Frizii din Schleswig-Holstein

Thomas Steensen

 

I. Principalele trăsături istorice, geografice şi culturale ale Friziei de Nord

Frizii de nord trăiesc între rîurile Eider şi Wiedau, pe insule şi în regiunea Halligen în extremitatea nord-vestică a Germaniei. Ei populează un peisaj unic, puternic influenţat de Marea Nordului. Terenurile mlăştinoase care se prelungesc pînă în mare, se numără printre cele mai întinse din lume şi sînt caracterizate printr-o diversitate de plaje, cîmpii, nisipuri şi cursuri de apă. Din 1985, această zonă a fost inclusă în Parcul Naţional Schleswig-Holsteinischer Wattenmeer. Partea continentală e formată în vest din mlaştini îndiguite, iar în est din cîmpii mărăcinoase şi nisipoase (Geest), care au, de asemenea, păduri şi rămăşiţe de foste hăţişuri.

Istoria timpurie a Friziei rămîne o enigmă. După cum atestă izvoarele istorice, arheologice şi lingvistice, din vatra lor originară situată între Zuidersee (astăzi Marea Ijssel) şi rîul Weser frizii de nord au emigrat în două valuri spre coastele Uthlande, numită de asemenea Frisia minor (Mica Frisie). Insulele Sylt, Föhr şi Amrum precum şi părţile vestice ale regiunilor Eiderstedt, Heligoland şi regiunile mlăştinoase au fost colonizate mai ales în timpul secolului al VIII-lea. În al doilea val de emigrare de la sfîrşitul mileniului, au fost populate vaste părţi ale regiunilor mlăştinoase. Cauzele emigrării în Frizia de Nord ar putea fi conflictul cu Imperiul Francilor aflat în expansiune, problemele din timpul perioadei vikinge sau o cedare în faţa încreştinării. Această zonă le era deja cunoscută colonizatorilor datorită vastului lor comerţ în Mare Frisicum (numele Mării Nordice din acea perioadă). Mai tîrziu frizii de nord şi-au extins teritoriul spre est, incluzînd de asemenea părţi din cîmpia nisipoasă.

Frizii de nord s-au aflat la începuturi sub domnia regilor danezi pentru mult timp. În timpul Evului Mediu s-au implicat în numeroasele conflicte legate de Ducatul de Schleswig şi rareori au fost uniţi. După divizarea ducatului în 1544, ei au fost împărţiţi între trei suverani diferiţi. După divizarea din 1581, Frizia de Nord a aparţinut teritoriului Ducelui de Gottorf; numai regiunea Nordergoesharde din jurul oraşului Bredstedt rămînînd în continuare sub jurisdicţia regelui danez, în timp ce Westerlandföhr, Amrum şi List/Sylt erau deja părţi ale Danemarcei şi au rămas astfel pînă în 1864. În 1721 situaţia s-a simplificat: zona condusă de ducele de Gottorf a fost unificată cu aceea a regelui. De atunci începînd, Frizia de Nord ca întreg a aparţinut helstat-ului danez (care includea Danemarca, ducatele de Schleswig şi Holstein, Norvegia, Islanda şi posesiunile coloniale de peste mări; în germană: Gesamtstaat). Regele danez era suveranul, fiind în acelaşi timp Duce de Schleswig. În timpul războiului danezo-german din 1864, toată Frizia de Nord a devenit parte a statului german pentru prima dată în istoria sa. Începînd din 1867, ea a aparţinut Prusiei, iar din 1946 statului (landului) Schleswig-Holstein.

Frizia de Nord nu s-a constituit niciodată într-o entitate politică de sine stătătoare. Nu a existat niciodată un stat Frizia de Nord, iar frizii nu şi-au propus niciodată să întemeieze unul. Ideea unui stat friz a fost ridicată numai de două ori în dezbaterile politice. În 1848 scriitorul şi revoluţionarul Harro Harring (1789-1870), iar apoi în 1919/20 politicianul Cornelius Petersen (1882-1935) au avansat o astfel de idee, dar nici unul din ei nu a găsit simpatie în rîndul populaţiei pentru o astfel de idee nerealistă. De-a lungul secolelor, identificarea regională a fost relaţionată în principal de propriul Harde (district administrativ şi tribunal), de propria regiune sau insulă, dar niciodată de Frizia de Nord în ansamblu. Încă de la începuturi, destinul politic al Friziei de Nord a fost hotărît din exterior, în principal din Copenhaga şi Gottorf/Schleswig, mai tîrziu de la Berlin, Bonn şi Kiel.

Fiind inactivi politic (în sensul strict al cuvîntului), frizii de nord au reuşit totuşi să-şi menţină în general propria jurisdicţie. Doar în cîmpie, Hardes Karrharde, Goesharde de Nord şi de Sud — locuite de frizi numai în vest — era în vigoare Jydske Lov, codul juridic iut. Cele treisprezece Hardes din Uthlande se aflau sub jurisdicţie friză. Acestea erau Sylt, Osterland-Föhr, Westerland-Föhr cu Amrum (din 1411/35 o enclavă a Imperialui Danez), Wiedingharde (iniţial Horsbüllharde), Bökingharde, cele cinci Hardes din Alt-Nordstrand, şi anume Wirichsharde, Pellwormsharde, Edomsharde, Beltringharde şi Lundenbergharde, ca şi aşa-numitul Dreilande (trei-ţări) din Utholm, Everschop şi Eiderstedt. Legea friză, transmisă oral de-a lungul secolelor, nu a fost fixată în scris pînă în 1426. Taxele, mai mult decît orice, au fost acelea care au condus la conflicte cu suveranul, libertatea fiind înţeleasă în principal ca scutire de taxe.

Factorul determinant în istoria friză a fost marea. Cîştigarea şi pierderea pămîntului a fost mai decisivă pentru Frizia de Nord decît bătăliile militare. Datorită creşterii nivelului mării, frizii au început să construiască diguri în timpul secolului al XI-lea. Deoarece acestea protejau mlaştina fertilă, agricultura a putut înflori. Lungimea totală a acestui baraj maritim, care astăzi depăşeşte 8 metri înălţime, oferă o imagine a întinderii acestei fortăreţe; pe partea continentală nord-friză ea se întinde pe nu mai puţin de 132 km, iar pe insule încă alţi 92 km. În plus, există o serie de alte diguri de consolidare care o dublează sau pe alocuri chiar o triplează. Aproape nici o altă structură artificială din Europa nu poate concura cu digurile de la Marea Nordului în ce priveşte dimensiunea şi volumul de muncă pe care l-au necesitat. Ingineria digurilor precum şi alte meşteşuguri (producerea sării de Frizia, obţinută din turba din terenurile mlăştinoase, de exemplu), au adus perioade de mare prosperitate. Adeseori însă acele zile de glorie au sfîrşit în furtuni dezastruoase, uneori în sensul propriu. Atît marele uragan Mandränke din 1363, cînd, mai presus de orice, legendarul tîrg din Rungholt a încetat să existe, cît şi cel din 1634, cînd insula Strand, o parte importantă a Friziei de Nord a fost ştearsă de pe faţa pămîntului, se evidenţiază ca nişte catastrofe cu totul ieşite din comun.

De-a lungul secolelor, digurile au fost întreţinute de fermieri; numai de curînd întreţinerea lor a devenit o problemă guvernamentală. La început, acest lucru a fost valabil şi pentru construirea lor. De-a lungul secolului al XVII-lea şi mai ales al XVIII-lea, suveranii au preluat treptat iniţiativa în construirea la scară largă a digurilor. De multe ori au numit pentru aceasta investitori financiari de încredere şi meşteri zidari din Ţările de Jos. Istoria culturală şi economică a Friziei de Nord s-a aflat în mod ocazional sub influenţa olandeză în mai multe chipuri. Sentimentul responsabilităţii şi un sentiment acut al identităţii au fost şi mai mult intensificate de autoadministrarea regiunii, care a supravieţuit chiar şi în timpul perioadelor absolutiste. Mai ales în Eiderstedt, dar de asemenea într-o formă mai puţin evidentă în alte părţi ale Friziei de Nord, autoadministrarea a fost prezentă pînă în perioada prusacă.

