Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VI. 2000., nr. 13 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
În căutarea meciului pierdut

În căutarea meciului pierdut

Analiză de discurs sub pretextul unui eveniment sportiv

Attila Z. Papp

Tema studiului de faţă o constituie analiza unui segment din sfera publică românească: este vorba de ecoul, sau mai exact, ecourile de presă din România pe marginea meciului de hochei, considerat decisiv, dintre Ungaria şi România, desfăşurat în Sala Sporturilor din Budapesta la 28 martie 1998 în cadrul grupei „C” a campionatului mondial. Un astfel de exerciţiu însă nu poate fi pe deplin steril. El nu poate fi redus exclusiv la universul presei deoarece, pentru o mai bună înţelegere a problemei, trebuie luate în considerare atît anumite evenimente din trecutul sportiv mai apropiat/îndepărtat al României, cît şi publicitatea evenimentului amintit, trăirea pe viu, comentarea lui ca subiect.

Trebuie să menţionez de la bun început că organele de presă analizate nu pot fi considerate reprezentative din punct de vedere al criteriilor strict ştiinţifice. Ziarele nu au fost selectate după un eşantion dinainte stabilit, ci mai curînd după regula bulgărelui de zăpadă, adică atenţia mea de cercetare s-a îndreptat îndeosebi spre acele ziare în care, într-un fel sau altul, am dat peste evenimentul amintit. Analiza s-a extins în egală măsură la presa naţională şi locală, cît şi la cea de limbă română, respectiv maghiară din România. Metoda folosită nu a fost o analiză de conţinut în sens clasic, ci mai degrabă o „clasterizare”: am grupat articolele, respectiv fragmentele de articol legate de tema dată pe baza similitudinilor existente (stilistice, lingvistice etc.). În a doua jumătate a studiului, grupurile rezultate le-am comparat între ele, astfel că, odată cu aşezarea lor într-un cadru teoretic mai larg a devenit posibilă şi interpretarea oarecum psiho-politică a acestora.

Abordarea sociologică a confruntării şi a prezenţei în sfera publică a meciului de hochei dintre echipele de seniori ale României şi Ungariei se justifică din mai multe puncte de vedere. Ca în cazul oricărui eveniment sportiv internaţional, şi aici se pune în mod firesc problema sferei identitare, adică, a susţine selecţionata unei anumite ţări presupune în primul rînd o identificare cu echipa şi, prin aceasta, cu ţara respectivă. Legătura cu o echipă (condiţia de suporter) conţine aşadar şi elemente (nu totdeauna reflectate) de indentitate, de cunoaştere, de nivel atitudinal, respectiv emotiv-afective, care constituie părţi ale parcursului vieţii individuale sau ale comunităţii create anterior (Hadas şi Karády, 1995). Pe seama evenimentului cercetat ar fi însă dificil de construit în mod unanim ideal-tipurile suporterului maghiar şi român, pentru că între cele două selecţionate există multiple inter-relaţii, etnia antrenorilor şi a jucătorilor nesuprapunîndu-se cu (fosta sau actuala) cetăţenie. Bunăoară, antrenorul selecţionatei maghiare, ca şi cîţiva jucători ai săi provin din România, în prezent fiind însă cetăţeni maghiari. Pe de altă parte, aproximativ jumătate dintre jucătorii selecţionatei române sînt de etnie maghiară, o parte a lor însă bătînd pucul ca jucători legitimaţi în Ungaria. Se poate spune deci, că jucătorii celor două echipe au ajuns „om la om” încă înainte de începerea meciului. În ce priveşte condiţia de suporter vom mai reveni asupra ei în acest studiu.

Picanteria situaţiei ne-o oferă în continuare „segregarea internă” a selecţionatei române. S-a întîmplat ca, în februarie 1998, la un meci dintre Steaua Bucureşti şi S.C. Miercurea Ciuc desfăşurat în Capitală, jucătorii celor două echipe să se încaiere, iscîndu-se astfel un fel de mini-scandal româno-maghiar. O parte a jucătorilor care s-au confruntat atunci fac parte şi din selecţionata română, la campionatul mondial desfăşurat la Budapesta trebuind deci să lupte umăr la umăr în aceeaşi echipă. Noroc că mulţumită regulilor existente în hochei, un astfel de conflict intern, printr-un mic compromis, poate fi dezamorsat: deoarece în acest sport jucătorii sînt organizaţi pe linii, care pe parcursul jocului se schimbă între ele, antrenorul român a decis ca jucătorii maghiari să fie aşezaţi în linii separate. Astfel s-au format aşa-numitele „linii secuieşti”.

Pentru o prezentare mai completă a celor întîmplate însă trebuie să facem o mică paranteză. După amintita dispută „româno-maghiară” de la Bucureşti, băieţii secui, neavînd încotro, au fost puşi în faţa următoarei dileme: cum e mai bine, să accepte convocarea la naţionala română, acceptînd totodată prin aceasta să fie coechipieri cu foştii lor „duşmani” sau, invocînd nedreptăţile care li s-au făcut, să refuze invitaţia de a juca laolaltă cu bucureştenii? În sprijinul primei variante veneau argumentele de ordin financiar: (şi) în România este destul de greu să trăieşti doar din hochei, o participare internaţională presupunînd în schimb beneficii materiale şi, desigur, un anumit capital simbolic. A doua variantă ar fi putut funcţiona în cazul în care cei din Miercurea Ciuc, invocînd, aşa cum spuneam, umilinţa la care au fost supuşi, şi-ar fi asumat auto-izolarea etnică, atitudine care ar fi condus în acelaşi timp la o fundătură pe planul realizărilor în competiţiile sportive.

Am considerat importantă această detaliere a situaţiei pentru că ea scoate clar în evidenţă tensiunile dintre identitatea de cetăţean şi identitatea etnică, sau altfel spus, ale condiţiei adeseori paradoxale a statutului de minoritar. În cazul minoritarului, o identificare etnică radicală poate echivala deseori cu un dezavantaj în sfera economică sau pe planul mobilităţii sociale. Continua (re)producere a delimitărilor etnice este mai greu de convertit în capital material.

