

Ady acuza Budapesta ca fiind necultivată, parvenită⁴²  şi potemkiniană. Adesea el nu menţiona explicit numele său. Critica sa era mai degrabă una socială, ţintind la conducerea politică. În opera sa, trecutul vine să acuze prezentul şi nu să îl înfrunte. Sensul timpului nu este inversat, dimpotrivă, el este întărit.

„Noi am mers tot înainte; noi nu ne-am permis să privim înapoi şi să realizăm locul din care am fost aruncaţi departe. Pentru a realiza acest lucru, această ţară trebuie să aparţină cîtorva faraoni şi ei sînt cei care ţin într-o ticălos de brutală existenţă, milioanele de oameni. Faraonii au vrut acolo existenţa marilor structuri şi piramide de aici.”⁴³ 

Convergenţa ideii de oraş cu aceea de centru politic l-a făcut pe Ady să încerce să scape de acest loc. Atmosfera politică era sufocantă, ceea ce îl făcea să uite de faptul că totuşi Budapesta era şi capitala culturală, locul unde destinul lui literar ar fi trebuit să se împlinească.

„Pe atunci, chiar la începutul istoriei mele, ca arete, se întîmpla că eram bun, chiar foarte bun. În acest oraş al Budapestei, uniform doar prin incultură, cu maghiara-i haiducească şi ebraica franceză, chiar ipocrit în entuziasmul nobil brusc declanşat. Aveam ţeasta tare, sălbatică şi tristă; la vremea respectivă, existenţa era inocentă, echipată cu un bilet de liberă trecere către împărăţia ungară şi cu o religie a întîmplărilor fericite.”⁴⁴ 

Apoi, tot el scria:

„Am făcut cele mai fantastice planuri de a scăpa – la Londra, ori poate la St. Petersburg ori Moscova – nu, Parisul era înainte de toate. Destinul şi schimbările ciudate dar în nici un caz neplăcute, m-au forţat şi m-au dus la Paris în 1904; astfel, pentru copilăria şi satisfacţia mea am putut să ocolesc Bupapesta…. Azi călătoresc mai puţin prin teritoriul unde altădată hoinăream, triunghiul dintre Viena, Paris şi Roma… Trăiesc mai mult în Budapesta şi în satul meu, şi este natural, deşi cumva trist, că nu am nici o adevărată casă pe care să mi-o doresc.”⁴⁵ 

Schorske are perfectă dreptate să sublinieze disconfortul psihologic al esteţilor şi decadenţilor de la sfîrşitul secolului.⁴⁶  Ady folosea doar cuvinte diferite pentru aceasta, de exemplu nelinişte morbidă.

„Şi oraşul care nu poate apare regal şi nobil în frumuseţea sa, din orice direcţie ar fi văzut, este o neînţeleasă grămadă a puterilor de dedemult, a oamenilor divini şi a creaţiilor [lor]. Sînt încă în Florenţa; Ar trebui să mai zăbovesc, dar zilnic neliniştea mea morbidă e covîrşită de o nouă şi foarte secretă nelinişte care este la fel de confortabilă poate ca şi o moarte fericită. Curînd, simt asta, va trebui să merg la Roma; Roma însăşi, şi viaţa, ca şi Budapesta, Parisul, jocurile, memoria, succesul şi eşecul vor fi alungate din sufletul meu confuz şi trist pentru cîteva săptămîni.”⁴⁷ 

Spre deosebire de el, nu toţi prietenii lui împărtăşeau acelaşi aprehensiune faţă de oraş. Dimpotrivă, Budapesta, ca un oraş modern din punc de vedere cultural şi social, le furniza un instrument împotriva tradiţionalei înapoieri naţionale. Ignotus, menţionat deja, scria în 1908:

„Ar fi folositor să aflăm cîte lucruri au fost considerate ca fiind ne-ungureşti în ultimele decenii… Budapesta nu este maghiară. Dialectul din Pesta nu este maghiar. Bursa de mărfuri nu este maghiar. Internaţionalismul nu este maghiar. Capitalul nu este maghiar. Secesiunea şi simbolismul nu sînt maghiare. Ideea de a exclude instituţiile religioase din educaţia publică, sau de a elimina religia din programă nu este nici ea ungurească. Caricatura nu este maghiară. Extrema toleranţă faţă de dragoste nu este de asemeni maghiară. Votul universal nu este maghiar. Materialismul nu este maghiar şi nu este maghiar să presupui că poporul şi-ar putea schimba instituţiile ...în mod raţional, în acord cu nevoile lui. Dar mai mult decît orice: cel nesatisfăcut de situaţia existentă, în mod sigur nu este maghiar şi astfel de persoane ar trebui să înţeleagă că trebuie să părăsească ţara de care nu este mulţumit.”⁴⁸ 

Dincolo de opoziţia aparentă dintre Ady şi Ignotus, există o puternică componentă comună şi anume aceeaşi opoziţie faţă de realităţile politice ungureşti şi faţă de conducerea politică de atunci. Amîndoi dau dovadă de aceeaşi „virulentă retorică împotriva conducerii politice” după cum s-a exprimat Gábor Vermes.⁴⁹  Mai tîrziu, în 1913, Goga a instrumentat această diferenţă împotriva obiectivelor politice ale culturii maghiare. El şi-a construit argumentul pe afirmaţia că Budapesta nu era chiar maghiară la acel moment, dar el a schimbat argumentul cultural iniţial al lui Ignotus din 1908 (mai sus meţionat) cu unul etnic spunînd că Budapesta este mai degrabă un oraş jidanizat şi, de aceea, fără nici o justificare pentru supremaţie culturală (lingvistică).

„Fireşte, că întrucît se găsesc Unguri între scriitorii dela Budapesta, vei găsi şi în scrisul lor note smulse din vieaţa specific ungurească. Cine-ar contesta d. e. caracterul naţional al paginilor lui Móricz Zsigmond, sau fondul maghiar al strofelor lui Ady? Dar, cum spuneam, cei mai mulţi din actualii scriitori, majoritatea hotărîtoare, sînt de origine ovreiască şi astfel caracterul dominant e împregnat de dînşii. De aci mulţimea de clişeuri internaţionale, accentele de ahasverism modern, orăşenizarea pripită a literaturii ungureşti. Vorbesc doar, Ovreii au tot trecutul şi prezentul lor, cer cuvînt îndemnurile moştenite, organizarea lor socială, nivelul lor cultural. Ce interes sau înţelegere pot avea aceşti aoameni pentru vieaţa tipic ungurească, de care sînt absolut străini şi pe care acolo în babilonul lor improvizat n’au s’o cunoască niciodată? Vor scrie deci în mod firesc din lumea lor de gînduri, vom avea astfel comediile lui Molnár, piesele lui Szomory, baladele lui Kiss, sau strofele lui Szép Ernő. Incontestabil, lucrări de talent, dar toate lipsite de caracter unguresc; toate purtînd pecetea originii autorului şi a mediului din care au răsărit.”⁵⁰ 

Acest mediu lipsit de culoare naţională era Budapesta. Acelaşi oraş care nu era maghiar pentru Ignotus dar dintr-o perspectivă radical diferită. Chiar Ignotus însuşi a fost atins de critica rasistă a lui Goga.