Din 1867 regiunea Friziei de Nord a aparţinut districtelor (Landkreise) Tondern, Husum şi Eiderstedt. În urma plebiscitului din 1920, partea nordică a districtului Tondern, care nu era populată de frizi, a fost cedată Danemarcei; districtul Sud-Todern a rămas în componenţa Germaniei. Abia în 1970 a fost constituit districtul Friziei de Nord, cuprinzînd pentru prima dată toate zonele nord-frize, cu excepţia insulei Heligoland. Doar o treime din cei 155.000 de locuitori (1992) din district se consideră de origine friză, aceasta datorîndu-se extinderii districtului dincolo de vatra sa către est, pe de o parte, şi imigraţiei puternice, pe de altă parte (în cursul celui de-al doilea război mondial, un mare număr de refugiaţi şi expulzaţi s-au stabilit în Frizia de Nord).

Districtul Friziei de Nord cuprinde 2048 km². Cu 76 de locuitori pe km² (163 pentru Schleswig-Holstein), el prezintă de departe cea mai scăzută densitate a populaţiei în comparaţie cu toate celelalte districte din Schleswig-Holstein, fiind în consecinţă una din regiunile cele mai slab populate din Republica Federală Germania. Terenurile mlăştinoase nord-frize, populate în mare parte în secolele anterioare, cuprind o zonă de aproximativ 1600 km².

Districtul este format din 16 autorităţi locale care includ 129 de comunităţi. În cele opt oraşe populaţia este distribuită după cum urmează (numărul de locuitori din 30 septembrie 1989): Husum, pricipalul oraş al districtului — 20. 651, Westerland/Sylt — 9.395, Niebull — 6.667, Tönning — 4.802, Bredstedt — 4.593, Wyk/Föhr —4.436, Friedrichstadt — 3.044 şi Garding — 2.221; comunităţi mai mari, dar nu oraşe, sînt Leck (7.020 de locuitori) şi Sankt Peter Ording (3.636). Oraşele din Frizia de Nord au dobîndit mai tîrziu statutul de oraş; primele care au obţinut aceste drepturi au fost Garding şi Tönning în 1590, apoi Husum în 1603 şi, ca oraş nou format, Friedrichstadt în 1621. Bredstedt (1900), Westerland (1905), Wyk (1910) şi Niebüll (1960) le-au urmat abia în secolul nostru.

Aproximativ 1800 de oameni trăiesc pe insula stîncoasă Heligoland (1,6 km2), situată în regiunea germană Bight şi care de asemenea aparţine zonei culturale şi lingvistice nord-frize. Între secolele VII şi XIX, insula a fost colonizată de frizi veniţi de pe coasta de sud a Mării Nordice. Pentru mult timp ea a fost folosită şi ca ascunzătoare de către piraţii care se grupau pe rutele de comerţ hanseatice. Principala sursă de existenţă a insularilor a fost dintotdeauna marea: pescuitul, recuperarea rămăşiţelor de naufragii şi serviciile de pilotaj. De la fondarea staţiunii litorale în 1826, turismul a cîştigat mereu în importanţă. După o istorie foarte schimbătoare, Heligoland a aparţinut coroanei daneze pînă în 1807, cînd a fost ocupată de trupele britanice în timpul Embargoului Continental şi a acordat azil politic refugiaţilor din Germania în timpul ocupaţiei britanice. Aici a scris Hoffmann von Fallersleben Lied der Deutschen („Cîntecul germanilor”), care a devenit mai tîrziu imnul naţional german. Imperiul German a obţinut insula prin tratatul de schimb germano-britanic din 1890. În termeni administrativi, ea a fost anexată districtului Süderdithmarschen pînă în 1922, apoi s-a constituit în district de sine stătător pentru ca să fie în cele din urmă alipită Districtului Pinneberg în 1932.

De-a lungul secolelor Frizia de Nord, mai cu seamă marile sale întinderi mlăştinoase, a fost în special o zonă fermieră. Pînă de curînd, creşterea animalelor a fost de departe cea mai importantă formă de activitate economică. Acesta este motivul pentru care schimbarea structurală din ultimele decenii este de importanţă epocală pentru Frizia de Nord. În prezent numai 9,5 % din toată populaţia activă lucrează în agricultură, silvicultură şi pescuit; dar acest procent este totuşi cel mai ridicat din toate districtele din componenţa Schleswig-Holstein (împreună cu districtul Dithmarschen; media pe ţară: 4,9 %, 1987). Următoarele cifre sînt în continuare impresionante: trei sferturi din întreaga suprafaţă a Friziei de Nord este folosită în agricultură; în totalul de 4.279 de gospodării agricole există nu mai puţin de 261.000 vaci, 195.000 porci, 85.000 oi şi 3.700 cai; în jur de 400.000 de tone de grîne sînt recoltate anual.

În afara agriculturii, marinăria a fost pentru o vreme cea mai importantă sursă de venit, în special pentru frizii insulari. În secolele XVII şi XVIII aproape toată populaţia masculină din insulele Amrum, Föhr şi Sylt şi de asemenea Halligen era implicată în marinărit, obţinînd un anumit grad de bogăţie vînînd balene şi foci în Groenlanda. Prin experienţa lor maritimă, unii insulari frizi au cîştigat o cunoaştere a lumii care mai apoi s-a constituit într-o puternică bază împotriva oricăror idei naţionaliste. Aceasta atitudine a fost consolidată pe mai departe de emigraţia peste mări din secolul XIX, care a avut loc la o scară mult mai largă datorită declinului rutei groenlandeze. Emigraţia a atins punctul culminant după anexarea de către Prusia în 1867 şi a rămas o alternativă pentru frizi, în special în vremurile de mizerie şi de tulburări politice. Pe insulele Föhr şi Amrum aproape că nu există nici o familie care să nu aibă rude în America de Nord.

După construirea staţiunii Wyk în 1819, turismul a devenit o nouă şi importantă sursă de venit în insulele Föhr, Heligoland, Sylt şi Amrum. La începutul secolului al XX-lea, Westerland, un sat insignifiant din Sylt, s-a transformat într-o elegantă staţiune litorală de reputaţie internaţională. După fondarea în 1877 a staţiunii de pe ţărmul Mării Nordice, Sankt Peter Ording,  turismul a început să prospere şi pe partea continentală nord-friză; între timp el a depăşit agricultura în importanţă. În fiecare an numărul turiştilor se ridică la un milion, iar cazările peste noapte la aproximativ zece milioane.

Frizia de Nord aparţine regiunilor subdezvoltate ale Republicii Federale Germania, nivelul industrializării fiind deosebit de scăzut. Doar 21 de angajaţi la 1000 de locuitori lucrează în industria meşteşugărească (fabrici cu mai mult de 10 angajaţi). Cifrele corespunzătoare sînt 66 în Schleswig-Holstein şi 116 în RFG. 71% din venitul brut provenind din sectorul serviciilor, Frizia de Nord se află cu mult deasupra valorii medii şi se clasează prima între toate districtele din Schleswig-Holstein, aceasta datorîndu-se în mare parte turismului.

Fiind situată departe de marile centre din Germania şi Europa, poziţia geografică face dificilă deschiderea de fabrici mari. Autostrada către Hamburg, de exemplu, începe departe de porţile Friziei de Nord. Unele fabrici, pe de altă parte, au descoperit excelentele avantaje ale acestei amplasări, de exemplu în ce priveşte diversitatea sa culturală sau facilităţile de petrecere a timpului liber pe coasta Mării Nordice, pe insule şi în Halligen. Folosirea tot mai mare a energiei eoliene şi eforturile de diminuare a problemei izolării de centrele economice prin intermediul procesării electronice a datelor deschide noi căi pentru viitor, de altfel necesare, avînd în vedere reducerea numărului de posturi în armată şi continua criză agricolă. Dar chiar şi în prezent, tineretul friz îşi părăseşte locurile de baştină pentru că nici nu beneficiază de educaţia pe care şi-o doreşte, nici nu găseşte locuri de muncă atractive. Pe de altă parte, mulţi oameni din afara Friziei de Nord îşi stabilesc o a doua reşedinţă sau se retrag la pensionare aici. În multe locuri, această contradezvoltare este în detrimentul vieţii comunitare rurale şi a avut un impact negativ asupra eforturilor de păstrare a limbii şi culturii frize.