Politică şi sport în sfera publică

Într-un spaţiu public dezvoltat în cîmpul comunicaţional dintre sfera personală şi cea publică, şi politica şi sportul apar ca „jucători” permanenţi, e drept, fără a-şi etala capacităţile în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi şanse. În presă, sportul doar „acompaniază” politica, el putînd fi regăsit de obicei — în ziare sau în ştirile de radio sau televiziune — în umbra politicii, acolo îşi trăieşte aparenta sa autonomie de zi cu zi. Chiar dacă sportul, ca eminenţă cenuşie, este mereu prezent în sfera publică, el ajunge în prim-plan abia atunci, cînd într-un fel sau altul devine o temă pivot, cînd interesul şi percepţia consumatorilor de presă pot fi exploatate. Pentru aceasta însă nu este de ajuns ca un eveniment sportiv să fie internaţional, aceasta nu înseamnă automat că el va avea şi capacitatea de a capta atenţia. Fără a intra în detalii, vom scoate acum în evidenţă doar acele proprietăţi ale sportului prin care el poate naviga nestingherit, ca partener egal, prin virtualitatea sferei publice. Mai concret, este vorba despre agresivitatea sa seducătoare (asigurată de spectaculozitate), respectiv de agresivitatea latentă. Odată înecat în agresivitate un eveniment sportiv poate deja conta pe un loc privilegiat în topul temelor din sfera publică. Un sport, cu cît începe să ajungă un caz de interes general, cu atît se va distanţa de adevărata sa menire şi va începe să capete conotaţii politice.

Legătura cea mai evidentă dintre sport şi politică se realizează deci prin intermediul agresivităţii. Deşi politicii i-ar plăcea să pozeze în Făt-Frumos, prin intervenţia sa în diferitele forme de manifestare agresivă, îşi dezvăluie de fapt propria sa agresivitate. Politica şi sportul, domenii aparent separate, se întrepătrund în dimensiunea lor agresivă sau potenţial agresivă: politica agresează sportul, iar sportul politica, şi toate acestea sub privirile noastre — în sfera publică.

De ce am am ales tocmai cazul violenţei (simbolice) — într-o analiză a raportului dintre politică şi sport — va deveni mai clar în cele ce urmează. În sfera publică, atît politica, cît şi sportul se manifestă ca acte lingvistice, limba fiind în acelaşi timp, şi purtătorul şi contrariul violenţei potenţiale. Paul Ricoeur (1998) susţine că „violenţa şi limba formează perechi contradictorii în care măsura fiecărei părţi este strict delimitată, dimensiunea unuia ajustîndu-se după cea a celuilalt”. Scopul analizei ziarelor din România a fost acela de a surprinde comentariile conturate în jurul evenimentului pus în discuţie. Cîteva dintre scenariile identificate de noi conţin destule elemente care aparţin tocmai vocabularului tematicii violenţei.

Scenarii în sfera  publică

Să urmărim aşadar în continuare cum au trăit, respectiv cum au reflectat ziarele româneşti şi maghiare meciul de la Budapesta, care, după un avantaj de două goluri al echipei României s-a încheiat cu victoria de 3-2 în favoarea reprezentativei maghiare. Prin scenarii înţelegem constructe care relatează istoria partidei şi condiţiile desfăşurării ei, acestea folosind ca un fel de bază de legitimare în interpretarea evenimentului. Un scenariu însă nu reiese neapărat dintr-un singur ziar. Mai mult. El poate fi surprins ca un tot unitar prin strîngerea laolaltă a semnelor distinctive comune reportajelor apărute în diferitele organe de presă sau prin îmbinarea acestora. Mare parte însă a scenariilor formate în sfera publică românească reprezintă cadre interpretative lansate în van, o înregimentare publică fără existenţa vreunei dezbateri. Pe de altă parte, între presa românească şi cea maghiară nu s-a format nici un dialog, în aceste ziare de limbi diferite comentariile apărute fiind absolut opuse.

A. Scenarii româneşti

A.1. Scenariul creării ţapului ispăşitor

Conform acestui scenariu cauza înfrîngerii echipei române o constituie arbitrul elveţian, idee care figurează ca argument irefutabil în aproape toate ziarele româneşti. Scenariul sună în felul următor: în prima treime a meciului selecţionata română conducea cu 2-0, deoarece pînă atunci arbitrajul fusese încă acceptabil (Ziua, 30 martie), dar în timpul pauzei, Kercsó, antrenorul maghiar, i-a făcut o vizită arbitrului (Cotidianul, 31 martie), după care a dispărut, fără ca cineva să ştie unde (Ziua, 30 martie). În a doua treime şi-au făcut apariţia aliaţii maghiarilor — arbitrii (Adevărul, 30 martie) şi, „cu ajutorul considerabil al acestora, maghiarii au reuşit să învingă cu 3-2” (Curentul, 30 martie).

Crearea ţapului ispăşitor este un fenomen cunoscut în psihologia socială: cînd propriul grup este afectat de evenimente negative, de lucruri negative este mult mai la îndemînă ca răspunderea să fie atribuită unui factor extern sau unui complex de factori externi, decît să se evalueze capacităţile reale ale in-group-ului. În cazul de faţă avem de-a face cu tipul de ţap ispăşitor „ad hoc” (Allport, 1977). Emoţionalitatea caracteristică condiţiei de suporter a ajuns aici într-o fundătură şi indignarea emoţională face ca atenţia să fie îndreaptă spre o persoană concretă — arbitrul vinovat.

Scenariul următor este o continuare a celui anterior, şi lărgeşte cadrul interpretativ existent cu noi elemente.

