De la Kolozsvár la Cluj.
Ultimul episod al regimului ungar
în „capitala” transilvană

Peter Weber

 

Istoria popoarelor central-est europene nu poate fi înţeleasă în totalitatea ei, aplecîndu-ne doar asupra studiului istoriei unui singur popor, după cum nici cunoaşterea istoriei unui popor din acest spaţiu nu poate fi lipsită de deficienţe dacă facem abstracţie de împletirea acesteia cu istoria celorlalte popoare central-europene¹ . Astăzi, spaţiul menţionat stă sub semnul prefacerilor politico-statale survenite în ultimele momente ale unei epoci care ia sfîrşit odată cu dispariţia unor forme de stat devenite anacronice. Aceste prefaceri însoţite de frămîntări şi contradicţii reprezintă ultima fază a epocii moderne, fază pe cît de scurtă pe atît de tumultuoasă şi în care principiul de referinţă, cel al autodeterminării popoarelor, a fost folosit de către adversarii politici ai timpului ca instrument în tendinţele fiecăruia de a-şi asigura sau extinde supremaţia politică în detrimentul celuilalt² .

România contemporană s-a născut tocmai ca o consecinţă a prefacerilor amintite. Unirea teritoriilor — în general cu majoritate românească — cu vechea Românie a racordat istoria statelor vecine la istoria ţării noastre. Acest fenomen s-a reflectat cu precădere acolo unde principiul autodeterminării naţionale a lăsat un spaţiu interpretativ destul de larg, aşa cum a fost în cazul teritoriilor fostului stat ungar care s-au unit cu România. Abordarea istoriei României şi istoriei Ungariei ca istorii ce se intersectează în toată perioada de la încheierea primei conflagraţii mondiale pînă la semnarea tratatului de la Trianon, poate aduce noi completări şi revizuirea unor interpretări istorice în ceea ce priveşte istoria spaţiului transilvan din perioada de trecere de la o autoritate statală la alta. Procesul schimbării autorităţii statale (impériumváltás: schimbare de «imperiu») trebuie privit ca un fenomen istoric multifactorial. Tratarea acestui subiect ca subiect contradictoriu între istoriografia română şi cea maghiară necesită un real spirit de obiectivitate, dar dată fiind subiectivitatea mai mult sau mai puţin evidentă a materialului documentar, este hazardat ca un istoric să-şi aroge interpretări istorice absolut obiective. Totuşi, tendinţa spre obiectivitate trebuie să fie un scop primordial al istoriografiei pozitiviste contemporane, prin eliminarea unor aprecieri justiţiare din partea istoricului, lăsînd ca cititorul să sancţioneze personajele şi faptele lor dintr-un anumit timp istoric. Coroborarea  mai multor materiale cu conţinut subiectiv contradictoriu poate facilita munca istoricului în elaborarea unei interpretări de mijloc, de consens între cei doi antipozi.

Majoritatea lucrărilor de referinţă privitoare la evenimentele de la sfîrşitul anului 1918 şi începutul anului 1919, atît cele româneşti cît şi cele maghiare, au recurs  preponderent la o abordare emotivă, diferind doar tonul în funcţie de contextul politico-istoric în care acestea au fost scrise. În tot acest răstimp de optzeci de ani, cifrele au fost subiectul celor mai diverse interpretări, de la situaţia etno-demografică a teritoriului unit cu România pînă la amploarea numerică a adunărilor naţionale ale românilor (Alba Iulia, 1 decembrie 1918) şi ale maghiarilor (Cluj, 22 decembrie 1918). Caracteristică celor două istoriografii a fost minimalizarea rolului celuilalt în formarea  cadrului evenimenţial al procesului istoric, sau chiar ignorarea totală a unor manifestări care au jucat un rol important în procesul schimbării apartenenţei statale a Transilvaniei. Demersul istoric pus în slujba ideologiilor naţionale a fost dominat de ideea de victimizare şi autojustificare. Dezideologizarea discursului istoric şi detaşarea de complexul adversităţii generator de atitudini părtinitoare vor putea reaşeza trecutul românilor şi al maghiarilor, creînd cadrul istoriografic pentru numeroase studii comparate  din istoria celor două naţiuni.

În ultimele zile ale lunii octombrie 1918, înfrîngerea Austro-Ungariei devenise evidentă. Însuşi István Tisza, personalitate marcantă a guvernărilor din a doua parte a perioadei dualiste, recunoscuse acest fapt în faţa deputaţilor din parlamentul de la Budapesta.³  Existenţa atît de facto cît şi de jure a Austro-Ungariei era numărată în zile, iar în faţa evenimentelor revoluţionare ce se prefigurau, guvernului dualist condus de către Sándor Wekerle nu-i mai rămînea altceva decît să-şi prezinte demisia. În această atmosferă, partidele politice aflate în opoziţie au început pe plan central şi local pregătirile pentru preluarea puterii.

La Cluj, în 29 octombrie 1918, sub deviza „Clujul pentru o nouă Ungarie” s-a organizat o mare adunare populară a membrilor şi simpatizanţilor partidelor Independist-Paşoptist, Radical şi Social-democrat pentru a-şi exprima adeziunea la Consiliul Naţional constituit cu cîteva zile mai devreme la Budapesta şi dorinţa de separare totală şi imediată a Ungariei de Austria. Din partea partidului Independist-Paşoptist a vorbit profesorul I. Apáthy care a reflectat asupra „politicii opresoare” a Austriei faţă de Ungaria în decursul istoriei, inclusiv sub sistemul dualist. Referindu-se la principiul autodeterminării popoarelor, el şi-a exprimat convingerea că odată cu obţinerea independenţei totale, Ungaria trebuie să păşească pe drumul democratizării care înseamnă implicit „cooperarea cu naţionalitatea română.” Din partea Partidului Radical a luat cuvîntul, în acelaşi spirit, Jenő Janovics, directorul Teatrului Naţional Maghiar din Cluj care a subliniat că „trebuie să scuturăm de pe noi Austria putredă” încheindu-şi cuvîntarea cu recitarea poeziei „Talpra magyar”. Sándor Vincze, din partea P.S.D. din Ungaria a făcut un rechizitoriu la adresa regimului dualist arătînd că tocmai oligarhia politică a acestui regim a înveninat relaţiile dintre naţiunea maghiară şi români, aducînd ca exemplu injusta disproporţionalitate faţă de români a reprezentării parlamentare. După prezentarea celor 12 puncte ale Consiliului Naţional Maghiar (în continuare C.N.M.) de la Budapesta ce anunţau schimbările sociale şi politice, adunarea de la Cluj a mai adoptat încă patru, ca expresie specială a reprezentanţilor din Ardeal ai acestor forţe politice. Primul punct declară separarea de Austria şi ieşirea din „politica de izolare care întăreşte reacţiunea şi pune în pericol independenţa ţării”. În punctul doi, Comitetul Ardelenesc al Consiliului Naţional Maghiar declară disocierea totală de minciunile vechii politici, lansînd o chemare la reconciliere către „fraţii români şi saşi în lupta comună pentru drepturi egale”. Punctul 3 face apel la locuitorii români, maghiari şi saşi ai satelor şi oraşelor transilvane să adere la Comitetul Ardelenesc al Consiliului Naţional. În ultimul punct este salutată intenţia celor trei partide de a schimba cursul politic al societăţii maghiare.

Aşa cum rezultă din analiza acestor patru puncte, Comitetul Ardelenesc al Consiliului Naţional a debutat ca un organism politic supranaţional (în sens etnic) care să grupeze în jurul său cetăţeni ungari de diferite naţionalităţi pentru înfăptuirea programului C.N.M. de la Budapesta⁴ . Această formulă de organizare propusă de intelectualitatea maghiară continuă să promoveze ideea naţiunii politice ungare şi a statului naţional unitar ungar, nerecunoscînd naţionalităţile drept naţiuni distincte, ci doar ca entităţi lingvistice şi culturale specifice. Românii şi saşii din Transilvania erau chemaţi să facă front comun cu maghiarii ca membri ai aceleaşi naţiuni politice în contextul unor evenimente capitale pentru ţară. Este ignorat astfel faptul că românii au început să se organizeze pe criteriu naţional, etnic, cu toate că în Cluj la acea dată nu exista încă un organism politic românesc. Personalităţile publice clujene reunite în acest consiliu ardelenesc au resimţit, totuşi, creşterea rolului politic pe care-l vor juca românii din Transilvania, de aceea tonul conciliant faţă de români a devenit un laitmotiv al discursului lor politic. Totodată, nu se poate nega la unii dintre ei şi existenţa unor sentimente sincere de fraternitate faţă de români, inspirate de convingerea că politica eronată a regimului dualist mai poate fi remediată.

În ziua următoare adunării populare, Consiliul Municipal al Clujului, întrunit într-o şedinţă ordinară, sub influenţa evenimentelor interne şi externe, a decis ad-hoc amînarea dezbaterilor de pe ordinea de zi şi ţinerea unei şedinţe extraordinare. Propunerea şedinţei extraordinare i-a aparţinut profesorului I. Apáthy, care în acest fel a dorit să protesteze împotriva faptului că prim-ministrul a Ungariei⁵,  a cedat Croaţiei „singurul port al Ungariei” adică oraşul Fiume (Rijeka), în timp ce armata ungară era risipită prin Belgia, Italia, Polonia, „vărsîndu-şi sîngele pentru scopuri străine”. Apáthy deplînge faptul că soldaţii unguri din port, puţini la număr, au permis „invadarea” portului, ceea ce în opinia sa echivala cu încălcarea jurămîntului militar. În adresa propusă de către Apáthy către guvernul ţării se cerea repatrierea imediată a militarilor şi constituirea unei armate naţionale „pentru apărarea hotarelor ţării”, iar în caz contrar prim-ministrul să fie tras la răspundere de către naţiune. În document s-a căzut de acord ca în numele consiliului municipal să fie menţionat faptul că „oricine ar fi prim-ministrul, regele ori dictatorul ţării, şi orice ar hotărî Conferinţa de Pace, naţiunea maghiară nu se va dezice de portul Fiume”⁶ . Atitudinea adoptată la această şedinţă exprimă cît se poate de clar miopia viziunii politice a forului conducător din oraşul Cluj, care nu a perceput implicaţiile reorganizării Europei Centrale şi de Est după principiile şi interesele puterilor învingătoare. Sub impulsul evenimentelor din 30 octombrie de la Budapesta, forţele politice locale s-au impus pe plan local în conducerea afacerilor politice, convocînd pentru după-amiaza zilei de 31 octombrie o adunare populară în faţa primăriei pentru ca cetăţenii oraşului să îi cunoască pe membrii noii formaţiuni politice locale⁷ . În legătură cu constituirea Consiliului Naţional Maghiar din Cluj, memoriile unuia dintre secretarii acestuia, social-democratul Jenő Kertész, confirmă existenţa unor disensiuni şi antipatii reciproce între independist-paşoptistul Apáthy, ales preşedinte al Consiliului, şi social-democratul Sándor Vincze, vicepreşedinte. Apáthy, de pe poziţia sa socială îl desconsidera pe Vincze. Acesta, din considerente ideologice, nu a agreat implicarea politică a lui Apáthy în noua viaţă politică. Astfel că în momentul alegerii lui Apáthy în funcţia de preşedinte al C.N.M., Vincze a ridicat obiecţii, considerînd inoportun acest fapt. Aceasta cu atît mai mult cu cît Vincze era de părere că Apáthy s-a compromis în ochii românilor prin atitudinile sale şovine, or dacă Consiliul Naţional doreşte să joace un rol istoric în Ardeal, zicea el, nu va avea nici o şansă sub conducerea lui Apáthy. În schimb, Apáthy a replicat arătînd că el a redactat cele douăsprezece puncte ale C.N.M. de la Budapesta, care se refereau printre altele la acordarea de drepturi naţionale naţionalităţilor. În acest fel a fost aplanată intervenţia contestatoare a social-democraţilor.⁸ 

