Splendoarea şi mizeriile unui concept: multiculturalismul

Monica Spiridon

 

Vocabulă echivocă şi în cel mai înalt grad discutabilă, multiculturalismul a izbutit în mod paradoxal să facă în România carieră de instrument neproblematic, transparent şi multifuncţional. Unul dintre motivele pentru care, la noi, termenul a prins rapid, inflamînd spiritele neavizate, este capacitatea sa de a intra (total sau parţial) în false sinonimii cu noţiuni aparent familiare precum pluralism cultural, universalism, trans-culturalism, cosmopolitism — şi încă altele, pe care nu le mai numesc, ca să nu sporesc o ceaţă lexicală densă.

Angajat într-un contencios intelectual venerabil — cel al raporturilor dintre particular şi universal, dintre unitate şi diversitate, dintre identitate şi alteritate — multiculturalismul oferă unor dileme perene un răspuns datat care etalează la vedere pecetea mediului în care a fost lansat: universitatea americană.

Cu toate acestea, printre prejudecăţile tenace legate de multiculturalism, cel puţin două au făcut o carieră spectaculoasă: mai întîi, că el ar fi un asalt concertat contra unei unităţi de monolit, nu un răspuns oferit unor situaţii particulare lunecoase şi difuze şi, în al doilea rînd, că ar fi apărut într-un vacuum, nu ca un fenomen de reacţie, alături de altele, condiţionat de ele.

Butoiul cu pulbere al multiculturalismului — iniţial cu o miză strict educativă — a fost detonat la mijlocul decadei trecute în departamentele de literatură engleză de pe malul vestic al Atlanticului, de o întrebare explozivă: este în stare cultura să-şi asume misiunea de instrument al educaţiei în spiritul valorilor democraţiei?

Extinzîndu-se în alte arii academice, conflagraţia a angajat şi departamentele tradiţionale de Literatură comparată, în conflict cu cele, mai recente, de Studii Culturale, care ameninţă să le înghită treptat pe primele, după care a făcut aderenţe necontrolabile, în planul ideologic, etic, filosofic, economic, politic etc.

 Evoluţia globală a conflictului are o istorie aparte, care ar merita relatată pe larg, în special în România, unde se vorbeşte despre ea după ureche. Ea este povestea campaniei orchestrate de idolatrii post-colonialismului, ai neo-marxismului, ai neo-istorismului, ai feminismului, adică ai marginalităţii intolerante, încrîncenate în ofensiva contra Europeanului-alb-mort şi transformînd ideea de diversificare culturală într-o armă a discriminării inverse.

Nu mă pot abţine să nu adaug că focul frustraţiilor şi al resentimentelor acute a fost alimentat abundent de combustibil conceptual european, oferit de prozeliţii diferirii şi ai heteroglosiei agonice, retranşaţi pe linia teoretică fortificată Derrida-Bahtin.

* * *

În punctul său iniţial, multiculturalismul american a fost un sistem de răspunsuri eterogene care, începînd cu un moment istoric bine precizat, s-au oferit dilemelor legate de diversitate.

Modernitatea a fost un element de maximă agresiune faţă de stabilitatea socială tradiţională, catalizată anterior de natură, de biserică, de familie, de instanţele de control comunitar etc. În special după primul război mondial, educaţia americană a căutat insistent soluţii de răspuns la presiunile centrifuge ale modernităţii. Ce anume ar fi putut să substituie factorii de coerenţă anteriori şi cum s-ar fi putut contracara diversitatea accelerată şi creatoare de confuzie, generată de dispariţia acestora?

O precizare esenţială se impune aici. Imediat după cele două războaie planetare, diversitatea socială a fost concepută exclusiv în termeni economici. Soluţia proiectată atunci pentru contracararea potenţialei denivelări socio-economice explozive fost aşa numita egalizare a şanselor, prin instituirea unor norme de meritocraţie şi prin instituţionalizarea unui sistem de educaţie bazat pe un nucleu tare, sau un trunchi comun, cu funcţie omogenizantă.

Spre sfîrşitul celui de-al doilea război, mai toate marile universităţi americane au întocmit şi au făcut publice studii solide, rapoarte şi documente programatice cu privire la situaţia susmenţionată şi la soluţiile ce se impuneau. Dintre acestea, unul anume merită o atenţie aparte, mai ales că a funcţionat paradigmatic. Iniţiatorul său este un personaj proeminent al scenei socio-culturale şi politice americane din secolul nostru: James B. Conant — preşedinte al Universităţii Harvard între 1933 şi 1953, consilier al preşedintelui Eisenhower şi ambasador al S.U.A. în Germania.