„Cît de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura actuală dela Budapesta. Mi-a rămas în memorie o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor, care iscăleşte Ignotus, îl chiamă, mi-se pare, Veigelsberg, şi e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat. Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern şi accentuiază cu multă tărie cît de singur se simte el în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi trezeşte fiori. Îmi plac parcurile franţuzeşti, parcurile tunse, îngrijite. Iubesc natura, — cam aşa încheie d. Ignotus, — dar numai pînă unde pot simţi urmele mînii omeneşti…

Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit un sentiment al orăşanului deslegat de toate intimităţile naturii? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brazi, acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu natura, doar’ plumanii lui obosiţi de aerul greu al ghettoului atâtor incarnaţiuni anterioare nu supoartă ozonul, frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a dlui Veigelsberg, care în aforismele-i destul de spirituale exclamă undeva: ,, A múlttal szemben csak egy kötelességünk van: az, hogy elfelejtsük.’’ (Numai o singură datorie avem faţă de trecut: să-l uităm.) Cred şi eu dle Ignotus, aveţi toate motivele…”⁵¹ 

Această lectură antisemită a rolului cultural şi politic al Budapestei a avut la momentul respectiv o ţintă foarte precisă: articolul era menit să atace politica culturală guvernamentală, şi anume maghiarizarea. Trebuie observat însă că în ciuda direcţiei antiguvernamentale, articolul începe cu un citat dintr-un discurs al ministrului Zichy, care afirma rolul conducător al culturii maghiare, principalele personaje vizate de Goga fiind tocmai oponenţii maghiari ai guvernului. După cum  trage concluzia:

„Maghiariza, nu ne poate literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza, dar pentru asta noi sîntem prea împrieteniţi cu codrii de brazi în cari se simte atît de rău dl Leo Veigelsberg.”⁵² 

A fost o declaraţie perfectă în favoarea guvernul lui István Tisza care se găsea în conflict cu radicalii sociali grupaţi în jurul revistei Nyugat. Mesajul util era că cultura modernă şi progresivă ce se afirma tot mai puternic în ultima perioadă nu era capabilă să asigure supremaţia maghiarilor asupra celorlalte naţionalităţi ale regatului. Venind de la un român, această afirmaţie a fost foarte preţioasă pentru guvern. Era în timpul dialogurilor intense dintre Tisza şi conducătorii politici ai românilor, iar Goga se găsea printre aceştia din urmă, pentru a negocia coexistenţa paşnică a naţionalităţilor. O altă observaţie este aceea că articolul a fost scris după criza din 1910-1912, după apriga dispută dintre Tribuna şi Românul, şi după împăcarea acestora.⁵³  În acest context, ceea ce lipseşte este exact radicalismul social care reprezenta fondul comun al tuturor intelectualilor grupaţi în jurul revistei Nyugat. Fiind înfrînt în disputa publică de ziarul Consiliului Naţional, Goga a fost gata să îşi recîştige autoritatea publică jucînd un rol lipsit de scrupule şi atacînd pe foştii prieteni de idei.

Cazul lui Goga este puţin mai complicat datorită nesincerităţii lui. O scurtă trecere în revistă este necesară. Trei faze par a fi importante în înţelegerea fondării intelectuale a atitudinii lui faţă de oraş. Prima s-a consumat în 1908 şi a fost definită de două articole scrise de Goga şi Tăslăuanu, articole încare aceştia au dezvoltat argumentul central al poziţiei lor împotriva elitei tradiţionale transilvănene. Primul articol a făcut parte dintr-o dispută dintre Goga şi Iorga asupra noii generaţii de intelectuali şi a rolului jucat de Budapesta în formarea profilului lor cultural.⁵⁴  Iorga a fost primul care a acuzat Budapesta ca fiind un element de înstrăinare pentru intelectualitatea românească. In 1908 el a scris:

Tot în Ardeal aflai, cu dînşii, prieteniile cele mai demne şi cele mai sigure, convingerile cele mai nezguduite şi mîndria romănească cea mai desăvîrşită.

Dar, după bătrînii crescuţi supt Nemţi, după bărbaţii formaţi prin cetirea cărţilor, revistelor, ziarelor din România tuturor speranţelor, aşa de cald iubită şi de mult iertată, vin acum tinerii cari trebuie să înveţe la Budapesta.

Un mare oraş jidovesc şi american, cu mult zgomot şi multă obrăznicie, ca oriunde Evreul îşi pune pecetea şi interesul material stăpîneşte în toată grosolănia lui. Fum de fabrici şi minţi cu fumuri; cheiuri de piatră şi inimi aşijderea; trenuri subterane şi uneltiri de acelaşi fel; prăvălii de negoţ, ca şi ziare, politică, literatură de negoţ. Cafeneaua e aici ce fusese piaţa publică pentru Grec şi Roman, ce e la noi salonul, clubul. Cultura o afli pretutindeni, dar în formă utilitară şi meschină: ştiinţă şi literatură ca în foiletoanele lui Iţic şi Moriţ, idei politice ca în articolele prime ale lui Calman şi Leibu, îmbrăcaţi amîndoi, fireşte, ca trabanţi medievali şi cavaleri naţionali. Legăturile dintre oameni se fac, se desfac cu uşurinţă, fără supărare şi fără mustrări de cuget: înţelegi bine cum se face ca acela care-ţi lingea tălpile ieri, să te împroaşte cu insulte azi. Viaţa are doar nevoi inexorabile şi trebuie să-ţi faci loc în ea — zice America—, fie şi lovind pe tatăl tău cu pumnul în obraz. Numai să capeţi nume, situaţie şi bani,—ce-ţi mai trebuie! Ideile,—jucării care pot fi şi într’un fel şi în altul, sentimentele, măşti schimbătoare ale sufletului lacom şi crud.

Şi atîţia băieţî de plugari, de preoţi, de meşteri, cari răzbat pănă acolo, se amestecă în acest haos: întîiu uimiţi, ei se deprind apoi, şi mulţi se contopesc cu mediul. Se întorc cu sufletele oţelite, cu mînile pregătite de luptă, cu picioarele iuţi la înaintare, cu spinarea moale, adesea şi cu faţa deprinsă a schiţa zîmbetul cinic, drept răspuns la orice înfruntare.

E aşa, din nenorocire aşa este.⁵⁵

Goga a reacţionat susţinînd ideea existenţei unei generaţii de tineri oţeliţi care nu s-au predat asemei altora în faţa Sodomei şi Gomorei ungureşti. În final, Iorga răspunde mult mai direct plîngîndu-se de lipsa de respect a acestei generaţii faţă de dînsul. Fără să ştie, el a atins una din cele mai delicate probleme, şi anume lipsa de respect a acestori tineri intelectuali, care a înfierbîntat mult spiritele trei ani după aceasta, în criza din 1910-1912. Cel de al doilea articol a fost „Două culturi: cultura domnilor şi cultura ţăranilor”⁵⁶  şi a fost publicat de editorul şef al revistei Luceafărul şi prietenul apropiat al lui Goga, Octavian Tăslăuanu.⁵⁷ Fundalul acestui articol era datorat consecinţelor culturale ale înăbuşirii violente a răscoalei ţărăneşti din 1907. Semănătorismul/Semănătorul deja apăruse şi avea un succes semnificativ. Atunci, Tăslăuanu a dezvoltat o teorie aproape marxistă asupra inutilităţii straturilor sociale superioare acuzînd clasa boierilor că nu are alt rol decît acela de a jefui poporul român veritabil, adică ţărănimea. Din acest punct de vedere, Tăslăuanu ilustrează perfect al doilea înţeles al populismului, cel marxist, aşa cum a fost el descris de Walicki: o ideologie a celei de a treia căi capabile de a ocoli regimul capitalist.⁵⁷  Tăslăuanu era foarte explicit în articolul său amintind de „desfiinţarea clasei de bogaţi.”⁵⁸  Oraşul nu e prezent explicit în acest articol, dar dihotomia dintre oraş şi sat susţine întreaga logică a articolului. După Tăslăuanu, clasa cultă a domnilor de la oraş⁵⁹  are o cultură internaţională în vreme ce clasa ţăranilor, a celor de la sate, are o cultură naţională.⁶⁰  Or, unitatea culturală a românilor, singurul element pe care se poate clădi un stat, nu poate fi realizată decît cu ajutorul acestei culturi naţionale rurale. La acel moment, acest articol a avut o recepţie violentă producînd un adevărat scandal. Aceasta s-a datorat şi seriei de editoriale critice semnate de Aurel C. Popovici în Semănătorul şi intitulate „Idei anarhice”.⁶¹  Disputa era aproape de a degenera într-un duel. Nu este aici locul pentru a discuta acestă polemică deosebit de interesantă, dar este bine de notat că reacţia lui Popovici se baza pe un punct de vedere neoconservativ.