Caracterul duplicitar al profesorului I. Apáthy, este surprins foarte bine în caracterizarea făcută de către istoricul György Litván: „István Apáthy întruchipa mica burghezie maghiară, avînd o dublă înclinaţie politică. Participa în aceeaşi măsură la întrunirile şovine ale Ligii Transilvane a naţionaliştilor maghiari conduşi de István Bethlen, cît şi la adunările Ligii pentru Dreptul Electoral de orientare democratică. Făcea parte din acea clasă de mijloc care, întorcîndu-se împotriva falsului liberalism a lui István Tisza, nu era încă decisă care dintre căile luptei politice să o urmeze: pe cea a democraţiei sau pe cea conservatoare naţional-creştină.”⁹ 

La două zile după înfiinţarea Consiliului Naţional Maghiar din Cluj, intelectualii români ai oraşului, în frunte cu Dr. Amos Frîncu şi Dr. Emil Haţieganu, după întrevederi avute cu liderii Comitetului Ardelenesc al Consiliului Naţional Maghiar au pus bazele unui consiliu naţional românesc. Acesta purta denumirea de Marele Senat Naţional Român şi a fost prezentat opiniei publice printr-un comunicat redactat în ziua de 2 noiembrie în care se arată: „deoarece la adunarea de constituire, fiind de faţă români din toate părţile Ardealului şi din motivul că comenduirea faptică pentru întreaga Transilvanie este aşezată în Cluj şi tot aici s-a organizat pentru întreg Ardealul Consiliul Naţional Unguresc (sublinierea noastră) şi din considerente geografice şi de organizare, a hotărît să centralizeze toată activitatea pentru întreaga Transilvanie în capitala sa faptică de azi…Clujul.”¹⁰ Astfel se constituia un organism politic propriu românesc, excluzîndu-se participarea românilor din Cluj şi din Ardeal la structurile Consiliul Naţional Ardelenesc, care a rămas de fapt o organizaţie mono-etnică maghiară, fapt ce se va reflecta în folosirea tot mai frecventă a titulaturii de Consiliu Naţional Maghiar din Ardeal. Deşi la Arad funcţiona deja Consiliul Naţional Român Central (în continuare C.N.R.C.), intelectualitatea românească din Cluj a atribuit Senatului constituit de ea competenţe pentru întreg Ardealul. S-a creat astfel o confuzie care a lăsat impresia că Senatul Naţional s-ar sustrage de sub autoritatea C.N.R.C. din Arad. Situaţia a facilitat apariţia unor voci contestatare la adresa lui Amos Frîncu. Toma Ienciu, membru în comitetul executiv, s-a adresat în scris lui Vasile Goldiş, îngrijorat de eventualitatea ştirbirii autorităţii Senatului Naţional în favoarea organizaţiei similare maghiare cu care Amos Frîncu căzuse la început de acord să pună secţia militară a Senatului sub un comandament militar comun româno-maghiaro- săsesc, comandat de maiorul Siegler Konrad. „Cînd cedăm din voie liberă comanda supremă şi încheiem convenţii cu senatul maghiar de facto recunoaştem integritatea Ungariei”, opina Ienciu.¹⁰  Constatarea aceasta este oarecum exagerată pentru că instituirea unei comande unice se impunea din motive practice, de distribuire a soldei şi coordonare a acţiunilor de menţinere a ordinii publice.

Conform celor descrise de către Toma Ienciu, cel mandatat cu înfiinţarea la Cluj a unei organizaţii locale a C.N.R.C. a fost Dr. Poruţiu, care însă i s-a adresat lui Amos Frîncu să îndeplinească această sarcină. Amos Frîncu, preluînd acest mandat, a propus ca Senatul să se constituie nu numai pentru comitatul Cluj, ci pentru tot Ardealul, propunere pe care adunarea a acceptat-o după mici discuţii. S-a ales un „senat” format din 60 de membrii, iar restul pînă la o sută urmau să completeze forul în calitate de reprezentaţi ai consiliilor naţionale româneşti din provincie. S-a ales un comitet executiv şi doi comisari civili pentru susţinerea contactului cu forurile militare. Aceştia au fost Dr. Amos Frîncu şi Dr. Emil Haţieganu. S-a format o secţie civilă şi una militară, după care s-a ales preşedintele Senatului în persoana lui Amos Frîncu. Prin ordinul de zi din 5 noiembrie, după ce Amos Frîncu a denunţat acordul de principiu încheiat cu Consiliul Naţional Maghiar din Cluj care propusese ca pe 3 noiembrie, atît formaţiunile militare maghiare cît şi cele române să depună împreună jurămîntul de credinţă faţă de guvernul de la Budapesta, el l-a numit pe căpitanul Ioan Cotuţiu comandant militar al trupelor din Cluj. Pentru „asigurarea mai cu efect a ordinii publice s-a confirmat acordul cu C.N.M. şi Consiliul Naţional Săsesc conform căruia comandant comun al tuturor trupelor militare din Ardeal era numit căpitanul Siegler.”¹¹  Acest acord, în opinia aceluiaşi Toma Ienciu, i-ar fi dezavantajat pe români care în momentele tulburi din primele zile ale lui noiembrie ar fi putut prelua „tot rolul de conducere în Ardeal”¹² , însă o atare tentativă la acea dată putea avea urmări grave pentru climatul social din Transilvania, iar apelul la „terorismul maselor” ar fi generat cu siguranţă mari vărsări de sînge. Or, obiectivul imediat al celor două consilii naţionale, român şi maghiar, era tocmai preîntîmpinarea acţiunilor antisociale, care în contextul neajunsurilor populaţiei şi indisciplinei militare putea fi cu greu stăvilite. Tocmai în spiritul acestui obiectiv cele două consilii naţionale au hotărît să colaboreze. În fond ambele aveau nevoie de susţinere din partea celuilalt, dar, aşa cum vom vedea în capitolul următor, în spatele colaborării fiecare tabără se străduia să submineze autoritatea celeilalte.

La cîteva zile după constituirea Consiliului Naţional Maghiar, un grup de demonstranţi social-democraţi, sub presiunea maselor, au eliberat deţinuţii politici dintr-o cazarmă a oraşului, printre care se aflau şi numeroşi români. Unul dintre aceştia, preotul Dencasiu Aleman din Răşinari, în vîrstă de 75 de ani, decedase chiar în momentul deschiderii temniţelor¹³ . Decesul său a fost pus pe seama emoţiilor puternice care i-ar fi cauzat atacul de cord, aşa cum relata presa vremii din Cluj. Cert este, că decesul şi ceremonia funerară a lui Dencasiu Aleman a servit drept prilej Consiliului Naţional Maghiar să îşi manifeste în mod oficial sentimentele de condoleanţe faţă de Senatul Naţional Român, declarîndu-l pe cel decedat „primul martir al revoluţiei”. Menţinerea unui climat de solidaritate şi coexistenţă paşnică se impunea nu numai din raţiuni practice, imediate pentru menţinerea ordinii, ci şi pentru buna imagine a noului regim ungar, care îşi dăduse seama că soarta Transilvaniei este de acum în mîna românilor. Aşadar, reprezentanţii locali ai guvernului Károlyi au recurs la gesturi care să repare imaginea defavorabilă a autorităţilor maghiare în rîndul românilor. La marşul funerar a lui Dencasiu Aleman, C.N.M. a fost reprezentat de către secretarul acestui organism, social-democratul Jenő Kertész, a cărui discurs evocator făcuse referire la lupta comună a românilor şi maghiarilor împotriva oligarhiei dualiste şi necesitatea sprijinirii noului regim ungar. Pentru a sugera ideea unităţii în diversitate, din partea C.N.M. a fost aşezată pe sicriul lui Dencasiu Aleman o coroană cu două panglici tricolore, una în culorile naţionale maghiare şi cealaltă în culorile drapelului românesc.¹⁴ 

La început, Consiliul Naţional Maghiar şi Senatul Naţional Român au cooperat cu eficienţă. Una dintre primele acţiuni comune a fost de-a îndruma populaţia oraşului şi a comitatului la linişte şi muncă. Acum apare şi primul afiş în limba română pe străzile Clujului. În acele zile de început de noiembrie, la sediul Băncii Economul au apărut şi primele steguleţe tricolore româneşti, în miniatură.¹⁵  Avînd în vedere faptul că în Cluj cele două consilii naţionale dispuneau de formaţiuni militare proprii, la propunerea C.N.M. în data de 4 noiembrie s-a căzut de acord asupra instituirii unui comandament unic al forţelor militare din Ardeal, indiferent de naţionalitate, sub comanda maiorului de infanterie Siegler Konrad. În comandamentul unic urmau să activeze ofiţeri superiori maghiari, români şi saşi, iar pe lîngă comandant erau numiţi cîte doi comisari militari din partea autorităţii civile pentru a facilita comunicarea între autoritatea civilă şi cea militară¹⁶ . Acest acord nu afecta autoritatea de decizie a vreuneia din părţile semnatare deoarece orice ordin al maiorului Siegler trebuia contrasemnat de către reprezentantul militar al fiecărui consiliu naţional în parte. Formaţiunea militară română era direct subordonată căpitanului Cotuţiu căruia guvernul de la Budapesta, spre surprinderea celor din C.N.M., i-a transferat peste 1.500.000 de coroane tocmai după ce eşuase tentativa C.N.M. de a-i determina pe militarii români să depună jurămîntul de credinţă faţă de guvernul şi constituţia Ungariei¹⁷ . Problema depunerii jurămîntului a semnalat prima animozitate între cele două consilii naţionale. Guvernul Károlyi, imediat după instalare a pretins şi din partea militarilor de naţionalitate română să depună jurămînt faţă de noul regim ungar, avînd în vedere faptul că jurămîntul prestat monarhului austro-ungar îşi pierduse valabilitatea. Totodată, constituirea C.N.R.C. şi afirmarea ideii de autodeterminare a creat discordie în privinţa prestării jurămîntului militar. Ofiţerii români au trebuit să apeleze la autoritatea lui Ştefan Cicio-Pop pentru a interveni în privinţa clarificării dispoziţiilor¹⁸ . În Cluj, intenţia preşedintelui C.N.M., István Apáthy, era să-i convingă pe Amos Frîncu şi pe Emil Haţieganu ca militarii români să depună jurămîntul simultan cu militarii maghiari faţă de guvernul ungar în cadrul unei ceremonii militare ce urma să se desfăşoare în Piaţa Regelui Matia¹⁹ . Voci mai moderate din C.N.M. acceptaseră obiecţiile Senatului Naţional Român, propunînd ca fiecare formaţiune militară să depună jurămîntul aşa cum crede de cuviinţă, dar avînd în vedere şi acordul referitor la comandamentul unic, să se depună jurămîntul în comun, după care comandantul Siegler să treacă în revistă trupele române şi maghiare²⁰ . Amos Frîncu, invocînd o dispoziţie a C.N.R.C., conform căreia militarii români sînt datori să depună jurămînt doar faţă de C.N.R.C., a căzut în principiu de acord asupra ceremoniei comune, dar cerea ca jurămîntul să fie prestat faţă de C.N.R.C²¹ . Chiar în ziua stabilită pentru ceremonia militară comună, ofiţeri şi studenţi de la Universitate s-au întîlnit din proprie iniţiativă în cancelaria avocatului Isacu (i.e. Emil Isac) unde s-a decis negarea depunerii jurămîntului, fapt acceptat apoi de către Amos Frîncu şi adus apoi la cunoştinţa căpitanului Siegler.²²  Din partea maghiarilor exista acum temerea că negarea depunerii jurămîntului ar putea însemna un pas spre războiul civil, fiind remarcat faptul că, în timp ce militarii maghiari au îndepărtat însemnele imperiale de pe bonete şi chipiuri, românii nu au făcut acelaşi lucru.²³  În această observaţie se reflectă mai degrabă o viziune stereotipică a românului fidel Austriei contra Ungariei, însă realitatea era acum cu totul alta, infirmînd orice supoziţie de acest fel. Senatul Naţional Român şi Garda Naţională Română tindeau să se detaşeze cît mai mult de structurile politice şi militare ungare. Un prim pas în acest sens a fost denunţarea acordului din 4 noiembrie prin care se instituise comandamentul comun. Măsura a fost justificată de încălcarea „din partea opusă în repetate rînduri a acordului de principiu făcut şi poporul român din Ardeal este pus în situaţiunea de dezarmare faţă de poporul maghiar”.²⁴  Însă odată cu înaintarea trupelor Armatei regale române în Transilvania, se vor înmulţi sesizările din provincie către C.N.M., în sensul că Gărzile Naţionale Române dezarmează trupe regulate maghiare. Pentru evitarea vărsărilor de sînge, comandantul Gărzilor Naţionale Române din Cluj şi al Comitatului Cojocna a dispus oprirea imediată a acestor proceduri. Este de remarcat faptul că încă de la începutul lunii noiembrie s-au introdus patrule mixte româno-maghiare,²⁵ astfel că la nivel local cooperarea militară a fost lipsită de disensiuni.

