Teoria şi practica multiculturalismului canadian

Will Kymlicka

 

În 1971, Canada s-a angajat într-un experiment unic prin declararea unei politici a „multiculturalismului” oficial. Potrivit lui Pierre Trudeau, cel care a introdus-o în Camera Comunelor, această politică avea patru obiective: să susţină dezvoltarea culturală a grupurilor etno-culturale, să ajute membrii grupurilor etno-culturale să depăşească barierele pentru o participare deplină în viaţa societăţii canadiene, să promoveze întîlniri şi schimburi creative între toate grupurile etno-culturale şi să-i asiste pe noii canadieni în însuşirea a cel puţin uneia din limbile oficiale ale Canadei.

Deşi această politică a fost pentru prima dată adoptată atunci de guvernul federal, ea a fost proiectată explicit, ca un model şi pentru celelalte niveluri de guvernare, fiind într-adevăr copiată la scară largă. „Programe multiculturale” pot fi găsite acum nu numai la biroul multiculturalismului, care aparţine guvernului federal, ci şi la nivelurile provinciale şi municipale de guvernare, şi astfel, în interiorul unor largi categorii de instituţii publice şi private, cum ar fi şcolile sau mediile profesionale.

Aceste politici sînt astăzi, mai mult decît oricînd din 1971 încoace, supuse criticilor şi probabil a venit timpul unei reevaluări. Avem acum peste 25 de ani de experienţă a multiculturalismului şi a sosit momentul pentru a face un pas înapoi şi a examina dacă această politică a servit scopurilor sale iniţiale şi dacă ea mai are vreo utilitate în lumea de azi.

Voi examina aici două din criticile familiare la adresa politicii multiculturalismului. Unii consideră că în timp ce această politică a avut intenţii nobile şi sincere — acelea de a face din Canada o societate mai justă şi mai atotcuprinzătoare — ea a avut consecinţe dezastruoase în practică, încurajînd separatismul etnic şi indiferenţa mutuală. Alţii consideră că în timp ce această politică poate avea consecinţe benigne în practică, ea este eronată în principiu şi că „logica” multiculturalismului este incompatibilă cu valorile liberal-democratice fundamentale.

 Mă voi referi mai întîi la afirmaţia care susţine că multiculturalismul a încurajat în practică separatismul etnic, urmînd ca apoi să trec la o chestiune mai teoretică, cea legată de compatibilitatea multiculturalismului cu principiile liberal-democratice.

1. Impactul multiculturalismului

Dezbaterea asupra multiculturalismului a devenit mai aprinsă în ultimii ani, mai mult datorită a două recente şi cunoscute critici ale acestei politici — cea a lui Neil Bissoondath, Selling Illusions: The Cult of Multiculturalism în Canada (1994), şi cea a lui Richard Gwyn, Nationalism Without Walls: The Unbearable Lightness of Being Canadian (1995). Atît Bissoondath, cît şi Gwyn, fac afirmaţii foarte asemănătoare despre rezultatele politicii multiculturale. În particular, ambii susţin că multiculturalismul a promovat o formă de separatism etnic printre imigranţi. Astfel, Bissoondath spune că multiculturalismul a condus la o „ghettoizare indiscutabilă”. Mai mult, promovînd integrarea, multiculturalismul a încurajat ideea că imigranţii ar trebui să formeze ghettouri „autosuficiente”, „alienate de tendinţele generale”. Această ghettoizare „nu reprezintă o formă extremă a multiculturalismului, ci idealul său: un stil de viaţă absolut entuziast, un mic avanpost al exotismului ocrotit şi protejat”. El preia aprobator afirmaţia lui Arthur Schlesinger conform căreia multiculturalismul se sprijină pe un „cult al etnicităţii”, care „exagerează diferenţele, intensifică resentimentele şi antagonismele, adîncind teribilele separări dintre rase şi naţionalităţi. Rezultatul înseamnă autocompătimire şi autoghettoizare”, sau ceea ce Schlesinger numeşte „apartheid cultural şi lingvistic”. Potrivit lui Bissoondath, politica multiculturalismului nu-i încurajează pe imigranţi să se gîndească la ei înşişi ca la nişte canadieni, şi într-adevăr, chiar şi copiii lor „continuă să vadă Canada cu ochii străinului. Multiculturalismul, cu accentul său pus pe importanţa păstrării fostei patrii sau a celei ancestrale, cu insistenţa sa că Acolo este mai important decît Aici, încurajează astfel de atitudini”.

Gwyn face o afirmaţie similară, într-un limbaj foarte asemănător. El susţine că „multiculturalismul oficial încurajează apartheidul sau, pentru a fi mai puţin aspru, ghettoizarea”. Cu cît politica multiculturalismului a fost pusă mai mult în drepturi, „cu atît au fost construite ziduri culturale mai înalte în interiorul Canadei”. Multiculturalismul îi încurajează pe liderii etnici să-şi păstreze proprii membri „departe de atitudinile conformiste”, practicînd „ceea ce poate fi descris cel mai bine ca monoculturalism”. În acest fel, „Statul nostru îi încurajează pe aceşti paznici să menţină ceea ce exista, sau în cel mai rău caz, o formă-apartheid de cetăţenie”.

Afirmaţiile lui Bissoondath şi Gwyn nu sînt tocmai singulare, ele fiind repetate neîncetat şi în mass-media. Pentru a lua încă un exemplu, Robert Fulford argumenta recent în Globe and Mail că politica încurajează oamenii să-şi păstreze identitatea „îngheţată” şi pornind de aici, să-şi reducă schimburile şi relaţiile interculturale; timpul va judeca însă dacă aceasta va fi sau nu una din cele mai mari „eşecuri politice” ale Canadei.

În opinia mea, este important — şi cu adevărat urgent — să aflăm dacă această afirmaţie este adevărată. Dar pentru că nici Bissoondath, nici Gwyn nu furnizează evidenţe empirice în sprijinul afirmaţiilor lor, eu am încercat să adun la un loc statistici care s-ar putea corela cu întrebarea dacă multiculturalismul a promovat separatismul etnic şi a descurajat sau împiedicat integrarea. Voi începe cu un exemplu din Canada, care compară grupurile etnice înainte şi după adoptarea politicii multiculturalismului în 1971. Apoi, voi lua în considerare evidenţe comparative pentru a vedea cum se compară Canada cu alte ţări, în particular, cu acele ţări care au respins principiul multiculturalismului oficial.

a) Evidenţa domestică

Cum a afectat adoptarea multiculturalismului în 1971 integrarea grupurilor etnice în Canada? Pentru a răspunde la această întrebare este necesară o explicaţie a ceea ce implică „integrarea”. Aceasta este una din caracteristicile enigmatice ale criticii Gwyn/Bissoondath, şi anume că ei nu definesc exact ce înţeleg prin integrare. Oricum, noi putem îmbina cîteva din lucrurile pe care ei le privesc ca fiind ingrediente cruciale ale integrării: adoptarea identităţii canadiene întăreşte legătura exclusivă cu o identitate ancestrală; participarea mai largă la instituţiile canadiene creşte participarea solitară la instituţiile specific etnice; învăţarea unei limbi oficiale măreşte dependenţa solitară de limba maternă; favorizarea prieteniilor inter-etnice sau chiar a căsătoriilor mixte duce la socializarea integrală în interiorul unui singur grup. Toate aceste criterii nu formează o teorie comprehensivă a „integrării”, dar ele par să fie esenţa preocupărilor lui Gwyn şi Bissoondath cu privire la multiculturalism, astfel că ele constituie un bun punct de plecare.