James Conant a fost fără îndoială unul dintre reformatorii cei mai decişi şi mai productivi ai sistemul academic american postbelic. Înainte de orice, numele său s-a legat de brevetarea unui sistem de testare profesională pentru selecţia studenţilor şi a corpului profesoral, care a instrumentalizat şi a pus în practică ceea ce s-a numit meritocraţia americană.

Conform lui Conant, cel mai eficient mod de a contracara diversificarea economică modernă şi stratificarea de clasă potenţială generată de ea ar fi fost mobilitatea socială, bazată pe un sistem funcţional de egalizare a şanselor. Într-un asemenea sistem de referinţă, educaţia devine un pivot decisiv al mobilităţii — cheie a sucesului economic şi a accesului egal la acesta. A înzestra fiecare generaţie cu un nucleu cultural — deopotrivă informativ şi formativ obligatoriu şi comun — însemna a stopa diferenţierea de clasă şi a o împiedica să se reproducă şi să se accelereze de la o generaţie la alta.

Traducerea în practică a acestei filosofii educaţionale şi politice a căzut în sarcina unui comitet numit de James Conant, format din 12 profesori care au început să lucreze imediat după atacul de la Pearl Harbour şi care au produs în 1945 un document programatic faimos: General Education in a Free Society (cunoscut şi sub numele de The Red Book).

Obiectivul vizat în mod explicit de document era o societate stabilă, rezistentă la pre­siunile centrifuge şi la elementele corozive ale modernităţii, care să aibă alţi piloni de­cît religia, comunitatea şi biserica. El a fost modelul unei serii de documente similare, emise pentru uz propriu de alte instituţii universitare americane aproximativ în aceeaşi perioadă.

Foarte pe scurt, soluţia preconizată de document presupunea o tactică de acţiune — meritocraţia, ca reţetă de selecţie şi promovare a populaţiei universitare — şi o filosofie educaţională, mizînd pe educaţia generală, numită în curricula şi „liberală”. Aşa numita core culture — textele fundamentale în domeniul umanităţilor şi ştiinţelor sociale — ar fi urmat să asigure liantul necesar menţinerii unei societăţi civile echilibrate şi stabile.

Cultura devine astfel unul dintre răspunsurile majore date diversităţii, care — nota bene — în această perioadă nu este niciodată definită din unghi rasial, etnic, religios, sexual etc. Cu precădere literatura (aşa numitele Great Books: Canonul) primeşte investitura de instrument capabil să articuleze corpul comun de convingeri necesare unui cetăţean, ca şi încrederea în valorile formative ale democraţiei.

În următorii 40 de ani, educaţia superioară trans-oceanică a funcţionat în baza acestui sistem reglator, ilustrat exemplar de principiile expuse în The Red Book. Cu pre­cizarea că, în tot acest răstimp, în societatea americană a mai funcţionat un element de coeziune, capabil să anihileze tensiunile centrifuge potenţiale — este vorba de războiul rece. În condiţiile existenţei celor două blocuri ostile, genul proxim al identităţii ame­ricane a fost mult mai puternic decît presiunile spre exhibarea diferenţelor de orice fel.

În mod simptomatic, exact în anii ’84-’85, perioadă a destinderii şi a Perestroikăi, se fac simţite primele simptome ale multiculturalismului. După 1989, falimentul comunismului şi dezintegrarea Uniunii Sovietice transformă Europa de Centru şi de Est într-un laborator gigantic, unde se experimentează pe viu — cînd paşnic, cînd violent — soluţii de răspuns în faţa escaladei diversităţii.

Încă de la jumătatea decadei trecute, statistici sistematice arată că structura demografică a universităţii se modificase dramatic în America. Populaţia universitară crescuse de la 3,5 la 14 milioane. Numărul non-albilor era de 20%, iar totalul femeilor de 55%. O deplasare care se petrecuse lent devine acum evidentă, în circumstanţe istorice propice. Practic sistemul de referinţă şi limbajul documentelor academice de tipul Red Book din anii 45 explodează. El este înlocuit cu un altul în care diversitatea este concepută obsesiv în orizontul a 3 categorii exclusive de referinţă: race, gender, class (aşa numita Sfîntă Treime). Alţi factori esenţiali ai diversificării — precum religia, limba, ocupaţia, vîrsta — nu intră în calcul.