Colaborarea dintre cele două consilii naţionale era firească şi avea precedente în legăturile amicale dintre intelectualii români şi maghiari ai oraşului, care se cunoşteau demult ca şi concitadini. Între Jenő Kertész, secretar al C.N.M., avocatul Emil Grandpierre, proaspăt numit comisar guvernamental comitatens, şi Emil Haţieganu exista o mai veche prietenie. Cei trei obişnuiau să se întîlnească la cafenea, discutînd probleme care erau aproape necunoscute opiniei publice, pe care însă ei le aflau din gazete occidentale. Ei erau „amicii secreţi ai Antantei”.²⁶  În memoriile sale, Jenő Kertész, a remarcat faptul că legăturile dintre C.N.M. şi Senatul Naţional Român au fost mai cordiale atunci cînd autoritatea lui Emil Haţieganu s-a impus în faţa lui Amos Frîncu. După ce Amos Frîncu fusese destituit de la şefia Senatului Naţional Român, conform memoriilor lui Kertész, el a încercat să se impună prin diverse activităţi care să-i scoată în evidenţă veleităţile de conducător²⁷ . Astfel că liderii C.N.M. au preferat să trateze problemele comune cu Emil Haţieganu. În primele săptămîni de coexistenţă a celor două consilii naţionale omul de legătură, apreciat de ambele părţi, a fost sociologul Dr. Bódog Somló, care era de orientare social-democrată şi acceptase sarcina cu satisfacţie. Însă eşecul tratativelor româno-maghiare de la Arad din 13-14 noiembrie au dat o notă pesimistă colaborării dintre maghiarii şi românii din Cluj. Bódog Somló îşi pierduse optimismul şi, prevăzînd evoluţia evenimentelor, a refuzat să mai participe în calitatea avută la colaborarea dintre cele două consilii naţionale. Atmosfera devenise şi mai încărcată după vestea tragicelor incidente de la Beliş despre care la aceea dată C.N.M. din Cluj a crezut că au contribuit în mod hotărîtor la eşecul tratativelor de la Arad. De aceea, C.N.M. a luat imediat iniţiativa unei anchete care, prin cooptarea reprezentanţilor Senatului Naţional Român, să nu prezinte dubii în privinţa obiectivităţii. În locul lui Bódog Somló a fost însărcinat Jenő Kertész  cu atribuţiunile omului de legătură. S-a format o comisie mixtă care să stabilească faptele comise şi să identifice vinovaţii. Membrii comisiei din partea C.N.M. au fost maiorul în rezervă Endre Balázs şi J. Kertész, iar din partea Senatului Dr. Poruţiu şi Dr. Pordea²⁸ . După interogarea celor de la faţa locului implicaţi în comiterea crimelor, comisia a întocmit cu dificultate procesul verbal deoarece ofiţerii „comandoului” n-au vrut să recunoască nici un fel de consilii naţionale. Întocmirea procesului verbal s-a făcut sub conducerea lui Poruţiu. Kertész, întors grabnic la Cluj, ceruse tribunalului militar de honvezi tragerea la răspundere a celor vinovaţi.²⁹  Însă la scurt timp, comisia mixtă a trebuit să cerceteze un nou caz de atrocitate, de data aceasta la Filea de Jos. De asemenea, oriunde s-au iscat asemenea situaţii conflictuale, comisia mixtă a celor două consilii naţionale s-a deplasat la faţa locului, iar membrii români şi maghiari ai comisiei au dat dovadă în tot timpul investigaţiilor de un real spirit de colaborare.³⁰  Deoarece în mediu rural revoltele populare alungaseră autorităţile locale, în multe localităţi rămase fără aparat administrativ, neputîndu-se organiza altul nou, au apărut disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte aprovizionarea cu petrol sau plata ajutorului de război. În aceste condiţii, Consiliul Naţional Maghiar împreună cu comisari ai Senatului Naţional Român au reorganizat consiliile comunale în plasele Gilău, Huedin şi Hida, fie prin reinstalarea notarilor alungaţi sau numirea altora noi care nu se compromiseseră sub regimul anterior³¹ . În alte cazuri, instituţiile statului ungar, precum Societatea Căilor Ferate (MÁV) sau Poşta Ungară s-au adresat direct Senatului Naţional Român pentru a tempera excesele populaţiei sau ale unor formaţiuni aparţinînd gărzilor naţionale locale, care încercau să sustragă bunuri de consum sau alte valori materiale aflate în custodia acestor instituţii de stat³² . Dar, în ciuda relaţiilor destinse dintre cele două consilii naţionale, în spatele uşilor de la Banca „Economul” (sediul S.N.R.) şi ale primăriei (sediul C.N.M.), suspiciunile reciproce au continuat să nască tot felul de temeri şi supoziţii belicoase. Este limpede că Senatul Naţional Român milita pentru unirea Transilvaniei cu România în timp ce Consiliul Naţional Maghiar se situa pe poziţia ideii de integritate teritorială a Ungariei. Evoluţia evenimentelor certifica din ce în ce mai evident cauza Senatului Naţional Român care era la curent cu etapele şi mijloacele preluării autorităţii politico-statale de către armata română. La 20 noiembrie, printr-un raport confidenţial al sublocotenentului Petre Poruţ întocmit la Bistriţa, Amos Frîncu a fost înştiinţat că trupele române vor intra în Transilvania „în deplin acord cu reprezentanţii diplomatici ai aliaţilor”³³ .

Detaşamente ale armatei române îşi făcuseră apariţia la trecătorile Carpaţilor Orientali încă din 13 noiembrie, acum însă devenea cert faptul că în curînd în întreaga Transilvanie vor fi instalate trupe ale armatei române. Consiliul Naţional Maghiar era de asemenea ţinut la curent cu înaintarea armatei române, sesizînd şi ei aceeaşi perspectivă, fără însă a putea deduce cu exactitate dacă prezenţa acesteia în Ardeal ar reflecta tocmai alipirea Transilvaniei la România. Acest lucru era cu atît mai neclar cu cît „ocuparea punctelor strategice” de către armata română a fost justificată Consiliului Naţional Maghiar, respectiv Comisariatului General ca fiind în conformitate cu Convenţia de armistiţiu de la Belgrad³⁴ , principala furnizoare a convingerii că integritatea teritorială nu va fi afectată. În aceste condiţii, C.N.M. şi-a invocat rolul de protector al „maghiarilor, secuilor şi saşilor faţă de ocuparea Transilvaniei”, urgentînd crearea unui organ central care să apere interesele acestor naţionalităţi³⁵ . În acest sens, după emiterea ordinului de mobilizare de către guvernul Károlyi, István Apáthy a dispus ca un grup format din 15 ofiţeri să adune soldaţi din Secuime, în timp ce din împrejurimile Clujului au fost colectate şi aduse în oraş arme şi muniţie³⁶ . Astfel că la sfîrşitul lunii noiembrie au sosit primele grupuri de soldaţi secui a căror disciplină a lăsat mult de dorit, dovedind eroarea măsurii luate de către preşedintele C.N.M. În zilele următoare, populaţia oraşului a avut de suferit în urma excesului de zel al soldaţilor secui, care încălcînd interdicţia de alcool instituită în oraş la sfîrşitul lunii noiembrie, au tras focuri de armă la întîmplare, incidentele fiind soldate cu victime nevinovate³⁷ . În seara de 8 decembrie, István Apáthy, întors de la Budapesta cu numirea sa drept comisar general guvernamental pentru „Ungaria de Răsărit”, a fost întîmpinat de către membrii consiliilor naţionale român şi maghiar, cu veşti alarmante despre „zile îngrozitoare” trăite de aceştia în absenţa sa. Membrii Consiliului Naţional Român, îşi aminteşte Apáthy, „tremurînd de spaimă (s-au poate doar se prefăceau), au dat buzna în Consiliul Naţional Maghiar cum că secuii (soldaţii secui n. n.) vor să atace Garda Naţională Română şi să-i spintece pe românii din Cluj”³⁸ . Amos Frîncu întocmise chiar un „plan de luptă” în eventualitatea în care „conjuraţia secuiască” va acţiona pentru exterminarea legiunii (Gărzii Naţionale), a unor intelectuali şi ofiţeri români din Cluj. Planul prevedea ca „legiunea din Cluj, dimpreună cu ameninţata colonie să se retragă prin Mănăştur, Feneş, (Floreşti n. n.), Gilău la Someşul Rece în contact cu moţii. Întrucît nu s-ar putea retrage şi săcuii şi-ar încerca realizarea planului criminal, am dat ordine moţilor, legiunilor din Gilău, detaşamentului din Mănăştur, Someşfalău (Someşeni n. n.), Apahida ca împreună cu moţii să tăbărească asupra Clujului, să-l aprindă din toate părţile şi în învălmăşeala aprinsă să facă drum legiunii, ofiţerilor şi intelectualilor din Cluj”³⁹ . Avînd în vedere tactica politică a guvernului ungar şi intenţiile conciliatorii ale C.N.M. faţă de români e puţin probabil ca o eventuală „conjuraţie secuiască” împotriva românilor din Cluj să fi avut vreun sprijin din partea oficialităţilor. Tot atît de puţin probabil este şi faptul ca colonelul Károly Kratochwill, numit comandantul militar al Transilvaniei de către guvernul din Budapesta şi aflat în fruntea detaşamentelor secuieşti, să fi pornit vreo acţiune de represalii împotriva adunării naţionale a românilor de la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie, aşa cum ar fi fost informat generalul Moşoiu⁴⁰ . Apáthy a vehiculat, e adevărat, ideea ocupării fără vărsare de sînge a oraşului Alba Iulia, dar „nu am putut să mă opun voinţei guvernului Ungar”, adică aceea de a nu permite nici o acţiune care să perturbe desfăşurarea adunării naţionale române de la Alba Iulia⁴¹ . Incidentele din Cluj, inclusiv cel din 19 decembrie cînd soldaţii secui au deschis focul asupra Băncii „Economul”, nu s-au făcut organizat şi nici nu au avut sprijinul autorităţilor maghiare din oraş. Ele au fost acţiuni fie individuale, fie de grup, iniţiate pe cont propriu, exprimînd pe cît se poate de tragic consecinţele lipsei unei elementare discipline militare⁴² .