Să începem cu cea mai elementară formă de integrare, şi anume decizia imigranţilor de a deveni cetăţeni canadieni. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi adevarată, cineva s-ar aştepta ca rata naturalizării să fi scăzut de la adoptarea multiculturalismului. De fapt, rata naturalizării a crescut din 1971. Acest lucru este cu deosebire relevant, deoarece în toţi aceşti ani care au trecut, încurajările economice pentru naturalizare s-au diminuat. Pentru a dobîndi succes pe piaţa canadiană a muncii sau pentru a avea acces la beneficiile sociale, nu mai este necesară obţinerea cetăţeniei canadiene. Nu există aproape nici o diferentă între cetăţeni şi rezidenţii permanenţi în ce priveşte drepturile civile sau beneficiile sociale — dreptul de vot fiind singurul beneficiu legal major dobîndit în urma naturalizării. Principala raţiune pentru care imigranţii îşi iau cetăţenia canadiană este că ei se identifică cu Canada, ei doresc să-şi formalizeze calitatea de membru al societăţii canadiene pentru a participa la viaţa politică a ţării.

Mai mult, dacă examinăm care grupuri au cele mai multe şanse de a fi naturalizate, vom vedea că ele sînt „grupuri multiculturale” — adică imigranţii din ţări  de provenienţă non-tradiţionale, pentru care politica multiculturalismului este cea mai relevantă — şi care au cea mai înaltă rată de naturalizare. Prin contrast, imigranţii din SUA şi Regatul Unit — care nu sînt văzuţi în discursul public ca grupuri „etnice” sau „multiculturale” — au cea mai scăzuta rată de naturalizare. Cu alte cuvinte, acele grupuri care cad în mod clar sub incidenţa politicii multiculturalismului au arătat cea mai mare dorinţă de a deveni canadiene, în timp ce grupurile care cad în afara rubricii multiculturalismului au arătat dorinţa cea mai scăzută în acest sens.

Să ne referim acum la participarea politică. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi adevarată, ar trebui ca participarea politică a minorităţilor etno-culturale să se fi diminuat de la adoptarea multiculturalismului ca politică oficială. În definitiv, participarea politică reprezintă o afirmare simbolică a cetăţeniei şi reflectă un interes în viaţa politică a societăţii largi. Practic, nu există nici o evidenţă în sprijinul acestei afirmaţii. Pentru a lua un indicator relevant, în perioada anterioară adoptării multiculturalismului, în răstimpul dintre proclamarea Confederaţiei (1864) şi anii ’60 ai secolului nostru, grupurile etnice au devenit din ce în ce mai slab reprezentate în Parlament. Din 1971 însă, tendinţa a fost răsturnată, astfel încît astăzi ele sînt aproape de a avea atît de mulţi membri în Parlament, încît am putea crede că aceştia sînt aleşi pe baza procentajului pe care-l reprezintă în populaţie.

Mai mult de atît, este important să observăm felul în care grupurile etno-culturale participă la politica statului canadian. Ele nu formează partide fundamentate pe criterii etnice, ci, fie bazate pe principiul grup lîngă grup, fie chiar pe o coaliţie. În schimb, ele au o participare copleşitoare în interiorul partidelor pan-canadiene. Astfel, cele două partide din Canada care sînt cel mai aproape de a fi considerate partide etnice au fost create de şi pentru cei de origine engleză sau franceză: Blocul Partidului Québécoise, al cărui suport covîrşitor îl găsim printre locuitorii de origine franceză ai Quebec-ului şi Partidul Confederaţiei Regiunilor, ai cărui susţinători aveau, aproape în exclusivitate, fundament loialist-englez. Prin contrast, imigranţii n-au arătat înclinaţii pentru a susţine partidele politice constituite pe criterii etnice, votînd în schimb pentru partidele naţionale tradiţionale.

Acesta este doar unul din indicatorii unui aspect mai general, şi anume că imigranţii sînt în marea lor majoritate susţinători ai structurii politice de bază a Canadei, simţindu-se obligaţi să o protejeze. Acum ştim că dacă nu ar fi existat „votul etnic”, referendumul din 1995 privind secesiunea Quebec-ului ar fi reuşit. În acel referendum, în cea mai mare parte a lor, etnicii şi-au exprimat fidelitatea faţă de Canada. Mai general, toţi indicatorii sugerează că imigranţii absorb şi acceptă repede valorile fundamentale, liberal-democratice ale Canadei, ca şi principiile ei constituţionale, chiar dacă au venit din ţări care sînt neliberale sau nedemocratice. Aşa cum constată Freda Hawkins, „adevărul este că deşi nu au fost proteste violente, nici partide politice care să-şi fi pierdut membri sau care să schimbe tradiţia, nici lideri imigranţi charismatici, nici o stare de război reală în problemele internaţionale...imigranţii recunosc un sistem politic stabil şi bun, atunci cînd acesta există” .

Pe scurt, dacă urmărim indicatorii integrării legale şi politice, observăm că de la adoptarea multiculturalismului din 1971, imigranţii înclină mai mult să devină canadieni şi să participe politic. Şi atunci cînd participă, ei o fac prin partidele politice pan-etnice, care susţin principiile liberal-democratice fundamentale ale Canadei.

Acest fel de integrare politică este principala ţintă a unui stat democratic. Dar din punctul de vedere al canadianului individual, cea mai importantă formă de integrare a imigranţilor nu este, probabil, una politică, ci lingvistică şi socială. Imigranţii care participă la viaţa politică pot fi buni cetăţeni democraţi, dar în cazul în care ei nu vorbesc engleza sau franceza, sau sînt izolaţi social în grupuri etnice autosuficiente, sînt percepuţi de canadieni ca un eşec al intergrării.

Prin urmare, să ne deplasăm acum către doi indicatori ai integrării societale, şi anume, însuşirea limbii oficiale şi rata căsătoriilor mixte. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi adevarată, cineva s-ar aştepta ca dorinţa minorităţilor etno-culturale pentru dobîndirea compentenţei lingvistice oficiale să fi scăzut de la adoptarea multiculturalismului în 1971. Dacă grupurile imigrante sînt „ghettoizate”, „alienate de tendinţa generală”, încercînd să-şi păstreze intact felul original de viaţă din ţara lor de origine, atunci probabil că ei au un motiv mai puţin de a învăţa limba oficială. De fapt, cererea pentru cursurile de limbă engleză şi de limbă franceză ca limbi secundare, nu a fost niciodată mai ridicată, şi într-adevăr, oferta este depăşită în multe oraşe. Statisticile recente arată că 98,6% dintre canadieni vorbesc una dintre limbile oficiale. Acesta este un procentaj incredibil atunci cînd cineva observă cît de mulţi imigranţi sînt în vîrstă şi/sau analfabeţi în limba lor maternă, şi pentru care, din acest motiv, este extrem de dificil să înveţe o nouă limbă. Există însă un fapt impresionant: numărul imigranţilor care ajung la cunoaşterea unei limbi oficiale a scăzut din 1971. Dacă lăsăm deoparte vîrstnicii — care formează majoritatea canadienilor care nu vorbesc una din limbile oficiale — ideea că există o scădere generală a dorinţei imigranţilor de a învăţa una din limbile oficiale este absurdă. Imigranţii doresc să înveţe o limbă oficială, şi în mod copleşitor o şi fac. În măsura în care abilităţile lor lingvistice (pentru limbile oficiale) lipsesc, explicaţia este lipsa cursurilor de limbă engleză şi franceză, ca limbi secundare, accesibile şi potrivite lor, nicidecum lipsa dorinţei acestora.

Un ultim indicator concludent este rata căsătoriilor mixte. Dacă teza Gwyn/Bissoondath ar fi adevarată, ar fi trebuit ca rata căsătoriilor mixte să fi scăzut de la adoptarea multiculturalismului, deoarece se spune despre politica sa că „exagerează diferenţele, intensifică resentimentele şi antagonismele, adîncind teribilele separări dintre rase şi naţionalităţi”, şi încurajează grupurile să se retragă în ghettourile lor „monoculturale”, ascunzîndu-se în spatele „zidurilor culturale”. De fapt, rata căsătoriilor mixte a crescut în mod constant din 1971. Există un total declin al endogamiei, atît în rîndul imigranţilor, cît şi al copiilor acestora. Mai mult, şi totodată la fel de important, se observă o senzaţională creştere în acceptarea socială a căsătoriilor mixte. De exemplu, dacă în 1968 52% dintre canadieni dezaprobau căsătoriile dintre albi şi negri, în 1995 81% dintre ei le aprobă.

