Reţeaua economică transfrontalieră
în regiunea Alpilor Adriatici.
Situaţia din Austria de Sud

Josef Langer

Cadrul general

Integrarea Europeană

Integrarea europeană precum şi globalizarea antrenează schimbări dramatice în condiţiile istorice din Europa Centrală. Tranziţia spre un viitor nesigur nu are loc doar în ţările post-comuniste (Estul), ci şi în democraţiile occidentale, învecinate. În ambele cazuri, statul-naţiune poate fi un cadru de referinţă pentru a discuta despre ceea ce se întîmplă. În timp ce în Est statul-naţiune pare să se fi consolidat în urma imploziei comuniste de acum un deceniu, în Europa de Vest acesta îşi cedează suveranitatea altor tipuri de actanţi. Regiunile constituie unul din tipurile de actanţi care încearcă să cîştige influenţă. Celelalte sînt organizaţiile supra- şi transnaţionale. În orice caz, regiunile sînt un element strategic în politica Uniunii Europene. Dar, pentru moment, viitorul lor pare încă nesigur, cel puţin în mai mare măsură decît cel al unităţilor trans- şi supranaţionale şi chiar al statului-naţiune. În plus, cercurile politice şi academice nu mai pun accentul pe regiuni ca subunităţi tradiţionale ale statelor-naţiune, ci pe cooperarea transfrontalieră şi pe macro-regiuni, care pot îngloba numeroase subunităţi naţionale şi chiar naţiuni întregi. În cele ce urmează, vom discuta rezultatele unui studiu care a investigat reacţia firmelor şi altor organizaţii la acest nou mediu.

Austria de Sud: Carintia

Centrul atenţiei al studiului de faţă îl constituie Austria de Sud, mai precis statul federal Carintia. Împreună cu Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia, această subunitate austriacă se numără printre membrii fondatori ai Comunităţii de Lucru a Alpilor Adriatici din 1978 (Delli Zotti, 1996). Comunitatea de Lucru a Alpilor Adriatici a fost una dintre primele iniţiative de după Războiul Rece de a înfiinţa regiuni transfrontaliere de mărime considerabilă. În interiorul Austriei, Carintia se numără printre cele nouă state federale mai mici ca dimensiune, dar şi ca PIB (Bodenhofer/Stanovik 1992). Contribuţia sa la PIB-ul austriac (PIB-ul naţional/C~ 20.000 EURO; 1994) este de aproximativ 6 procente (PIB-ul local/C=15.500 EURO; 1994). Stiria vecină, de exemplu, care este de asemenea membră a Comunităţii de Lucru a Alpilor Adriatici, are un aport de aproximativ 12 procente, iar contribuţia regiunii Friuli-Veneţia Giulia la PIB-ul italian este de 2,5 procente. Din totalul populaţiei austriece, de 8 milioane, populaţia Carintiei este de aproximativ 570.000 de locuitori, iar cea a Stiriei de 1,2 milioane. Creşterea PIB-lui s-a aflat sub media austriacă din ultimul deceniu. În prezent, acest stat federal pare totuşi să înregistreze o creştere la fel cum făcea Stiria cu cîţiva ani în urmă.

Vecinele ei din sud, Slovenia  şi Friuli-Veneţia Giulia — membre fondatoare ale Comunităţii de Lucru a Alpilor Adriatici — se află într-o situaţie economică diferită. Slovenia, cu o populaţie de 2 milioane de locuitori, are numai aproximativ jumătate (în jur de 8.000 EURO per capita)  din PIB-ul Carintiei. La acest lucru se adaugă un număr mai mare de oameni care lucrează în agricultură (5,0% faţă de cei 2,8% din Carintia) şi un sector mai restrîns al serviciilor publice (57% faţă de Carintia cu 65%). Friuli-Veneţia Giulia, cu toate că are indicatori economici asemănători Carintiei, a avut în trecut o dezvoltare mai dinamică. Referindu-ne la venitul per capita, această regiune a trecut de pe locul 143 între regiunile Uniunii Europene, pe locul 28. Această disparitate economică, alături de factorii culturali şi sociali, confruntă organizaţiile interesate în iniţierea unei reţele în această regiune geografică cu o situaţie destul de complicată. Cu atît mai mult cu cît Carintia, din punct de vedere politic, este un stat federal al Republicii Austria, Friuli-Veneţia Giulia este o regiune a Italiei, iar Slovenia este un stat suveran din 1991.