A.2. Scenariul conspirativ

Conform acestui scenariu, dintre arbitrii, cel care i-a ajutat cel mai mult pe maghiari a fost centralul elveţian; şi a făcut-o într-un mod atît de evident încît compatriotul său, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Hochei, a trebuit, de ruşine, să părăsească sala (Ziua, 30 martie). „Organizatorilor” (sic!) le-a reuşit foarte des, chiar depăşind limitele fair-play-ului, să exploateze la maxim avantajul terenului propriu. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că rezultatul incredibil de 14-0 al partidei Ungaria-Lituania a servit la scutirea echipei maghiare de emoţiile unui eventual rezultat de egalitate(Adevărul, 30 martie). Publicul maghiar s-a comportat într-un mod care era uşor de anticipat: într-o română foarte „coerentă” (sic!) au adresat hocheiştilor români invective pe care tiparul nu le suportă (Cotidianul, 31 martie). La Budapesta românii au fost batjocoriţi. După ce autobuzul care transportase selecţionata în capitala ungară a fost spart de nişte indivizi, ei au furat maşina de spălat, marca Whirpool, cumpărată în capitala ungară cu 500 de dolari de către şoferul român (Ziua, 28 martie). Meciul România-Ungaria nu a fost nimic altceva decît un „jaf pe gheaţă”. Conform acestui discurs, dacă naţiunea tot a fost furată, era important ca persoane independente din afară sau chiar politicienii să ne întărească această credinţă. Am putut astfel afla cum, conform unui oarecare Ilici Milivoi, fost arbitru internaţional, „nu încape nici o îndoială că arbitrii au acţionat împotriva României” (Ziua, 30 martie). Printre politicienii care au dat declaraţii s-au numărat Valeriu Tabără (PUNR) şi Gheorghe Dumitraşcu (PSDR). Amîndoi au fost de părere că este „o nedreptate strigătoare la cer” faptul că Ungaria n-a fost în stare să cîştige decît cu ajutorul arbitrului elveţian. „Pînă cînd vom suporta să fim furaţi?” îşi pune întrebarea poetico-politică, şi purtînd grija naţiuni, Tabără (Ziua, 31 martie).

Toată lumea este împotriva noastră — s-ar putea lamenta cititorul român urmînd această logică. Ungurii, la înţelegere cu elveţienii, ne-au furat ceea ce ne aparţinea de drept, pentru ca după aceea  să îşi împartă probabil prada. Acest fapt este demonstrat şi de scurta ştire apărută tot în Ziua, şi potrivit căreia selecţionata ungară n-ar mai fi intrat în posesia celor 20.000 de dolari promişi în caz de victorie. Ziaristul îşi pune întrebarea: „Oare, premiul cuvenit jucătorilor unguri, nu a fost primit tocmai de principalul răspunzător de calificarea echipei ungare, arbitrul elveţian Danny Kurmann?” (Ziua, 31 martie). În acest cadru interpretativ devine evident că forţele obscure lucrează fără odihnă, dar va veni şi ceasul dreptăţii, momentul marii demascări: „aşteptăm revanşa pe terenul nostru” (Ziua, 30 martie).

A.3. Scenariul tehnicist-pragmatist

Acest scenariu reprezintă opusul celor anterioare şi se bazează pe relatări de o precizie cît se poate de detaliată a cauzelor profesionale care au dus la înfrîngerea reprezentativei române. Nereuşita echipei române poate fi pusă astfel pe seama greşelilor din apărare şi din atac, la care se adaugă concepţia antrenorului în selectarea jucătorilor, precum şi indisciplina dovedită în timpul jocului. Mai mult, în acest discurs, această înfrîngere nu are sens să o atribuim nici unei rezultante a secretelor de culise pro-maghiare. „Să fim sinceri şi să ne recunoaştem greşelile!” (Gazeta Sporturilor, 31 martie).

Este de menţionat că unele elemente ale acestui scenariu pot fi regăsite şi în ziarele citate anterior, dar numai în cazuri rare şi complet izolate. Conştientizarea înfrîngerii (şi în acest caz este totuna ce calificativ îi dăm ratării şansei de calificare) ridică problema perspectivei: „Încotro?” (România Liberă, 30 martie).

A.4. Neutralitate informaţională

Felul de a vorbi caracteristic acestui scenariu se defineşte prin distanţarea de orice denaturare, aici existînd doar informaţii şi fapte concrete. La două dintre ziare această neutralitate trebuie menţionată. Primul este cotidianul naţional Evenimentul Zilei. Celălalt organ de presă este cotidianul de limba română care apare în judeţul Harghita. În acest caz neutralitatea etalată este explicabilă: atîta timp cît în Secuime hocheiul reprezintă în primul rînd o „afacere maghiară”, presa românească locală se ţine departe de acest gen de evenimente. Şi chiar dacă ar dori să se implice, ea n-ar putea-o face pentru că n-ar putea să se identifice emoţional cu maghiarii, şi nu şi-ar putea asuma nici scenariile de căutare a ţapului ispăşitor sau explicaţiile conspirative dictate de presa centrală. Oricum, în nici un caz nu s-ar putea opune spiritului, specificului sferei publice locale tocmai la Miercurea Ciuc.

*

În cele de mai jos, pentru o mai bună înţelegere a discursului public al presei maghiare din România, vom schiţa pe scurt principalele elemente ale amintitei sfere publice locale.