Spre deosebire de cei trei indicatori anteriori ai integrării, căsătoria mixtă nu este un scop deliberat al politicii guvernamentale. Guvernele nu trebuie nici să încurajeze, nici să descurajeze căsătoriile mixte. Dar schimbările în rata căsătoriilor mixte sînt folositoare, cred, şi ca indicator al unei tendinţe mai largi, care constituie o preocupare guvernamentală legitimă, şi anume, de extindere a ei pînă la un nivel la care canadienii să se simtă confortabil trăind şi intreacţionînd cu membri altor grupuri etnice. Dacă cetăţenii canadieni se simt confortabil trăind şi muncind cu membri altor grupuri etnice, rezultatul inevitabil este acela că anumiţi oameni vor deveni prieteni şi chiar îndrăgostiţi de cei din alte grupuri etnice. Faptul că rata căsătoriilor mixte a crescut este important, nu în mod necesar pentru ea în sine, ci mai mult ca o dovadă că opinia canadienilor este mai deschisă către acceptarea diversităţii. Şi într-adevăr, avem o evidenţă directă pentru această tendinţă mai generală. Canadienii de azi sînt mult mai favorabili ideii de a-i avea pe membrii altor grupuri etnice colegi de serviciu, vecini sau prieteni decît erau înainte de 1971.

Dacă vom examina alţi indicatori, vom avea aceeaşi situaţie. De exemplu, în ciuda retoricii lui Gwyn şi Bissoondath despre proliferarea „ghettourilor” etnice şi a „enclavelor”, studiile concentrărilor rezidenţiale au arătat că fenomenul enclavelor etnice permanente este inexistent în Canada. Mai mult, concentrarea redusă care există este mai probabil să o găsim în grupurile de imigranţi mai vechi, cum ar fi evreii şi italienii, care au precedat politica multiculturalismului. Grupurile care au venit după 1971, cum ar fi asiaticii şi afro-caraibienii, prezintă cea mai redusă concentrare rezidenţială.

Pe scurt, dacă examinăm naturalizarea, participarea politică, competenţa lingvistică oficială sau rata căsătoriilor mixte, avem aceeaşi situaţie. Nu există nici o dovadă pentru susţinerea afirmaţiei că multiculturalismul a scăzut rata integrării imigranţilor sau că a mărit gradul de separatism sau ostilitatea mutuală a grupurilor etnice.

b) Evidenţa comparativă

Putem face aceeaşi observaţie, dar într-un alt fel. Dacă teza Gwyn/Bissoondath despre impactul ghettoizării multiculturalismului ar fi corectă, ne-am putea aştepta ca statul canadian să îndeplinească aceşti indicatori mai rău decît alte ţări care nu au adoptat o politică a multiculturalismului oficial. Ambii, Gwyn şi Bissoondath opun abordarea canadiană a multiculturalismului cu cea americană, care accentuează exclusiv identităţile şi valorile comune şi refuză să furnizeze recunoaşterea publică sau afirmarea diferenţelor etno-culturale. Dacă statul canadian ar prezenta un regres în comparaţie cu SUA, în termenii integrării imigranţilor, aceasta abia dacă ar furniza suport teoriei Gwyn/Bissoondath. În fapt, Canada a progresat faţă de SUA în privinţa aproape oricărei dimensiuni a integrării. Canada are o rată a naturalizării mai înaltă, chiar mult mai înaltă — aproape dublă — decît cea a Statelor Unite. De asemenea, avem rate mai înalte şi în ce priveşte participarea politică, însuşirea limbii oficiale şi segregarea rezidenţială. De asemenea, în Canada nivelul de acceptare a inter-mariajelor este mult mai mare. În vreme ce 72% dintre canadieni aprobau căstoriile mixte în 1988, în rîndul americanilor acest procentaj era de doar 40%, 25% dintre ei opinînd că ele ar trebui scoase în afara legii! Pînă şi etnicitatea este într-o mult mai mică măsură o determinantă a prieteniei în Canada, decît în SUA.

Pe scurt, la fiecare indicator al integrării, Canada, cu politica sa multiculturalistă, a progresat faţă de SUA, care a repudiat multiculturalismul. Aceeaşi situaţie am putea-o găsi şi dacă am compara Canada cu alte ţări de imigraţie care au respins multiculturalismul în favoarea unui accent pus exclusiv pe identităţi comune, cum ar fi de exemplu Franţa.

Canada are o situaţie mai bună decît aceste ţări, nu numai în actualele rate ale integrării, ci şi în sensul de fiecare zi al relaţiilor etnice. De exemplu, într-o anchetă din 1997, cetăţenii a 20 de ţări au fost întrebaţi dacă sînt de acord cu afirmaţia că „diferitele grupuri etnice se înţeleg bine aici împreună”. Procentajul celor care au răspuns afirmativ a fost mult mai ridicat în Canada (75%), decît în Statele Unite (58%) sau Franţa (51%).

Această diferenţă nu trebuie să ne surprindă, deoarece Canada are o situaţie mai bună decît aproape orice altă ţară din lume în ce priveşte integrarea imigranţilor. Singura ţară comparabilă este Australia, care este interesantă deoarece şi ea are o politică multiculturală oficială. E adevărat, această politică multiculturală a sa a fost larg inspirată de cea a Canadei, chiar dacă, bineînţeles, a fost adaptată contextului australian. Cele două ţări care sînt cu capul şi umerii desupra lumii în integrarea cu succes a imigranţilor sînt deci, şi cele două ţări cu politici oficiale ale multiculturalismului. Ele sînt şi mult mai de succes decît orice altă ţară care a respins multiculturalismul.

Pe scurt, nu există nici o dovadă care să susţină afirmaţia că multiculturalismul promovează separatismul etnic sau împiedică integrarea imigranţilor. Dacă examinăm tendinţele din interiorul Canadei începînd din 1971 sau comparăm Canada cu alte ţări, concluzia este aceeaşi: programul multiculturalismului funcţionează. El realizează ceea ce şi-a propus să facă: ajutorarea în a garanta că toţi acei oameni care doresc să-şi exprime identitatea lor etnică sînt respectaţi şi găzduiţi, crescînd în acelaşi timp abilitatea imigranţilor de a se integra într-o societate mai largă. Alături de colegii multiculturalişti din Australia, Canada a contribuit la o mai bună respectare a diversităţii etnice decît orice altă ţară, concomitent însă cu promovarea integrării sociale.

2. Principiul multiculturalismului

În lumina acestei evidenţe, putem cu siguranţă respinge primul val de critici. Pentru cel de al doilea val este ceva mai complicat. Acesta susţine că, în timp ce consecinţele multiculturalismului pot avea efecte benigne (cel puţin pînă acum), logica politicii sale este inconsistentă faţă de normele liberal-democratice şi îi lipseşte orice justificare coerentă sau care să poată fi apărată.

Cineva s-ar putea întreba că atîta timp cît politica funcţionează în practică, de ce se mai pune problema existenţei unui principiu coerent care să o fundamenteze? Eu cred că această obiecţie teoretică este serioasă şi merită discutată. Într-adevăr, într-un fel, această critică este mai serioasă şi pentru că ea ajută la explicarea popularităţii de care se bucură critica Gwyn/Bissoondath. Imaginea ghettoizării culturale şi etnice creată de aceştia, nu reprezintă o descriere plauzibilă a Canadei de azi, dar mulţi se îngrijorează de faptul că ea reprezintă o descriere plauzibilă a ceea ce o Canadă multiculturală ar putea deveni. Într-adevăr, oamenii se îngrijorează că aceasta ar putea fi o extensie naturală, poate chiar logică, a politicii existente a multiculturalismului.