Cert este că cele două consilii naţionale, român şi maghiar, n-au încetat să se suspecteze de acţiuni îndreptate împotriva celuilalt în cele peste două luni ale coexistenţei lor în paralel. Consiliul Naţional Maghiar, respectiv Comisariatul General, a efectuat interceptări telefonice şi telegrafice din care a aflat că Senatul Naţional Român se pregătea pentru primirea Armatei Române⁴³ . Senatul Naţional Român a privit cu îngrijorare concentrarea de militari unguri în oraş. Cu toate acestea, nevoile de zi cu zi au determinat cele două consilii să colaboreze în interesul tuturor locuitorilor din Cluj şi împrejurimi, indiferent de naţionalitate.

Prin proclamaţia din 20 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru ziua de 1 decembrie Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria, ce avea să se desfăşoare în oraşul Alba Iulia, oraş cu rezonanţă istorică în trecutul românilor. Cele zece zile de la proclamaţia de convocare şi pînă la 1 decembrie s-au dovedit a fi pline de entuziasm şi satisfacţie naţională pentru marea majoritate a românilor transilvăneni.⁴⁴  Era perioada de pregătire a adunării naţionale, care trebuia să se deosebească prin conţinutul şi forma sa juridică de toate adunările şi întrunirile pe care le-au avut românii pînă atunci. Acum, nu mai era vorba de o simplă adunare populară românească care să declare şi să decidă asupra problemelor sale, ci de o adunare a împuterniciţilor aleşi ai populaţiei româneşti, care au fost investiţi cu mandate speciale (crediţionale) asupra a ceea ce aveau să hotărască. Ţinînd seama tocmai de acest caracter al adunării, preşedintele P.N.R., Gheorghe Pop de Băseşti declară adunarea drept constituantă.⁴⁵ 

Atît guvernul maghiar, cît şi Consiliul Naţional Maghiar din Cluj nu au recunoscut valoarea politico-juridică a acestei adunări, ci au văzut în desfăşurarea ei un prilej prin care regimul ungar dorea să dovedească Europei respectarea libertăţii de expresie şi de întrunire pentru toţi cetăţenii săi. De aceea, guvernul Károlyi s-a străduit să satisfacă cererile organizatorilor Marii Adunări Naţionale punînd la dispoziţia participanţilor a unor garnituri de tren speciale⁴⁶  şi dînd dispoziţie gărzilor naţionale maghiare şi armatei ungare ca Adunarea să nu fie tulburată de nici un incident venit din partea acestora. În această bunăvoinţă de imagine a guvernului Károlyi, unii oameni politici maghiari vedeau o naivitate inutilă prin care înseşi autorităţile statului ungar îşi dădeau concursul la acţiuni ale căror idei le combătea. În aceste condiţii, putem admite ideea că autorităţile maghiare nu erau în cunoştinţă totală de cauză în ceea ce priveşte posibilitatea desprinderii teritoriilor cu populaţie românească din Ungaria. J.Kertész ne oferă o imagine pe cît se poate de concludentă despre atitudinea generală ce domnea în Consiliul Naţional Maghiar, în preajma Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. „Mulţi nu s-au gîndit mult timp la desprinderea Ardealului. Chiar şi aceia care — deşi puţini la număr — deja în 1916 erau convinşi de pierderea Ardealului, acum sub influenţa unui optimism cu nimic justificabil nu au luat în serios pregătirile separatiste. Defetiştii însă credeau sincer în Ardealul independent la care s-ar alipi poate şi Bucovina. Cei mai putini optimişti erau siguri de o largă autonomie a Transilvaniei pentru că şi domnii, dintre care unii au devenit apoi miniştri în Consiliul Dirigent, subliniau cît de conştienţi sunt de nivelul calitativ al românilor ardeleni, că şi Vechiul Regat va trebui ridicat la acest nivel, motiv pentru care consideră în mod imperativ menţinerea unei autonomii faţă de România.”⁴⁷  Avînd în vedere amploarea reală a discuţiilor din sînul C.N.R.C.-ului despre problema autonomiei, respectiv a formulei de Unire cu România⁴⁸ , devine evident faptul că oamenii politici maghiari au supralicitat aceste dezbateri amăgindu-se cu convingerea că românii nu sunt atît de uniţi în acţiunea lor pe cît s-ar părea. Astfel că unirea necondiţionată proclamată la 1 decembrie 1918 a creat o adevărată stupefacţie în rîndul membrilor Consiliului Naţional Maghiar.⁴⁹ 

Faţă de legitimitatea hotărîrilor şi corectitudinea modului de organizare a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Cluj şi-a exprimat profunde rezerve minimalizînd voit importanţa evenimentului: „Ştiu prea bine că la Alba Iulia s-au dus şi mulţi români care ar fi dorit (ca Transilvania, n.n.) să rămînă în cadrul statului ungar, dar am ştiut totodată că aceştia nu vor fi lăsaţi să ia cuvîntul pentru că conducătorii au hotărît deja unirea cu România. Nu-i pot numi acum pe aceia care ştiu că s-au dus de la Cluj la Alba Iulia ca să protesteze împotriva unirii, dar mai ştiu că la Alba Iulia românii i-au reţinut şi după mai multe zile i-au eliberat.”⁵⁰   Aceste afirmaţii trebuie primite cu rezervă deoarece din cercetarea efectuată pînă acum nu am găsit nici o altă sursă care să certifice aceste aprecieri. Cert este ca Apáthy se înşală în privinţa numărului participanţilor la Adunare, la care „ar fi participat doar vreo 10.000 (!) de persoane”, nedepăşind „mărimea unei adunări politice de provincie”.⁵¹  Chiar dacă în unele surse istoriografice româneşti se indică numărul de 200.000⁵²  care pare o exagerare, avînd în vedere chiar şi relatările presei maghiare, numărul participanţilor a putut atinge cifra de 100.000.

Avînd în vedere dispoziţiile guvernului ungar, Consiliul Naţional Maghiar din Cluj a fost nevoit să se abţină de la orice acţiuni potrivnice adunării naţionale româneşti de la Alba Iulia. Apáthy recunoaşte că, dacă guvernul central i-ar fi permis, ar fi dispus ca „fără vărsare de sînge” să ocupe oraşul cu trupe armate ungare⁵³ . Însă aşa cum am mai arătat, nu s-a întreprins nimic în acest sens, totul ramînînd doar o simplă ipoteză. Ceea ce autorităţile maghiare clujene au reproşat cel mai mult organizatorilor Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a fost faptul că acolo s-a decis soarta Transilvaniei, fără să fie invitaţi la Adunare şi maghiarii şi saşii. Dacă în acest moment în rîndul saşilor devine tot mai evidentă intenţia aderării la ideea Unirii, maghiarii din Cluj şi din Transilvania încă neocupată, frustraţi din cauza exclusivismului Adunării Naţionale de la Alba Iulia, au hotărît să organizeze o contramanifestaţie, o Adunare Naţională Maghiară cu participarea unor români şi şvabi care să adere la proiectul de rezoluţie al Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania ce se pronunţa pentru păstrarea Ardealului între hotarele Ungariei.⁵⁴ 

Astfel că doar cu două zile înaintea intrării Armatei române în Cluj a avut loc această „adunare naţională“, în ziua de 22 decembrie. Ea s-a desfăşurat în Piaţa Regelui Matia, cu participarea a diferitelor organizaţii obşteşti reprezentînd mai multe categorii sociale şi profesionale, de la intelectuali la agricultori sosiţi atît din Transilvania cît şi din Banat, Crişana şi Cîmpia Maghiară. În Sala Mare de la sediul Corporaţiei Industriaşilor (actualmente sediul filialei B.N.R.) delegaţii la adunare au dezbătut şi adoptat proiectul de rezoluţie, timp în care în Piaţă soseau în coloane participanţii purtînd steaguri roşii şi tricolore maghiare. Coloanele erau alcătuite din cîte 1.500-1.800 de oameni. După ora zece, Piaţa a devenit neîncăpătoare şi deîndată s-a intonat imnul naţional. Apoi fanfara muncitorilor feroviari a intonat Marseilleza, după care s-au cîntat diferite cîntece naţionale maghiare. Numărul celor prezenţi putea fi estimat la cca. 12-15.000 de oameni⁵⁵  care doreau să exprime voinţa „poporului Ungariei de Răsărit, de patru milioane de suflete.”

Comisariatul General Maghiar primise cu două zile înainte de adunarea naţională maghiară asigurări din partea Consiliului Dirigent că acesta nu va împiedica în nici un fel libertatea de expresie a populaţiei maghiare. Însă cu o zi înainte de desfăşurarea acesteia, au început să sosească mesaje telefonice, note telegrafice, anunţuri ale Consiliilor Naţionale Maghiare din localităţile în care intrase Armata română exprimîndu-şi regretele că nu pot participa la adunare deoarece autorităţile militare locale nu le-au permis deplasarea la Cluj⁵⁶ . În felul organizării adunarea naţională maghiară de la Cluj imita unele aspecte ale Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, dar, din cauza timpului scurt şi a situaţiei nesigure, nu s-a putut ridica la nivelul acesteia. La Cluj, delegaţii au sosit cu „scrisori de împuternicire” (megbizólevél) corespunzătoare crediţionalelor de la Alba Iulia, iar după ce delegaţii au adoptat proiectul de rezoluţie, acesta a fost prezentat spre aprobare adunării din Piaţă. Acesta a fost citit mulţimii de către vicepreşedintele Consiliului National Maghiar şi Secuiesc, Sándor Vincze. În comparaţie cu proiectul de rezoluţie al Adunării de la Alba Iulia, acesta a fost mult mai succint, apropiindu-se mai degrabă prin formă şi conţinut, de stilul unei declaraţii solemne decît de un program politic de perspectivă. Proiectul de rezoluţie de la Cluj reflectă principiile politice ale guvernului Károlyi: menţinerea unităţii politice şi economice a Ungariei istorice, autodeterminarea naţionalităţilor în sistemul cantonal, menţinerea formei republicane de guvernămînt.

Cel mai înflăcărat orator al adunării a fost prof. dr. I. Apáthy, care a vorbit despre unitatea geografică, istorică şi economică a Ungariei. Au luat cuvîntul şi doi socialişti români: Sava Ştrengar Demian şi Gheorghe Averescu; acesta din urmă, sosit din Regat, a vorbit mulţimii în limba română. El a propus celor prezenţi ca soluţie pentru reconcilierea dintre români şi maghiari, ca Transilvania să se proclame republică independentă, iar rezolvarea problemelor naţionale să se facă după modelul elveţian.⁵⁷ 

Protagoniştii acestor evenimente n-au realizat încă nici la acel moment că acţiunea lor va rămîne fără efect, că soarta Transilvaniei fusese deja hotărîtă de către factorii decizionali internaţionali, hotărîre faţă de care majoritatea ardelenilor şi-au exprimat adeziunea la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918. Cu toate acestea nu trebuie ignorate manifestările şi atitudinile alternative de atunci privind viitorul Transilvaniei deoarece ele constituie parte integrantă a istoriei acestei provincii, iar necunoaşterea obiectivă a acestora ar putea perpetua o imagine denaturată despre procesul schimbării autorităţii politico-statale în Transilvania.