Ca şi peisajul şi istoria friză, cultura şi viaţa tradiţională sînt de asemenea de o diversitate uluitoare, reflectată în numeroase muzee, în special în Muzeul Nissenhaus din Husum. Diversitatea e considerată mai tipică spaţiului friz decît uniformitatea. Acest lucru este, de exemplu, adevărat în legătură cu clădirile şi casele tradiţionale. În ceeea ce priveşte casele, Frizia de Nord oferă cea mai bogată scenografie din Schelswig-Holstein. Vreme de secole, au coexistat influenţe frize, iuto-daneze şi germano-saxone. În plus, se pot găsi o mulţime de bunuri importate din Ţările de Jos, ca de exemplu, multe din casele de marinari şi fermieri au acoperişul din ţigle daneze, sau faptul că arhitectura din Haubarg Eiderstedt  provine din Ţările de Jos şi Frizia de Est. Într-o legătură neîntreruptă cu vechile tradiţii, portul popular este încă adînc înrădăcinat, în special pe insula Föhr. În alte regiuni nord-frize, costume demult uitate intră din nou în circulaţie, altele noi fiind făcute după modelul celor vechi. Festivalul „naţional” nord-friz, Bukebrennen, sărbătorit cu focuri de artificii în fiecare an pe 21 februarie, este din ce în ce mai răspîndit în vremea din urmă. La o scară mai redusă, această efervescenţă caracterizează şi alte obiceiuri şi jocuri publice.

În domeniul artelor, Frizia de Nord a produs în special pictori. Cîteva exemple sînt Hans Peter Feddersen (1848-1941) din Schnatebüll, a cărui tema principală este peisajul nord-friz, Christian Albrecht Jensen (1792-1870) din Bredstedt, un portretist de frunte din „Era de Aur” a picturii daneze, Carl Ludwig Jessen (1833-1917) din Deezbüll, care a devenit cunoscut ca „pictorul friz”, Oluf Braren (1787-1839), care, ca simplu profesor în Föhr, a dat picturi de o înaltă valoare artistică, Christian Carl Magnussen (1821-1896) din Btredstedt, care şi-a evidenţiat numele prin portretele şi picturile cu teme folclorice despre Frizia de Nord şi Italia; Emil Nolde (1867-1956) are de asemenea legături strînse cu Frizia de Nord. Dar în zadar va căuta cineva mari compozitori, ceea ce conduce ocazional la invocarea dictonului latinesc Frisia non cantat. Cîntecele frize sînt de asemenea destul de puţine. Vorbind despre literatura (germană) trebuie să-l menţionăm şi pe Theodor Storm (1817-1888) din Husum, a cărui lucrare tîrzie Der Schimmelreiter (Călăreţul unui cal alb) vorbeşte despre puternicul Deichgraf Hauke Haien şi este deseori socotită drept epopeea naţională nord-friză.[...]

Auriu, roşu şi albastru sînt culorile steagului nord-friz încă de la începutul secolului. Blazonul nord-friz, o creaţie neheraldică din 1840, expune jumătatea unei acvile a Imperiului German, o coroană, şi un ceaun cu arpacaş, avînd drept fundal culorile auriu, roşu şi albastru. Jumătatea de acvilă se referea, probabil, la dreptul la libertate, despre care se presupune că le-a fost garantat frizilor de împăraţii germani, coroana aparţine suveranului timpului, regele danez, iar despre ceaun se spune că femeile frize îşi puneau inamicii (probabil danezi) pe fugă cu arpacaş fierbinte atunci cînd puterea de luptă a bărbaţilor lor scădea. Blazonul oficial al Friziei de Nord este de asemenea în culorile nord-frize; din punct de vedere heraldic, este descris după cum urmează: „Pe fond albastru trei corăbii aurii cu cîte trei catarge în stilul secolului al XVI-lea, avînd poziţia 2:1 cu pînze aurii şi fanioane roşii; pe fiecare dintre marile pînze există un simbol însoţitor de culoare roşie (plug, peşte, cap de bou)”. Modelul urmat a fost blazonul Eiderstedtului. Simbolurile însoţitoare îşi au originea în blazonul celor trei vechi districte nord-frize şi simbolizează stilul de viaţă tradiţional. Blazonul şi steagul Heliglandului arată culorile insulei: verde, roşu şi alb.

Ca „imn naţional” neoficial, populaţia friză intonează cîntecul Gölj-rüüdj-ween (auriu-roşu-albastru) de Albrecht Johannsen (1888-1967). Binecunoscutele slogane nord-frize sînt Rum hart — klaar kiming (inimă largă — zări limpezi), reflectînd cunoaşterea lumii dobîndită de căpitanii de corăbii frizi. Liiver duudj as slaaw (Mai bine mort decît rob) este un slogan politic inventat în secolul al XIX-lea, care face aluzie la legendara independenţă a frizilor.

II. Limba friză şi mişcarea friză

Diversitate lingvistică într-o regiune mică

În puţine alte locuri se poate găsi o asemenea diversitate lingvistică precum în Frizia de Nord. În partea nordică a districtului, cinci limbi convieţuiesc într-o arie foarte restrînsă, dintre care două limbi literare: germana superioară (Hochdeutsch) şi daneza superioară, şi trei limbi autohtone: germana inferioară (Unterdeutsch), iuta de sud (daneza inferioară, Sørderjysk) şi friza. Unii oameni chiar vorbesc despre o „confuzie babiloniană a limbilor”. Totuşi, diversitatea limbilor încorporează o mare bogăţie culturală a Friziei de Nord.

Limba proprie este cea mai importantă trăsătură de identitate pentru nord-frizi. E o limbă vest-germanică de sine stătătoare. Ca şi engleza veche (anglo-saxona) şi saxona veche (precursoarea germanei inferioare de astăzi), ea se trage din grupul limbilor germanice de la Marea Nordului. Limba are în componenţă dialecte nord-, est şi vest-frize; nu există o sursă standard a limbii. Friza de est s-a stins în regiunea sa de baştină şi este vorbită de numai 1.500 de oameni în Saterland în Oldenburg. Comunitatea limbii vest-frize în provincia olandeză Friesland (dialectul Westerlauwers), pe de altă parte, numără în jur de 400.000 de vorbitori.

Friza de nord a suferit pierderi grele la începutul epocii moderne. Peninsula Eiderstedt a adoptat germana inferioară în jurul anului 1600. Şi ca urmare a uraganului din 1634, s-a produs o înlocuire a frizei în Nordstrand şi Pellworm. În timpul secolelor XIX şi XX, limba friză a fost folosită tot mai puţin, declinul începînd în sud. Friza colocvială îşi pierde de asemenea din originalitate datorită pătrunderii limbii germane în toate domeniile vieţii, mai ales în mass media.

„Bastioane” ale limbii frize există astăzi la vest de Föhr, Amrum (fără Wittdün), estul insulei Sylt, Heligoland şi de asemenea Bökingharde (mai ales Risum-Lindholm) pe partea continentală. Numărul estimat de vorbitori în Frizia de Nord a scăzut de la 50.000 în epoca modernă timpurie la 30.000 în 1855, şi în continuare de la aproximativ 16.000 în 1927 la circa 10.000 în prezent. De două ori mai mulţi oameni dispun astăzi doar de o cunoaştere pasivă a limbii. Comunitatea limbii nord-frize este în consecinţă una din cele mai mici din Europa. Toţi vorbitorii de friză sînt totodată germanofoni, cei mai mulţi fiind vorbitori de germană inferioară (Hochdeutsch), iar unii chiar şi de daneză  inferioară sau daneză superioară. Bi-, tri- sau multiligvismul a fost semnificativ pentru Frizia de Nord de-a lungul secolelor, numai în ultimele decenii devenind evidentă tendinţa spre monolingvism, care este profund regretată de mulţi oameni.