Un mod de a explica această îngrijorare este acela de a spune că mulţi canadieni nu au un sens clar al limitelor multiculturalismului. Ei nu au o convingere fermă că există anumite principii „non-negociabile” sau instituţii care vor fi protejate sau susţinute, chiar dacă ele intră în conflict cu dorinţele sau tradiţiile anumitor grupuri de imigranţi. Canadienii nu au aversiune faţă de multiculturalismul în anumite limite, dar ei vor să ştie dacă într-adevăr aceste limite există. Ei pun preţ pe diversitate, dar vor de asemenea să ştie dacă această diversitate va exista şi în interiorul instituţiilor canadiene comune şi dacă aceasta nu va impune o acceptare a separatismului etnic. De asemenea, canadienii sînt în general toleranţi, dar ei cred că anumite practici, cum ar fi clitorectomiile feminine, sînt intolerabile şi vor să ştie că ei nu vor fi rugaţi să „tolereze” violarea drepturilor fundamentale ale omului.

Atîta vreme cît canadienii au acest sentiment al insecurităţii despre limitele multiculturalismului, publicarea statisticilor privind efectele benefice ale multiculturalismului va avea doar un succes limitat în schimbarea dezbaterii publice. Statisticile pot fi favorabile astăzi, dar cum vor arăta ele mîine? Probabil că politica a avansat pînă la acest punct în promovarea integrării, numai pentru că logica „întreagă” a multiculturalismului nu a fost încă implementată. Probabil că logica multiculturalismului este de a submina adevărata idee că există principii sau instituţii pe care toţi cetăţenii trebuie să le respecte şi să adere la ele. Dacă logica multiculturalismului este ancorată în ceea ce Bissoondath numeşte o „psihologie a dezacordului fără limite” sau ceea ce Gwyn numeşte „noile crezuri culturale” ale „absolutismului moral şi apartheidului cultural”, atunci în mod sigur este numai o chestiune de timp să aflăm cît va dura pînă cînd instituţiile şi valorile noastre comune vor începe să fie erodate.

Singura cale de abordare a aceastei îngrijorări este de a oferi o explicaţie alternativă a „logicii” multiculturalismului, una care să furnizeze o explicaţie principială a scopurilor multiculturalismului, despre cum se leagă diversitatea de ceea ce este comun şi toleranţa de drepturile omului. Din păcate, este mai uşor să spui decît să faci. Nu putem face referire la o formă canonică a conceptelor şi principiilor multiculturalismului pentru că aceasta nu există. Numeroşi oameni au încercat să dezvăluie intenţiile „reale” ale celor ce iau decizii şi care au iniţiat în 1971 politica multiculturală. Dar acest demers s-a dovedit a avea un sfîrşit tragic. Ştim acum că nu a existat nici o teorie îndeajuns de dezvoltată care să fundamenteze prezentarea iniţială a politicii în 1971. Ea a fost adoptată în grabă, în mare măsură ca o cale de a devia opoziţia la aparenta privilegiere a limbii franceze şi engleze, privilegiere care era implicită la introducerea bilingvismului oficial. Multiculturalismul a fost introdus astfel, fără nici o conceptualizare reală a ceea ce ar fi însemnat el sau fără nici o strategie pe termen lung pentru implementarea sa.

În orice caz, politica a suferit schimbări dramatice din 1971, adaptîndu-se noilor nevoi şi noilor provocări. Totuşi, ar fi fost altceva dacă oricare din aceste schimbări ar fi fost explicată sau apărată. Aproape fiecare studiu despre multiculturalism în Canada a conchis că această politică „abia dacă a fost explicată publicului canadian” şi că „nu s-a făcut nici un efort serios, de către nici unul dintre politicieni pentru a defini multiculturalismul în context canadian”.

În măsura în care politica a fost apărată, abordării obişnuite i-a fost uşor să invoce „diversitatea culturală” şi „toleranţa”, ca fiind lucruri bune, clare şi nelimitate. Dar desigur, aceasta ridică doar o întrebare. Ambele, diversitatea şi toleranţa au limite. Diversitatea este cu adevărat o valoare, numai dacă operează în interiorul contextului anumitor norme şi instituţii comune; altfel, ea poate deveni destabilizatoare. În mod similar, toleranţa este o virtute, dar numai în interiorul anumitor graniţe, altfel, ea poate ameninţa principiile egalităţii şi a drepturilor individuale. Problema este de a discuta aceste chestiuni ale limitelor sau graniţelor multiculturalismului în care apărătorii lui au fost ciudat de nearticulaţi.

În acest sens, criticile şi îngrijorările că nu există nici o raţiune coerentă pentru fundamentarea acestei politici sînt probabil justificate. Şi totuşi, cred că aceasta este o judecată prea pripită. Nu putem găsi o afirmare publică explicită a logicii multiculturalismului, dar cred că există un set implicit de principii care să ghideze politica şi evoluţia ei în timp. Aş rezuma aceste principii la o cerinţă pentru găsirea „termenilor imparţiali ai integrării”. Politica nu a fost conceptualizată în mod original, ea părînd a fi fost adoptată fără o conceptualizare clară. Dar în practică, ea a fost dezvoltată şi elaborată în aşa fel încît să constituie un mediu prielnic pentru dezbaterea şi dezvoltarea termenilor imparţiali ai integrării. Şi în cadrul acestei idei a termenilor imparţiali ai integrării, există limite clare privitor la instituţiile şi valorile comune.

Pentru a vedea acest lucru, trebuie să înţelegem cum se încadrează multiculturalismul într-un set mai larg al politicilor guvernamentale privind relaţiile etno-culturale din Canada. Este vorba  tocmai despre acest context mai larg, ignorat sistematic în dezbaterile despre multiculturalism. Voi începe prin a examina cum funcţionează şi cum este limitat multiculturalismul în interior, de contextul mai larg al instituţiilor comune canadiene, pentru a examina aceeaşi funcţionare şi limitare a multiculturalismului în interior, de contextul mai larg al principiilor liberal-democratice fundamentale. Sper să arăt că aceste limite, deşi implicite, nu sînt nici arbitrare, nici speciale, ci formează o concepţie coerentă a relaţiilor etno-culturale şi care poate fi apărată.

a) Diversitate în interiorul instituţiilor comune

Atît criticii, cît şi apărătorii multiculturalismului văd adesea politica acestuia în izolare, ca şi cum ar fi singura politică guvernamentală care afectează integrarea imigranţilor. Aceasta este o imagine cît se poate de greşită. Multiculturalismul nu este singura — nici măcar elementara — politică guvernamentală care afectează locul grupurilor etnice în societatea canadiană. Ea este doar o componentă modestă dintr-un pachet mai larg. Aceste grupuri sînt afectate de multe aspecte ale politicii publice, inclusiv de politicile privind naturalizarea, educaţia, instruirea şi acreditarea profesională, drepturile omului şi legea împotriva discriminării, serviciile civile, sănătatea şi siguranţa statului, apărarea naţională chiar. Acestea, şi alte politici constituie mecanismele majore ale integrării. Ele încurajează, presează şi chiar forţează legal imigranţii să facă paşi către integrarea în societatea canadiană.

De exemplu, există o cerinţă legală pentru dobîndirea cetăţeniei, ca imigranţii să ştie o limbă oficială (cu excepţia celor în vîrstă) şi cîteva informaţii de bază despre istoria şi instituţiile Canadei. În acelaşi timp, există o cerinţă legală a legilor educaţiei din provincii potrivit cărora copiii imigranţilor să înveţe o limbă oficială şi să înveţe după o programă comună de învăţămînt. Mai mult decît atît, imigranţii trebuie să cunoască o limbă oficială pentru a obţine accesul la programele de instrucţie profesională finanţate de guvern. Imigranţii trebuie să cunoască o limbă oficială pentru a primi acreditări profesionale sau pentru a li se recunoaşte pregătirea lor din ţara de origine. Celei mai calificate farmaciste nu i se va acorda licenţa profesională pentru a-şi practica meseria în Canada, dacă ea va vorbi numai portugheza. Şi desigur, cunoaşterea unei limbi oficiale este o precondiţie pentru a lucra în administraţie sau pentru a obţine un contract de muncă guvernamental.