Cea de a doua fază importantă a fost constituită de perioada 1910-1912. Ea este definită de campania Tribunei înpotriva conducerii politicii româneşti. De această dată, fundalul era datorat eşecului electoral al Partidului Naţional Român în alegerile din 1910. Aceleaşi idei dezvoltate anterior au fost aruncate în luptă împotriva conducătorilor politici români într-o campanie care a agitat viaţa publică transilvăneană în timpul momentelor cheie ale discutării reformei electorale în Ungaria. Goga a fost principalul personaj al acestei confruntări. Luînd multe idei de la prietenul său Tăslăuanu, el nu s-a apropiat de aceeaşi perspectivă marxistă asupra subiectului disputei cu excepţia unor rare momente. El a mizat pe legătura mult mai puternică dintre logica populistă şi cea a naţionalismului. La urma urmei, Goga era poetul naţional.

Două articole scrise de Goga împotriva culturii maghiare definesc ultima fază a acestei fondări intelectuale. Era perioada reconcilierii foştilor inamici politici (d.e. ziariştii de la Tribuna cu politicienii Consiliului Naţional). Fundalul era reprezentat de eforturile lui Tisza, la acel moment, prim ministrul Ungariei, pentru o reconciliere cu naţionalităţile Ungariei. Atunci, Goga a instrumentalizat nişte argumente mai vechi pentru a facilita, poate, aceste încercări de reconciliere politică.

„Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s’au schimbat, eroii sa’u înlocuit. Nu mai e literatura militantă, nu mai sînt luptători pe arenă, nu mai vezi tribuni ai revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele energice ale violenţei tiranice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişeuri uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svîrcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvînt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte abia în cîte o piesă de teatru ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul sufletului unguresc s’a frînt, reflexele elementelor sociale cari au făcut istoria acestui popor nu mai au cuvînt în literatură….

De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi lămuritor: Budapesta. Sînt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit, cu americanismul lui, cu cabareturile, cu jidanii lui, cu jargonul din Dohány utca, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti…. O jumătate de veac petrecută în activitate conştientă a fost de-ajuns ca imigranţii să desfiinţeze caracterul unui trecut destul de şters şi acceptînd din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurască, modificată după urechea lor, să creieze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.”⁶² 

Atacînd precis pe moderniştii maghiari, aceia care erau în mod mai mult sau mai puţin virtual suporteri ai emancipării sociale a celorlalte naţionalităţi din ţară, s-ar părea că acest articol a fost o curtoazie faţă de politicienii maghiari conservatori în perioada critică a discutării reformei electorale. Răspunsul celor ţintiţi de Goga nu a întîrziat, Ady a fost cel care l-a articulat:

„În primul rînd, trebuie să ştiţi că în România şi în Bucureşti, care încă reprezintă visul Românilor, viaţa aminteşte de epoca noastră de aur. Aristocraţia scuipă pe mica nobilime, mica nobilime scuipă pe burghezie, burghezia pe ţărănime, ţărănimea pe cîini, şi cîinii pe evrei. Nu vreau aici să mă apuc să mă ocup de evoluţia celui mai bine dezvoltat antisemitism al românilor, poate altă dată, dar ura românilor faţă de evrei are o frumuseţe aproape bizantină. În schimb, credinţa mea este că pe lîngă porţia necesară şi corectă de antisemitism, pe care-l cultiv cu plăcere împotriva unor arieni, că Dumnezeu a creat un singur lucru bun pentru Unguri, evreii;

Acum mă apropii de motivul secret, ascuns, înfricoşător şi semi-conştient al acuzaţiilor lui Goga: invidia; această ciudată Ungarie şi-a trăit întotdeauna viaţa, într-o oarecare măsură, cu Europa, prin cruciade, prin protestantism, prin Revoluţia Franceză, prin puternica, musculoasa realitate a socialismului….

Ar putea aveau un sens minunat misiunea României şi a românilor, dar misiunea noastră nu e mai puţin folositoare. Există probabil o pasiune simpatică şi mare, datorită căreia [cultura maghiară] reuşeşte să atragă fanatici dintre străini. Pînă acum, cu cît cultura română era mai reală, a noastră era cu atît mai malgré lui, şi acest lucru nu trebuie uitat.”⁶³ 

Ca în multe alte texte, Ady nu menţionează oraşul, dar oraşul este cheia înţelegerii acestei dispute, Goga  fiind serios influenţat de Budapesta în perioada studenţiei sale şi el a aparţinut într-adevăr aceleiaşi mişcări culturale din capitala culturii ungare. În acelaşi timp, frustrarea socială şi etnică simţită de Goga l-a făcut capabil să întoarcă pe dos critica împotriva oraşului făcută de avangardiştii maghiari. El a fost inspirat de o critică făcută de o altă personalitate culturală influentă la acea dată. Dincolo de elementele critice împărtăşite, Goga a mers mai departe.

În loc de a privi către Europa modernă, Goga şi-a întors atenţia către sat şi către regiunile înapoiate ale ţării. Acolo unde Ady vedea doar un loc promiţător pentru un alt început, Transilvania, Goga construia utopia sa paseistă. Din acest punct de vedere, Goga se aseamănă cu alte trei cazuri paradigmatice. Viena este locul care a oferit cel mai fertil teren pentru utopii sociale şi acolo putem afla cîteva personaje similare. Cele trei cazuri sînt Georg von Schönerer, Karl Lueger şi Theodor Herzl. Ei pot fi înscrişi într-o aceiaşi mişcare anti-liberală care a adunat toate dezamăgirile faţă de sistem într-o nouă formă de politică — politica de masă. Toţi trei au „confecţionat colaje ideologice alcătuite din fragmente de modernitate, viziuni ale viitorului şi vestigii reanimate ale unui trecut pe jumătate uitat.”⁶⁴  Pentru cei ce-i urmau, liberalismul însemna capitalism, iar capitalismul însemna evrei.

Tustrei conducătorii au îmbrăţişat cauza dreptăţii sociale şi au pus-o în centrul criticii lor împotriva eşecurilor liberalismului. Toţi trei legau această aspiraţie modernă de o tradiţie arhaică şi comunitară: Schönerer de triburile germanice, Lueger de ordinea socială medievală a catolicismului, Herzl de regatul lui Israel de dinainte de diasporă. Toţi trei alături au în ideologiile lor noţiunile de „înainte” şi „înapoi,” amintire şi speranţă, depăşind astfel un prezent imperfect în numele unor adepţi care deveniseră victime ale capitalismului industrial încă înainte de a se integra în acesta: artizani şi zarzavagii, negustori de mărunţişuri şi locuitori ai ghetoului.⁶⁵ 

Este şi cazul lui Goga. El a încercat să ofere o similară tradiţie arhaică bazată pe amintirea satului său natal. În acelaşi fel, trecut şi prezent vin împreună împotriva dezamăgirilor prezentului. Cazul lui Goga poate fi interpretat în mod similar cu celelalte exemple vieneze. Reexaminînd principalele argumente ale lui Schorske, majoritatea lor pot fi re-instrumentalizate pentru înţelegerea activităţii lui Goga. Antiliberalismul este o componentă importantă în articolele lui Goga. Punînd sub semnul întrebării legitimitatea elitelor tradiţionale transilvănene, el a fost propulsat drept personalitatea centrală a vieţii publice a românilor din Regatul Ungar. Ruptura dintre cultura farmecului şi cultura dreptului⁶⁶  poate fi regăsită, într-o formă mult mai concretă, în disputele dintre literaţii din jurul ziarului Tribuna şi avocaţii din Comitetul Naţional. În plus, eşecul şi/sau marginalitatea socială⁶⁷  par să fi jucat un rol la fel de important pentru destinele şi mai ales carierele cîtorva dintre actorii sociali implicaţi în viaţa publică transilvăneană. Cazul lui Goga apare aproape paradigmatic. El nu a reuşit să-şi termine studiile şi a renunţat extrem de devreme la aspiraţiile de a deveni profesor, aspiraţii dealtfel susţinute mai mult de tatăl său. Pînă la succesul său impresionant, Goga era din punct de vedere social un nimeni. Ţinînd seama de aşteptările părintelui său, ne putem imagina şi un conflict oedipal/generaţional, aşa cum l-a identificat Schorske de pildă.⁶⁸ 