În data de 12 decembrie, la cererea generalului Prezan, generalul Berthelot şi-a dat acordul ca trupele armatei române să treacă linia de demarcaţie. Intervenţia generalului francez în acest sens a ajuns la cunoştinţa guvernului maghiar abia în 15 decembrie, după care autorităţile maghiare au încercat să intervină pe lîngă generalul F. L. d’Esperey şi lt. col. Vix pentru a li se oferi explicaţii în legătură cu această decizie care în opinia Budapestei însemna încălcarea Convenţiei de armistiţiu. Lt. col. Franchet Vix, în urma discuţiei telefonice avute cu gen. Berthelot a adus la cunoştinţa guvernului maghiar că armata română va ocupa unele puncte strategice mai importante, printre acestea numărîndu-se şi oraşul Cluj.⁵⁸ 

În întreg răstimpul dintre 15-23 decembrie, guvernul ungar şi autorităţile locale clujene au desfăşurat tratative cu ofiţerii superiori ai Misiunii Franceze care aveau şi rolul de intermediari între guvernul maghiar şi Consiliul Dirigent. Astfel s-a ajuns la o amînare de 24 de ore a trecerii liniei de demarcaţie de către armata română pînă ce vor sosi la Cluj comisarii guvernamentali L. Fényes şi Z. Rónai, care să discute personal cu generalul Berthelot. Dar această discuţie n-a mai avut loc deoarece, la scurt timp de la sosirea lor în Cluj, li s-a transmis că guvernul ungar a cedat în privinţa trecerii liniei de demarcaţie datorită imposibilităţii practice de a opune rezistenţă. Guvernul ungar şi-a pus acum toate speranţele în prevederile Convenţiei de armistiţiu, punctele II şi III⁵⁹ . Noi complicaţii s-au ivit în jurul desfăşurării ocupaţiei deoarece ministrul de război maghiar, V. Böhm, intenţiona să menţină în Cluj şi pe timpul ocupaţiei româneşti trupele armate maghiare existente. Situaţia a fost salvată de intervenţia gen. Vix, care l-a convins pe ministrul ungar să renunţe la acest lucru, ademenindu-l cu faptul că trupele armatei române ce vor ocupa Clujul vor fi înlocuite cu unităţi militare franceze⁶⁰ .

La 19 decembrie, comisarul general de la Cluj a primit telegrama guvernului maghiar cu dispoziţia de a accepta „ocuparea” oraşului, dar trupele armate ungare să nu părăsească localitatea. În acelaşi timp, de la Tg. Mures sosea mesajul generalului Neculcea care insista asupra retragerii trupelor maghiare din oraş. Răspunsul autorităţilor clujene a fost destul de ambiguu. Astfel, în privinţa retragerii armatei regulate şi-au derogat competenţa afirmînd că doar ministrul de război poate dispune acest lucru, iar referitor la gărzile naţionale maghiare, poziţia lor a fost că acestea trebuie să menţina ordinea în localitate deoarece Clujul este un oraş maghiar⁶¹ . Apáthy consideră insuficient efectivul Gărzii Naţionale Române din Cluj pentru păstrarea ordinii publice, singurele forţe militare acceptate de gen. Neculcea. Invocînd punctele III şi XVIII ale Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad, comisarul general al Ungariei de Răsărit şi-a reafirmat dreptul de a menţine în oraş un efectiv militar ungar de pînă la opt divizii, cît şi poliţia şi jandarmeria municipala⁶² . În cursul şedinţei Consiliului Naţional Maghiar şi Secuiesc din după amiaza zilei de 19 decembrie a fost adoptată evacuarea efectivelor militare regulate pentru a preîntîmpina asedierea oraşului, urmînd să rămînă în oraş poliţia şi jandarmeria, precum şi Garda Naţională Maghiară a oraşului.⁶³ 

În cursul întregii zile de 19 decembrie din zori pînă seara au avut loc în oraş adunări şi luări de cuvînt ale oficialităţilor clujene şi ale studenţimii maghiare, cu menirea de a linişti populaţia în privinţa sosirii armatei române.

Liniştea publică a Clujului în zilele premergătoare intrării armatei române a fost grav perturbată de incidentele⁶⁴  soldate cu victime nevinovate din rîndul populaţiei oraşului, rănite sau chiar răpuse de focurile de armă dezordonate ale unor grupuri violente şi indisciplinate de soldaţi secui. În asemenea împrejurări s-a produs şi incidentul armat de la sediul Senatului Naţional Român unde soldaţi secui în afara oricărei discipline militare au deschis focul asupra Băncii „Economul”. Acţiunea nesăbuită s-a soldat cu uciderea elevului Petrovici Octavian Teodor, nimerit de gloanţe în momentul în care intenţiona să se salveze din sediu. Abia la intervenţia Gărzii Naţionale Maghiare în cooperare cu Garda Naţională Română au putut fi dezarmaţi soldaţii indisciplinaţi. Ziua următoare, Consiliul Naţional Maghiar şi Secuiesc au emis un comunicat în care au condamnat actele a căror gravitate nu puteau avea nici o justificare⁶⁵ . Astfel că evacuarea formaţiunilor militare constituite în majoritate de secuii recrutaţi la sfîrşitul lui noiembrie, a însemnat pe de o parte, o uşurare pentru locuitorii oraşului. Majoritatea celor recrutaţi erau pur şi simplu întreţinuţi de stat, care, de îndată ce sesizau blocaje în întreţinerea lor, deveneau „tîlhari, nu militari”⁶⁶ .

În data de 23 decembrie, în timp ce ultima unitate militară secuiască părăsea oraşul, la Cluj sosise deja personalul însărcinat cu pregătirea cazării celor 40 de ofiţeri români. În aceeaşi zi, primarul localităţii, Gusztáv Haller a participat la o întrevedere cu gen. Gherescu, desfăşurată la Apahida, cu scopul clarificării unor detalii referitoare la operaţiunea de ocupare. Gherescu a afirmat că intenţiile sale sînt paşnice, dar că va reprima cu asprime orice răzvrătire sau dezordine. A dat asigurări primarului Haller că administraţia existentă a oraşului nu va fi stingherită sub nici o formă⁶⁷ . Conform celor stabilite, în jurul amiezii zilei de 24 decembrie armata română a intrat în oraşul Cluj, fiind salutată de către Senatul Naţional Român şi ţăranii români din împrejurimi. Festivitatea s-a desfăşurat în Piaţa Regelui Matia⁶⁸ . Şedinţa comună din după-amiaza zilei de 24 decembrie ţinută la Primăria Cluj a oferit cadrul clarificării poziţiilor părţilor implicate în evenimentele istorice ale urbei de pe Someş. La şedinţă au participat gen. Neculcea în fruntea unei delegaţii militare, de faţă fiind şi gen. Gherescu, membrii ai Senatului Naţional Român, ofiţeri ai Gărzii Naţionale Române. Comisarul general, I. Apáthy şi-a precizat poziţia faţă de prezenţa Armatei române în Cluj, arătînd că „ocuparea oraşului are loc contra punctului III din Convenţia de Armistiţiu de la Belgrad”, care permite menţinerea în oraş nu numai a poliţiei, jandarmeriei şi gărzii naţionale ci „în conformitate cu punctul II al aceleiaşi Convenţii, este permisă menţinerea a 8 divizii ale Armatei ungare.” Comisariatul General, arăta Apáthy, a dispus evacuarea efectivelor militare regulate din considerente preventive pentru a exclude orice incidente ce ar perturba liniştea urbei. El a dat asigurări că oraşul Cluj nu va opune rezistenţă şi locuitorii săi nu vor iniţia acţiuni subversive împotriva armatei române, conformîndu-se întocmai cu punctul XVIII al Convenţiei de armistiţiu. Cere în schimb ca Garda Naţională Maghiară (cu efectiv redus), poliţia şi jandarmeria oraşului să îşi poată exercita în continuare atribuţiunile publice. Astfel s-a obţinut din partea conducerii oraşului şi a Comisariatului General ca în oraş să poată rămînă sub arme 50 de gardişti, 15 jandarmi şi 88 de poliţişti. Înainte de ocuparea Clujului, Garda Naţională Maghiară era compusă din 420 de membri. Aceasta îşi putea păstra în continuare efectivul total de care dispusese şi înainte de 24 decembrie. În privinţa efectuării serviciului de gardă s-a stabilit ca patrulele să fie compuse din cîte doi militari ai armatei române, doi gardişti români şi doi gardişti maghiari sau un gardist maghiar secondat de un jandarm respectiv un poliţist — patrula fiind condusă de unul dintre membrii Gărzii Naţionale Române. Generalul Neculcea şi-a exprimat părerea că nimeni nu trebuie stingherit în privinţa folosirii simbolurile naţionale.⁶⁹ 

Comisariatul General maghiar a fost nevoit de forţa împrejurărilor să adopte o atitudine de resemnare faţă de intrarea armatei române în Cluj. Apáthy a fost foarte îngrijorat de faptul că temeiul intrării trupelor române în Cluj ar fi fost altul decît prevederile Convenţiei de armistiţiu, ameninţînd cu demisia dacă lt. col. Vix nu i-ar fi dat asigurări în acest sens⁷⁰ . Comisariatul General nu ar fi fost străin nici de posibilitatea organizării unei rezistenţe armate, dar după ce Apáthy aflase de la preşedintele C.N.M. din Tg. Mureş care este adevăratul raport de forţe româno-ungar, a respins această încercare. O rezistenţă maghiară în acest context, aprecia Apáthy, ar fi însemnat dispariţia tuturor insulelor etnice maghiare din Transilvania⁷¹ . Aşadar, singura modalitate de rezistenţă a Comisariatului General Maghiar a fost: coexistenţa paşnică alături de armata aomână din Cluj şi asumarea rolului de protector al populaţiei maghiare din oraş.

Comisariatul General Maghiar de la Cluj din decembrie 1918 - ianuarie 1919 a fost o realizare a unui concept ceva mai vechi de creare în capitala transilvană a unui centru de putere secund, cu unele atribuţii autonome, dar direct subordonat Budapestei. Iniţiativa a venit din partea unor intelectuali maghiari ardeleni care, după izbucnirea primului război mondial, resimţeau din ce în ce mai mult ignoranţa şi indiferenţa Budapestei faţă de sprijinirea vieţii economice şi culturale din Transilvania. Fenomenul autonomist era totodată şi o reacţie la centralismul accentuat din ultimul deceniu al dualismului. Astfel ca o parte din intelectualitatea şi mica nobilime maghiară din Transilvania se simţea frustrată, depreciată la rangul unei elite de provincie. Resuscitarea patriotismului local sub forma transilvanismului a devenit o modalitate prin care această categorie de cetăţeni maghiari ardeleni îşi manifestau atitudinea de fronda faţă de centralismul de stat. Bineînţeles că nu era vorba de tendinţe secesioniste, dimpotrivă ei doreau ca Budapesta să acorde mai mare atenţie Transilvaniei şi dezvoltării ei. În anii războiului frustrarea a fost accentuată de sentimentul de abandon. „Ne-au obişnuit (budapestanii) să ne conformăm totdeauna Budapestei şi nu le-a păsat de noi. Dacă am cerut, ne-au respins, dacă am revendicat ne-au luat în derîdere şi ne-au tratat ca pe cerşetori. Ne-au reproşat cu batjocură transilvanismul chiar şi aceia care au venit aici să trăiască de pe spinarea noastră.” Acestea erau aprecierile lui Lajos Kelemen⁷²  şi mai erau încă destui de mulţi care gîndeau ca el. Aceste idei au început spre sfîrşitul războiului mondial să prindă contur, să fie puse pe hîrtie şi exprimate în mod public deşi promotorii lor aveau oarecare temeri ca vehicularea acestor idei să nu fie intenţionat răstălmăcite sau chiar interzise de către autorităţi.

Unul dintre aceşti promotori a fost Artúr Vákár, deputat comitatens din Gheorghieni, care a publicat o serie de articole în gazetele centrale dar şi în ziarul local clujean „Kolozsvári Hírlap”, acţiune ce avea menirea de a sensibiliza opinia publică şi guvernul faţă de nemulţumirea acestor ardeleni maghiari. Aceste articole au putut să apară fără dificultăţi deoarece nu aveau caracter politic deschis, însă alta a fost situaţia cu iniţiativa de înfiinţare a unui minister al Transilvaniei, concepţie pe care Artúr Vákár i-a împărtăşit-o lui Apáthy în iunie 1917. Vákár conta pe sprijinul acestuia, care deşi nu era la acea dată decît membru al consiliului municipal, partidul său fiind în opoziţie, reprezenta totuşi o autoritate morală remarcabilă, cu influenţă la diferite organizaţii culturale şi sociale. Vákár a venit cu propunerea ca Apáthy să facă cunoscută iniţiativa sa consiliului municipal şi să i-o susţină în timp ce şi el ar fi întreprins o acţiune similară în congregaţia comitatului Ciuc.⁷³  De la acest nivel local propunerea sub forma unui proiect de rezoluţie ajunge în parlamentul ţării şi la guvern. Se pare însă că iniţiativa aceasta nu s-a bucurat de prea mare succes rămînînd pe moment fără ecou. Abia după mai bine de un an, din cu totul alte considerente şi în circumstanţe politico-militare diferite, a fost reactualizat planul unei autorităţi politice autonome maghiare în Transilvania.