Cetăţenia, politica profesională şi educaţională au fost întodeauna pilonii majori ai integrării în Canada; finanţate de guvern, ele rămîn şi astăzi în drepturi. Mai mult decît atît, dacă examinăm suma de bani cheltuită pe aceste politici, ea o eclipsează pe cea cheltuită pe multiculturalism. Guvernul cheltuie pentru programele de multiculturalism mai puţin de 20 de milioane de dolari anual, care este doar un strop într-o găleata, comparativ cu miliardele de dolari cheltuite în fiecare an pe politici care, direct sau indirect, promovează integrarea (de exemplu instrucţia în limbile oficiale, instrucţia profesională pentru imigranţi sau educaţia pentru copiii lor).

Apoi, printr-o multitudine de căi, guvernul îi încurajează şi îi presează activ pe imigranţi să se integreze în instituţiile comune politice, economice şi educaţionale care operează fie în franceză, fie în engleză. Acesta este contextul în interiorul căruia operează multiculturalismul şi el poate fi înţeles în acest context mai larg. Cu un buget atît de mic, multiculturalismul nu poate spera să intre în competiţie cu această integrare finanţată de guvern, şi nici nu încearcă să o facă. Dimpotrivă, încă de la început, multiculturalismul a mers în mod explicit mînă în mînă cu alte măsuri guvernamentale pentru a promova integrarea socială.

De exemplu, unul dintre principiile directoare ale multiculturalismului a fost acela să promoveze bilingvismul oficial în Canada. Aceasta este reflectată în terminologia pe care Trudeau a folosit-o cînd a introdus politica multiculturală, şi anume, „multiculturalismul în interiorul unui mediu bilingv”. A fost evident încă de la început că multiculturalismul funcţionează paralel cu integrarea lingvistică şi instituţională a imigranţilor.

Cîţiva critici văd expresia „multiculturalismul în interiorul unui mediu bilingv” ca fiind incoerentă sau lipsită de semnificaţie. Dar eu cred, că ea are o semnificaţie foarte simplă şi constrîngătoare. Ideea este aceasta: dacă statul canadian îi va presa pe imigranţi să se integreze în instituţiile comune care operează în engleză sau franceză, atunci trebuie să ne asigurăm că termenii integrării sînt imparţiali. În opinia mea, aceasta are două elemente de bază:

a. trebuie să recunoaştem că integrarea nu se petrece peste noapte, ci este un proces dificil şi de lungă durată, care operează între generaţii. Pornind de aici, pentru imigranţi sînt adesea cerute condiţii speciale de acomodare, pe o bază tranziţională. De exemplu, anumite servicii trebuiesc oferite imigranţilor în limba lor maternă, iar susţinerea trebuie furnizată pentru acele grupuri şi organizaţii în interiorul cărora comunităţile de imigranţi sînt asistate în procesul de stabilire/integrare;

b. trebuie să ne asigurăm că instituţiile comune în care imigranţii sînt presaţi să se integreze, vor furniza aceleaşi grade de respect şi condiţii similare de acomodare, ca şi în cazul identităţilor minorităţilor etno-culturale cărora le-au fost tradiţional acordate — identităţilor canadiană-britanică şi canadiană-franceză. Altfel, insitenţa ca imigranţii să se integreze în instituţiile de limbă engleză sau franceză este echivalentă cu privilegierea intereselor şi stilurilor de viaţă ale descendenţilor primilor colonişti britanici şi francezi.

Pornind de aici, corectitudinea pretinde o continuă şi sistematică explorare a instituţiilor noastre sociale pentru a vedea dacă regulile, structurile şi simbolurile lor îi dezavantajează pe imigranţi. De exemplu, trebuie să examinăm codurile de vestimentaţie, vacanţele publice sau chiar restricţiile de înălţime şi greutate pentru a vedea dacă ele sînt îndreptate împotriva anumitor grupuri de imigranţi. Trebuie să examinăm portretul minorităţilor din programa şcolară sau din mass-media, pentru a vedea dacă ele sînt stereotipuri sau omit să recunoască toate contribuţiile grupurilor etno-culturale la istoria canadiană sau la cultura lumii. Şi aşa mai departe.

Aceste măsuri sînt necesare pentru a ne asigura că statul canadian oferă imigranţilor termeni corecţi pentru integrare. Ideea multiculturalismului în interiorul unui mediu bilingv poate fi văzută tocmai ca o încercare de a negocia asemenea termeni. În optica mea, majoritatea covîrşitoare a ceea ce este făcut în numele politicii multiculturale, nu numai la nivel federal, ci şi la nivel provincial şi municipal, ca şi în interiorul conducerilor şcolilor şi companiilor private, poate fi apărat ca fiind o promovare a termenilor imparţiali ai integrării.

Consider tipurile de politici ca fiind asociate în general cu multiculturalismul, chiar dacă există reforma programelor şcolare (de exemplu, revizuirea programelor şcolare de istorie şi literatură în interiorul şcolilor publice pentru a acorda o mai mare recunoaştere contribuţiilor culturale şi istorice ale minorităţilor etno-culturale; programele de educaţie bilingvă a copiilor imigranţilor la nivelul şcolii primare) sau a adaptării instituţionale (de exemplu, revizuirea programelor de lucru sau a codurilor de vestimentaţie, astfel încît să fie armonizate vacanţele şi practicile religioase ale grupurilor de imigranţi; adoptarea la locul de muncă sau în şcoala a codurilor de hărţuire sexuală; interzicerea comentariilor rasiste; reglementarea standardelor despre stereotipurile etnice în mass-media) sau a programelor educaţionale (de exemplu, campaniile educaţionale anti-rasiste, instrucţia pentru diversitatea culturală a poliţiei, a asistenţilor sociali sau a profesiilor sanitare) sau a programelor dezvoltării culturale (de exemplu, finanţarea festivalurilor şi a programelor de studii etnice; susţinerea cursurilor în limba maternă pentru educarea imigranţilor adulţi) sau a acţiunii afirmative (de exemplu, tratamentul preferenţial al minorităţilor vizibile, la accesul la educaţie, instrucţie şi angajare). Toate acestea, aş spune că promovează integrarea în instituţiile comune, dar ele implică termeni mai imparţiali ai integrării. În timp ce vechea abordare cerea imigranţilor să se integreze în termenii „canadieni”, noua politică pretinde integrarea în termeni imparţiali.

Pe scurt, logica multiculturalismului presupune acceptarea principiului integrării prescrise de stat, dar şi o renegociere a termenilor integrării. Acesta nu poate reprezenta felul explicit descris de politică, dar este cuprins implicit în practica multiculturalismului. Acest lucru este recunoscut şi acceptat în totalitate şi de grupurile de imigranţi. Ei acceptă expectaţia de a se integra într-o societate mai largă, aşa cum au făcut-o dintotdeauna. Cîteva din grupurile de imigranţi au însă obiecţii cu privire la cerinţa că ei trebuie să înveţe o limbă oficială, ca o condiţie pentru a primi cetăţenia sau că copiii lor trebuie să înveţe o limbă oficială la şcoală. Pe de altă parte, ei şi-au afirmat consistent suportul pentru Legea Limbilor Oficiale şi au acceptat şi condiţia ca şansele lor în viaţă, şi mai mult decît atît, şansele copiilor lor în viaţă, să fie strîns legate de participarea în instituţiile de bază, operînd fie în engleză, fie în franceză. Într-adevăr, una din cele mai des întîlnite cereri ale lor este pentru o mai precisă şi mai largă asistenţă în pregătirea lingvistică, astfel încît ei să se poată integra în aceste instituţii.

Prin urmare, imigranţii acceptă principiul integrării în instituţiile comune, dar ei caută pur şi simplu termenii imparţiali ai acestei integrării. Dacă statul canadian îi va presa pe imigranţi să se integreze în instituţiile comune operînd fie în engleză, fie în franceză, atunci putem înţelege de ce grupurile de imigranţi vor să se asigure că termenii integrării vor fi imparţiali. Această cerinţă nu este numai justificată, dar şi mult întîrziată.

b) Limitele toleranţei

Pînă aici am susţinut că anxietăţile pe care le produce impactul multiculturalismului asupra integrării grupurilor etnice sînt prost orientate. Dar integrarea nu este singura întrebare importantă pe care o ridică multiculturalismul. Pentru mulţi oameni, multiculturalismul ridică de asemenea şi chestiunea limitelor toleranţei. Ne cere oare multiculturalismul să tolerăm practicile tradiţionale ale altor culturi, chiar dacă acestea violează principiile drepturilor individuale şi ale egalităţii sexuale garantate de constituţia canadiană?