Există două grupuri dialectale principale, care pot fi în continuare divizate în nouă dialecte mai mici: şase dintre ele pe partea continentală (incluzînd Halligen), iar trei pe insulele Sylt, Föhr-Amrum şi Heligoland. Totuşi, suma elementelor lingvistice comune acestor dialecte învinge de departe. Deşi nu există o limbă standard, dialectul Mooring (Frasch) preia tot mai mult funcţiunile unui standard pe continent. Următoarele transpuneri ale propoziţiei „Limba noastră friză este cheia propriului nostru ţinut” ilustrează diferitele dialecte:

Friză continentală

• Dialectul Wiedingharde:

Üüsen freeske spreeke äs di koie to üüs oin luin.

• Dialectul Bökingharde (Mooring):

Üüsen frasche spräke äs di koie tu üüs äin lonj.

• Dialectul Karrharde:

Üüsen fräische spräike äs di koie tu üüs äin lonj.

• Dialectul regiunii Goesharde de Nord:

Üüsen fräische spräike äs di kaie to üüs ain loun.

• Dialectul regiunii Goesharde Centrale:

Üüsen freesche spreek is di koi to üüs oin loon.

• Dialectul Halligen:

Us freesk spreek is di koie to us ään löön.

Friză insulară

• Dialectul Sylt:

Üüs sölring apraak es di kai tö üüs ain lön

• Dialectul Föhr-Amrum:

Üsens fering-öömrang spriak as de kai tu üsens aanj lun.

• Dialectul Heligoland:

Ii halunder spreek es de sleetel tu ii ooin lun.

Pe lîngă diviziunea primară în două grupuri dialectale cauzată de diferitele valuri de colonizare, diversitatea dialectului nord-friz rezultă nu numai din lipsa unui centru economic şi politic, dar şi din absenţa unui stat friz care să exercite o influenţă unificatoare. Zonele îndepărtate, unele complet izolate, în cea mai mare parte s-au dezvoltat independent una de alta.

În cadrul Germaniei, frizii de nord constituie un grup etnic cu propria sa limbă şi cultură. În această privinţă sînt comparabili cu sorbii din statele Brandenburg şi Saxonia în Germania Unită. Fiind un grup etnic indigen, ei nu pot face apel la legături cu un stat-naţiune „de origine”, deosebindu-se, de aceea, de celelalte două minorităţi din regiunea de graniţă Schleswig, danezii din Germania şi germanii din Danemarca. În Europa ei pot fi comparaţi cu bretonii din Franţa, de exemplu, sau cu laponii din Scandinavia de Nord. Deseori aceste mici popoare fără state proprii nu au primit recunoaşterea şi protecţia pe care le merită. În zilele noastre există o recunoaştere a acestor mici limbi şi culturi aproape peste tot în Europa. Acest lucru este valabil şi pentru cultura nord-friză, a cărei supravieţuire e într-un pericol crescînd.

Extincţia limbii nord-frize a fost prezisă de mai bine de două secole; ea continuă însă să trăiască, iar astăzi oamenii sînt din nou interesaţi de ea. Întotdeauna au existat nord-frizi puternic angajaţi în cultivarea limbii lor materne, în dezvoltarea ei către o limbă scrisă şi eliberarea ei din poziţia de Cenuşăreasă. Eforturile de păstrare şi promovare a limbii şi culturii frize şi de a-i face pe frizi mai conştienţi de propria lor etnicitate sînt cunoscute sub numele de Mişcarea Friză.

Istoria mişcării frize

Friza de nord ca limba regională colocvială nu a evoluat niciodată într-o limbă standard. După Reformă limba oficială, ecleziastică şi vorbită în şcoli a fost  predominant germana inferioară (Unterdeutsch), iar,  începînd din secolul al XVII-lea, germana superioară (Hochdeutsch). Traduceri ale Micului Catehism de Luther în dialectele Old Nostrand şi Osterland-Föhr s-au făcut pentru prima dată în jurul anului 1600 şi sînt cele mai vechi documente lingvistice păstrate. Au rămas în formă scrisă din următoarele două secole doar cîteva poeme frize şi ceva proză, în special cu conţinut religios. Primul friz care a compilat un dicţionar a fost comerciantul Boy Jacobsen (1697-1762) din Sterdebüll (Bordelum).

Prima piesă mai întinsă de literatură în friza de nord a fost scrisă de Jap Peter Hansen (1767-1855) din Sylt la sfîrşitul secolului al XVIII-lea; cartea a fost publicată în 1809 şi a însemnat un important pas către limba literară nord-friză. Secolul al XIX-lea a fost un moment de „deşteptare naţională” a popoarelor din întreaga Europă. Prin ideile romantismului, limbile şi istoriile naţionale au fost privite cu interes reînnoit. Acelaşi lucru s-a întîmplat în cazul Friziei de Nord. Au fost publicate lucrări despre istoria nord-friză. De-a lungul primelor decenii ale secolului al XIX-lea mulţi frizi s-au consacrat studiului propriei limbi. Bende Bendsen (1787-1875) din Risum, în acea perioadă, a compilat o voluminoasă listă de cuvinte şi o gramatică pentru dialectul Bökingharde, publicată pentru prima dată în 1860.

După 1840 şi-au făcut apariţia primele semne ale mişcării naţionale frize. Pe insula Amrum, pastorul Lorenz Friedrich Mechelenburg (1799-1875) a început să lucreze la o listă de cuvinte a dialectului său, Amring. El a făcut de asemenea planuri pentru un dicţionar care să cuprindă toate dialectele nord-frize şi pentru un ziar în limba friză, dar nu a reuşit să găsească colaboratori pentru celelalte dialecte.

„Höret nicht auf, Friesen zu sein” (Nu încetaţi să fiţi frizi), le-a amintit pastorul Christian Feddersen (1786-1874) concetăţenilor săi în ziarul său Fünf Worte an die Nordfriesen (Cinci cuvinte către nord-frizi). El a creat un program pentru limba nord-friză şi o mişcare friză. Puternic influenţat de ideile romantismului, a ajuns la concluzia că el nu era nici german, nici danez, ci friz, concluzie împărtăşită şi de lingvistul şi scriitorul Knut Jungbohn Clement (1803-1873).

Cînd Christian Feddersen şi Lorenz Friedrich Mechlenburg şi-au făcut publice ideile şi planurile în 1845, cel mai oportun moment pentru a face ceva, trecuse deja. Între timp antagonismul naţional dintre danezi şi germani, evident în Ducatul de Schleswig din 1840, a ieşit la iveală şi în Frizia de Nord. Acest puternic antagonism a pus întotdeauna în umbră aspiraţiile frize. Situarea Friziei de Nord „în această arie de tensiune dintre Germania şi Danemarca” (Johannes Jensen) a devenit vizibilă mai ales în timpul a trei festivaluri publice din 1844, 1845 şi 1846, organizate în Bredstedt unde „nu Frizia de Nord era problema, ci Schleswig-Holstein, aspiraţia germană, natura germană”, după cum spunea un articol de atunci. „Din toate districtele locuite de frizi”, 6000 de vizitatori au venit la primul festival public. Antagonismul naţional dintre germani şi danezi nu a lăsat loc unor evoluţii specific frize. Nici germanii din Schleswig-Holstein, nici danezii din Eider nu au arătat vreun interes pentru aspiraţiile frize către independenţă. Pînă la ultimul festival public de la Bredstedt, cei mai mulţi nord-frizi erau deja de partea Schleswig-Holtein din punct de vedere politic şi naţional. Relaţia strînsă cu limbajul cultural şi literar german în biserici, şcoli şi administraţie de-a lungul secolelor nu a rămas fără consecinţe. Loialitatea lor faţă de statul danez, unde membrii diferitelor naţiuni convieţuiau în pace, s-a prăbuşit complet pentru cei mai mulţi frizi în timpul războaielor pentru Schleswig şi a politicii de restaurare daneză dintre 1851 şi 1864.