În contextul deja cunoscut, în 2 decembrie, Apáthy, dîndu-şi seama că, după Proclamaţia de la Alba Iulia şi în contextul înaintării armatei române în Ardeal, nu va putea face faţă dezorganizării maghiarilor din Transilvania fără o autoritate efectivă, s-a deplasat la Budapesta pentru a se consfătui cu membrii guvernului. În 4 decembrie, la întîlnirea cu ministrul de interne Batthyányi, Ugron Gábor, deputat parlamentar, originar din Secuime, a propus ca pentru cele 26 de comitate revendicate de către români (comitate ce erau proclamate, deja unite cu România) ar trebui organizat un comisariat general (făkormánybiztosság) şi că Apáthy ar fi cel mai potrivit în fruntea acestui organism. Apáthy a acceptat propunerea condiţionat, dacă îşi poate păstra catedra de la universitate refuzînd totodată să primească orice indemnizaţie bănească pentru serviciul de comisar general. Astfel s-a concretizat ideea înfiinţării la Cluj, cu titulatura oficială „Comisariatul General Guvernamental pentru protecţia maghiarilor din Ungaria de Răsărit”. În şedinţa guvernului din 6 decembrie ministrul Batthányi l-a propus în mod oficial pe Apáthy în funcţia de comisar general guvernamental, propunere acceptată de plenul guvernului Károlyi. Astfel Apáthy era investit „cu puteri depline în fruntea administraţiei civile” recunoscîndu-i-se competenţa de a trata cu oficialităţile competente aplicarea Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad. Apáthy primea mînă liberă în organizarea Comisariatului, propunînd pentru ocuparea diferitelor posturi, funcţionarii numiţi oficial de guvern.

Întors la Cluj pe 8 decembrie, Apáthy le-a încredinţat lui József Papp, numit şef al departamentului administrativ, şi lui Albert Deák, numit şef al departamentului juridic, sarcina de a întocmi un proiect al statutului de funcţionare al Comisariatului, pentru a-l propune aprobării guvernului.⁷⁴  Conform statutului, comisarul general avea dreptul să emită ordonanţe, să propună numiri în funcţiile Comisariatului şi a organelor comitatense (judeţene, n.aut), fiind dator să informeze permanent guvernul despre desfăşurarea activităţii sale. Erau prevăzute 18 departamente conduse de cîte un şef de departament care avea drepturi depline de decizie în privinţa numărului şi identităţii personalului angajat. Atît şefii departamentelor, cît şi personalul angajat erau consideraţi funcţionari de stat. Ei trebuiau să se bucure de deplină încredere a Comitetului Ardelenesc al C.N.M. şi a comisarului general care îl putea suspenda din funcţie în caz de suspiciune. În privinţa problemelor care nu prezentau importanţă prea mare şeful de departament putea să decidă în nume propriu, însă acele probleme care erau considerate majore trebuiau înaintate spre dezbatere şi aprobare Consiliului şefilor de departamente, iar în caz de urgenţă, rezolvarea acestora se putea face cu avizul comisarului general. De asemenea se prevedea ca despre fiecare şedinţă a Consiliului să se întocmească un proces verbal.⁷⁵ 

Avînd în vedere competenţele Comisariatului şi structurile politice locale din Cluj, acesta a îndeplinit mai degrabă funcţia unui minister decît a unui guvern al Transilvaniei, deşi este evident rolul său de a contracara funcţionarea Consiliului Dirigent. Comisariatul s-a dorit a fi organul executiv al Comitetului Ardelenesc al C.N.M., subordonîndu-şi administraţia publică din întreaga Transilvanie. Apáthy îşi păstrase în continuare funcţia de preşedinte al C.N.M. din Cluj, iar majoritatea funcţionarilor Comisariatului aveau funcţii de conducere şi în C.N.M., care prin fuziunea din 17 decembrie cu cel secuiesc va purta titulatura oficială de Consiliul Naţional Maghiar şi Secuiesc.

Comisariatul General a funcţionat la început în Sala Mare a Primăriei, iar de la mijlocul lunii decembrie s-a instalat în clădirea căminului studenţesc de pe str. Petőfi (actualul cămin „Avram Iancu”) ocupînd cîteva încăperi la etajul I.⁷⁶  Spre nemulţumirea lui Apáthy, locţiitorul său a fost, din necesitate, social-democratul Sándor Vincze, care în curînd şi-a luat atribuţiile în serios încercînd să se impună în faţa şefilor de departamente. În general, departamentele trebuiau să rezolve reclamaţiile persoanelor fizice şi juridice, să emită dispoziţii despre organizarea şi funcţionarea aprovizionării cu alimente şi combustibil a centrelor de distribuire din oraş sau din alte localităţi unde aceste dispoziţii mai aveau vreo valoare juridică. În realitate însă, autoritatea Comisariatului General era foarte restrînsă, atît ca teritoriu, cît şi ca intensitate şi a avut o importanţă mai mult simbolică. Activitatea sa era finanţată din bugetul statului pe baza „producţiei” de acte rezolvate, astfel că birocraţia a devenit o caracteristică a acestei instituţii. Comisariatul cu tot aparatul funcţionăresc a ajuns în scurt timp să reprezinte o formă fără fond. Această instituţie cu nume atît de sonor a ajuns în curînd, sub forţa împrejurărilor, să nu mai reprezinte altceva decît două, trei persoane. Pe drept cuvînt aprecia Kertész: „Comisariatul General Guvernamental al Ungariei de Răsărit nu dispune nici măcar asupra unei străzi din Cluj, ba chiar nici asupra clădirii, fiindcă în doar câteva zile sau ore clădirea va fi percheziţionată de Armata română.”⁷⁷ 

Comisariatul General a putut fi uşor identificat cu I. Apáthy, care a rămas o persoană cu autoritate şi o somitate în faţa persoanelor oficiale civile sau militare cu care a intrat în contact în acest epilog al carierei sale politice. În calitatea sa de comisar general a refuzat să aibă legături oficiale cu Consiliul Dirigent. Însă după intrarea armatei române în Cluj, un grup de şefi de departamente în frunte cu dr. József Papp, fost preşedinte al baroului din Cluj (din grup a făcut parte şi Jenő Kertész, furnizorul unor preţioase informaţii) au hotarît să se deplaseze la Sibiu pentru a rezolva problema depunerii jurămîntului de credinţă de către funcţionarii publici maghiari. Era deja mijlocul lunii ianuarie 1919 şi tot mai mulţi dintre funcţionarii Comisariatului au realizat că în curînd autoritatea statului român se va impune ireversibil în Transilvania, deşi la acea dată considerau că ei şi ceilalţi funcţionari publici sînt încă supuşi ungari. Apáthy a refuzat să se deplaseze la Sibiu, dar nici nu s-a opus intenţiei acestui grup, atenţionînd însă delegaţia că întrevederea nu trebuie să aibă nici un caracter oficial. El credea în continuare cu convingere în valabilitatea Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad şi că prezenţa armatei române în Transilvania era trecătoare. Tot astfel n-a recunoscut nici autoritatea Consiliului Dirigent refuzînd orice contact oficial.⁷⁸ 

Faptul că acest Comisariat General şi-a continuat activitatea aproape o lună de zile şi după intrarea trupelor române în Cluj releva faptul că pentru început legitimitatea sa a fost recunoscută. Însuşi gen. Berthelot, cu ocazia vizitei efectuate la Cluj, în 31 decembrie, de faţă cu gen. Neculcea, i-au dat asigurări lui Apáthy că nu va fi obstrucţionat în activitatea sa de comisar general guvernamental maghiar. Astfel, cel puţin pînă la 31 decembrie 1918, autoritatea statului ungar, de jure, era încă recunoscută. Însă cunoscînd faptul că factorii de decizie internaţionali au decis definitiv apartenenţa Transilvaniei la România, am putea trage concluzia că Apáthy a fost menajat cu prudenţă din considerente tactice, dar că zilele carierei sale politice şi ale Comisariatului pe care l-a condus, erau numărate.

Din păcate, reconstituirea rolului şi activităţii Comisariatului General Maghiar de la Cluj rămîne o sarcină dificilă din cauza lipsei materialului de arhivă al acestei instituţii. În ciuda demersurilor întreprinse în ţară şi în Ungaria, nu am putut afla locul de inventariere al acestui material. De aceea, studiul de faţă s-a limitat doar la o prezentare generală a unor aspecte ale activităţii Comisariatului, folosind la elaborarea lui izvoarele memorialistice, presa vremii şi doar puţinele acte oficiale păstrate în fondul Apáthy de la Biblioteca Naţională Széchenyi din Budapesta.

La doar o săptamînă de la asigurările date de către generalii Berthelot şi Neculcea că activitatea Comisariatului General nu va fi obstrucţionată, autorităţile militare române, la solicitarea Consiliului Dirigent, au făcut primul pas spre desfiinţarea acestuia. Interesant este modul subtil şi deloc direct al operaţiunii, ceea ce reflecta prudenţa Consiliului Dirigent şi al armatei române din Transilvania în ceea ce priveşte lichidarea instituţiilor statului ungar, încercînd astfel  să tempereze sensibilitatea populaţiei maghiare. În 7 ianuarie, Comandantul militar al Clujului, gen. Neculcea îi aduse la cunoştinţa Comisarului general Apáthy că, în urma ordinului gen. Moşoiu de la Marele Cartier General din Sibiu, întrerupe orice contact oficial cu persoana sa şi institutia pe care o conduce, pănă ce Apáthy nu va dovedi în temeiul cărui drept şi ca exponent al cărei autorităţi îşi exercita calitatea de comisar general.⁷⁹  Apáthy îşi dădu seama că „această conjuraţie” ar fi pusă la cale de către Consiliul Dirigent care, conform memoriilor lui Apáthy, îi contesta funcţia de comisar general pe motivul că, în momentul numirii sale, guvernul ungar publicase în Monitorul Oficial al Republicii Ungare numai numirea sa fără a-i specifica şi atribuţiunile. Pentru clarificarea situaţiei, Apáthy s-a adresat guvernului ungar. În urma acestui demers, prim ministrul Károlyi a reconfirmat numirea acestuia şi atribuţiile cu care a fost investit. Telegrame conţinînd această reconfirmare au fost înaintate generalului Berthelot, locotenent colonelului Vix şi generalului Moşoiu. În ciuda acestora, gen. Neculcea şi-a menţinut poziţia adoptată în 7 ianuarie invocînd faptul că nu a primit din partea gen. Moşoiu nici un alt ordin.⁸⁰   Situaţia din Cluj începea să devină din ce în ce mai confuză. Ordinele emise de către comandamentul militar român din Cluj, conform memoriilor lui Lajos Kelemen, exprimau din ce în ce mai deschis apartenenţa oraşului la România Mare, fiind prevăzute diferite sancţiuni împotriva celor care „ridică cuvîntul sau acţionează împotriva «regatului unit al României»“⁸¹  În aceste zile ale noului an, în oraş au început să se înmulţească măsurile de punere sub observaţie a mai multor persoane oficiale maghiare.⁸²  Unii erau suspectaţi de activităţi subversive şi de propagandă bolşevică, în multe cazuri neexistînd însă un temei solid. Aceste măsuri pot fi interpretate şi ca măsuri preventive, de descurajare a unor acţiuni antiromâneşti pe măsură ce intelectualitatea şi populaţia maghiară în general realizau adevăratul sens al evenimentelor. După cum mărturiseşte Apáthy, în faţa acestei realităţi el însuşi s-a implicat în organizarea rezistenţei aparatului funcţionăresc, menţinînd legătura cu membrii guvernului ungar care l-au asigurat de tot sprijinul lor. Pentru a convinge funcţionărimea clujeană de acest sprijin, Apáthy a solicitat o telegramă de îmbărbătare a greviştilor, care îi asigura pe aceştia că „funcţionarii care refuzau să depună jurămîntul de credinţă faţă de regele Ferdinand nu vor fi părăsiţi”.⁸³  Între timp gen. Neculcea a emis un ordin pentru oficialităţile maghiare ale Clujului făcîndu-le pasibile de tragerea lor la răspundere pentru acţiunile trupelor regulate ungare de dincolo de linia de demarcaţie nou stabilită (Baia Mare, Ciucea, Zam) îndreptate împotriva armatei române sau a locuitorilor români.⁸⁴ 

