Editorial

Multiculturalismul, asemenea altor „cuvinte” la modă, ni se oferă astăzi în multiple ipostaze, sensuri şi întrebuinţări, în funcţie de utilizator. Conceptul, dezgolit de conţinutul său autentic şi originar, a devenit chiar un elixir miraculos pentru uzul politicienilor versatili, în situaţii dintre cele mai ciudate. Unii susţin că multiculturalismul s-ar fi născut în America anilor ’60-’70, odată cu amplele mişcări protestatare ale minorităţilor rasiale, în timp ce alţii consideră, nu fără temei, că Europa Centrală şi de Est, de exemplu, făcea multiculturalism de secole, cam aşa cum făcea Monsieur Jourdain proză. Chiar dacă în epoca statelor naţionale, caracterul multinaţional al unor state central şi est-europene este contestat cu suspectă vehemenţă, de obicei, multiculturalitatea locuitorilor lor este acceptată cu indulgenţă, făcîndu-se trimitere însă la „melting pot”-ul ţărilor de imigraţie. Ceea ce constituie o dovadă în plus a confuziei — voite sau fireşti — ce domină teoria conceptului în cauză.

Numărul de faţă este primul dedicat multiculturalismului. Un subiect care a făcut valuri şi în conştinţa publică românească, mai puţin ca text şi mai de grabă ca pretext. Termen utilizat în cele mai diferite sensuri şi scopuri, de la cel originar al bunului simţ popular, nedefinit conceptual, dar „înţeles” de mai toată lumea, comun tuturor zonelor lumii în care convieţuiesc diferite comunităţi etno-naţionale, culturale, lingvistice sau religioase, pe care l-aş numi multiculturalism natural (exemplul Şiriei lui Slavici din Transilvania istorică este revelator în acest sens), la cel de paleativ la revendicările legitime şi tot mai insistente ale unor comunităţi lingvistice şi culturale, sau de „înlocuitor” al „internaţionalismului proletar” în spaţiul ex-sovietic, care servea o politică asimilaţionistă anestezică a unui imperialism majoritarofil — pe care aş îndrăzni să-l numesc multiculturalism cinic sau disimulat —, şi la cel de instrument recuperator/reparator, mai mult sau mai putin „corectness”, care datorită exceselor sale, a stîrnit reacţia atît de violentă, a unei părţi importante a lumii universitare americane (multiculturalism ideologic). Multifuncţionalitatea termenului contribue mai de grabă la escaladarea  confuziei iniţiale decît la clarificarea nevoilor reale ale unor societăţi moderne, complexe şi pluraliste. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe ignorarea necesităţii analizei lucide al fenomenului, pe cît se poate de real, dimpotrivă, într-o societate clădită pe respectul, înainte de toate, faţă de cultura drepturilor omului, multiculturalismul, unul dintre conceptele de bază ale pluralismului izvorît din acesta, nu poate fi lăsat doar la îndemîna nu tocmai responsabilă a politicianismelor de moment.

Numărul de faţă a alterei — ca şi cel următor, de altfel —  oferă spaţiu de dezbatere pentru opinii diferite, ele fiind — ne exprimăm speranţa —, stimulative pentru continuarea confruntărilor intelectuale. Poziţia „îngrijorată” a Monicăi Spiridon din acest număr, faţă de diversitatea multiculturală va constitui cu siguranţă una din sursele de inspiraţie ale viitoarelor contribuţii. Abordarea pasională a autoarei va stimula, sperăm, reacţii mai puţin partizane în disecarea unei probleme de o realitate mult mai complexă. Prezenţa alăturată a unor opinii complementare din pana unor autori de prestigiul lui Will Kimlicka sau Daniele Conversi (vezi nota 8 de la articolul „Bilingvismul în Catalonia”) întregesc portretul unui fenomen care merită să fie abordat cu toată seriozitatea. Oricum, cititorul este invitat să-şi formeze opinia bazîndu-se pe întreg.

Continuînd dialogurile începute acum zece ani de Liga Pro Europa, numărul de faţă al alterei reproduce o dezbatere incitantă despre regionalism şi un caz particular — Kosovo — de tratament nefericit al acestuia, în plină criză iugoslavă şi în imediata sa vecinătate, la Timişoara, cu ocazia lansării numărului dedicat acestei teme. Învăţămintele ignorării tendinţelor fireşti de descentralizare, fie că e vorba de Kosovo, fie de Banat sau Ardeal, pot fi revelatoare.

Rubrica Ecumenica, într-o primă ediţie românească, încearcă să restituie publicului cititor o opinie disidentă de-acum un secol, într-o chestiune deosebit de sensibilă şi, din păcate, tot actuală: relaţia dintre credinţă, biserică şi stat. Autorul articolului, nimeni altul decît unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor, Lev Tolstoi, consideră că, în cadrul acestei triple relaţii, credinţa trebuie să aibă în mod firesc întîietate, cele două instituţii lumeşti nefiind decît proiecţii obiectivate ale acesteia şi mijlocitoare ale înfăptuirii sale autentice. Opinia cutremurătoare a sihastrului de la Iasnaia Poliana — dincolo de excesele pesimismului său cultural — vine să ne purifice punîndu-ne pe gînduri, scop urmărit şi de redactorii revistei prin oferta generală pusă la dispoziţia unui public cititor care gîndeşte.