Prima asociaţie nord-friză a fost fondată în Niebüll-Deezbüll în martie 1879. La acea vreme oamenii erau destul de mulţumiţi de noua situaţie politică creată odată cu anexarea la Prusia în 1867. Asociaţia din Niebüll-Deezbüll reprezenta şi ea mai degrabă ideile şi experinţele lui Christian Feddersen şi Knut Jungbohn Clement. În cuvintele pastorului Friedrich August Feddersen (1838-1908): „Am dori să purtăm îndărătul portului nostru friz o inimă germană cinstită, cucernică şi liberă”. Oamenii erau dornici să fondeze şi alte „fundaţii speciale” care să se reunească într-o „asociaţie generală” pentru întreaga Frizie de Nord, însă nu au reuşit să îşi împlinească visul. Mai ales insularii s-au arătat indiferenţi faţă de acest fel de asociaţii. Asociaţia din Niebüll-Deezbüll a făurit mai multe planuri de perspectivă. Ea a asistat dezvoltarea unui standard ortografic uniform pentru toate dialectele nord-frize. La puţin timp a apărut un mic ziar friz, care nu a depăşit însă faza incipientă şi foarte curînd după aceea activitatea asociaţiei nord-frize a scăzut în intensitate.

În 13 august 1902, a fost fondată în Rodemis, lîngă Husum, Nordfriesicher Verein für Heimatkunde und Heimatliebe (Asociaţia Nord-Friză), prima asociaţie pentru întreaga Frizie de Nord. Ea există şi astăzi şi are filiale în toate zonele din district. Constituirea ei a fost relaţionată cu Heimatbewegung, o mişcare pentru protecţia identităţii tradiţionale şi promovarea patriotismului de la începutul secolului, şi care poate fi socotită ca o reacţie la tot mai marea centralizare şi industrializare. Odată cu această schimbare rapidă, oamenii au considerat că valorile ţinutului lor natal, în care îşi căutaseră alinare, erau în pericol. „Patriotismul începe acasă” a constituit o idee călăuzitoare a asociaţiei, exprimată de preşedintele său, pastorul August Schulz (1847-1936) din Mildstedt.

Activitatea Asociaţiei Nord-Frize a fost în cea mai mare parte determinată de interesul ştiinţific şi folcloric al fondatorilor săi. „Curentului vremii”, care ameninţa originalitatea regională, i s-a opus idealul unui presupus mod de viaţă local autentic. Această expresie a vieţii frize se regăseşte în picturile idealizate ale lui Carl Ludwig Jessen. În formarea asociaţiei nu fusese de importanţă majoră interesul pentru limba friză. Aceasta îşi propunea să depună eforturi pentru promovare limbii cu precădere pe căi ştiinţifice, pentru „ridicarea unui monument” pentru posteritate. Acesta este de altfel motivul pentru care ea a plănuit alcătuirea unui mare dicţionar al tuturor dialectelor nord-frize.

Pe insulele nord-frize, în special pe insula Sylt, limba şi cultura frize erau socotite a fi puse în pericol de turismul tot mai prosper. Insularii s-au întrunit în trei „festivale frize” pentru a stăvili „potopul de străinătate”: pe insula Amrum în 1907, pe insula Sylt în 1909 şi pe insula Föhr în 1913. Această iniţiativă a fost asumată de fermierul şi fostul marinar Nann Mungard (1849-1935) din Keitum/Sylt. În aceşti ani au apărut importante publicaţii frize, mai ales pe insula Sylt. Se dorea crearea unui standard ortografic pentru toate dialectele. Cu ajutorul unui dicţionar al unei insule frize şi printr-un ziar friz comun, frizii insulari ar fi trebuit să poată citi şi înţelege celelalte dialecte insulare. Cuvintele absente dintr-un dialect urmau să fie preluate dintr-un altul. În acest fel, ar fi fost făcut un prim pas de la simpla păstrare la o îmbogăţire deliberată a limbii. Dar toate aceste aspiraţii semnificative s-au stins odată cu primul război mondial şi nu au mai fost niciodată reluate în acelaşi fel şi cu aceeaşi intensitate.

Plebiscitul din 1920 a creat iarăşi animozitate între germani şi danezi şi Frizia de Nord şi, din nou, această animozitate a umbrit mişcarea friză care s-a împărţit în două direcţii, care au luptat cu cerbicie una împotriva celeilalte. De o parte se afla Nordfriesischer Verein für Heimatkunde und Heimatliebe, acum făcînd un mare efort pentru păstrarea limbii frize. În acelaşi timp, ea a adoptat o poziţie naţională, care să se opună mai ales graniţei germano-daneze din 1920. De cealaltă parte se afla Friesisch-Schleswiger Verein (Asociaţia Friză din Schleswig), mult mai mică, fondată în 1923, care a pus accentul nu numai pe independenţa poporului friz, ci a întărit de asemenea legăturile cu nordul, colaborînd ocazional cu minoritatea daneză.

Tendinţele contrare ale celor două asociaţii din acea vreme pot fi descrise după cum urmeză: Asociaţia Nord-Friză a luat o poziţie regională friză. Din punctul său de vedere, frizii fuseseră la început un popor independent, dar au devenit în cele din urmă germani sub influenţa germanei superioare (Hochdeutsch) literare şi a culturii germane. Limba şi cultura friză trebuiau încurajate, dar nu în defavoarea germanei superioare. În contrast cu aceasta, atitudinea Friesische-Schleswigscher Verein poate fi descrisă ca o poziţie „naţională” friză. Pentru ei frizii constituiau un popor separat, nefiind nici germani, nici danezi. Limba friză trebuia încurajată prin orice mijloc, germana superioară (Hochdeutsch) respinsă. Un stat independent friz era privit ca utopic. Această asociaţie avea ca scop un anumit grad de autoadministrare şi statutul de minoritate naţională în cadrul Germaniei (şcoli avînd friza ca limbă de predare, de exemplu).

Începînd din 1925, Friesich-schleswigscher Verein a militat pentru acceptarea în Congresul European al Naţionalităţilor din Geneva, un forum al minorităţilor şi grupurilor etnice europene. Nord-friesischer Verein a formulat ca răspuns Obiectivele de la Bohmstedter (Bohmstedter Richtlinien) stabilite la adunarea generală anuală din 1926: „Noi, frizii de nord, avem o mentalitate germană. Avem sentimentul că legătura noastră cu cultura germană şi cea din Schleswig-Holstein durează de secole. Dorim să ne păstrăm identitatea etnică în interiorul acestui cadru cultural. Vrem să ne păstrăm limba în şcoli şi biserici în perimetrul ariei lingvistice frize. Refuzăm să fim consideraţi o minoritate naţională.” Politicienii germani interesaţi de problema graniţelor au luat iniţiativa în ce priveşte Bohmstedter Richtlinien. Ei au încercat să evite complicaţiile care puteau apărea din pricina aspiraţiilor specific frize întrucît erau interesaţi să păstreze o influenţă germană uniformă asupra graniţelor trasate în 1920. Printr-o listă de semnături alcătuită la scară mare, 13.000 de frizi (ceea ce însemna majoritatea lor, fără îndoială) au sprijinit Bohmstedter Richtlinien. Congresul European de la Geneva nu s-a putut decide dacă să invite Friesischschleswigscher Verein, fapt care a dus în 1927 la divizarea sa, frizii de nord provocînd astfel un incident internaţional la acea vreme. În cele din urmă, cererea de admitere a „naţionalilor frizi” a fost respinsă.