Hocheiul pe gheaţă are în Secuime o tradiţie de mai multe decenii. În regiune, atît Miercurea Ciuc cît şi Gheorgheni pot fi considerate drept centre, ambele aşezări avînd şi patinoare artificiale. Între cele două oraşe are loc o concurenţă acerbă, inclusiv prin dezvoltarea anumitor canale de „mobilitate”: jucătorii mai talentaţi ai echipei din Gheorgheni ajung la Miercurea Ciuc, iar la rîndul lor, anumiţi jucători ai echipei din Ciuc ajung mai departe la echipele bucureştene (dacă nu altfel, pentru a-şi satisface stagiul militar). Deoarece în Secuime sînt puţine ramurile sportive care pot fi reprezentate cu succes pe plan naţional este de înţeles de ce dorinţa de a fi suporter se manifestă cel mai pregnant în jurul hocheiului. La Miercurea Ciuc pînă şi una dintre cele mai impozante  statui din oraş reprezintă tot un jucător de hochei. De aceea nu este deloc întîmplătoare concepţia larg răspîndită în oraş conform căreia: „cine nu practică hocheiul (sau nu asistă măcar la meciurile de hochei) nu este din Miercurea Ciuc”. Meciul de hochei reprezintă aici o quasi-sărbătoare. În grupuri mai mari sau mai mici, tineri şi bătrîni, toţi participă la cîte un derby, iar după meci — conform unuia din subiecţii noştri — „evenimentele mai pot fi comentate încă vreo trei zile”. La toate acestea se mai adaugă încă cel puţin două elemente: primul, despre care am mai vorbit, îl reprezintă faptul că aici hocheiul este considerat o „chestiune maghiară”, în cadrul echipei din Ciuc nefiind nici un jucător cu nume românesc, în ciuda faptului că, potrivit ultimului recensămînt, 16% din populaţia oraşului este de naţionalitate română. Celălalt element, cel care face ca atmosfera sărbătorească să devină mai încinsă, este consumul de alcool. Potrivit unuia dintre subiecţii intervievaţi de noi, 30-40% dintre suporterii unui meci sînt beţi. În aceste condiţii nu este de mirare că pe parcursul unei partide de hochei desfăşurate în cîmpul informaţional-public (Bíró-Gagyi, 1996), se manifestă o anumită sinceritate agresiv-structurală: dacă situaţia sau partida are o miză mare, respectiv dacă participanţii (jucători, spectatori) o trăiesc ca atare şi apar prejudecăţile, se poate întîmpla orice, de la respingere verbală pînă la linşaj. Ştiinţific am putea formula şi în felul următor: între jucători, spectatori sau arbitrii pot apărea, în diferite combinaţii, interacţiuni agresive. De obicei se şi întîmplă cîte ceva, căci, aşa cum mărturisea unul din hocheiştii echipei din Ciuc: „visul oricărui hocheist este de a bate un arbitru”. Desigur, mecanismul relatat aici nu reprezintă o caracteristică exclusivă a celor din Ciuc, şi nu e valabil doar pentru hochei. În cazul nostru este acum important faptul că în sfera publică locală hocheiul, cu toate ritualurile sale, reprezintă o parte organică a identificării etnice: „băieţii din Ciuc”, în ciuda echipamentului care le acoperă tot corpul, poartă şi semne etnice. Dar aceste elemente se modifică contextual: hocheistul din Miercurea Ciuc acasă este secui, la Bucureşti este maghiar sau „bozgor” (apatrid), iar la Budapesta este român. Această stare cameleonică impusă din exterior poate fi cel mai bine definită probabil ca şi condiţie de secui (şi nu trebuie să uităm că în selecţionata română care a jucat la Budapesta au fost şi aşa-numitele „linii de secui”), a cărei principală caracteristică este contradicţia, ca sinteză internă a tendinţelor de orientare opusă. Condiţia de secui este caracterizată pe de o parte de o dublă separare, iar pe de altă parte, de o dublă integrare. Dubla separare înseamnă că secuiul nu este nici maghiar, nici român, iar dubla integrare că secuiul este în acelaşi timp şi maghiar şi român. Aşa cum am menţionat, toate acestea reprezintă stări determinate contextual.

În continuare ne putem pune pe bună dreptate întrebarea: cum s-a raportat sfera publică informală locală la meciul discutat de noi. Pe baza unor discuţii de asemenea informale am putut surprinde manifestarea pesonală a acestei paradoxale stări de secui. Aş face cunoscute, în acest sens, două exemple semnificative

L-am întrebat pe unul din subiecţii noştri cu cine a ţinut în meciul Ungaria-România. Răspunsul a venit spontan: „Cu românii, logic, nu?” „Şi cînd în reprezentativa română n-au mai evoluat jucătorii din Miercurea Ciuc, ci numai români, cu cine ai ţinut?” l-am întrebat din nou. După un moment de tăcere şi şovăială, răspunsul său a fost următorul: „Pentru cine lucrezi tu de fapt?” Din acest dialog edificator putem deduce că atîta timp cît cunoaşterea contextului este evidentă (la urma urmei, discuţia se purta la Miercurea Ciuc, adică printre „secui”), simpatia faţă de echipă este logică: un locuitor al oraşului Miercurea Ciuc susţine într-adevăr echipa locală, dar dacă întîmplător jucătorii oraşului său evoluează în reprezentativa română, atunci este logic că trebuie să ţină cu echipa României. În schimb, a ţine cu o selecţionată „curată” a României în care joacă exclusiv jucători români, este ceva greu de imaginat pentru un suporter din Miercurea Ciuc. Ajunşi în acest moment, contextul considerat a fi cunoscut fiind pus la îndoială, partenerul meu de discuţie a răspuns cu o întrebare, vrînd să clarifice care element al „eului său secuiesc” să fie scos în evidenţă. Se poate observa că nici fidelitatea faţă de echipă nu este unanimă, în astfel de situaţii persoana care se bucură de păcătoasa condiţie de secui, binecuvîntată de paradoxuri, este de fapt un semi-suporter: ea nu se poate identifica cu întreaga echipă decît prin intermediul unei părţi a ei. Dacă această parte de echipă lipseşte, identificarea cu întregul este pusă sub semnul întrebării.

O altă discuţie clarifică însă celelalte nuanţe ale condiţiei de „semi-suporter”. Şi în acest caz întrebarea care am pus-o subiectului nostru de interviu a fost aceea dacă în timpul meciului România-Ungaria a susţinut echipa maghiară sau pe cea română. Răspunsul a sunat în felul următor: „La începutul meciului, pînă cînd au condus românii, am ţinut cu ei. Dar cînd a mi-a fost clar că echipa română nu se va califica am devenit şi eu suporterul echipei maghiare, m-am gîndit că totuşi ar fi mai bine ca la sfîrşitul meciului să ascult imnul maghiar”. Strategia semi-suporterului în acest caz se manifestă — atunci cînd contextul iniţial devine incert — prin identificarea eului secuiesc cu elementul maghiar, el menţinîndu-şi integritatea etnică fără ca deznodămîntul partidei să-i poată produce vreo decepţie.

Pe măsură ce, la nivelul sferei publice maghiare, ne îndepărtăm geografic de Secuime, balanţa simpatiei faţă de echipă înclină tot mai mult, latent sau deschis, spre reprezentativa maghiară. În timp ce în cazul unui maghiar din Cluj este evident că „trebuie” să ţină cu reprezentativa ungară, pentru suporterul din Miercurea Ciuc, aşa cum am putut vedea în exemplul de mai sus, acest lucru nu este nici pe departe atît de evident.

Scurta prezentare a sferei publice informale maghiare explică supraîncărcarea cu note etnice a scenariilor care se conturează în presa de limbă maghiară. În acest sens se poate observa un anumit paralelism între spaţiul public formal şi cel informal.

B. Scenarii maghiare (din România)

Din mai multe puncte de vedere ziarele maghiare din România prezintă o cu totul altă imagine a evenimentelor. În cele ce urmează voi încerca să identific cîteva tipuri ale discursului maghiar din România, pentru ca apoi, comparînd scenariile conturate în presa de diferite limbi, să încerc relevarea cîtorva caracteristici ale sferei publice maghiare şi române.