„La Universitate se prepara pentru cariera de profesor, se ducea numai la cursurile cari îi plăceau şi cetea numai ceea ce îl atrăgea. Studiile universitare le-a întrerupt, fără să-şi ia vreo diplomă, din care cauză tatăl poetului era îngrijat şi necăjit. Cînd l-am cunoscut, la Sibiu, în vara anului 1905, pe preotul Iosif Goga din Răşinar, acesta a încercat să mă ispitească ce cred despre viitorul lui Tavi. Cînd i-am spus că va fi unul dintre cei mai de seamă scriitori ai neamului nostru, deşi vădit măgulit, îmi răspunse ironic „foarte frumos da, scriitorii noştrii mai toţi au murit de foame.” Poetul Goga a avut totuşi un viitor strălucit, clădit pe talentul său literar. Chiar şi cariera sa politică se reazimă pe însuşirile sale de scriitor.” ⁶⁹ 

 O interesantă coincidenţă este aceea că recunoaşterea publică a lui Goga a coincis cu moartea tatălui său. Dealtfel, el nu l-a menţionat niciodată pe tatăl său în poezii, articole sau memorii spre deosebire de mama sa.

3.3. Oraşul postbelic: (re)naţionalizarea oraşului

Ady a murit în 1919 şi nu a fost martorul evoluţiei postbelice culturale către extrema dreaptă. Atunci, după război, maghiarii s-au găsit într-o situaţie paradoxală. Dacă ei fuseseră foarte ocupaţi, înainte de război, cu construcţia statului naţional pe o foarte slabă bază demografică naţională, cu alte cuvinte, ocupaţi cu construcţia asemănărilor, de această dată, într-o mult mai omogenă Ungarie post-Trianon, ei au reînceput să reinventeze diferenţele. Dezső Szabó, un epigon al lui Ady, a dovedit o foarte caracteristică poziţie în cultura maghiară postbelică. În povestirea sa Satul înlăturat, el consideră Budapesta ca „oraşul plin de păcate”, un loc ce ar trebui maghiarizat.⁷⁰  Idea nu era nouă. Înainte de război, scriitori ca Lajos Biró (1880-1948), Gyula Hegedűs (1887-1972) şi Dezső Szomory (1869-1944) au văzut Budapesta ca pe un oraş spoliator, „mai ales cînd schiţele lor descriu destinul tinerelor fete de la ţară care îşi încearcă norocul în marele oraş.”⁷¹  Nu este o particularitate deosebită a Budapestei de a fi fost metaforic înfruntată de o tînără de la ţară, ci acesta este mai degrabă un topos al literaturii occidentale imitate şi interiorizate ca atitudine şi sentiment. Dezső Szabó, considerat drept unul din fondatorii populismului maghiar, descrie în nuvela lui Satul înlăturat, gîndul unuia din personajele sale privind pe fereastră, spre Budapesta:

„Ideea unei noi cuceriri a patriei, pentru a se umfla în muşchii lui ca un cuvînt din Damasc… A cuceri viaţa, a face maghiarele schlemiels (balek), care au fost jefuiţi de orice, să devină stăpînii tuturor pieţelor, a tuturor raselor, dar nu începînd cu începutul, nu cu legile exploatării, …ci dintr-un impuls insctinctiv interior… Avînd acest om anacronic, saturat cu democraţie, motiv pentru care el va îndrepta cu furia poftei de viaţă spre a deveni un negustor, bancher, politician, industriaş, soldat, artist şi, dacă e necesar, să devină cămătar, sau excroc, fără a ajunge vreodată ca aceştia să se exploateze şi să se înşele reciproc.”⁷² 

Aşa cum s-a exprimat Schorske,⁷³  cel de al doilea val de arhaism (neo-populism sau ţărănism) a adus ceva forte diferit faţă cel anterior: lipsa de simpatie faţă de orăşean. Mila a fost înlocuită cu ură, iar atitudinea antiurbană literară a devenit o prejudecată şi reacţiile de tipul defensiv şi optimist s-au translatat pe nişte coordonate mult mai ofensive şi fataliste. Este cazul liderilor de opinie protonazişti.

Octavian Goga este un exemplu particular de scriitor care a traversat toate stadiile de la literatura antiurbană la politica de extremă dreaptă. Este destul de interesant că unele din argumentele lui au fost păstrate şi chiar reinstrumentalizate în condiţii politice diferite. El a scris despre oraşul înstrăinat, şi fără îndoială că Budapesta a rămas referinţa principală a discuţiei. Într-un discurs ţinut la Academia Română în 1937 el a relansat un atac anterior, din 1913, deja menţionat, împotriva vieţii culturale budapestane ţintind de această dată oraşele româneşti. El spunea:

„De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecam penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic: Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producînd aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sînt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.

Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, cînd şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea…. Adevărul e că infiltraţia, ca şi consecinţele, copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e intr’o întîrziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut: mişcarea de învăluire dela periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic: comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete… Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s’a hotărît să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Pînă acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decît patima călimării….

Totuşi minunea s’a întîmplat, corcimea s’a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exactă care trebuie stabilită aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de subt care se desprind astăzi comentariile noastre. Cînd s’au aşezat noii oaspeţi şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gîndire…. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rînjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cît de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru.”⁷⁴ 

Această atitudine nu s-a restrîns numai la problemele culturale. Odată cu desvoltarea carierei politice a lui Goga, interesul său s-a reorientat către politica naţională, problemele construcţiei statului şi centralizarea instituţională. Literatura şi jurnalismul nu au mai reprezentat centrul preocupărilor sale.⁷⁵  Un articol anterior indică acestă schimbare. El scria în 1924:

„Într’unul din articolele recente, d. N. Iorga, după o vizită la Cernăuţi, subliniază caracterul străin al acestui oraş, deslipit de orice tradiţie românească şi rămas în toate rosturile lui neatins de influenţele vizibile ale vieţii noastre de stat…

Din nenorocire însă, aprecierile d-lui Iorga, inspirate de Cernăuţi, se protivesc aproape la toate oraşele mai de seamă de pe teritoriul provinciilor alipite. Pretutindeni geneza lor e identică. În lupta cu guvernarea duşmană, suprafaţa românească a Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei a fost semănată cu pete de străinism, adăposturi parazitare ale elementului dominant. Ele au fost şi-au rămas insule etnice distincte, care şi astăzi prin toată structura lor reprezintă balastul trecutului. După naufragiul protectorilor de ieri, resonanţa de odinioară persistă încă. Dela Sighetul Marmaţiei sau Oradea-Mare şi pînă la Tighina sau Cetatea-Albă, patrimoniul de veacuri al neamului suportă aceste escrescenţe anormale, care sînt într’o permanentă tensiune surdă cu marele tot…. O statistică a demografiei oraşelor din provinciile unite, ne arată un tablou cu desăvîrşire întunecat….

Realitatea, deci, care nu ne poate amăgi, e că trăim tot prin formula istorică consacrată: sîntem un popor de săteni risipiţi pe întinderea acestui pămînt. Oraşele, redute necucerite încă, le stăpînesc alţii. Învăluirea lor îndelungată şi migăloasă e opera viitorului.

În mod global vorbind, burghezia la noi, prin diferenţierea ei de suflet şi de sînge, ia aspectul unei pături parazitare şi nu îndeplineşte o funcţiune specială pentru întărirea organismului naţional.… Printr’un fatal proces de desrădăcinare sufletească, tot centrul de greutate al problemelor de stat s’a mutat la oraş, pierzînd din vedere că clădim pe un temei şubred, şi că urmărind aceste ţinte e un parado, orice invocare a intereselor naţionale….