Din acest moment, multiculturalismul devine un fenomen cu manifestări şi consecinţe paradoxale şi greu controlabile. Se poate vorbi în mod egal justificabil de o logică multiculturalistă în plan intelectual şi de o suită de multiculturalisme cu manifestări educaţionale, literare, politice, sociale, filosofice dintre cele mai eterogene.

* * *

S-a afirmat, pe bună dreptate, că după anii ’90 — multiculturalismul s-a transformat într-un tren cu care poţi să circuli pe distanţe variate. Există o variantă moderată a multiculturalismului şi, exact la antipod, alternativa sa radicală. Între ele, un spectru amplu cu cele mai echivoce nuanţe. Ce le deosebeşte în ultimă instanţă sînt modelele de diversitate de la care pleacă şi cărora le propun răspunsuri.

În versiunea moderată (sau slabă), multiculturalismul are peste ocean o anumită tradiţie, cu sursa în primele decade ale veacului nostru, în filosofia lui John Dewey. Alturi de Dewey sau doar în prelungirea sa, Randolf Bourne sau E.D. Hirsh sînt numai cîţiva dintre promotorii teoriilor pluralismului social, pledînd, pe de o parte, pentru autonomia şi identitatea grupurilor sociale, imune la presiunile asimilante externe; iar pe de alta, pentru existenţa unui spaţiu public în care grupurile să se exerseze în producerea unei culturi comune cu o marcată componentă civică. După cum se poate observa, în această variantă soft, cultura îşi păstrează încă prerogativele de element coagulant.

La cealaltă extremă, multiculturalismul radical demonizează noţiunea de cultură comună, denunţînd-o drept expresie deghizată a normelor şi valorilor unui grup dominant. Se vehiculează şi ipoteza unui universalism opresiv. De unde concluzia, cu totul trecută cu vederea la noi, că multiculturalismul în varianta sa hard — din păcate cea mai populară în afara spaţiului cultural american — nu este un sinonim, ci o alternativă a universalismului, a pluralismului cultural şi a unei diversităţi integratoare şi elastice.

Rezultatul palpabil al unui asemenea parohialism agresiv — de la programele de studiu universitar la praxisul politic, social etc. — este atomizarea culturală împinsă la absurd şi enclavizare fără speranţe într-un gheto rasial, de clasă sau de gen, produs al unui parohialism agresiv şi al unui conformism al diversităţii. De ce? Fiindcă există o întrebare, ocultată strategic de oficianţii radicali ai multiculturalismului: dacă admitem diversitatea radical-democratică a tuturor culturilor, cum garantăm existenţa unui spaţiu comun de întîlnire şi de dialog, care să facă posibile relaţiile, raporturile, în fine comparaţia între monade?

Presupunînd că s-ar impune definitiv în sfera socio-umanistă, logica multiculturalistă ar duce la încapsularea fiecărei zone de creaţie în propria identitate insulară. În formele sale tari, multiculturalismul — educaţional, ideologic, politic — exacerbează diversităţile agresiv-centrifuge, erodînd şi punînd în cauză canoanele estetice atemporale şi trans-culturale.

Edward Said, spre exemplu, în anii ’70 un promotor al dialogului dintre Est şi Vest, a devenit în ultimul timp un campion al diferirii culturale fără limite. Ca şi Gayatri Spivak, să zicem, el întruchipează una dintre formele cele mai agresive ale post-colonialismului dogmatic de stînga, care nu dinamitează canoanele tradiţionale, ci le întoarce pur şi simplu, cu susul în jos.

În toate variantele sale anterioare, universalismul cultural (promovat sistematic la noi de Adrian Marino, cu argumente teoretice perfect articulate) presupunea existenţa unui model de adîncime al tuturor literaturilor — ca ţintă a unui efort inductiv şi exploratoriu enorm. Din nefericire, multiculturaliştii proeminenţi de azi suspectează în sine ideea de Model, de matrice comună, denunţînd-o ca virtual opresivă sau discriminantă.

* * *

Revenind la modul în care multiculturalismul tare defineşte diversitatea în spiritul reducţionist al treimii race-gender-class, mai trebuie adăugat că introducerea în discuţie a altor categorii relevante — vîrstă, ocupaţie, religie, limbă — este stopată abrupt şi etichetată drept pandant al valorilor dominante, opresive, rasiste, sexiste, patriarhale, heterosexuale, eurocentrice ş.a.m.d.