B.1. Scenariul detaliat-tehnicist echilibrat

Acest tip de discurs comentează partida cu detalierea de rigoare încercînd să fie obiectiv în sensul că scoate în evidenţă atît greşelile cît şi virtuţile celor două echipe. De exemplu: „un frumos gol românesc”, „Super-Levente (portarul maghiar — n. a.) oferă o super-prestanţă”, „pe gheaţă, cele două echipe au fost aproximativ egale, dar din primul pînă în ultimul minut atmosfera incendiară creată de suporteri a dat aripi în primul rînd echipei lui Kercsó”. (Hargita Népe, 30 martie), sau „pînă la următoarea reuşită, ambele echipe au practicat un hochei de bună calitate” (Szabadság, 30 martie).

B.2. Scenarii pro-maghiare

Acest discurs se bazează pe două elemente faptice: primul este acela că evoluează în presa de limbă maghiară, iar al doilea, că jumătate dintre jucătorii selecţionatei române sînt de naţionalitate maghiară. Tipurile de discurs care sînt construite pe susuţinerea jucătorilor maghiari, respectiv a echipei Ungariei, se manifestă deopotrivă în mod mascat şi deschis. În cele ce urmează voi expune două din tehnicile formelor mascate ale discursului pro-maghiar.

B.2.a. Scenariul pro-maghiar latent

Cei intervievaţi de ziarişti după meci sînt practic numai maghiari. O imagine aşa-zisă obiectivă despre partidă ne-o putem forma printre altele, de la jucătorii maghiari din reprezentativa română, de la un specialist în hochei din Miercurea Ciuc (evident maghiar) (Erdélyi Napló, 7 aprilie), eventual de la preşedintele Federaţiei Maghiare de Hochei sau de la antrenorul selecţionatei maghiare (Romániai Magyar Szó, 30 martie). Am pus accentul mai întîi doar pe alegerea celor intervievaţi, nu şi pe analiza ideilor exprimate de aceştia. Dar simplul fapt că în presa maghiară din România aproape toţi cei întrebaţi au fost maghiari (nu e mai puţin adevărat că într-unul din ziare figurează şi opinia de după meci a antrenorului român), ne duce evident la concluzia că există o oarecare preferinţă structurală mascată. Adică se naşte pe drept cuvînt întrebarea, de ce nu joacă nici un rol în sfera publică maghiară şi cealaltă parte (adică „românii”)?

O altă tehnică a părtinirii mascate se leagă tot de selectare: în ziare sînt prezentate mai ales meciurile echipei naţionale maghiare, respectiv atenţia mai mare se îndreaptă spre aceasta. Selectarea ştirilor ce se ascund în spatele comentariilor care privesc evenimentele reprezintă realmente un indiciu al potenţialei condiţii de suporter. Tehnicile mascate ale scenariilor pro-maghiare servesc la trasarea delimitărilor etnice, şi pot fi interpretate ca filtre ale sferei publice în a căror permeabilitate etnia joacă un rol important.

B.2.b. Scenariul deschis pro-maghiar

Discursul deschis pro-maghiar se desfăşoară pe mai multe direcţii. Una dintre ele se bazează pe evidenţierea simbolurilor naţionale ale Ungariei şi pregătesc cititorul pe plan emoţional pentru victoria maghiară: „în contrast cu obiceiurile campionatelor mondiale de hochei, Imnul a răsunat în stil maghiar” (Szabadság, 30 martie), „rolul de gazde le-a revenit iarăşi celor echipaţi în roşu-alb-verde” (Népújság, 24 martie), „sumedenia de steaguri maghiare, goarne, tobe, indicau că suporterii sînt gata pregătiţi”. (Harghita Népe, 30 martie).

O altă dimensiune este oferită de detalierea tensiunilor existente în cadrul reprezentativei române (conflictul româno-maghiar) privite din perspectivă maghiară. „Cei mai buni jucători ai echipei române au fost băieţii maghiari” (Népújság, 31 martie), „după părerea mea, destul de multe explică şi faptul că din echipa noastră — Sport Club Miercurea Ciuc — numai doi jucători au evoluat în finală”, antrenorul român „n-a folosit jucătorii Sport Clubului” (Erdélyi Napló, 7 aprilie). „Din cei 7 hocheişti cîţi a dat Sport Clubul din Miercurea Ciuc naţionalei, doar cinci au avut şansa de a juca la campionatului mondial. Iar în finală, selecţionerul i-a trimis pe gheaţă doar pe Nagy şi Elekes …” (Harghita Népe, 30 martie).

A treia dimensiune a scenariului deschis pro-maghiar poartă masca tehnicismului: acest tip de discurs „explică” pe un ton de analiză obiectivă de ce promovarea naţionalei ungare în grupa „B” a campionatului mondial  fost evidentă. Iată sistemul de argumentare: „campionatul maghiar este mai tare decît cel român”, în Ungaria „se pune un mai mare accent pe creşterea tinerelor speranţe”, „în Ungaria funcţionează mai multe patinoare decît în România”, „naţionala s-a pregătit mai mult şi mai serios decît cea română” (Harghita Népe, 30 martie). Conform acestei linii interpretative, deci, în Ungaria e un adevărat paradis al hocheiului.

Formele deschise sau mascate ale scenariilor pro-maghiare pot fi considerate totodată şi ca „ochiade etnice”: presa maghiară din România, pe parcursul creării propriei identităţi, tinde să se baricadeze cu elemente etnice. În timp ce faţă de tovarăşii lor de etnie, respectiv faţă de ţara-mamă, manifestă o complicitate bazată pe încredere, faţă de majoritatea română are un comportament indiferent sau negativ. Această din urmă atitudine se concretizează prin scenariul următor.