În dimineaţa zilei de 9 ianuarie, o comisie militară română a pus sechestrul pe clădirea Comisariatului General, percheziţionând birourile acestuia. În aceeaşi zi, conform specificaţiei comandantului Diviziei a VII-a, percheziţia s-a efectuat la ordin militar superior cu scopul de a stabili dacă în clădirea Comisariatului sau în locuinţa personală a lui Apáthy se aflau manifeste sau alte materiale de propagandă antiromânească.  În urma acestei descinderi, comisia a constatat inexistenţa unor asemenea materiale antiromâneşti sau de instigare la nesupunere civică, după cum reiese din declaraţia oficială a comandamentului Diviziei a VII-a.⁸⁵ 

În 13 ianuarie, în apropierea satului Ţigani (azi Crişeni) la cîţiva kilometri de Zalău, un grup de soldaţi honvezi au atacat garnitura de tren care transporta militari ai armatei române în deplasarea acesteia spre vest.⁸⁶  Atacul s-a soldat cu uciderea a nouă soldaţi români. Gen. Neculcea, invocînd ordinul dat de el cu cîteva zile înaintea incidentului, a dispus sancţionarea bănească a 21 de oficiali ai oraşului, în frunte cu Apáthy, S. Vincze, J. Kertész, prin obligarea acestora la plata unei despăgubiri de 900.000 de coroane.⁸⁷  La două zile de la incidentul de la Ţigani, în dimineaţa zilei de 15 ianuarie, Apáthy a fost reţinut de către o comisie militară şi condus în faţa gen.Neculcea. Acesta i-a adus la cunostinţă faptul că este arestat în baza ordinului 990 al Comandamentului militar suprem, referitor la arestarea unor persoane oficiale ungare, cu funcţii înalte, în cazul unor incidente din teritoriile aflate sub autoritate ungară îndreptate împotriva românilor.⁸⁸  Acest episod se derula în timp ce la Sibiu se afla delegaţia Comisariatului General pentru a găsi în comun cu Consiliul Dirigent o modalitate acceptabilă pentru ambele părţi în ceea ce priveşte depunerea jurămîntului de credinţă. Delegaţia maghiară a fost de părere că, pînă la încheierea tratativelor de pace, funcţionarii maghiari să nu fie obligaţi la prestarea jurămîntului de credinţă, propunînd în locul acestuia un simplu legamînt funcţionăresc. Încercările delegaţiei maghiare au rămas fără succes.⁸⁹  Întoarsă de la Sibiu, delegaţia maghiară a trebuit să constate lipsa comisarului general. În ce măsură a fost implicat Apáthy în incidentul de la Ţigani este dificil de stabilit. Se pare că a existat o telegramă a comisarului general trimisă C.N.M.-ului din Zalău, în care i-ar fi încurajat pe soldaţii honvezi să opună rezistenţă.⁹⁰  Apáthy a fost condamnat la 5 ani de închisoare, dar din motive de boală cardiacă a fost internat la un sanatoriu din Sibiu, iar după un an, în urma recursului la Parchetul Militar, a fost achitat.⁹¹ 

Comisariatul General n-a fost desfiinţat imediat după arestarea lui Apáthy. Însă funcţionarea sa era din ce în ce mai anevoioasă deoarece linia telefonică directă cu Budapesta, care funcţionase pînă atunci, a fost întreruptă, iar activitatea acestuia era îndeaproape urmărită de organele militare. Această activitate a mai durat o săptămînă de la arestarea lui Apáthy, după care întreaga arhivă şi birourile Comisariatului au fost sechestrate de către armata română. Practic, din acest moment în Cluj a încetat să mai existe acel centru de autoritate ungară, care ar fi trebuit să menţină ideea statalităţii maghiare pînă la Conferinţa de Pace. Arestarea lui Apáthy, desfiinţarea Comisariatului General, punerea sub observaţie sau arest la domiciliu a unor personalităţi maghiare din Cluj au creat în rîndul populaţiei maghiare din oraş psihoza oprimării naţionale şi sentimentul de nesupunere şi rezistenţă faţă de autorităţile militare, pentru ei străine.

Sosirea la Cluj în ziua de 24 ianuarie a generalului francez Pathé, considerat de clujeni filomaghiar, a oferit prilejul ca această stare de spirit a localnicilor să se manifeste deschis. Devenise cunoscut faptul că generalul francez se afla cazat la hotelul „New York” (actualmente Continental). În după amiaza aceleaşi zile avusese loc o şedinţă muncitorească în clădirea Teatrului de Vară (acum Teatrul de Stat Maghiar) pentru a dezbate situaţia grevelor de la Petroşani şi din Cluj. După terminarea acesteia, mulţimea nu s-a dispersat, ci s-a îndreptat spre hotel. Pe acest traseu rîndurile s-au îngroşat. Au apărut drapele naţionale ungare cu stemă. Ajunşi în faţa hotelului, demonstranţii au început să intoneze imnul naţional şi „Cîntecul lui Kossuth”. Obiectivul principal al demonstraţiei era eliberarea lui Apáthy prin sensibilizarea generalului francez. Însă intervenţia armatei i-a dispersat pe manifestanţi, folosindu-se în acest scop cartuşe de manevră.⁹²  Acest episod a marcat o schimbare de atitudine şi viziune a populaţiei maghiare din oraş în sensul abandonării treptate a iluziilor legate de reafirmarea statalităţii ungare în Cluj şi în Transilvania în general.

În condiţiile consolidării autorităţii Consiliului Dirigent asupra Clujului după depăşirea momentelor critice de la sfîrşitul lui ianuarie, s-a trecut la înlocuirea oficialităţilor maghiare comitatense şi municipale cu români, persoane devotate Consiliului. Funcţionarii de stat maghiari erau chiar şi acum nedumeriţi de aceste măsuri invocînd încă prevederile Convenţiei de armistiţiu. Replica dr-lui Valentin Poruţiu la aceste argumente a fost cît se poate de cinică: „Convenţia de armistiţiu şi-a pierdut valabilitatea pentru că a fost deja încălcată“. Preluarea administraţiei oraşului şi a comitatului a generat noi momente de tensiune fără a se ajunge însă la confruntarea funcţionarilor maghiari cu armata care era echipată de luptă şi avea dispozitivele postate în faţa Primăriei.

După numirea noilor oficialităţi în posturile de conducere ale Clujului, problema jurămîntului de credinţă a continuat să frîneze bunul mers al administraţiei publice. Majoritatea funcţionarilor erau maghiari, iar noua putere nu avea cum să-i înlocuiască imediat cu funcţionari români, fiindu-i de aceea indispensabili pentru moment. Ademeniţi de la Budapesta, o mare parte a acestora au refuzat să depună jurămînt regimului românesc, fiind asiguraţi că administraţia maghiară va fi reinstalată. „Stăpînirea cea de o mie de ani s-a prăbuşit în aşa hal încît parcă din pămînt a răsărit noua gardă de funcţionari, care de bine de rău au ştiut conduce noua organizare statală.”⁹³ 

Viaţa politică din oraşul Cluj la finele anului 1918 şi începutul celui următor a parcurs o perioadă plină de efervescenţă, dominată de confruntarea cu problemele sociale zilnice, dar şi de entuziasmul afirmării naţionale. Ea s-a încadrat în contextul politic general, caracterizat prin refuzul guvernului Károlyi de a recunoaşte înainte de deciziile Conferintei de Pace orice modificare teritorială a Ungariei şi năzuinţele fruntaşilor naţionali români de a pune Conferinţa de Pace în faţa faptului împlinit.

Revoluţia burghezo-democratică din 30-31 octombrie de la Budapesta a avut acelaşi efect şi la Cluj prin înfiinţarea pe plan local a unor formaţiuni politice similare în întreaga Ungarie. Acelaşi impact local l-a avut şi organizarea naţională a românilor din fosta Monarhie austro-ungară prin constituirea Senatului Naţional Român din Cluj. Aceste două organisme naţionale au urmărit îndeaproape evoluţia relaţiilor dintre guvernul Károlyi şi C.N.R.C. reglementîndu-şi raporturile reciproce în funcţie de această evoluţie. Cele două Consilii Naţionale, român şi maghiar din Cluj, în ciuda rivalităţilor ascunse, au ştiut să treacă peste orgoliile naţionale proprii atunci cînd necesităţile vremurilor le-a impus colaborarea.

Schimbarea autorităţii politico-statale la Cluj nu s-a produs în mod automat, din momentul proclamării solemne la Alba Iulia a unirii Transilvaniei cu România. Ea s-a desfăşurat ca un proces istoric tranzitoriu în sensul diminuării treptate a autorităţii instituţiilor statului ungar şi a organismelor politice locale ce ţineau de sistemul politic din Ungaria, în contrast cu consolidarea poziţiei Senatului Naţional Român şi afirmarea treptată a autorităţii Consiliului Dirigent şi asupra Clujului. Existenţa la Cluj pînă spre finele lunii ianuarie 1919 a unui centru de autoritate al puterii de la Budapesta dovedeşte faptul că oraşul a continuat să aparţină Ungariei pînă în momentul desfiinţării Comisariatului General, în ciuda prezenţei armatei române, al cărei comandant local s-a conformat autorităţilor locale întocmai. Această stare de lucruri îşi poate găsi explicaţie în modul diplomatic de rezolvare a preluării autorităţii politico-statale de către autorităţile române, pentru a preîntîmpina unele reacţii violente din partea susţinătorilor statalităţii ungare, care avînd în vedere compoziţia etnică a oraşului nu erau puţini. Preluarea efectiva a administraţiei oraşului de către autorităţile româneşti nu s-a izbit de dificultăţi deosebite, în afară de deruta funcţionarilor publici maghiari. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că această administraţie ungară n-a mai avut în Cluj nici un suport armat, văzîndu-se nevoită să predea conducerea oraşului. Astfel că în oraşul Cluj hotărîrile Marii Adunări Naţionale româneşti de la Alba Iulia şi-au putut cîştiga valabilitatea abia pe la începutul lunii februarie 1919, cînd administraţia civila românească a permis racordarea oraşului la circuitul de autoritate al Consiliului Dirigent. Astfel, pentru românii din Cluj şi din satele judetului Cluj a devenit realitate ceea ce reprezentanţii lor votaseră la Alba Iulia. Dar să nu uităm să privim şi reversul acestor momente, aşa cum Ion Negoiţescu avea să afirme: „Mărturisesc că niciodată n-am uitat că fericirea naţională românească a însemnat la acea epocă de tranziţie, pentru concetăţenii noştri maghiari, o tragedie naţională. Istoria nu te întreabă, nici măcar nu-ţi explică, ci te lasă doar să te obişnuieşti ori să te împaci cu ea.”⁹⁴ q

 

Note

1. Ács Zoltán, Nemzetiségek a történelmi Magyarországon, Budapest, 1996, p.6.