Neglijarea satelor şi preocupările pur burgheze au creat o situaţie de desechilibru interior care a culminat în atîtea clipe tragice ale războiului nostru. A continua însă acest sistem de guvernare, înseamnă astăzi a întări un rezervoriu de forţe străine, a înlătura orice putinţă de asimilare din partea lor şi-a deschide între sate şi oraşe o prăpastie de rasă.”⁷⁶ 

El a mers chiar şi mai departe şi s-a referit literalmente la lagăre de concentrare în ideea de a curăţi ori de a naţionaliza oraşele. Sub influenţa ideii de stat totalitar şi a unei imagini organice a naţiunii, Goga a transformat oraşul dintr-o temă literară într-un subiect al politicii sale. El a recuperat oarecum dimensiunea anterioară a radicalismului său social distilîndu-l prin experienţa sa naţionalistă. Într-o conferinţă la Cluj din 1933, el spunea:

„Aşezarea noastră administrativă ieşită din votul universal a avut grave consecinţe. Întîi, descentralizarea excesivă care a reînviat, perpetuînd astfel vechile graniţe, apoi principiul electiv exagerat a făcut astăzi din ţăran un votant perpetuu, care votează de dimineaţa pînă seara, din Ianuarie pînă ‘n Decemvrie, cu toţii şi înşelînd pe toţi. Autonomia orăşenească de asemeni a devenit un adevărat atentat la ideea naţională şi la principiul dreptăţii mai ales în provinciile unite. Oraşele noastre sînt astăzi pur şi simplu reprezentantele unei idei ostile statului românesc. Stăpînirile trecute au înfipt în carnea noastă oraşele ca pe nişte piroane. Ar fi fost logic şi drept, ca noi să fi rectificat toate nedreptăţile trecutului şi să fi românizat aceste oraşe. În alte ţări, pentru a afirma autoritatea de stat şi pentru a rectifica nedreptăţi trecute, principiul electiv a fost dat deoparte….

O altă categorie de străini sînt cei invadaţi în ţară în ultimul timp ca într-o nouă Californie, străini al căror număr se urcă azi la peste 500.000.

Pentru a scăpa de ei sînt două mijloace, unul aşa zis civilizată şi anume: să prezentăm Ligii Naţiunilor un tablou al acestor străini necetăţeni români după niciun tratat şi după nici o lege şi s’o rugăm să-i invite să părăsească ţara repatriindu-se. Dacă cu acest sistem elegant n’am scăpa totuşi de ei, aş face lagăre de concentrare, pentru aceste elemente periculoase.

Chestiunea evreiască este reală, iar bogăţia evreilor trebue considerată ca o sfidare a sărăciei noastre generale. La oraşe s’a creat o întreagă clasă de oameni de afaceri rentabile care mai toţi sînt evrei şi mulţi din ei necetăţeni români.”⁷⁷ 

Poetul pătimirii noastre a devenit unul dintre cei mai de extremă dreaptă politicieni. El a transformat celebritatea sa literară într-un capital simbolic enorm care i-a permis să rămînă aproape de centrul scenei politice româneşti⁷⁸  în ciuda rezultatelor mediocre înregistrate de partidele în care a activat. Acest capital a fost complet risipit pînă în 1938, cînd guvernul său a fost destituit de rege în favoarea instituirii dictaturii regale; această pierdere ireparabilă a fost poate şi unul din motivele morţii sale premature.

4. Personalitate vs. geniu

Aşa cum a fost deja menţionat, unul dintre factorii cheie care pot oferi o interpretare a diferenţelor dintre Ady şi Goga este importanţa pe care a avut-o radicalismul social pentru fiecare dintre ei şi, nu mai puţin important, autenticitatea devotamentului lor pentru idealurile sociale afirmate. Amîndoi au început cu o critică virulentă a realităţilor sociale şi a ierarhiilor, dar după 1906 şi mult mai vizibil după 1912, Goga a mutat discursul său revoluţionar într-o cu totul altă cheie. Anti-liberalismul, anti-capitalismul, anti-semitismul şi naţionalismul au înlocuit emanciparea socială a ţăranilor. Această transformare a fost paralelă cu o alta, tot atît de importantă, şi anume, transformarea poetului pătimirii noastre într-un conducător politic naţional. Acestă tranziţie a fost posibilă datorită particularei calităţi a lui Goga de a adopta termeni, concepte şi chiar sloganuri de la alţii.

Un fragment din Eugen Ionescu ne-ar putea ilumina în ideea de a distinge o diferenţă profundă dintre cei doi scriitori luaţi aici în considerare. El credea că:

„Geniul este o formidabilă lipsă de personalitate, geniul este un om de o zgomotoasă şi miraculoasă lipsă de autenticitate: de existenţă proprie.

Ca să-l admire, oamenii trebuie să-l cunoască. Îl cunosc recunoscînd. Recunoscîndu-se ei toţi, în ceea ce au mai inautentic în ei, mai comun tuturor, mai general, în geniu. Geniul este o uriaşă sumă a locurilor comune ale omenirii. Geniul este ceea ce e general; al nimănui şi al tuturora.

Geniul este numai o valoare de expresie: o colecţie pusă la îndemînă de istoria ingeniozităţii tehnice. Un fel de moment ritmic, de necesitate istorică, în istoria asta care merge paralel cu noi, unicii.

Gloria este astfel actul narcisic al umanităţii în general, care se închină în faţa propriei sale imagini, reflectate în oglindă, în geniu.

Un om mediocru este mai autentic decît un geniu, pentru că e viciat de mai puţine locuri comune; sau de locuri comune mai şterse, mai plate, mai uzate şi deci mai puţin opace, mai translucide prin care îşi poate întrezări umbra foarte incertă a unicităţii sale. Geniul are locuri comune strălucitoare, colorate, substanţiale, înnoite, şi nu se poate regăsi.”⁷⁹ 

Luînd în considerare această opinie a lui Eugen Ionescu despre recunoaşterea publică şi celebrarea geniului, o anumită afirmaţie a lui Ady este ilustrativă.

„Nu ştiu nimic despre revoluţia care s-a deslănţuit chipurile în numele meu… Eu nu am vrut să fiu nimic altceva … decît un nou om autentic, Endre Ady.”⁸⁰ 

Simetric opus, Goga scria:

„… nu sînt decît continuatorul normal al simţirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o şi eu cu un pas mai departe….

Aşa de rare sînt întîlnirile dintre sufletul meu şi mine însumi! Se întrepune paravanul durerilor publice, între vrerea mea şi posibilităţile mele de elaborare intelectuală.”⁸¹ 

Calitatea autorului de a avea personalitate difuză din punct de vedere social, de a fi deosebit de receptiv la diverse influenţe şi de a putea fi identificat cu reprezentarea impersonală a naţiunii creată de el însuşi, par a fi aproape de logica internă a populismului. Din acest punct de vedere, Goga poate fi considerat un reprezentant al populismului, al spiritului lui, ceea ce contrazice întrucîtva analiza lui Walicki. Punctul cheie este acela că această reprezentare este în relaţie cu o formă sau alta de personalizare a populismului or, tocmai această personalizare face această afirmaţie problematică.

Problemele psihologice ale dezvoltării unei reale şi bine articulate personalităţi ne dau ocazia de a construi un anumit model ad hoc al formaţiei intelectuale şi al carierei publice care să  poată fi confruntat cu biografiile intelectuale ale altor intelectuali ai începutului de secol XX.

Acest model are şase stadii patologice. În primul stadiu, un tînăr elev din provincie, care poate fi un sat sau un mic oraş periferic, are o experienţă traumatică a modernităţii. Trimis departe de satul său natal, într-un oraş mare unde totul este diferit, tînărul băiat trebuie să supravieţuiască printre străini. Este o barieră ontologică care trebuie transgresată şi îndeosebi această transgresare este problematică. Uneori chiar şi limba este un obstacol suplimentar pentru acomodarea lui la noul mediu social. Fără un suport cultural pentru aceste noi realităţi, tînărul nostru intră într-o simbolică competiţie cu alţii, asemeni lui. Unica referinţă socială rămîne bătrînul său sat natal. Astfel, în aceste circumstanţe, realitatea este exilată în tărîmul fanteziei şi amintirilor care concurează noul şi straniul mediu înconjurător.