Pe lîngă orientarea germană, Bohmstedter Richtlinien avea şi ea în vedere încurajarea limbii frize. Nordfriesischer Verein a publicat crestomaţii, culegeri de cîntece, dicţionare frize şi a asigurat folosirea parţială a frizei în ziare şi biserici. Prin două decrete din 1925 şi 1928, guvernul din Schleswig a introdus friza în şcoli. Autorităţile guvernamentale au sprijinit eforturile Nordfriesische Verein deoarece se temea de cererile de recunoaştere ca minoritate naţională, înaintate de Asociaţia Friză Schleswig. Documentele guvernamentale dezvăluiau totuşi obiectivul pe termen lung al unei „germanizări” (Eindeutschung) a Friziei de Nord.

După preluarea puterii de către naţional-socialişti la 30 ianuarie 1933, sprijiniţi de 70% din populaţia nord-friză cu drept de vot, în martie 1933, asociaţiile frize sperau să obţină o susţinere puternică pentru activitatea lor. Declaraţiile naţional-socialiste ca Volks- und Stammestum (naţionalitate şi rasă) şi Blut und Boden (sînge şi glie) s-au dovedit a fi doar sloganuri, ei nefiind deloc interesaţi în sprijinirea unei limbi frize, ne-germane. În 1933 Asociaţia Nord-Friză a declarat că sprijină noul guvern „în întregime şi fără rezerve”. Dar asociaţia s-a opus unei subordonări totale şi îndepărtării preşedintelui Dr. Rudolf Muuß (1892-1972), cerută de naţional-socialişti. Ea a fost, totuşi, „aliniată” şi pusă la cheremul puterii naţional-socialiste în mai 1935. Întîlnirile anuale în 1937 şi 1938 din Niebüll au fost raliuri naziste de masă. Mai mulţi membri au părăsit Heimatbund Nordfriesland, noul nume al Nordfriesischer Verein. Cei cîţiva „naţionali frizi” din Asociaţia Friză Schleswig aveau ca obiectiv recunoaşterea ca minoritate naţională chiar după 1933. Preşedintele Johannes Oldsen (1894-1958) a luat atitudine în favoarea acestui obiectiv. În cele din urmă, i s-a interzis să scrie. Începînd cu anul 1938, era ilegal să vorbeşti în public despre un popor friz independent sau o minoritate naţională friză.

După 1945 o animozitate puternică s-a născut din nou între germani şi danezi. După al II-lea război mondial, mişcarea pro-daneză număra şi ea mulţi membri în Frizia de Nord. Conflictul germano-danez a umbrit aspiraţiile frize timp de decenii şi atmosfera tensionată emoţional punea în dificultate stabilirea unei poziţii frize independente. Numai mai tîrziu s-a reuşit depăşirea îndelungatului conflict referitor la graniţe. În ciuda poziţiilor contrare, numeroasele asociaţii frize au devenit acum conştiente de importanţa unei probleme: menţinerea şi promovarea limbii şi culturii frize aflate în pericol. Se poate spune că astăzi nord-frizii colaborează foarte strîns avînd acest ţel în minte. Întrebarea problematică dacă nord-frizii sînt sau nu o minoritate naţională a fost lăsată deoparte. Termenul Volksgruppe (grup etnic) — lipsit şi el de o definiţie clară — pare a fi acceptat astăzi de toate asociaţiile. Actualul front comun se pare că a fost o condiţie necesară pentru progresul făcut în ultimii ani în politică şi în cultivarea limbii.

III. Domenii specifice în păstrarea limbii şi operelor culturale frize

Mai întîi de toate, trebuie făcută distincţia crucială dintre frizi şi celelalte două minorităţi din regiunea graniţei germano-daneze. Minoritatea daneză din Schleswigul de Sud la fel ca minoritatea germană din Schleswigul de Nord şi-au construit fiecare un subsistem cultural şi social independent cu ajutorul „naţiunii-mamă”. Aceste minorităţi dispun de grădiniţe, ziare, partide politice, şcoli, parohii şi servicii sociale proprii, ca să menţionăm doar cîteva lucruri. Ideea de bază a acestei reţele este să se asigure faptul că membrii minorităţii pot fi contactaţi şi influenţaţi în toate aspectele vieţii: să le permită un standard ridicat de realizare culturală, lingvistică şi politică. Nord-frizii, pe de altă parte, sînt integraţi complet în societatea germană (într-o anumită măsură şi în subsistemul minorităţii daneze). Politica, educaţia, şcolile, presa, bisericile, aproape orice alt domeniu sînt în întregime — sau în cea mai mare parte — germane. Frizii pot fi distinşi cît de cît doar ca un fenomen periferic. Obiectivul mişcării frize este de a deschide noi spaţii de manifestare pentru populaţia friză şi de a le extinde pe cele existente.

Condiţii politice şi juridice predominante

În timpul ultimilor cîţiva ani, condiţiile pentru promovarea problemelor frize s-au îmbunătăţit considerabil sau au fost tocmai create. La 4 iunie 1987, Landtag-ul Schleswig-Holstein (Parlamentul statului) a dezbătut pentru prima dată un raport exhaustiv privind limba şi cultura friză al guvernului statului. Pe viitor, va fi prezentat un raport în timpul fiecărei legislaturi, împreună cu raportul asupra minorităţii daneze din Schleswigul de Sud şi cel al minorităţii germane din Schleswigul de Nord, cum s-a întîmplat în anii 1988-92 pentru prima dată.

În 7 septembrie, 1988, a fost formată, cu unanimitatea de voturi a Parlamentului de stat (Landtag), o comisie pentru problemele frizilor din statul Schleswig-Holstein. Grupul e format din Preşedintele Parlamentului de stat, care devine prin aceasta şi preşedintele comisiei, un membru din fiecare partid parlamentar din guvernul federal de la Bonn precum şi un reprezentant al Guvernului de stat din Kiel, Comisarul pentru Regiunea de Graniţă şi Minorităţi responsabil în faţa primului-ministru, un reprezentant al Departamentului de Educaţie şi patru delegaţi din Frizia de Nord, aleşi de Consiliul Friz (Friesenrat), secţiunea Frizia de Nord. Grupul se întruneşte cel puţin de două ori pe an pentru a discuta toate problemele „referitoare la grupul etnic friz, pentru a sprijini limba, educaţia şi cultura friză”. Comisarul pentru Regiunea de Graniţă şi Minorităţi, mai întîi Kurt Hamer şi după moartea sa în 1991, Kurt Schulz, este de asemenea responsabil pentru problemele frize. El le reprezintă interesele şi acţioneză ca un mijlocitor între frizi şi autorităţile de stat.

Noul articol 5 (Minorităţi Naţionale şi Grupuri Etnice) al Constituţiei landului Schleswig-Holstein, intrat în vigoare în 1 august 1990, a fost perceput de către frizi ca o piatră de hotar:

(1) Apartenenţa la o minoritate naţională e voluntară; ea nu scuteşte pe nimeni de datoriile civice generale.

(2) Independenţa culturală şi participarea politică a minorităţilor naţionale şi a grupurilor etnice este garantată de stat, de Comunităţi şi de Asociaţiile Comunităţilor. Minoritatea naţională daneză şi grupul etnic friz au dreptul la protecţie şi promovare.

Această reglementare constituţională este de o importanţă majoră deoarece statutul frizilor nu fusese garantat în nici un fel pînă la ea. În Declaraţia din 1949, de la Kiel, unde au fost stabilite principiile fundamentale ale poziţiei minorităţii daneze, frizii au fost menţionaţi, dar fără ca aceasta să aibă vreo urmare. Mai mult, Declaraţia de la Kiel a fost anulată în 1955, după ce a intrat în vigoare Declaraţia de la Bonn-Copenhaga. Practic, principiul opţiunii în baza căruia se stabilea apartenenţa la minoritatea germană sau daneză din Schleswig, le-a fost refuzată frizilor.