2. Nagy Zsuzsa, A párizsi békekonferencia és Magyarország, 1918-1919, Budapest, 1965, pp. 10-12.

3. Magyarország története, 1890-1918, red. Litván György, Budapest 1978, vol.VIII, p. 1217

4. Kolozsvár egy új Magyarországért în Kolozsvári Hírlap XIX ą284, 29 octombrie 1918, p. 3.

5. După demisia lui S. Wekerle din 23 octombrie 1918 regele l-a numit ca prim-ministru pe contele János Hadik a cărui guvern a rămas în funcţie doar o săptămînă.

6. Kolozsvár kommunitása egyhangúan tiltakozik în Kolozsvári Hírlap, an XIX nr256, 31 octombrie 1918, p. 4.

7. A kommunitás állásfoglalása a Nemzeti Tanács mellett în Kolozsvári Hírlap, an XIX nr. 256, 31 octombrie 1918, p. 6.

8. Botlik József, Erdély tíz tételben (1918-1940), Szombathely, 1988, p. 45.

9. Litván György, Magyar gondolat-szabad gondolat, Budapest, 1978, pp. 101-102.

10. Ibidem, fila 48.

11. Ibidem, fila 36.

12. Ibidem, fila 48.

13. Botlik József, op. cit p. 46.

14. Dencasiu Aleman, a forradalom halotjának temetése în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr. 260, 5 noiembrie 1918, p. 4.

15. Kertész Jenő, A tíz év előtti Erdély napjai în Korunk nr1, 1929, p. 16.

16. A magyar és a román nemzeti tanács megegyezése a fegyveres erők dolgában în Kolozsvári Hírlap an XIX, nr260, 5 noiembrie 1918, p. 3.

17. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Budapesta, fond Quart. Hung. nr2455, Apáthy István, Erdély az összeomlás után (manuscris), f. 21.

18. Cicio-Pop, Ştefan, Zile istorice, zile de glorie, în Marea Unire a românilor în izvoare narative, Bucureşti, 1984, p. 556.

19. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp., fond Quart. Hung., nr2455, Apáthy István, loc. cit, f, 10.

20. Kertész Jenő, op. cit, p. 15.

21. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp., fond Qart. Hung., nr2455,. Apáthy István, loc. cit, p. 10.

22. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele Senatului Naţional Român 1918, nr. 238, dos. 31-78, f f. 43.

23. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kelemen Lajos, dosar 41, jurnal 1916-1926 (manuscris), f. 539.

24. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele Senatului Naţional Român, nr238, dos. 31-78, f. 31.

25. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Colecţia Gărzile Naţionale Române 1918, nr 238, doc. 80, f. 6.

26. Kertész Jenő, loc. cit., p. 13.

27. Kertész Jenő, loc. cit, p. 12, vezi Livezeanu, Vasile, în Istoria luptelor revoluţionare în România, Bucureşti, 1960, p. 529.

28. Kertész Jenő, art. cit, în Korunk nr2, p. 90.

29. Kertész Jenő, loc. cit., p. 91.

30. Ibidem, p. 92.

31. Elbocsátják a renitens jegyzőket în Újság an XIX, nr288, 11 decembrie 1918, p. 4.

32. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele Senatului Naţional Român, nr238, dos. 31-78, f. 57, 62.

33. Arhivele Statului Cluj-Napoca, loc. cit, f. 53. De fapt, au intrat în Transilvania încă de la 13 noiembrie!

34.  În data de 13 noiembrie 1918 s-a semnat la Belgrad convenţia militară între aliaţi şi guvernul ungar, care stabilea o linie de demarcaţie de-a lungul cursului rîului Mureş întretăind teritoriul transilvan. Aliaţii urmau să ocupe partea de sud a Transilvaniei, existînd însă posibilitatea extinderii ocupaţiei asupra oricăror puncte considerate strategice de pe întreg teritoriul fostei Ungarii. Punctele de prim interes prevedeau: I. Teritoriul ocupat de trupele aliate rămîne sub administraţia ungară; II. Armata ungară va putea menţine sub arme, în acest teritoriu şase divizii de infaterie şi de cavalerie, cît şi trupele de poliţie şi jandarmerie existente; punctul XVIII enunţă încetarea oricăror ostilităţi între Aliaţi şi Ungaria. (Vezi textul integral în Raffay Ernő, Trianon titka, Budapest, 1990, p. 10-11)

35. A komány a Nemzeti Tanácsra ruházza fel Erdély igazgatását în Újság, an XIX, nr272, 22 noiembrie 1918, p. 1. Referitor la saşi, aceştia nu au aderat la o asemenea iniţiativă întrucît nu îşi vedeau interesele periclitate prin prezenţa armatei române. Vezi Kertész Jenő, art. cit, în Korunk nr1, 1929, p. 14.

36. Arhiva Bibliotecii Széchenyi, Bp., fond Quart. Hung., nr2455, István Apáthy loc. cit, f. 34.

37. Kolozsvár izgalmas napjai a román megszállás előtt în Kolozsvári Hírlap an XIX, nr299, 20 decembrie 1918, p. 3.

38. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi Bp., fond Quart. Hung. nr2455, Apáthy I, loc. cit, f. 34.

39. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Documentele Senatului Naţional Român, nr 238, dos. 31-78, f. 70.

40. Ţepelea Ioan, 1919. O campanie pentru liniştea Europei, Cluj-Napoca 1995, p.58.

41. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp. fond Quart. Hung. Apáthy I., loc. cit, f. 34.

42. Kolozsvár izgalmas napjai a román megszállás elött în Kolozsvári Hírlap an XIX, nr 299, 20 decembrie 1918, p. 3.

43. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp., fond Quart. Hung. nr 2455, Apáthy I., loc. cit. f. 34.

44. Pascu, Ştefan, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Bucuresti, 1983, p. 152

45. Deac, Augustin, Pregătirea Marii Adunări Naţionale Constituante a românilor de la Alba Iulia, în Unirea Transilvaniei cu România: 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 688.

46. Ibidem, p.679.

47. Kertész Jenő, art. cit, în Korunk, an IV, nr2, p. 97.

48. vezi despre discuţiile referitoare la problema autonomiei: Duica, Nicolae, Contribuţia socialiştilor la înfăptuirea Marii Uniri, în Unirea din 1918 - împliniri şi speranţe, Sibiu, 1994, p. 118-119; Deac, Augustin, loc. cit, p. 684.

49. Kertész Jenő, art. cit, în Korunk, an IV, nr2, p. 97.

50. Arhiva Bibliotecii Naţionale Szécheny, fond Quart. Hung nr2455, Apáthy I., loc. cit, f. 34.

51. Idem.

52. vezi 1918 Unirea Transilvaniei cu România, ediţia a III-a, Bucureşti, 1978, p. 623.

53. Arhiva Bibliotecii Naţionale Szécheny, Bp., fond Quart. Hung. nr2455, Apáthy I., loc. cit, f. 34.

54. Kertész Jenő, loc. cit, p. 98.

55. Arhivele Statului, Cluj Napoca, Fond Kelemen Lajos, dosar 41, loc. cit, f. 566 (Apáthy apreciază la 40.000 numărul participanţilor).

56. Erdély magyarságának és székelységének nagy napja, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr301, 22 decembrie 1918, p. 2; A vasárnapi Nemzetgyűlés, în Újság, an XX, nr296, 20 decembrie 1918, p. 2.

57. Keletmagyaroszág egyhangúan tiltakozik, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr302, 24 decembrie 1918, p. 1.

58. Raffay Ernő, Erdély 1918-1919, Szeged, 1987, p. 173.

59. Ibidem, p. 175.

60. Ibidem, p. 177.

61. Ibidem, p. 178.

62. A megszálló hadsereg tábornokainak tárgyalásai a főkormánybiztossal ,în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr304, 25 decembrie 1918, p. 1.

63. Dr. Apáthy István és dr. Vincze Sándor a helyzetről , în Kolozsvári Hírlap, nr 299, 20 decembrie 1918, p. 1.

64. Kolozsvár vezetői nyugalmat parancsolnak, în Kolozsvári Híralp, an XIX, nr 299, p. 2.

65. Kolozsvár izgolmas napjai a román megszállás előtt, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr 299, p. 3.

66. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kelemen Lajos, dos. 41, loc. cit, p. 569.

67. Erdély fővárosát ma délelőtt szálják meg a román csapatok, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr 302, 24 decembrie 1918, p. 2.

68. Raffay Ernő, op. cit., p. 187.

69. A megszálló hadsereg tábornokainak tárgyalásai a főkormánybiztossággál, în Kolozsvári Hírlap, an XIX, nr 303, 25 decembrie 1918, p. 1.

 70. Arhiva Bibliotecii Naţionale Szécheny, fond. Quart. Hung., nr 2455, Apáthy, loc. cit, f. 49.

 71. Ibidem, f. 43.

 72. Kelemen Lajos, (1885-1963), profesor clujean, arhivar, ulterior preşedinte al Asociaţie Muzeului Ardelean.

 73. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Budapesta., fond. Fol. Hung, nr 1673, corespondenţe, doc. 712

 74. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp., fond. Quart. Hung., nr 2455, I. Apáthy, f. 37-38

75. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp., fond. Quart. Hung., nr 2455, doc. ą1.

76. A főkormánybiztosság új otthonában, în Ellenzék, an XXXIX, nr 272, 25 decembrie 1918, p. 4.

77. Kertész Jenő, loc. cit., p. 173

78. Ibidem, p. 174

79. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, fond. Quart. Hung., nr 2455, I. Apáthy, loc. cit., f. 50.

80. Ibidem, f. 51.

81. Arhivele Statului Cluj-Napoca, fond Kelemen Lajos, dos. 41, loc. cit., f. 578.

82. Mikes Imre, Erdély útja Nagymagyarországtól Nagyromániáig, Sf. Gheorghe, 1996, p. 199.

83. Arhiva Bibliotecii Naţionale Széchenyi, Bp., fond. Quart. Hung., nr 2455, I.Apáthy, loc. cit., f. 53.

84. A koloszvári magyarok felelnek a meg nem szálott területeken elkövetett atrocitásokért, în Kolozsvári Hírlap, XX, nr7, 10 ianuarie 1919, p. 5.

85. Házkutatás a Kolozsvári Főkormánybiztosságnál, în Kolozsvári Hírlap, an XX, nr 7, 10 ianuarie1919, p. 5.

86. Kertész Jenő, loc. cit., p. 174.

87. Mikes Imre, op. cit., p. 200.

88. Dr.Apáthy Istvánt Nagyszebenbe internálták, în Kolozsvári Hírlap, an XX, nr 12, 16 ianuarie 1919, p.4

89. A kolozsvári küldöttség visszaérkezett Nagyszebenből, în Kolozsvári Hírlap, an XX, nr 13, 17 ianuarie 1919, p.3.

90. Iancu, Gh., Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român, Cluj, 1990 p.101.

91. Arhiva Bibliotecii Nationale Széchenyi, fond Quart. Hung., nr 2455, doc. nr 12.

92. Mikes Imre, op. cit., p. 201; vezi detalii despre demonstraţie în jurnalul lui Lajos Kelemen, Arhivele Statului Cluj Napoca, loc. cit., f. 597.

93. Kertész Jenő, op. cit., p. 177.

94. Negoiţescu, Ion, În cunoştinţă de cauză. Texte politice, Cluj, 1990, p. 90.

*

Peter Weber, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai, masterand la Freie Universität Berlin-Osteuropa Institut, membru al Asociaţiei pentru Dialog Interetnic, Cluj. Publicaţii: Das ungarische Millenium an den Rumänen în Kultur und Zivilisation im siebenbürgischen Raum, Cluj 1996, Millenium and nationalities in dualist Hungary în Transylvanien Revue nr.4, 1997.