În următorul stadiu, tînarul student demonizează mediul social urban golindu-l de orice valoare. Este momentul cînd i se dezvoltă o atitudine anti-urbană. Dar, la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea, oraşul însemna liberalism, economie de piaţă şi nu mai puţin evrei, cel puţin pentru centrul şi estul Europei. Astfel, discursul anti-urban primeşte ingredientele necesare pentru a dobîndi mai multă substanţă. Noile elemente sînt anti-liberalismul, anti-capitalismul şi anti-semitismul, toate fiind în bună măsură interschimbabile deoarece ţintesc o aceiaşi realitate.

Stadiul al treilea este atins atunci cînd anxietatea faţă de oraş devine discurs public. Unica formă aflată la îndemînă este retorica populistă. Pentru aceasta există două opţiuni. Una este teoria celei de a treia căi capabile să ocolească epoca capitalistă, cealaltă este ideologia hegemoniei maselor rurale. Amîndouă atacă dezvoltarea urbană, prima ca teorie a progresului şi cea de a doua, ca legitimitate socială. Nu este lipsit de importanţă faptul că o carieră jurnalistică apare aproape ca un element obligatoriu al acestei traiectorii.

Urmează stadiul în care succesul retoricii populiste joacă rolul principal. Pentru aceasta, două condiţii importante sînt necesare. Una dintre ele este lipsa de personalitate şi/sau autenticitate, mai precis identificarea aproape perfectă cu o entitate colectivă lipsită de consistenţă care poate juca rolul de umbrelă identitară pentru mari mase sociale. Cea de a doua este capacitatea de a crea etos impersonal colectiv, care în acelaşi timp să-l propulseze pe autor în centrul hărţii simbolice a comunităţii imaginate. Neîncrederea în realitatea socială dată, considerată coruptă de viciile modernităţii, alimentează permanent o creativitate socială care este foarte seducătoare în perioade de derută socială. Succesul acestei retorici este atins atunci cînd autorul ei devine un adevărat arhetip al colectivului a cărei imagine/identitate a propus-o el însuşi. Aceasta îi conferă un capital enorm care poate fi folosit pe scena publică.

Finalitatea capitalul simbolic dobîndit în urma succesului public al acestui discurs populist este cel mai adesea lupta politică. Aureola conferită de exemplaritatea identitară a eroului în cauză se impune uşor în faţa concurenţilor săi şi în faţa publicului larg. Discursul politic reia practic toate temele literare sau jurnalistice anterioare, preschimbate de această dată în program politic. Faptul că toate aceste teme se găseau deja în mentalul social nu face decît să radicalizeze discursul politic şi mai mult. Anti-urbaismul, anti-liberalismul, anti-capitalismul şi anti-semitismul, converg iniţial într-un program anti-democratic şi/sau totalitar care tinde să remodeleze întreaga societate. Dintre aceste elemente, anti-semitismul dobîndeşte treptat locul central în virtutea faptului că poate defini cel mai bine pe cei din afara comunităţii fără a îndepărta posibilii aderenţi ai respectivului program politic. Anti-semitismul în acest caz joacă rolul de catalizator şi valoarea sa agregativă e mult mai importantă decît cea intrinsecă. Succesul său este şi eşecul sau sfîrşitul său în măsura în care politica de mase sfîrşeşte invariabil prin a fi orientată împotriva maselor.

Acest model diferenţiat în şase stadii este fără îndoială un model ideal bazat pe un caz singularizat în felul său. El nu poate avea o valoare explicativă, ci doar una interpretativă, care poate eventual indica o mai bună cale de abordare a apariţiei populismului la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea. Astfel, cazurile extreme, dar mai ales elementele care le particularizează în cotextul dat, se dovedesc a fi deosebit de utile. Un scurt fragment dintr-un articol scris în 1906 de Constantin Stere poate sugera adevărata dimensiune pe care astfel de cazuri o va fi putut atinge în imaginarul social şi în dezvoltarea intelectuală a elitelor la începutul secolului.

„Dar orice vor decreta profesionaliştii criticei, îndrăzesc o profeţie: Octavian Goga e menit să ajungă poetul favorit al intelectualilor români.

Intelectualul român!…

Caracteristica unui adevărat intelectual e că dînsul are nevoe de un element idealist în viaţă, nu poate trăi fără el, de azi pe mîne, ca „barbarii sănătoşi”, care mulţumesc lui Dumnezeu, că şi-au putut petrece viaţa „cum au apucat-o dela părinţi”, fără zbucium şi „veşnica căutare” a lui Lessing, dacă el îşi vinde sufletul pentru un blid de linte, intrînd în slujba „triumfătorilor”, desăvîrşind procesul de adaptare la cererile tubului digestiv, — nu mai e intelectual, în realitate n‘a fost niciodată un adevărat intelectual.”⁸² 

Asemenea modele normative şi biografice revoluţionare trebuie să fi influenţat pe mulţi dintre tinerii care mai apoi s-au înrolat în legiuni sau gărzi de fier. O relaxare a specificului naţional şi a istoriei lui nu poate fi decît benefică pentru înţelegerea unora dintre marile crize ale societăţii româneşti. O abordare comparativă a fenomenelor culturale şi sociale cum ar fi naţionalismul, populismul sau anti-semitismul, apariţia extremismului politic putînd fundamenta o bază nouă şi mai legitimă de înţelegere a lor. Or, parafrazîndu-l pe Goga, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte.

5. Epilog

Personajele amintite în acest eseu au dispărut de mult. Memoria scrierilor lor a fost sever diminuată de perioada comunistă. Totuşi multe din imaginile sau stereotipurile de altă dată au supravieţuit cu succes acestei epurări culturale. Nu e lipsit de interes faptul că ele au fost instrumentate de regimul comunist⁸³  fiind integrate în vulgata naţională. Astăzi cititorul mass mediei româneşti, nu rareori întîlneşte referinţe la „mormîntul părinţilor de la poalele Făgăraşului”, şi asta într-o critică la adresa vieţii politice şi sociale cotidiene. Oraşele sînt încă străine de spiritul românesc, iar eternitatea s-a născut tot la sat. Modernitatea, urbanismul, capitalismul, liberalismul sînt încă străine sau cel puţin departe de preocupările culturale ale multor intelectuali. Mai mult, în ultima vreme există timide şi/sau stîngace încercări de recuperare. Memoria reprimată odinioară revine de astă dată cu aureola unui bagaj cultural legitim.

O altă circumstanţă agravantă este acea că datorită presiunii ideologice exercitate de comunism, studiile istorice au pierdut dimensiunea lor culturală. Asta înseamnă că istoricii sunt condamnaţi la a lucra cu fapte şi documente oficiale în timp ce alte artefacte culturale sunt lăsate pe seama istoriei literaturii. Un rezultat concret al unei atât de ciudate diviziuni sociale a muncii între ştiinţele umaniste este că un număr enorm de opere este consecvent omis de majoritatea cercetătorilor. Un exemplu este o serie de emisiuni destinate recuperării lui Octavian Goga găzduite de Atena 1 în 1997. Istorici şi comentatori de seamă ai vieţii academice româneşti au resuscitat imaginea poetului, publicistului, politicianului Goga, şi toate acestea fără un minim de referinţe bibliografice. Cineva ar putea spune că în România s-a petrecut un dramatic divorţ dintre istorie şi cultură; istoricii nu mai sunt şi oameni de cultură.

În măsura în care clasici ai literaturii române nu beneficiază de opere complete editate, fapt de înţeles dealtfel datorită inconfortului pe care astfel de apariţii le-ar putea cauza, şi mai ales în măsura în care distanţa critică a comentatorilor unor astfel de opere este pusă în paranteze de ideologia naţionalistă, memoria trecutului nostru nu poate fi decît o piedică în calea viitorului. q

Note

1. Octavian Goga, Pagini noi (Bucureşti: Editura Tineretului, 1967), p. 80. Toate citatele date în prezentul eseu respectă forma originală cu excepţia traducerilor.

2. Endre Ady, Nacionalisták [Naţionaliştii] în Endre Ady, The Explosive Country. A Selection of Articles and Studies 1898-1916 [Ţara explozivă. Selecţie de articole şi studii 1898-1916], (Budapesta: Corvina Press, 1977), p. 17.