Într-o scrisoare adresată cancelarului Republicii Federale, secţiunea nord-friză a Consiliului Friz s-a declarat de asemenea în favoarea afirmării depturilor pentru minorităţi şi grupuri etnice în Constituţia Germaniei. Într-un memorandum cu privire la Constituirea unei Fundaţii a Poporului Friz, preşedinţii asociaţiilor nord-frize au făcut apel la Guvernul Federal să sprijine activitatea friză care fusese sprijinită pînă atunci numai de statul Schleswig-Holstein.

Asociaţiile frize speră de asemenea în noi progrese cu ajutorul „Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare” a Consiliului Europei, care a fost semnată în noiembrie 1992 de Republica Federală Germania. Frizia de Nord a participat de asemenea la promovarea grupurilor minoritare la nivel european, în special în cadrul Biroului European pentru Limbi mai puţin folosite, de la Dublin, şi Uniunea Federală a Naţionalităţilor Europene (UFNE). Foriining for nationale Friiske (Asociaţia pentru naţionalii frizi ) a intrat în UFNE ca membru fondator încă din 1949/50. Asociaţia nord-friză a trimis mai întîi nişte observatori, a devenit membru asociat în 1962 şi membru deplin în 1973.

Viaţa publică

Pînă acum limba nord-friză nu a avut niciodată un statut aparte în viaţa publică. De-a lungul secolelor, germana a fost limba oficială în tribunale, şcoli etc. În unele oficii de stare civilă este totuşi posibil ca ceremonia căsătoriei să aibă loc în limba friză. În unele locuri, friza e vorbită în consiliul municipal. În multe comunităţi, numele de străzi sînt frize. Dar tentativa de a pune tăbliţe frizo-germane (de exemplu Naibel/Niebull, E Hoorne/Langenhorn, Olersum/Oldsum) n-a avut succes pînă acum. După cîte se pare, această absenţă a limbii frize din viaţa publică a făcut ca friza să fie uneori numită „cel mai bine păzit secret al Republicii Federale Germania”.

Şcoala

Nu ştim în ce măsură a fost folosită friza în şcoli în secolele anterioare. Încă din vremea helstat-ului danez se păstrează regulamente ale consiliilor şcolare prin care se interzice susţinerea cursurilor în limba friză. Ideea de a preda friza în şcoli a apărut pentru prima dată în secolul XX. În orice caz, friza nu a fost, practic, niciodată o limbă de instruire, numai o materie printre celelalte. Din cauza lipsei de interes manifestat de şcoli, cei mai mulţi nord-frizi sînt analfabeţi în propria lor limbă chiar şi în ziua de azi.

Din 1909, friza a fost pentru prima dată predată cu regularitate în şcolile de pe insula Sylt. Dar s-a dovedit foarte repede că operele literare frize erau întotdeauna întrepătrunse cu probleme naţionale. Ministrul prusac al educaţiei a interzis orele frize în şcoala primară din Westerland, deoarece politica guvernamentală era orientată spre realizarea unităţii lingvistice şi naţionale a statului.

Printr-o rezoluţie votată în 1925, guvernul provincial din Schleswig a permis folosirea ocazională a frizei în clase, iar în 1928 predarea unei ore pe săptămînă în limba friză. Aceste concesii se datorează temerii guvernului că „dorinţele minorităţilor” exprimate de Asociaţia Schleswig ar putea căpăta un nou impuls. În timpul perioadei naţional socialiste, promovarea limbii frize în şcoală a intrat în declin. După cel de al doilea război mondial, Ministrul Educaţiei Publice a emis un decret în 1947 în completarea reglementării din 1925: instrucţia în limba friză trebuia să aibă loc pe bază de voluntariat.

În timpul anilor ’50 şi ’60 au fost exprimate rezerve considerabile împărtăşite şi de profesori în legătură cu predarea în friză. Mulţi părinţi se temeau că „limba oamenilor de rînd” va împiedica progresul şcolar şi carierele profesionale ale copiilor lor. Astfel, ei nu au transmis limba generaţiilor următoare. Eforturile de a avea şcoli care să ofere friza ca limbă de instruire au eşuat deoarece nu au fost sprijinite de autorităţile locale, părinţi sau profesori. Doar la Frasch schölj în Risum, coordonată de Asociaţia Şcolii Daneze, friza a fost limba predominantă în clase din 1950.

Guvernarea, părinţii şi profesorii şi-au schimbat sentimentele în timpul anilor ’70. Din 1976/77, învăţarea frizei a fost extinsă sistematic. Astăzi friza este predată în aproape fiecare şcoală de stat precum şi în unele şcoli daneze din zonele în care se vorbeşte friza. Limba friză constituie o materie opţională. Unele lecţii au loc în afara programului de predare obişnuit. Totuşi, clase întregi, în special clasele a III-a şi a IV-a, participă la lecţii în friză. În ianuarie 1991, 24 de profesori învăţau 950 de elevi în 34 de şcoli în timpul a 153 lecţii săptămînale (şcoli primare: 667 elevi, învăţămînt gimnazial: 130, licee: 50, şcoli preparatorii preuniversitare: 59, şcoli speciale 11, şcoli private daneze: 31). În general friza e predată 2 ore pe săptămînă numai claselor a III-a pînă în a VI-a. În aceste condiţii va fi greu să se înregistreze vreun succes pe termen lung sau mediu.

Astăzi oamenii cred, spre deosebire de anii 50 şi 60, că copii care îşi însuşesc două sau mai multe limbi nu sînt deloc dezavantajaţi. Bi- şi multilingvismul sprijină dezvoltarea cognitivă şi talentul lingvistic, după cum s-a dovedit ştiinţific. Această conştientizare a avut un impact pozitiv asupra predării frizei şi asupra întregii chestiuni a limbii, dar mai este încă nevoie răspîndirea ei în rîndul populaţiei.

Toţi profesorii de friză formează un grup avansat al Institutului Schleswig Holstein pentru Practică şi Teorie în Şcoli (IPTS). Concursul de lectură friză pentru şcolari, care are loc o dată la trei ani şi este co-sponsorizat de bănci, s-a dovedit un succes. Asociaţiile frize şi Nordfriisk Instituut încearcă de asemenea să trezească în şcoli interesul pentru istoria friză. Nordfriisk Instituut asigură de asemenea materiale didactice.

Grădiniţa

Importanţa grădiniţei în păstrarea limbii frize a fost cunoscută de multă vreme, dar abia acum limba friză a fost introdusă în domeniul al educaţiei primare. În satele Süderende/Föhr şi Lindholm a fost iniţiat un proiect-pilot cu sprijinul Guvernului federal, care oferă desfăşurarea instrucţiei în limba friză de la grădiniţă şi pînă la sfîrşitul învăţămîntului primar.

Educaţia adulţilor

Cursurile de limbă friză sînt disponibile prin asociaţiile frize, clase pentru educaţia adulţilor şi Nordfriisk Instituut. Aproximativ 200 de persoane interesate participă la 15-20 de cursuri în fiecare an. Există numeroase gramatici şi cursuri pe casete audio pentru studiul individual.

Biserica

Germana inferioară (Unterdeutsch) a fost după Reformă limba predominantă în biserică şi şcoală. Din secolul al XVII-lea, locul ei a fost luat de germana superioară (Hochdeutsch). Din cîte se ştie, primul serviciu religios în limba friză a fost ţinut în 1924 la Klanxbüll. De atunci, astfel de servicii au avut loc la întîlnirile anuale ale asociaţiilor frize, congrese şi alte ocazii speciale. Parohiile Niebüll-Deezbüll şi Bredstedt încearcă să asigure o anumită regularitate a acestor servicii, făcîndu-le posibile cam de două ori pe an. Diferite imnuri religioase precum şi părţi din Biblie au fost traduse în friză, dar nu există totuşi o traducere integrală a acesteia. În afara cîtorva fragmente din Biblie, numai Evangheliile după Matei şi Marcu sînt tipărite în friza Bökingharde. În jurul anului 1870, Noul Testament şi Psalmii au fost traduşi în dialectul Sylt. Lucrarea nu a fost niciodată publicată şi a fost redescoperită abia după 1945. Astăzi mai multe texte religioase se află în curs de traducere în limba friză.