De exemplu, trebuie să li se permită grupurilor etnice să practice clitorectomia la fetele tinere; trebuie ca mariajele „aranjate” sau divorţurile talaq^* să fie legal recunoscute; trebuie să li se permită soţilor să citeze cuvîntul „cultură” pentru a se autoapăra cînd sînt acuzaţi de lovirea soţiilor lor? Fiecare din aceste practici este permisă în cîteva părţi ale lumii şi poate fi privită chiar ca o tradiţie onorată.

Cei mai mulţi canadieni nu sînt dispuşi să tolereze asemenea practici şi într-adevăr, nici una dintre ele nu este permisă în Canada. Ele nu au fost niciodată parte a politicii multiculturalismului. Dar mulţi canadieni sînt îngrijoraţi că logica multiculturalismului va conduce şi la asemenea practici. Aşa cum sublinia Bissoondath, dacă „legea multiculturalismului sugerează că nu există limite în condiţiile de acomodare oferite practicilor culturale distincte”, de ce logica multiculturalismului nu se extinde şi la acceptarea circumciziei feminine? Gwyn face acceaşi remarcă: „Pentru a analiza această problemă în complexitatea sa, dacă mutilarea genitală feminină este o practică culturală distinctă, aşa cum este ea în rîndul somalezilor şi a altora grupuri de imigranţi, atunci, deoarece propunerea multiculturalismului oficial este de a «păstra» şi «intensifica» valorile şi obiceiurile tuturor grupurilor multiculturale, de ce trebuie ca această practică să fie respinsă mai mult decît a cînta O sole mio sau a dansa dansurile scoţiene?”.

Apărătorii multiculturalismului au eşuat, în general, în a da un răspuns clar la această întrebare. Cîţiva dintre ei au vorbit — foarte vag — despre nevoia de a se realiza un „echilibru” între drepturile individuale şi cele etnice, ca şi cum ar fi recomandabil ca drepturile individuale să fie violate în unele cazuri, dar nu în prea multe. Oricum, mulţi dintre susţinătorii multiculturalismului au ignorat complet aceste aspecte, insinuînd cîteodată că numai oamenii cu prejudecăţi ar ridica această chestiune. Dar canadienii au dreptul să pună această întrebare şi ei merită să li se dea un răspuns adecvat.

În acest punct, cred din nou că exista limite clare, deşi ele au fost rar prezentate explicit în documentele politice ale guvernului sau în dezbaterea publică. Nu este întru totul adevărat a spune, aşa cum o face Bissoondath, că „legea multiculturalismului sugerează că nu există limite în condiţiile pentru acomodare oferite practicilor culturale distincte”. Dimpotrivă, preambulul la legea multiculturalismului începe prin accentuarea drepturilor omului,  a libertăţii individuale şi egalităţii sexelor. Mai mult, prevederile ei stipulează că scopurile multiculturalismului sînt de a promova libertatea individuală într-un fel care să respecte egalitatea sexelor. Oricum ar fi, legea trebuie să fie în conformitate cu Carta Canadiană a Drepturilor şi Libertăţilor şi dacă ea impunea orice restricţie asupra drepturilor individuale care nu-şi „demonstrau justificarea într-o societate liberă şi democratică”, trebuia abrogată.

În tot cazul, este corect să subliniem că guvernul federal nu a explicat niciodată cu adevărat aceste limite (aceasta reprezintă o parte a unui eşec mai general în a explica, cum se potriveşte multiculturalismul într-un context mai larg al legilor şi politicilor guvernării). Acesta este un domeniu în care Australia a realizat o muncă mai bună. După expunerea principiilor şi scopurilor multiculturalismului, incluzînd şi dreptul imigranţilor de „a fi capabili să-şi dezvolte şi să-şi împărtăşească moştenirea lor culturală” şi responsabilitatea instituţiilor de „a recunoaşte, reflecta şi răspunde diversităţii culturale a comunităţii australiene”, declaraţia politică a continuat imediat prin a accentua „că există şi limite ale multiculturalismului australian”, care pot fi rezumate astfel:

— politicile multiculturalismului cer ca toţi australienii să accepte structurile şi principiile de bază ale societăţii australiene — constituţia şi supremaţia legii, toleranţa şi egalitatea, democraţia parlamentară, libertatea religioasă şi de expresie, engleza ca limbă naţională şi egalitatea sexelor;

— politicile multiculturalismului impun de asemenea obligaţii în conferirea drepturilor; dreptul fiecăruia de a-şi exprima propria cultură şi credinţele implică o responsabilitate reciprocă pentru acceptarea dreptului celorlalţi de a-şi exprima opiniile şi valorile;

— politicile multiculturalismului sînt bazate pe premisa că toţi australienii trebuie să aibă o loialitate extinsă şi unificatoare faţă de Australia, pentru interesul şi vitorul ei.

Acesta este un de de idei explicite ale limitelor de care avem nevoie în Canada. Dar probabil, chiar un model mai bun de a face explicite limitele multiculturalismului poate fi găsit mai aproape de noi, şi anume în politica guvernului din Quebec faţă de grupurile etno-culturale, pe care acesta obişnuieşte să o numească de „inter-culturalism”. Această politică este similară politicii multiculturalismului federal în afirmarea şi acceptarea identităţilor şi practicilor etno-culturale în interiorul instituţiilor comune. Dar politica guvernului din Quebec este explicită prin faptul că aceasta operează în interiorul a trei importante limite:

— recunoaşterea francezei ca limbă a vieţii publice;

— respectul pentru valorile democratice liberale incluzînd drepturi civile şi politice şi egalitatea şanselor; şi

— respectul pentru pluralism, inclusiv deschiderea către şi tolerarea diferenţelor celorlalţi.

Aceste trei principii formează temelia solidă a „contractului moral” între Quebec şi imigranţi, care specifică termenii integrării.

Poate părea paradoxal a cita Quebec-ul ca model de multiculturalism, deoarece mulţi comentatori (inclusiv Gwyn şi Bissondath) cred că politica „interculturală” a Quebec-ului este foarte opusă politicii muticulturalismului guvernului federal, în particular în promovarea sa activă a integrării civile şi politice. Astfel, Bissoondath argumentează că „În Canada engleză, atitudinea prevalentă părea să fie «Vino aşa cum eşti — Fă ceea ce îţi place». Societatea avea cîteva aşteptări dincolo de aderenţa la cîteva legi fundamentale. Oricum, Quebec-ul a fost mai pretenţios. Atitudinea prevalentă a fost «Vino aşa cum eşti, dar fii pregătit să te integrezi într-o societate vorbitoare de franceză». Aceasta înseamnă că viitorii tăi copii vor urma şcoli franceze”. În mod similar, Gwyn susţine că guvernul din Quebec urmează „o rută complet diferită” de cea a guvernului federal, una care ţinteşte mai degrabă la „convergenţa culturală” decît la separatism etnic, astfel încît noii veniţi trebuie fie să se integreze culturii naţionale, „fie să rămînă pentru totdeauna la marginea societăţii”.

Dar avem totuşi aici, o altă neînţelegere. Substanţa actuală şi limitele politicii Quebec-ului sînt subordonate, şi aproape identice, politicii federale (deşi politica federală, desigur, defineşte engleza şi franceza ca limbi ale vieţii publice şi, pornind de aici, ale şcolarizării şi avansării). Politica guvernului federal este subordonată aceloraşi trei limite: de exemplu, ea susţine supremaţia celor două limbi oficiale, ca limbi ale vieţii publice şi instituţiilor publice; ea insistă pe respectarea normelor şi democraţiei, drepturilor individuale şi egalităţii şanselor; şi ea încurajează deschiderea către şi tolerarea diferenţelor celorlalţi.