3. Vezi Răzvan Pârâianu, Poets vs. Politicians: Fin-de-Sičcle Budapest and the Dissolution of the Transylvanian Romanian Traditional Politics [Poeţi versus politicieni: Budapesta Fin-de-Sičcle şi disoluţia politicii tradiţionale româneşti] în Marius Turda (ed.), The Garden and the Workshop: Disseminating Cultural History in East-Central Europe [Grădina şi atelierul: Diseminând istoria culturală în Europa Centrală şi de Est], (Budapesta: Europa Institut & CEU, 1999), p. 76-96.

4. Carl E. Schorske, The Idea of the City in European Thought: Voltaire to Spengler [Idea de oraş în gîndirea europeană de la Voltaire la Spengler] în Oscar Handlin şi John Burchard (editori), The Historian and the City [Istoricul şi oraşul] (Cambridge: The M.I.T. Press, 1963).

5. Ady, p. 110.

6. Andrzej Walicki, The Controversy over Capitalism. Studies in the Social Philosophy of the Russian Populists [Controversa asupra capitalismului. Studii asupra filozofiei sociale ale populiştilor ruşi] (Notre Dame: University of Notre Dame Press, 1989).

7. Schorske, The Idea of the City, p. 96.

8. Trebuie spus că „succesiunea temporală” ale acestor trei modele este relativă şi nu poate susţine nici o distincţie temporală în subiectul de faţă.

9. Schorske, The Idea of the City, p. 109.

10. Cîteva articole referitoare la acestă temă trebuiesc specificate aici: Lee Congdon, Endre Ady’s Summons to National Regeneration in Hungary, 1900-1919 [Apelurile lui Ady Endre la regenerare naţională în Ungaria, 1900-1919], Slavic Review, vol. 33, No. 2 (Iunie 1974), pp. 302-322; Péter Hanák, Social Marginality as a Cultural Creativity şi The Start of Endre Ady’s Literary Career (1903-1905) [Începutul carierei literare a lui Endre Ady], în Péter Hanák, The Garden and the Workshop: Essays on the Cultural History of Vienna and Budapest [Grădina şi atelierul: eseuri de istorie culturală ale Vienei şi Budapestei], (Princeton: Princeton University Press,1998); Miklós Lackó, Cultural Revival in Hungary During the First Decade of the 20th Century and the New Folklorism [Renaştere culturală în Ungaria primului deceniu al secolului al douăzecilea şi noul folclorism] în Etudes Historiques Hongroises 1985 — publiées a l’ocasion du XVIe Congrčs International des Sciences Historiques par le Comité National des Historiens Hongrois (Budapesta: Akademiai Kiadó, 1985), pp. 645-657; György Lukács, The Importance and Influence of Ady [Importanţa şi influenţa lui Ady], New Hungarian Quaterly, vol. 10, no. 35, (1969), pp. 13-55.

11. Marianna Birnbaum, Budapest in the Literature of the Fin-de-Sičcle [Budapesta în literatura Fin-de-Sičcle], în Gy. Ránki (ed.), Hungary and European Civilisation, Indiana University Studies on Hungary, vol. 3. (Budapesta: Akadémiai Kiadó, 1989), p. 338.

12. Lee Congdom, p. 305.

13. Ibid.

14. Ady, Afacerea Duk-Duk, (Nyugat, 15 Noiembrie 1908), citat în ibid., pp. 318-319.

15. Birnbaum, p. 338.

16. Toţi aceşti reformatori erau strînşi mai mult sau mai puţin în jurul revistei Nyugat (Vestul/Occidentul) care a apărut pentru prima oare în 1908 sub conducerea editorială a lui Ignotus.

17. Schorske, The Idea of the City, p. 103.

18. Ibid., p. 104.

19. Acesta este şi motivul datorită căruia succesiunea temporală a celor trei atitudini considerate de Schorske este relativă. Pe de o parte avem în plină desfăşurare procesul de modernizare care ordonează temporal aceste atitudini, iar pe de altă parte procesul inerent de aculturaţie exercitat de marile metropole culturale face ca să poată fi găsite amestecuri ciudate de oraşe nedezvoltate şi manifestări antiurbane.

20. Bender, Thomas şi Carl E. Schorske (eds.), Budapest and New York. Studies in Metropolitan Transformation: 1870-1930 [Budapesta şi New York. Studii în transformare metropolitană], (New York: Russell Sage Foundation, 1994), p. 2-3.

21. John Breuilly, Nationalism and the State [Naţionalismul şi statul], (Manchester, Manchester U.P. ,1993), p. 22

22. Mircea Zaciu consideră că recepţia publică a operelor lui Goga a suferit două mari eclipse. Prima a fost în perioada interbelică ca rezultat al provocării moderniste, iar cea de a doua în perioada de început a comunismului cînd opera lui a fost interzisă de către politrucii culturali datorită tradiţionalismului/ţărănismului de care dă dovadă şi datorită activităţilor politice anterioare ale autorului. Mircea Zaciu, Ordinea şi aventura (Cluj: Dacia, 1973), p. 47; Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania… (Bucureşti: Fundaţia Culturală Română, 1996). Trebuie subliniat însă un alt element important. Oraşele româneşti au fost dezvoltate abia în timpul regimului comunist. Opera lui Goga a revenit în prim-planul vieţii culturale româneşti abia după încheierea acestui proces tîrziu de urbanizare.

23. Acest paragraf este o parafrază după H. G. Wells, Războiul lumilor.

24. Joseph Held, Antecedents [Antecedente] în Joseph Held (ed.), Populism in Eastern Europe. Racism, Nationalism, and Society [Populismul în Europa de Est. Rasism, naţionalism şi societate], (Boulder: East European Monographs, 1996), p. 2.

25. R. Pipes, Narodnichestvo: A semantic Inquiry [Narodnicism: o problemă semantică], Slavic Review, vol. xxiii (1964), no. 3 (Septembrie), p. 458 citat de Walicki, p. 3.

26. Walicki, p. 9.

27. Miklós Lackó, Populism in Hungary: Yesterday and Today, [Populismul în Ungaria: Ieri şi astăzi] în Joseph Held, p. 110.

28. Există şi o altă distincţie care corespunde cu aceasta ofensiv/defensiv. Este vorba de două faze ale populismului, prima este o fază care dă dovadă de un ton optimist şi profetic şi cea de a doua mult mai sobră şi cu accente dramatice. Ea a fost propusă de Giţă Ionescu în Ghiţă Ionescu şi Ernst Gellner (eds.), Populism: Its Meanings and National Characteristics [Populismul: înţelesul şi caracterul său naţional] (Londra, 1969), p. 98.

29. Există o interesantă relaţie între populismul defensiv şi reacţionarism perfect ilustrată de cartea lui Aurel C. Popovici, Naţionalism sau democraţie: o critică a civilizaţiunii moderne (Bucureşti: Minerva, 1910).

30. Birnbaum, p. 332

31. Octavian Goga, Fragmente autobiografice (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1933), p. 37;

32. Walicki, p. 27.

33. Endre Ady, Visszamegyek a falumba [Mă-ntorc în satul meu] traducere de Costa Carei, apărut în Nyugat, 1908. Endre Ady, Poemele tuturor tainelor (Bucureşti: Grai şi suflet — Cultura Naţională, 1995), pp. 146-147. E menţionat şi de Birnbaum, p. 338.

34. Radicalismul social este o componentă de netăgăduit a poeziilor sale în schimb e mai puţin vizibil în articolele sale. Trebuie spus că aceste poeme, cele din 1906, au reprezentat cel mai preţios capital simbolic al lui Goga în cariera sa politică şi publicistică.

35. În 1906, primul volum de poezii al lui Goga a fost numit „cântarea pătîmirii noastre” iar Goga însuşi „apostol al înstrăinatului Ardeal” de către Constantin Stere într-o recenzie dedicată lui.