B.3. Scenariul „anti”-Român(ia)

Am mai menţionat că prin scenariu înţelegem transpunerea ulterioară a evenimentului în sfera publică, expunerea acestuia. Discursul anti-românesc nu se referă strict la meciul în cauză, ci oferă mai curînd un cadru interpretativ mai larg în care deznodămîntul evenimentului devine evident. În cazul nostru, este vorba în mod concret despre faptul că acest scenariu se referă la România, la persoane de naţionalitate română, şi conţine afirmaţii care sugerează că deznodămîntul meciului nici nu putea fi altul. „Echipa română a depăşit şi aşa orice aşteptări. Avînd în vedere nivelul campionatului intern, situaţia patinoarelor, poziţia ministerului de resort este îmbucurător că au fost în stare şi de atît.” (Népújság, 31 martie) Discursul „anti”-românesc, pe lîngă aşa-zisele aspecte administrative amintite anterior, conţine şi trăsături economice şi morale: „jucătorii echipei maghiare cîştigătoare, în cazul obţinerii primului loc, ar fi primit, aşa cum li s-a promis, un premiu de 1.000 de dolari de persoană. Românii ar fi primit doar jumătatea acestei sume, adică echivalentul în lei a sumei de 500 de dolari”. În „frumosul caiet-program” al campionatului mondial fotografia reprezentativei române nu figurează, fapt care, conform acestui scenariu, trebuie interpretat astfel: „ca dovadă a sărăciei, delegaţia română n-a trimis o fotografie a echipei naţionale”. Este pusă pusă sub semnul întrebării şi moralitatea echipei române: „Am auzit şi lucruri ca acestea: că internaţionalul nostru a furat dintr-un magazin din străinătate, că antrenorul naţionalei a stat la închisoare. (Pentru a evita orice confuzie precizez: nu este vorba de persoane din judeţul Harghita). Într-o asemenea atmosferă se mai poate oare vorbi de sport de calitate?” (ultimele patru citate au apărut în Harghita Népe, în numărul său din 30 martie). Deci, după cum se vede, discursul „anti”-românesc scoate în evidenţă neajunsurile sferei economice, administrative (nivelul instituţional) şi, venind mai aproape, atmosfera (negativă) este folosită ca o lipsă de încredere morală faţă de indivizi (nivel individual).

B. 4. „Kercsó-ism”

Aproape în toate ziarele de limba maghiară au fost prezentate interviuri cu antrenorul selecţionatei maghiare, Árpád Kercsó. Motivul pentru care am considerat că poate constitui subiectul unui scenariu separat este că, aşa cum îi stă bine unui antrenor, evaluează partida prin declaraţiile sale, şi foloseşte opinia publică pentru construcţia de identitate şi pentru autolegitimare. Narativele sale privitoare la partidă urmează în mare linia deja amintită, tehnicistă, cauzală, cu deosebirea în schimb că el analizează cele întîmplate din poziţia cîştigătorului şi a celui bine informat (cunoscîndu-i bine şi componenţii reprezentativei române).

În schimb, construcţia sa de identitate este  la nivelul deja amintitei „condiţii tipice de secui”, mai precis, el susţine că strategia evadării din această condiţie presupune o înlănţuire a paradoxurilor: „Penrtu mine, această victorie a însemnat şi o satisfacţie personală, deoarece la vremea respectivă am plecat din România şi pentru că nu a fost nevoie de mine nicăieri, nici la Gheorgheni, nici la Miercurea Ciuc, nici la naţională.” (Szabadság, 30 martie). După cum am mai amintit, condiţia de secui reprezintă mixtura tipică a posibilităţilor de identificare cu tendinţe deseori contrare, din care, în diferite contexte, unul dintre elemente — împingîndu-le pe celelalte într-un con de umbră — iese pregnant în evidenţă. Antrenorul selecţionatei maghiare, conform celor declarate de el în presă, încearcă crearea unei noi identităţi întorcîndu-se împotriva elementelor propriului trecut, succesul actual fiind proiectat ca bază de legitimare pentru viitor. Din situaţia sa de minoritar, deseori contradictorie şi generatoare de frustraţii, se plasează într-un viitor cert, care promite succes.

*

Comparînd scenariile aflate în diferite pachete jurnalistice putem constata că în sfera publică de limba română etnicul, ca element explicativ, aproape că lipseşte. În ziarele maghiare însă, această dimensiune însoţeşte mereu comentarea ulterioară a partidei: pe de o parte, prin comentarea conflictelor latente din interiorul reprezentativei române, iar pe de alta, prin interpretarea victoriei selecţionatei maghiare. O altă diferenţă importantă, dar care se arată a fi în strînsă legătură cu cea anterioară, este că în ziarele maghiare nu se conturează scenarii conspirative, de căutare a ţapului ispăşitor. Mai mult, lipsesc relatările concrete ale faptelor. Sfera publică maghiară este cuprinsă de o emotivitate detaliată pe care o putem explica şi ca pe o disponibilitate permanentă de căutare a festivismului, specifică condiţiei de minoritar.

Natura sferei publice maghiare şi române prezentate este influenţată şi de micro-ambianţa persoanei care ajunge să ia cuvîntul sau să comenteze şi să evalueze evenimentul, precum şi de faptul că persoana respectivă se află de partea învingătorului sau a învinsului. Presa de limbă română a trebuit să ia apărarea celui învins, dar n-a putut insista pe ideea conflictului interetnic din cadrul echipei, fiindcă membrii secui ai echipei erau la fel de perdanţi ca şi bucureştenii. Este de înţeles astfel de ce tipurile de discurs construite pe simpatiile faţă de echipă se bifurcă efectiv şi se situează pe axa raţionalităţii şi a iraţionalităţii. Raţionalitatea, adică analiza lucidă a situaţiei, devine posibilă doar dacă analizatorul se întoarce împotriva sa şi, deconstruind mîndria datorată simpatiei iniţiale faţă de echipă, îşi recunoaşte greşelile — de aici provenind şi scenariul tehnicist-pragmatist. Incapacitatea de a se împotrivi propriei persoane împinge spre căutarea unor cauze nebănuite, imperceptibile. Cînd luciditatea dă faliment se naşte teoria exhaustivă a conspiraţiei. Între cele două extreme se poziţionează neutralitatea prudentă.