Mass media

De la începutul mişcării frize, s-a plănuit publicarea unei reviste frize, dar acest lucru rareori a reuşit. Singura revistă pentru întreaga Frisie de Nord şi care tratează tot felul de subiecte este jurnalul trimestrial Nordfriesland, publicat de Nordfriisk Instituut cu începere din 1965. Articolele lui sînt în principal scrise în germana superioară (Hochdeutsche), dar conţine de asemenea texte în friză şi în germana inferioară (Unterdeutsch). Texte frize în ziare nord-frize au fost publicate ocazional începînd cu secolul al XIX-lea. În anii ’20 şi ’30, reviste importante erau Nordfriesische Rundschau (din Niebüll), care a publicat lungi povestiri în foiletoane şi suplimentul lunar al Sylter Zeitung, numit Fuar Söl’ring Lir, care a apărut în serie nouă între 1953-1970.

În ansamblu, friza este slab reprezentată în presă. Atît minoritatea germană, cît şi cea daneză au fiecare cîte un ziar cotidian, în timp ce ziarele locale nord-frize publică numai ocazional texte scrise în friză. Din toamna 1993, ziarele locale din Frizia de Nord au consacrat în fiecare lună o pagină frizei şi germanei inferioare. Unele reviste au de asemenea reportaje în friză. Mooringer krädjer pentru municipalitatea Risum-Lindholm, ambele versiuni ale ziarului critic Büürstook din Föhr şiAmrum, Üüsen äine wäi (Propriul nostru drum), publicat de Foriing for nationale Friiske, şi cîteva alte reviste, sînt în totalitate în friză. Revista şcolară, Fering-öömrang Breipot a apărut în întregime în friză între 1973-1985.

Pînă în 1989, friza a fost practic singura limbă vest-europeană absentă din posturile de televiziune şi radio. De atunci Welle Nord din NDR, principalul post radio în nord-germană, a transmis în friză, deşi numai cîteva minute pe săptămînă. Pînă acum nu au existat emisiuni TV în limba friză. Klaar Kiming, realizat în 1991, a fost primul film în cea mai mare parte în friză.

Literatura friză

Temele din literatura nord-friză se referă aproape exclusiv la ideea de patrie. Genurile predominante sînt poveştile „despre zilele de odinioară”, piese de teatru, poezii, rime şi poveşti etc. Unele din aceste texte sînt disponibile şi pe casete. Literatura nord-friză poate fi publicată doar în tiraje mici datorită varietăţii dialectale, a răspînditului analfabetism friz al vorbitorilor nativi şi a faptului că numărul acestora este foarte mic. De aceea, publicaţiile în friză au nevoie de sprijin financiar, lucru luat în calcul de statul Schleswig-Holstein, care din 1991 acordă o subvenţie anuală pentru publicaţiile frize.

Ar trebui menţionaţi aici cîţiva autori de friză din trecut şi prezent. Începînd cu insula Sylt, prima carte, publicată în 1809, reprezintă o culme în literatura nord-friză, nemaiatinsă de atunci: comedia Di Gidtshals, of di Söl’ring Pid’ersdei (Sărmanul sau Ziua Sf. Peter din Sylt), scrisă în timpul călătoriilor sale pe mare de Jap Peter Hansen (1767-1855). Fiul său, Christian Peter Hansen (1803-1879), supranumit cronicarul din Sylt, a scris de asemenea poeme frize şi a corectat şi revăzut poveşti populare din Sylt. [...] Alţi poeţi de seamă au fost comis-voiajorul maritim Andreas Hübbe (1865-1941), care s-a născut la Altmark, dar a crescut pe insula Sylt, proprietar al unei tipografii, şi publicistul Christian Peter Christiansen (1855-1922) şi directorul de şcoală Boy Peter Moller (1842-1922), care a alcătuit de asemenea un vast manual al dialectului Sylt. Cel mai mare poet de limbă friză este considerat în general a fi fermierul Jens E. Mungard (1885-1940) din Keitum/Sylt, a cărui operă depăşeşte scrisul autohton tradiţional. Pentru dragostea sa de libertate şi non-conformismul său Jens Mungard a trebuit să plătească  cu viaţa în lagărul de concentrare din Sachsenhausen. El se compara cu o într-unul din poemele sale cu măceşul:

 

Stron’-tisteel es min bloom

Stron’-tistel nem-s uk mi.

Ju groort up dunemson’,

Ik up des leewents-stron’,

En proter haa wat biid.

 

Măceşul este floarea mea.

Măceş îmi spun şi mie.

O, cum creşte el pe dune,

Pe această plajă a vieţii!

Şi spini avem amîndoi.

 

[...]

În prezent se pare că există un mare interes pentru scrisul în limba friză. Acest lucru reiese din participarea a cincizeci de concurenţi la concursul literar nord-friz de proză scurtă care a fost organizat de Ferring Foundation şi Institutul Nordfriz în 1989/1990.

IV. Perspective

Eforturile mişcării frize de a păstra şi promova limba şi cultura friză durează de aproape două secole. Fundaţiile de bază au fost înfiinţate prin propria sa iniţiativă idealistă, deşi întreruperi au apărut întotdeauna şi a fost în mai multe rînduri necesar să se ia totul de la capăt. După ce limba friză a fost neglijată timp de decenii, consecinţele acestui fapt fiind încă resimţite, eforturile frize au primit un crescînd sprijin financiar în ultimii ani. Cu aceste subvenţii, s-a realizat un progres esenţial în toate domeniile de activitate frize.

Un punct de vedere realist duce la următoarea concluzie: dacă o mică limbă din Schleswig-Holstein, o piatră măruntă în mozaicul european urmează să fie păstrată, dacă friza are într-adevăr un viitor, atunci au fost făcuţi abia primii paşi în această direcţie.

Kurt Hamer, reprezentantul primului ministru pentru minorităţi, a clarificat cum ar putea arăta o perspectivă friză. El a declarat la Academia Sankeelmark în noiembrie 1989: „Acum ştim că sîntem un model european în zona frontierei germano-daneze, în ceea ce priveşte soluţia problemelor ambelor minorităţi naţionale (germanii din Danemarca şi danezii din Germania). Sînt convins că noi, cu condiţia să vrem, vom fi în stare să creăm un al doilea model, care va fi un exemplu pentru promovarea şi menţinerea unei limbi europene minoritare. Mă gîndesc la un proiect pe care mi-ar plăcea sa-l numesc «Modelul Nord Friz» care ar trebui plănuit pe termen lung, cuprinzînd toate măsurile de promovare a limbii şi culturii frize şi ar trebui suţinut economic şi ecologic astfel încît frizii să poată ramîne în patria lor ca frizi.” Iar în timpul întrunirii generale a Asociaţiei Institutului Friziei de Nord, Kurt Hamer a afirmat în 1989: „Dacă renunţăm la unicitatea lingvistică şi culturală a frizei în ţara noastră, atunci putem fi acuzaţi pe drept cuvînt de barbarism cultural.”q

Traducere Crista Bîlciu

*

Thomas Steensen, cercetător la Nordfriiske Instituut şi autor a numeroase studii consacrate culturii, istoriei şi evoluţiei politice a minorităţii frize, dintre care menţionăm Die friesische Bewegung in nordfriesland im 19, und 20. Jahrhundert (1879-1945), în Quellen und Forschungen zur Gesichte Schleswig-Holsteins, vol. 89, 90, Neumunster 1986, şi Friesische Sprache und friesische Bewegung: Streifzüge durch die Geschichte Nordfrieslands în Schriftenreihe des Kreisarchivs Nordfriesland, vol.11, 1996,  Husum.

 

Thomas Steensen, The Frisians in Schleswig-Holstein, broşură editată de Consiliul Friz, Nordfriisk Instituut, Bräist/Bredstedt, 1994.