36. Eugen Lovinescu, Memorii. Aqua Forte (Bucureşti, Minerva, 1998), p. 59.

37. Ady era cu patru ani mai mare decît Goga.

38. Ady Endre, Levél Párizsból [Scrisoare din Paris], în The Explosive Country, p. 44-48.

39. Octavian Goga, Paris în Poezii. (Bucureşti: Editura pentru literatură, 1963), p. 182.

40. Goga, Ziua în Poezii, p. 183.

41. Goga, Notre Dame în Poezii, p. 184.

42. Vezi Birnbaum, p. 338.

43. Ady Endre, Ismeretlen Korvin-kódex margójára [Pe marginea unui codex necunoscut al Corvinilor], în Endre Ady, The Explosive Country, p. 84.

44. Ady, A Magyar Pimondan, în Endre Ady, The Explosive Country, p. 179.

45. Ady, Autobiography [Autobiografie], în Endre Ady, The Explosive Country, p. 275-277.

46. Schorske, The Idea of the City…, p. 110.

47. Ady, Utak  és csalódások [Călătorie şi dezamăgiri], în Endre Ady, The Explosive Country, p. 257.

48. Ignotus, A magyar kultúra és a nemzetiségek [Cultura Maghiară şi naţionalităţile], Nyugat I (1904), no. 4, p. 225; citat în Judith Frigyesi, Béla Bartók and Turn-of-the-century Budapest [Béla Bartók şi Budapesta sfîrsitului de secol], (Berkeley: University of California Press, 1998), p. 83.

49. Gábor Vermes, István Tisza. The Liberal Vision and Conservative Statecraft of A Magyar Nationalist [István Tisza. Viziunea liberală şi arta guvernării a unui naţionalism maghiar], (New York: East European Monographs, 1985, p. 159.

50. Octavian Goga, Două suflete; două literaturi. Luceafărul, XII (1913), no. 6, p. 181.

51. Octavian Goga, Un anacronism: cultura maghiară, republicat în Endre Ady, Összes prózai művei [Opere complete], vol. xi, (Budapesta: Akademiai Kiadó, 1970-1982), p. 203.

52. Ibid.

53. Vezi N. Iorga, O primejdie pentru viaţa morală a Romînilor de „dincolo” în Neamul Romănesc, III (1908), nr. 25 (26 Februarie), pp. 385-387; O. Goga, Generaţia nouă, în Ţara noastră, II (1908), nr. 11 (Martie 9), pp. 87-88, republicat în O. Goga, Însemnările unui trecător — Crîmpeie din zbuciumările de la noi (Arad: Tribuna, 1911), pp. 40-46; N. Iorga, D. Octavian Goga şi noua generaţie de „dincolo” în Neamul Românesc, III (1908), nr. 32, pp. 496-497.

54. Acest citat este relevat, cu precădere datorită tonului şi a vocabularului folosit, petru sursele intelectuale ale revoltei tinerilor oţeliţi de peste cîţiva ani. Nicolae Iorga, Un pericol…, p. 386.

55. Octavian Tăslăuanu, Două culturi: cultura domnilor şi cultura ţăranilor în Luceafărul, VII (1908), No. 4 (April), p. 59-64.

56. Vezi Octavian C. Tăslăuanu, Octavian Goga – Amintiri, (Bucureşti: „Bucovina” I.E.Torouţiu, 1939); şi Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii (Bucureşti: Ed.Minerva-Seria „Memorialistică”, 1976).

57. Walicki, The Controversy over the Capitalism, p. 3, 9.

58. Tăslăuanu, Două culturi…, p. 63.

59. Ibid.

60. Această idee era comună multor tribunişti şi ea a fost adesea instrumentată împotriva fruntaşilor politici ai românilor. Slavici a expus-o adesea în articolele şi broşurile sale. Vezi şi Închisorile mele (Bucureşti, Alfa & Paideia, 1996), pp. 211-219.

61. Aurel C. Popovici, Idei anarhice, în Semănătorul, VII (1908), I no. 19 (May 4), p. 394-398; II no. 20 (May 11), p. 415-418; III no. 21 (May 18), p. 435-437, IV no. 22 (may 25), p. 456-458.

62. Octavian Goga, Un anacronism…, p. 200-201.

63. Endre Ady, Goga Octavian vádjai [Acuzaţiile lui Octavian Goga], în Ibid., p. 17-19; Prima apariţie în 16 Mai 1913 în Nyugat. Fragmentul a fost tradus cu ajutorul şi bunăvoinţă d-lui Balázs Trencsényi.

64. Carl E. Schorske, Viena fin-de-sičcle. Politica şi cultură (Iaşi: Polirom, 1998) , p. 116.

65. Schorske, Viena fin-de-siècle, p. 161.

66. Vezi Carl E. Schorske, Grace and the World: Austria’s Two Cultures and Their Modern Fate [Graţia şi Lumea: cele două culturi ale Austriei şi destinul lor modern] Austrian History Yearbook, vol. XXII (1991), pp. 21-34.

67. Vezi Péter Hanák, Social Marginality and Cultural Creativity in Vienna and Budapest (1890-1914), [Marginalitate socială şi creativitate culturală în Viena şi Budapesta (1890-1914)] în Emil Brix şi Allain Janik, eds. Kreatives Milieu Wien um 1900. Munchen, 1993, pp. 128-174.

68. Vezi Carl E. Schorske, Generational Tension and Cultural Change: Reflections on the Case of Vienna [Tensiuni între generaţii şi schimbare culturală: reflecţii asupra cazului Vienei], Daedalus, vol. 107, tema currentă: Generations, (fall 1978), pp. 111-122.

69. Tăslăuanu, Spovedanii, p. 146.

70. Miklós Lackó, The Role of Budapest in Hungarian Literature: 1890-1935 [Rolul Budapestei în literatura maghiară: 1890-1935], în Bender şi Schorske, p. 354.

71. Birnbaum, p. 339. Este aceiaşi idee ce l-a inspirat pe Goga în poezia sa Ziua mai sus amintită.

72. Deszső Szabó, Elsodort falu [Satul înlăturat], citat în Miklós Lackó, Populism in Hungary, p. 115.

73. Carl Schorske, The Idea of the City, p. 108.

74. Octavian Goga, Infiltraţii străine în literatura română. Discurs rostit la Academia Română la 21 Aprilie 1937, în Goga, Discursuri, p. 57-72.

75. Tema oraşelor alogene era destul de răspîndită în anii ’30 dar Goga e singurul care poate ilustra evoluţia parcursă de-a lungul a trei decenii de această idee.

76. Octavian Goga, Oraşele în Octavian Goga, Mustul care fierbe (Bucureşti: Imprimeria statului, 1927), p. 409-412.

77. Octavian Goga, Transformarea sufletească a României. Conferinţa de la Teatrul Naţional, rostită cu ocazia sfinţirii Catedralei din Cluj în Noiembrie 1933 în Goga, Discursuri, p. 53-55.

78. Vezi Tăslăuanu, Spovedanii, p. 146.

79. Eugen Ionescu, Nu (Bucureşti: Humanitas, 1991), p. 183-4.

80. Lee Congdom, pp. 318-319.

81. Octavian Goga, Fragmente autobiografice, p. 29, 44.

82. C. Stere, Cîntarea pătimirii noastre… în În literatură, Iaşi: Viaţă Românească, 1921, pp 50-51.

83. În această priviţă vezi excelent articolul Bernard Paqueteau, Sous la glace, l’histoire. Les rapports du nationalisme et du communisme en Europe de l’Est, în Le Débat, 1995, no. 84 (martie-aprilie), pp. 105-120.

*

Răzvan PÂRÂIANU (1965, Bucureşti) este absolvent al Facultăţii de Electronică şi telecomunicaţii din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti (1990) şi al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti (1997). Între 1997-98 a fost student al Facultăţii de Istorie din cadrul Central European University, Budapesta, unde în prezent este doctorand. Autor al studiului Poets vs. Politicians: Fin-de-Sičcle Budapest and the Dissolution of the Transylvanian Romanian Traditional Politics, publicat în The Garden and the Workshop: Disseminating Cultural History in East-Central Europe.