Simplificînd abuziv din raţiuni demonstrative putem conchide că în varianta sa tare, multiculturalismul mizează pe strategii ale identităţii care comit de regulă două erori:

Prima, este supoziţia că valorile şi convingerile de grup sînt incompatibile şi incomensurabile.

Şi a doua, că toate judecăţile, opţiunile noastre valorice şi convingerile sînt determinate de poziţia noastră de apartenent la un grup.

Care sînt consecinţele elementare ale unui asemenea sistem de referinţă?

Practic, orice individ se autodefineşte fatalmente prin apartenenţa simultană la mai multe grupuri — chiar şi numai de rasă, de sex şi de clasă. Care dintre ele e predominant valoric şi cînd?

Luînd un exemplu absolut aleatoriu, ce e mai important pentru o femeie, galbenă, heterosexuală, din clasa mijlocie ? Că este femeie şi nu bărbat? Că este galbenă şi nu albă sau neagră? Că este din clasa mijlocie nu din cea de jos? Că este hetero- nu homo-sexuală? şi aşa mai departe...

Dacă pornim de la faptul că într-o comunitate oarecare există minimum 4 rase, 3 clase, 2 sexe, cu 2 orientări subsecvente şi introducem datele într-un computer, ca să înregistrăm toate combinaţiile identitare posibile, intrăm de-a dreptul în haos — sau, mai precis, într-o situaţie dintre cele calificate tot mai frecvent în timpul din urmă drept interculturale. Cîte grupuri identitare distincte rezultă de aici? Care dintre ele este definitoriu pentru un individ şi, mai cu seamă, de ce? Pînă unde poate merge atomizarea fără nici o frînă şi fără nici un sistem de referinţă unde toţi să se simtă acasă?

De unde o nelinişte derivată, dar inevitabilă: în ce măsură putem vorbi de identitatea marcată de grup a produselor noastre intelectuale. Este legitim s-o facem?

Ea vizează cu precădere sfera academică şi componenţa programelor de studiu, în care, timp îndelungat, cultura şi mai ales literatura au fost creditate cu vocaţia de a procura un teren comun, transcendent diferenţierii împinse la absurd. În fapt, exact programele academice de literatură au fost primele care au declanşat ruina acestor convingeri, prin aşa numita campanie de decanonizare şi de deconstrucţie a nucleului comun format din Marile cărţi.

Un răspuns particular la această întrebare pare să ofere în ultima decadă mass-media americană — unul dintre cele mai oportuniste şi mai conformiste medii ale exhibiţionsimului multiculturalist trans-oceanic.

Mai toţi analiştii sînt de acord că, de cîtva timp, în mass-media americană totul este în mod ostentativ interpretat în termeni de diversitate: grila multiculturalistă intră autoritar în funcţiune fie că e vorba de procese celebre (O. J. Simpson; fraţii paricizi Menendes), de vedetele pop ( Madonna, Michael Jackson), de dezordini sociale (revoltele din Los Angeles), de entertainers în vogă (Oprah Winfrey) sau de sportivi-minune (Magic Johnson). În mod paradoxal, cu cît mass-media e mai programatic diversă, cu atît diversitatea reală se estompează.

De unde se vede că există ceva mult mai periculos decît asimilarea combătută de zeloşii multiculturalismului: şi anume erijarea diversităţii în albia principală a curentului şi convertirea ei într-o obsesie. Foarte adesea, a fi divers înseamnă de fapt a fi pe linie — a exiba diversitatea de dragul diversităţii, în modul cel mai conformist cu putinţă, încetînd să fii divers în mod genuin.

Multiculturalismul rămîne exemplar peste ocean mai ales în privinţa decalajului major dintre planul discursurilor ideologice şi al ipotezelor articulate teoretic, pe de o parte, şi praxisul social şi cultural, unde grupurile cele mai diverse s-au amestecat în modul cel mai firesc, rămînînd distincte şi totodată păstrîndu-şi un teren de dialog şi de interferenţă. De altfel, pentru studiile culturale cu adevărat productive de azi, abordarea diversităţii se bizuie din ce în ce mai mult pe noţiuni ca hibriditate (Homi K. Bhabha), zone liminale, noduri de interferenţă, joncţiuni.