Ca urmare a inerţiei etnice, presa maghiară din România s-a situat mai mult de partea învingătorilor. Chiar dacă jumătate din componenţii naţionalei române au fost maghiari, pînă la urmă, cei care au cîştigat au fost tot maghiari.  Aşadar, se poate afirma că din punct de vedere al jocului de hochei este oricum avantajos să fii maghiar. În cazul în care victoria ar fi revenit echipei române, oricum s-ar fi putut spune că jumătate dintre jucătorii ei sînt de fapt maghiari. Din această cauză, scenariile pro-maghiare schiţate anterior au două tăişuri: dacă e cazul, sînt scoase în evidenţă meritele maghiarilor din România, iar dacă acest fapt nu prezintă interes, sînt scoase în evidenţă trăsăturile pozitive ale selecţionatei ungare. Metoda este în strînsă legătură cu atitudinea de semi-suporter descrisă în sfera publică informală. Consecinţa directă a acestei atenţii bidirecţionate o constituie proliferarea scenariilor etnice: posibilitatea extinderii, a schimbării contextuale a propriului grup etnic face posibilă apariţia interpretărilor, chiar dacă etnocentriste, dar care pot fi parcurse pe căi diferite (vezi scenariile pro-maghiare şi „anti”-româneşti).

Între cele două sfere publice, e adevărat că într-o mică măsură, putem sesiza şi asemănări. Aceste cadre interpretative asemănătoare pot fi găsite în descrierile ce tind spre obiectivitate şi spre un tehnicism detaliator. Formulînd altfel, am putea spune că cu cît se îndepărtează cele două grupări etnice de propriile dimensiuni psihice, emoţionale, cu atît ele se apropie una de cealaltă.

Sportul, zonă aparent liberă de politică, este în realitate expusă prejudecăţilor politice şi etnice fiind purtătoarea acestor orientări. Prezenţa sportului în sfera publică poate fi considerată ca fiind politică pentru că şi în acest domeniu sînt exprimate anumite interese, iar aceste interese sînt direcţionate spre grupuri-ţintă care pot fi delimitate. Discursul public legat de sport poate fi astfel privit şi ca un mijloc de influenţare sau de convingere pe cale simbolică, iar acesta ţine par excellence de domeniul politicii. (Síklaki, 1994) Dacă luăm în considerare faptul că tipurile de discurs prezentate sînt caracteristice diferitelor grupuri etnice majoritar-minoritare, atunci este evident că în aceste scenarii putem vedea încercările de valorificare a unor interese. Un eveniment sportiv naţional sau internaţional oferă de la sine acea dimensiune psihică de care se pot agăţa aceste discursuri politice (după cum am văzut mai înainte, acest fapt s-a şi petrecut). Discursurile publice concurenţiale apărute sub pretextul evenimentului sportiv reprezintă factori constitutivi şi determinanţi ai politicii moderne.

Prezentarea ulterioară a evenimentelor în sfera publică se încadrează în interpretarea politicii ca fenomen simbolic. Descrierile sînt faptice, dar nu sînt fapte. Ca şi în cazul discursurilor politice, şi acestea sînt marcate de o doză de incertutudine şi obscuritate. Ele apar totodată şi pe seama intereselor, a evaluărilor şi a formulării identităţilor. (Kiss, 1998) Scenariile prezentate în acest studiu reprezintă într-adevăr părţi ale politicilor identitare ale diferitelor grupuri sociale, iar sistemele de simboluri folosite încearcă să se adapteze sistemului de valori imaginate de grupurile ţintă (şi stratificate din mai multe puncte de vedere). De aceea putem remarca un paralelism psihologic între sfera (media) publică formală şi cea informală.

Desigur, politizarea sportului implică şi anumite riscuri, fiindcă prin aceasta sportul colonizează raporturile lumii extra-sportive. În cazul nostru acest lucru înseamnă şi că o sferă non-politică contribuie la consolidarea delimitărilor etnice, respectiv la cele dintre majoritate şi minoritate. Legătura relaţiei Noi-Ei se prelungeşte ca sursă de tensiuni prin luarea în considerare a rezervelor psihice, distanţele dintre grupurile sociale mărindu-se. În acest fel discursul despre sport poate cădea uşor pradă ideologiilor politice, adică se poate transforma în modalităţi de cunoaştere a lumii şi de percepere a realităţii care satisfac anumite  trebuinţe psihice, dar vor şi alimenta pe mai departe sistemele de credinţe deja existente. Caracteristica celei din urmă ajută la structurarea timpului, adică la perceperea trecutului şi prezentului în dimensiuni psihice fixe. (Gyekiczky, 1989)

După ce am văzut că discursul public construit în jurul unui eveniment sportiv se încadrează în intepretarea discursivă a politicii, să vedem în continuare cum funcţionează această discursivitate în cazul nostru. În studiul mai sus menţionat al lui Márton Szabó (Szabó, 1997), tema limitei în disputa politică este definită prin trei dimensiuni: cea a rolului, cea a conţinutului şi cea a stilului politic. În cadrul rolului politic se deosebesc patru tematici de bază: străinul, duşmanul, adversarul şi aliatul. Limitele temelor în disputa politică sînt reglementate de tematica ordinii şi a cauzei publice, respectiv a secretului şi a consensului minim. Stilul reprezintă tipurile de discurs grupate în jurul perechilor de contraste realitate–abstractivitate, actualitate-atemporalitate, respectiv personalitate–impersonalitate.

Luînd în considerare dimensiunile anterioare prezentate foarte schematic, putem afirma că discursivitatea română şi cea maghiară sînt construite aproape integral în opoziţie. În spaţiul simbolic al sferei publice între discursurile formate în zona diferitelor limbi se poate constata o neconcordanţă reciprocă. În sfera publică de limbă română personajul (sau interlocutorul considerat drept personaj) este echipa învinsă a României, pentru care ungurii apar fie ca duşmani politici, fie sub forma străinului venit din exterior. În scenariile de limbă maghiară în schimb, pesonajul principal îl constituie „ungurul neînvins” (această formulare îndoielnică este îndreptăţită doar pentru că „ungurul” în această situaţie poate înseamna, în acelaşi timp, şi echipa învingătoare a Ungariei, dar şi jucătorii de etnie maghiară din echipa învinsă). Pentru aceste scenarii românii apar fie ca adversari, fie ca aliaţi. Pînă şi tematizarea evenimentului sportiv în cauză se face diferit: în sfera publică română figurînd ca problemă naţională a întregii ţări, în timp ce în mass media maghiară apare „doar” ca un caz etnic. În strînsă legătură se află şi stilul abordat. În media majoritară — deoarece este vorba despre o cauză naţională — explicaţia cognitiv-psiho-socială este asociată impersonalităţii şi atemporalităţii (de exemplu, ungurii ca „duşmani veşnici”). Faţă de aceasta, sfera publică minoritară maghiară se mişcă pe felia discursului personalizator şi al pragmatismului ancorat în actualitate.