Principala diferenţă este pur şi simplu aceea că guvernul Quebec-ului este mai explicit în aceste limite. Aşa cum am văzut, aceste limite sînt implicite în legea multiculturalismului, care spune că politica multiculturalismului trebuie să „consolideze statutul şi uzanţa” limbilor oficiale; trebuie să „asigure că toţi canadienii, de orice origine ar fi aceştia, au şanse egale”; şi trebuie să promoveze „interacţiunea între indivizii şi comunităţile de origini diferite”. Aceste limite sînt de asemenea implicite în faptul că legea multiculturalismului este subordonată ambelor documente fundamentale, Carta şi Legea Canadiană a Drepturilor Omului, care garantează drepturile civile şi politice individuale de bază pentru toţi canadienii incluzînd egalitatea sexelor şi a drepturilor, precum şi egalitatea şanselor.

Astfel, politica federală are limite similare cu politica guvernului din Quebec: (a) ea funcţionează înăuntrul mediului bilingv oficial şi insistă ca imigranţii să înveţe şi să accepte engleza sau franceza ca limbi oficiale ale vieţii publice în Canada; (b) ea funcţionează în interiorul constrîngerii pentru respectarea normelor liberal-democratice, incluzînd Carta şi Legea Drepturilor Omului, şi insistenţei pentru respectarea drepturilor individuale şi egalităţii sexelor; şi (c) ea încurajează deschiderea către şi inter-acţionarea cu persoanele de diferite origini, mai mult decît promovarea segregării şi orientarea spre interiorul ghettourilor etnice. Multiculturalismul în Canada, asemenea interculturalismului din Quebec, constă în responsabilitatea pe care — în interiorul acestor trei principii constrîngătoare — guvernul o are ca obligaţie pozitivă de a respecta şi accepta diversitatea.

Pe scurt, logica multiculturalismului implică acceptarea diversităţii în virtutea constrîngerilor ce rezultă din principiile constituţionale ale egalităţii şanselor şi drepturilor individuale. Acesta nu poate reprezenta felul explicit descris de politică, dar este cuprins implicit în practica multiculturalismului. Şi aici, de asemenea, grupurile de imigranţi recunosc şi acceptă în întregime acest lucru. Ele acceptă cerinţa să rămînă fidele principiilor constituţionale. Cîteva grupuri de imigranţi au avut obiecţii faţă de Carta Drepturilor Omului. Pe de altă parte, ele şi-au afirmat constant susţinerea lor pentru ea şi nu au mai făcut nici o încercare de a-şi dobîndi dreptul la practicile sau tradiţiile lor culturale, scutiţi fiind de protecţia constituţională a drepturilor individuale şi egalităţii sexelor.

În timp ce aceste limite implicite sînt înţelese şi acceptate de grupurile de imigranţi, totuşi, e bine să le facem mai explicite, aşa cum se întîmplă în Australia şi Quebec. Dat fiind eşecul guvernului de a aborda direct problema, este de înţeles că mulţi canadieni sînt confuzi în privinţa limitelor multiculturalismului. Mai mult decît atît, ei se simt chiar neputincioşi să ridice problema în forumurile publice de teamă să nu fie etichetaţi drept rasişti sau ca avînd prejudecăţi. Acesta este, cred, unul dintre punctele substanţiale din opinia lui Gwyn, care are dreptate cînd spune că atunci cînd un canadian obişnuit a ridicat problema limitelor multiculturalismului, elitele politice „nu au găsit nici un alt răspuns decît nişte bîlbieli care trădau un sentiment de vinovăţie”.

Canadienii doresc să ştie că există anumite cerinţe „non-negociabile” pentru a fi cetăţean canadian, incluzînd aici şi respectul pentru drepturile omului şi valorile democratice, dar dezbaterea pe această problemă a fost suprimată de elitele politice, care au sugerat că oricine critică multiculturalismul este un om cu prejudecăţi. Această încercare de a sufoca dezbaterea despre limitele multiculturalismului este contra-productivă. Ea nu promovează înţelegerea sau acceptarea politicii respective, ci pur şi simplu conduce la un resentiment mocnit împotriva ei.

Desigur, orice încercare de a promova o dezbatere publică despre limitele multiculturalismului va stimula cu siguranţă prejudecăţi. Noi putem prezice fără să greşim, că orice dezbatere publică ar fi dureroasă în timp, deoarece cîţiva oameni lipsiţi de teamă şi ignoranţi etichetează alte culturi ca barbare sau nedemocratice. Dar rezultatele finale vor evalua corect, cred, costurile temporare.

Să considerăm ca exemplu, dezbaterea despre hijab^*, în şcolile din Quebec. Cînd problema aceasta a fost ridicată pentru prima dată, mulţi cetăţeni din Quebec au presupus automat că toţi musulmanii erau fundamentalişti care se opuneau eglităţii sexelor; sau că toţi musulmanii care susţineau hijab-ul, susţineau şi clitorectomia şi divorţurile talaq şi probabil, chiar şi terorismul iranian şi sentinţa capitală împotriva lui Salman Rushdie. Aceste stereotipuri variate despre musulmani au fost prezente în minţile multor oameni şi dezbaterea despre hijab a oferit o şansă pentru ca acestea să se manifeste. Rezultatul, la început a fost aproape insultător şi dureros pentru musulmani, care au simţit mai mult ca sigur că erau destinaţi să rămînă marginalii permanenţi ai societăţii din Quebec. Ei au fost definiţi ca fiind „ceilalţi”/străinii absoluţi ai societăţii seculare, moderne şi pluraliste din Quebec.

Dar dezbaterea a progresat şi rezultatele finale trebuiau de fapt să constituie o provocare pentru aceste stereotipuri. Cetăţenii din Quebec au învăţat să nu confunde islamul cu fundamentalismul. Ei au învăţat că nu toţi musulmanii susţin ca femeile să fie ţinute închise în casă toată ziua; nu toţi musulmanii susţin divortul talaq şi clitorectomia feminină; nu toţi musulmanii susţin uciderea tuturor autorilor care critică islamul. Într-adevăr, ei au învăţat că foarte puţini musulmani din Quebec adoptă oricare din aceste atitudini. În cele din urmă, ei au învăţat că duşmanul nu l-a constituit islamul, ci mai degrabă anumite forme de extremism care pot fi găsite în multe culturi, inclusiv în „a noastră”. Rezultatul a fost, cred, o înţelegere şi o acceptare mai profundă a islamului decît a existat înainte.

Procesul a fost unul dureros, pentru a convinge, dar a fost unul esenţial. Oamenii au nevoie de astfel de ocazii pentru a se elibera de diversele idei care au fost amestecate în minţile lor. Ei aveau obiecţii legitime faţă de anumite practici (clitorectomia feminină, fatwah-ul împotriva lui Rushdie) — lucruri împotriva cărora, într-adevăr, merită să lupţi. Înainte, ei puteau şi erau dispuşi să accepte hijab-ul în şcoli, de aceea ei trebuiau să fie convinşi că acceptarea hijab-ului nu va conduce şi la acceptarea clitorectomiei, a divorţurilor talaq sau a ameninţărilor cu moartea împotriva scriitorilor. Ei erau dispuşi să îmbrăţişeze acceptarea diversităţii, dar numai odată ce ştiau clar care sînt limitele acestei acceptări. Dezbătînd limitele diversităţii a fost posibilă o mai mare acceptare a ei în interiorul acestor limite şi societatea de astăzi din Quebec este mai deschisă pentru a avea astfel de dezbateri.

Într-adevăr, adesea grupurile etnice însele sînt cele care doresc să clarifice termenii integrării şi limitele acceptării. Aşa cum nota Tariq Modood „cea mai mare nevoie politică şi psihologică pentru clarificarea spaţiului comun şi a simbolurilor naţionale vine de la minorităţi. Pentru clarificarea care ne face mai dispuşi să ne simţim în siguranţă într-o singură ţară, eliminînd presiunea aspura minorităţilor, în special a minorităţilor noi a căror prezenţă în ţară nu este deplin acceptată, trebuie să ne conformăm în toate sectoarele vieţii sociale sau în alte sectoare arbitrar alese, pentru a respinge acuzaţia de neloialitate”. Ce îşi doresc cel mai adesea noii veniţi de la statul canadian este o afirmare clară a criteriilor acceptării sociale şi politice şi o dezbatere asupra limitelor multiculturalismului care ar ajuta la furnizarea lor.