* * *

Că multiculturalismul este în momentul de faţă un proiect cel puţin discutabil, o dovedeşte unul dintre bilanţurile cele mai serioase care i-au fost consacrate. În iunie 1990, Fundaţia Rockefeller a constituit la Chicago o echipă de evaluatori cu adevărat trans-culturală şi de formaţie interdisciplinară: The Chicago Cultural Studies Group. Provenind din India, China, Africa, America de Nord şi de Sud, cercetătorii invitaţi au fost găzduiţi de The Center for Psychosocial Studies al Universităţii din Chicago.

După doi ani de discuţii sistematice, grupul a produs un document de lucru, publicat în nr. 18 din revista Critical Inquiry şi intitulat Critical Multiculturalism. Deşi textul a avut, după cum se vede, altă provenienţă şi alte scopuri, el şi-a cîştigat rapid o reputaţie de manifest, motiv pentru care astăzi se vorbeşte adeseori de o a treia variantă a multiculturalismului — cel critic...

Documentul trece în revistă geneza şi pre-istoria contextuală a termenului, identificînd retorica Noii ordini Mondiale, epoca Reagan-Bush, sfîrşitul războiului rece, Perestroika drept elemente catalizante ale exploziei multiculturaliste la mijlocul decadei trecute. Dincolo de toate detaliile, la care nu mă pot opri aici, autorii admit explicit că, în ultimă instanţă, multiculturalismul a fost o utopie şi, mai mult de atît, o umbrelă confortabilă — dacă nu de-a dreptul rentabilă — sub care s-au discutat simultan chestiuni extrem de eterogene: ecologice, economice, politice, mult mai rar culturale.

Nu întîmplător, după publicarea documentului, centrul universitar din Chicago şi-a shimbat numele în The Center for Transcultural Studies, coordonînd în prezent periodice precum Public Culture, colecţii de carte ca Public Worlds şi chiar Public Planet Books.

În condiţiile date, modul în care multiculturalismul face carieră în România rămîne cel puţin surprinzător, mai ales prin sistemul de referinţă în care este, cu nonşalanţă, plasat.

Una dintre axiomele false dar extrem de prizate este cea conform căreia multiculturalismul ar lansa cultura românească în circuitul marilor valori mondiale, contracarînd poziţia sa marginală, periferică, minoră ş.a.m.d. În spiritul aceluiaşi multicultralism s-a încercat recuperarea campaniei lovinesciene de sincronizare cu valorile apusului, de integrare prin imitaţie a culturii române în concertul occidental european. Din păcate, în acest orizont de referinţă, mai curînd cultivarea agresivă a specificului de către autohtoniştii interbelici sau de cercurile României Mari de azi, se înscriu în spiritul logicii multiculturaliste, care presupune ostentaţia diferenţei specifice şi refuzul dialogului cultural.

Presa culturală românească a contribuit din plin la extinderea confuziei şi la inflamarea spiritelor. Valuri mari şi ecouri inadecvate a stîrnit un articol publicat în România literară, de compatriotul nostru exilat peste ocean, Ovidiu Hurduzeu.

Într-un articol scris din unghiul opus, apărut după un timp în aceeaşi revistă, se face neted afirmaţia falsă că multiculturalismul s-ar fi conturat deja la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Intervenind la rîndul său în discuţie, un alt român exilat, Ion Horia Groza, operează într-un sistem aiuritor de referinţă, definind identitatea naţională în termeni ontologici şi făcînd divagaţii absolut inoportune despre structura noastră etnică profundă şi despre raporturile dintre naţionalitate şi ortodoxie.

Ceea ce este cu adevărat incorect în eseul domnului Hurduzeu este imaginea învăţămîntului din California şi în special din California de Nord — zonă pe care în mod cu totul întîmplător o cunosc dintr-o experienţă îndelungată şi directă. Această parte a coastei Pacifice se află în multe privinţe în viitorul Americii, propulsată şi de marea concentraţie de inteligenţă din Sillicon Valley şi din Bay Area (incluzînd universităţile din Berkeley şi Stanford).

Este drept că la începutul anilor ’80 s-a manifestat acolo una din cele mai viguroase mişcări în favoarea reprezentativităţii etnice în universităţi — aşa numita politică a cotelor, sprijinită prin instituţionalizarea strategiei de affirmative action şi de sistemul educaţional bilingv (englez şi spaniol).