*

Fără îndoială, cel care ar dori să afle în mod „obiectiv” cum s-a desfăşurat de fapt meciul respectiv ar avea o misiune grea. Pe de o parte pentru că — aşa cum s-a dovedit — ajungînd domeniu al sferei publice, şi un meci de hochei este de fapt o construcţie socială, o proiecţie în exterior a conştiinţei persoanelor, grupurilor pe baza anumitor determinări locale. Pe de altă parte, intenţia anterioară ar da greş fiindcă cele două sfere publice de limbi diferite se completează într-o foarte mică măsură, nici dialogul (simbolic) nefiind conturat încă. În jurul problemei limitelor etnice, discursul paralel este reciproc, diferitele amprente ale „minţii interpretative” judecînd prezenţa celuilalt, fără însă a lua în considerare, în mod serios, discursul celuilalt. În sfera simbolică, ceea ce pentru una dintre părţi este pozitiv, pentru cealaltă parte este negativ. Această asimetrie poate fi periculoasă deoarece este susceptibilă de a deveni o temă politică. Politica este expansivă pentru că poate transforma totul în discurs propriu şi, în parte, în acţiuni politice a căror reguli sînt însă deja trasate de ea însăşi (Becskeházi, 1992).

În fine, un lucru îl putem spune cu certitudiner: dacă în timpul jocului şi după joc, hocheiul (pucul) este comun, partida nu. q

Traducere de Marius Cosmeanu

Referinţe:

Publicaţii de presă: Ziua, Cotidanul, Adevărul, Curentul, Gazeta sporturilor, Evenimentul Zilei, Adevărul Harghitei, Harghita Népe, Szabadság, Erdélyi Napló, Népújság, Romániai Magyar Szó.

Allport, Gordon W. 1997. Az előítélet. Budapesta: Gondolat.

Bíró, A. Zoltán — Gagyi, József. 1996. Román/magyar interetnikus kapcsolatok Csíkszeredában: az előzmények és a mai helyzet. În: Egy más mellet élés. Miercurea Ciuc: KAM, Pro-Print.

Becskeházi, Attila. 1992. Szociológia és társadalomdiszkurzus. În: Kuczi Tibor-Becskeházi Attila, Valóság ’70. Budapesta: Scientia Humana.

Gyekiczky, Tamás. 1989. „A szó veszélyes fegyver” (Adalékok az ötvenes évek ideológiai szerkezetének leírásához). Budapesta: MTA Szociológiai Kutató Intézete.

Hadas, Miklós — Karády, Viktor. 1995. Futball és társadalmi identitás. Adalékok a magyar futball társadalmi jelentéstartalmainak történelmi vizsgálatához. În: Replika 1995/17-19.

Kiss, János. 1998. A pártok szimbolikus arculata és érvelési sajátosságai a parlamenti vitákban. În: Politikatudományi Szemle, 1982/2.

Ricoeur, Paul. 1998. Erőszak és nyelv. În: Szabó Márton (ed.) Az ellenség neve. Budapesta: Jószöveg Műhely.

Síklaki, István. 1994. A meggyőzes pszichológiája. Budapesta: Scientia Humana.

Szabó Márton. 1997. Vázlat a politika diszkurzív értelmezéséről. În: Szövegvalóság. Írások a szimbolikus és diszkurzív politikáról. Budapesta: Scientia Humana.

NOTE

 1. Bineînţeles, au contribuit şi factori care pot fi consideraţi obiectivi, cum ar fi bunăoară accesibilitatea. În arhiva de presă a Bibliotecii Orăşeneşti din Miercurea Ciuc nu am găsit decît un singut ziar sportiv central, deşi, din cîte cunoaştem, există trei asemenea ziare centrale.

 2. În context minoritar putem vorbi de un succes politic numai atunci cînd acesta se naşte pe scena vieţii politice naţionale. În mod asemănător, un întreprinzător maghiar originar din Secuime poate de exemplu fi mai de succes dacă face tranzacţii cu membrii majoritari ai societăţii româneşti, avînd astfel acces la mai multe informaţii şi la o piaţă mai mare. Acest lucru nu semnifică renunţarea la identitate, ci este vorba mai degrabă de o completare cu noi elemente.

 3. Dacă în meciul decisiv, unguri nu i-ar fi bătut la o astfel de diferenţă de scor pe lituanieni, ei ar fi fost obligaţi să cîştige, în timp ce românilor le-ar fi ajuns şi un egal. Dar pentru că au cîştigat la o aşa diferenţă mare, ungurii au fost cei cărora le era de ajuns un egal pentru a juca în finală.

 4. Bineînţeles, nu vreu să neg succesele obţinute de-a lungul deceniilor la nivel naţional şi chiar internaţional. De exemplu, echipa de gimnastică masculină din Gheorgheni a adus de la campionatul mondial şi medalii de aur. Dar aceste evenimente, oricît de merituoase ar fi, nu pot crea acea legătură cu echipa, care se formează în jurul hocheiului sau a jocului de fotbal. Motivele nu sînt desigur greu de arătat, ajunge să ne gîndim doar la organizarea spaţială a stadioanelor sau la specificităţile sporturilor respective. Spectatorii nu abordează concursurile de gimnastică aşa cum o fac în cazul hocheiului. În timpul meciului de hochei, în vîltoarea jocului, spiritele se pot încinge mult mai uşor, şi membrii unui grup de suporteri pot solidariza mult mai repede decît pe parcursul desfăşurării unui concurs de gimnastică pe aparate.

*

Attila Z. PAPP (1969, Gheorgheni) este absolvent al Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii de Vest Timişoara şi doctorand al Universităţii de Ştiinţe Eötvös Lóránd din Budapesta. Este colaborator al Institutului Central European al Fundaţiei Teleki László. A publicat studii în domeniul sociologiei educaţiei, societăţii civile şi a relaţiei minorităţii maghiare cu populaţii majoritare în Analele Universităţii din Bucureşti, Altera, Kritika, Regio, Pro Minoritate, Magyar Kisebbség, A Hét.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006