Este posibil ca o dezbatere generală mai largă asupra limitelor multiculturalismului în Canada să nu aibă un asemenea efect pozitiv. Probabil că aceasta nu ar putea trece dincolo de stadiul exprimării stereotipurilor; probabil că aprinsa dezbatere iniţială ar conduce la o revoltă împotriva multiculturalismului. În politică nu există garanţii. Dar sînt optimist şi cred că o astfel dezbatere ar avea, în cele din urmă, un efect pozitiv. În orice caz, nu cred că avem prea mult de ales. Fără a-i reasigura pe canadieni despre limitele multiculturalismului, nici o cantitate de evidenţe statistice despre integrare nu le va domoli spaimele sau risipi opoziţia.

„Logica” multiculturalismului este atunci de a nu submina respectul pentru valorile liberal-democratice, a nu submina niciodată integrarea instituţională. Dimpotrivă, multiculturalismul consideră aceste valori politice ca asigurări date că imigranţii le vor accepta, întocmai ca şi integrarea în instituţiile convenţionale francofone sau anglofone. Multiculturalismul specifică simplu cum ar trebui să se producă această integrare socială şi politică — şi anume, într-un fel care respectă şi acceptă diversitatea. În interiorul acestor constrîngeri ale valorilor liberal-democratice şi ale integrării instituţionale/lingvistice, guvernele trebuie să caute să recunoască şi să accepte diversitatea noastră culturală crescîndă. Aceste principii sînt implicite în practica multiculturalismului şi sînt înţelese şi acceptate de grupurile de imigranţi.

Nu numai că aceasta reprezintă o abordare liberal-democratică a diversităţii etno-culturale, dar ea este şi unica abordare argumentabilă conform valorilor liberal-democratice. Aceasta ne ajută să explicăm de ce multiculturalismul a fost adoptat nu numai în Canada ci şi într-un număr crescînd de alte state democratice occidentale. Multiculturalismul reprezintă într-adevăr unul dintre cele mai pline de succes exporturi politice ale Canadei.

3. Concluzie: Explicînd dezbaterea

Am discutat şi disputat două din criticile comune ale multiculturalismului: cea care promovează separatismul etnic şi cea care promovează absenţa oricărui principiu pe baza căruia să fie limitată diversitatea culturală. Într-un fel, aceste critici sînt de înţeles: aşa cum am notat, apărătorii politicii au făcut prea puţine eforturi fie de a furniza evidenţe empirice ale efectelor ei benefice, fie de a furniza o analiză raţională a politicii multiculturale. Şi totuşi, într-un alt sens, aceste critici sînt îndeajuns de complicate.

Lipsa evidenţei şi a explicaţiilor publice nu poate prin ea însăşi să explice atitudinile publice. În absenţa informării, de ce există totuşi atît de mulţi canadieni care presupun că multiculturalismul a avut consecinţe negative? De ce sînt ei mai degrabă temători de multiculturalism, decît convinşi de acesta?

După opinia mea, aceasta este una din cele mai complicate trăsături ale dezbaterii publice. Din punct de vedere istoric, Canada a avut un succes remarcabil în integrarea imigranţilor şi evidenţa ne sugerează că astăzi o face chiar mai bine decît înainte. Prin urmare, avem serioase motive să ne simţim încrezători în capacitatea noastră ca ţară de a ne ocupa cu acest tip de probleme. Cred că în rîndul locuitorilor Canadei, chiar dacă erau mai convinşi de integrarea grupurilor de imigranţi, totuşi, din unele motive această convingere s-a disipat fiind înlocuită de o anxietate mai generală, de o teamă nu numai de a nu face greşeli în mînuirea problemelor etno-culturale, dar şi de faptul că vor pierde controlul asupra situaţiei, că sînt pe o pantă alunecoasă către un serios conflict social.

O parte a explicaţiei pentru această teamă pot fi xenofobia, rasismul şi prejudecăţile. Prea mulţi canadieni îi văd pe imigranţi ca pe nişte „ceilalţi” periculoşi, ale căror diferenţe sînt o ameninţare inerentă pentru stilul „nostru” de viaţă. Dar aceasta este numai o parte a explicaţiei. De fapt, aşa cum argumentam mai devreme, canadienii sînt mult mai puţin xenofobi sau rasişti decît erau odată. Astfel, adevărata explicaţie trebuie să fie în altă parte.

Personal, bănuiesc că explicaţia are o mai mare legătură cu inabilitatea noastră de a face un progres mai mare în abordarea grupurilor non-imigrante din Canada — locuitorii Quebec-ului şi naţiunile autohtone. Mulţi canadieni se simt frustraţi şi dezamăgiţi pentru că nu am atins încă un grad de acceptare a acestor „naţiuni din interior”. Mulţi canadieni simt că în ciuda eforturilor sincere, nu se află mai aproape de o înţelegere adevărată a nevoilor şi aspiraţiilor locuitorilor Quebec-ului şi a naţiunilor autohtone. Frustraţi în inabilitatea de a rezolva aceste vechi conflicte între naţiunile fondatoare ale Canadei, ei şi-au pierdut convingerea în abilitatea lor de a face faţă relaţiilor etno-culturale în general proiectîndu-şi astfel temerile şi frustrările asupra imigraţiei şi politicii multiculturalismului. În acest fel, multiculturalismul imigrant devine ţapul ispăşitor pentru frustrările la lipsa de abilitate a canadienilor de a reconcilia sau chiar de a discuta, diviziunile lor naţionale între englezi, francezi şi aborigeni. Aceasta reprezintă bineînţeles, doar un aspect speculativ al explicaţiei mele, deşi cred că putem vedea acelaşi proces funcţionînd şi în Statele Unite, unde multiculturalismul imigrant serveşte ca ţap ispăşitor pentru inabilitatea americană de a rezolva sau chiar de a discuta diviziunile lor rasiale.

În acest eseu am încercat să prezint o viziune optimistă despre rolul multiculturalismului în societatea canadiană şi să risipesc cîteva din concepţiile greşite ale lui. Aş dori să pot încheia cu o speranţă şi mai optimistă, şi anume că recunoaşterea succesului canadian în politica multiculturalismului ne va da siguranţa şi curajul de a aborda problemele dificile privind Quebec-ul şi naţiunile autohtone. Dar viziunea mea proprie este mai degrabă pesimistă. În fine, revendicările grupurilor de imigranţi au fost întotdeauna prizoniera luptelor pentru putere dintre englezi, francezi şi grupurile aborigene din Canada. De cînd nenumăratele ajustări dramatice în relaţiile dintre aceste grupuri sînt tot mai greu explicabile, se poate intui că o să mai treacă ceva timp pînă cînd canadienii vor fi capabili să înţeleagă şi să accepte revedicările imigranţilor în adevăratul lor sens: revendicări rezonabile pentru termeni imparţiali de integrare. q

Traducere de Steliu Lambru

*

Will Kymlicka, doctor în politologie al Universităţii din Oxford, autorul a patru cărţi publicate de Oxford University Press: Liberalism, Community and Culture (1989), Contemporary Political Philosophy (1990), Multicultural Citizebship: A Liberal Theory of Minority Rights (1995) şi Finding Our Way: Rethinking Ethnocultural Relations in Canada (1989), este totodată editorul volumelor Justice in Political Philosophy (Elgar, 1992) The Rights of Minorty Cultures (Oxford, 1995) şi Ethnicity and Group Rights (N.Y.U; 1997). În prezent este profesor la catedra de filosofie de la Queen’s University din Kingston, Canada.

 

Will Kymlicka, The Theory and Practice of Canadian Multiculturality, prezentat cu ocazia conferinţei Breakfast on the Hill, Ottawa, preluat cu permisiunea autorului.