Dar, după 12 ani, în toamna lui 1996, tot California a fost primul stat american care a declarat affirmative action un sistem de discriminare inversă şi a abolit-o prin vot. Un an mai tîrziu, cu prilejul campaniei electorale pentru postul de guvernator al Californiei, o lege locală a abolit sistemul educaţional bilingv. De ce? Fiindcă „toate studiile întocmite de economişti, politologi, psihologi, profesori, medici, assitenţi sociali etc. au dovedit că şcolile cu predare exclusivă în limba spaniolă au funcţionat practic ca nişte rezervoare de handicapaţi civic şi social, de subdezvoltaţi intelectual, şomeri potenţiali, declasaţi, infractori, muncitori la negru etc”^*. În urma acestei evaluări pe o durată de aproximativ 10 ani s-a decis că şcolile cu programe în spaniolă şi cu engleza limbă obligatorie sînt unica soluţie, care a şi fost legiferată prin vot.

Fireşte, în California există şi universităţi zise de plajă — ca U. C. Irvine de pildă — unde din raţiuni de oportunitate se practică un exhibiţionism multiculturalist, feminist, deconstrucţionist, post-colonialist, cu ingrediente strict formale stîngiste. Aici vine să se relaxeze Derrida, în pierdere galopantă de prestigiu la Paris, se predică evanghelii feministe agresive sau îşi află adăpost foşti monştri sacri ca J. Hillis Miller, după dezagregarea bisericuţei post-structuraliste de la Yale. Aceasta este însă faţa carnavalescă şi caricaturală a universităţii californiene, pe care compatriotul nostru de peste ocean o generalizează pripit şi abuziv.

În ultimă instanţă, singurul lucru cu adevărat demn de reţinut pentrtu noi este însăşi cariera termenului de multiculturalism. Mai precis, faptul că este o categorie datată şi semnată, purtînd pecetea unui moment şi a unui spaţiu cultural anume. O categorie cu o pre-istorie, o epocă de vîrf — incluzînd supralicitarea şi abuzurile de rigoare — urmată de uzură şi de un declin ireversibil.

Din păcate, n-ar fi prima oară cînd un concept îşi începe cariera spectaculoasă în România exact în momentul în care în locul său de origine începe să devină trecut. Sau cînd, ca să se răspundă unor necesităţi reale, se face un import neinspirat, recurgîndu-se, de pildă, la un transplant de cord ca să se suplinească un... plămîn carent. q

REFERINŢE

Bak, Hans (ed.), 1993, Multiculturalism and the Canon of American Culture, Amsterdam: Vrie Univ. Press.

Bernheimer, Charles, ed. 1995, Comparative Literature in the Age of Multiculturalism, Baltimore and London: The Johns Hopkins Univ. Press.

Bhaba, Homi K.1994, The Location of Culture, London and New York: Routledge.

Bourne, Randolph S.1977. The Radical Will; Randolph Bourne Selected Writings, 1911-1918, edited by Olaf Hansen, New York: Urizen.

Caws, Peter, 1993, Yorick s World: Science and the Knowing Subject, Berkeley and Los Angeles: Univ, of California Press.

Christian, Barbara ed.1985, Black Feminist Criticism, New York: Pergamon Press.

Gates, Henry Louis, Jr. ed..1986, Race, Writing and Difference, Chicago: Univ. of Chicago Press.

Goldberg, David, Theo,( ed.), 1994, Multiculturalism. A Critical Reader, Cambridge Mass, and Oxford: Blackwell Publishers.

Held, Virginia.1993, Feminist Morality: Transforming Culture, Society and Politics, Chicago and London: Univ. of Chicago Press.

Menand, Louis, 1995, Diversity, in Frank Letrinccia. Thomas McLaughlin eds., Critical Terms for Literary Study, Chicago and London: Chicago Univ. Press.

Pratt, Mary Louise. 1992, Imperial Eyes: Travel Writing and Transculturation, London and New York: Routledge.

Spivak, Gayatri,1987, In Other Worlds, New York: Routledge and Kegan Paul.

Taylor, Charles,1992, The Politics of Recognition, in Multiculturalism and The Politics of Recognition, eds. Amy Gutmann, Steven C. Rockefeller, Michael Walzer, Susan Wolf, Princeton: Princeton Univ. Press.

von Halberg, Robert (ed.)1984. Canons, Chicago: Univ. of Chicago Press.

*

Monica SPIRIDON este profesoară de literatură comparată, semiotică şi istoria intelectuală a Europei secolului XX, autoare a şapte volume publicate în România între anii 1982 şi 1998, coautoare a unor cărţi publicate în Germania, Italia, Olanda, SUA; a publicat 300 de studii şi articole în ţară şi peste hotare. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.