Concepte teoretice

Inventînd regiunea

Pentru început, termenul „regiune” are nevoie de o anumită clarificare. În contextul de faţă, „regiunea” circumscrie aspectul teritorial al inegalităţii socio-culturale. Statutul acestui concept se va lărgi, prin urmare, odată cu accelerarea schimbării parametrilor inegalităţii. Acesta a fost în mod evident cazul Europei şi, mai ales, al Europei Centrale în ultimele două decenii. Cu toate că acest concept nu se limitează doar la desemnarea zonelor rămase în urmă, totuşi, în practică el implică acest sens. Conceptul de regiune va fi folosit aici mai ales în următoarele trei sensuri:

a) regiunea ca subunitate administrativă a statelor-naţionale existente,

b) regiunea ca şi cooperare transfrontalieră a unor asemenea unităţi — regiuni transfrontaliere — şi

c) regiunea ca idee de spaţiu definit în funcţie de anumite criterii comune. În ciuda retoricii euroregiunilor, cînd se foloseşte astăzi termenul în public, el are în special sensul de unitate administrativă (accepţiunea a). În unele ţări central europene, ca Austria şi Germania, aceste unităţi (landuri) au avut în general o îndelungată istorie individuală şi o identitate colectivă proprie, ceea ce a atras după sine o acută conştiinţă a graniţelor (Wastl-Walter/Kofler 1999). În consecinţă, este dificilă punerea în practică a unor idei ca fuzionarea unor astfel de unităţi cu alte regiuni în cadrul statului, şi cu atît mai mult formarea regiunilor transfrontaliere. Acest aspect poate să fie diferit în ţări ca Italia, unde, în ciuda unor identităţi regionale puternice, au avut loc în trecut reforme administrative, şi în statele post-comuniste, unde unităţile teritoriale descentralizate se află încă în curs de formare.

În ultimele două decenii, regiunea părea că a cîştigat în importanţă nu numai în studiile de specialitate (Mlinar 1995; Peterson 1996; Storper 1997), ci şi în liniile politicile urmate şi în economia politică. Cu toate că pot apărea exagerări în urma acestei percepţii, anumite realităţi nu pot fi negate, iar ca subunitate a statului-naţiune, regiunea a fost şi este o realitate. Ea a cîştigat o nouă dimensiune odată cu descoperirea potenţialului ei transnaţional. Aceasta s-a întîmplat în anii 60-70, cînd au fost constituite primele euroregiuni, între Germania şi vecinele sale vestice pentru a sprijini integrarea europeană. O intenţie similară, deşi mai puţin pronunţată, a stat în spatele înfiinţării în 1978 a Comunităţii de Lucru a Alpilor Adriatici (Delli Zotti 1996), care pentru prima dată a situat în unul şi acelaşi context ţări socialiste şi capitaliste. Printre membrii fondatori s-au numărat Croaţia şi Slovenia (republici ale fostei Iugoslavii), pe de o parte, iar, pe de altă parte, Friuli-Veneţia Giulia (regiune a Italiei) precum şi Carintia şi Stiria (provincii ale Austriei). Spre deosebire de cazul euroregiunilor (EUREGIOs), cooperarea a rămas în acest caz în mîinile guvernului, cu toate că au existat rezultate secundare în cadrul societăţii şi al economiei. O dată cu deschiderea şi începerea transformării societăţilor socialiste la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Comunitatea de Lucru a Alpilor Adriatici şi-a pierdut în mod paradoxal importanţa, cu toate că se extindea în acest timp la 19 membri, de la Ticino în Elveţia la Somogy în Ungaria, cuprinzînd cu totul aproximativ 44 milioane de oameni. Activităţile ei au fost din ce în ce mai mult preluate de  organizaţii supranaţionale (Iniţiativa Central Europeană, CEFTA, programele Uniunii Europene ca INTEREG, PHARE etc.) şi de cooperarea directă a indivizilor şi a organizaţiilor.

În concepţia actuală, regiunea poate să fie mai mică (de exemplu, provinciile) sau mai mare (de exemplu, macro-regiunile) decît un stat naţional. Ceea ce justifică includerea lor într-o categorie comună este ideea că ele împart o comunitate spaţială favorabilă relaţiilor sociale. Dacă integrarea socială se află încă la un nivel scăzut, se presupune că au intervenit anumiţi factori non-spaţiali (cultura, interesele de grup etc.).

Organizarea ca agenţie

În contextul acestui studiu, accentul cade în primul rînd asupra rolului şi comportării organizaţiilor ca agenţi (Ahrne 1990) şi în mod particular asupra organizaţiilor de afaceri. Sugerăm faptul că astăzi firmele constituie principalul actor în transcenderea graniţelor naţionale, dar dacă ele nu sînt urmate de alte tipuri de organizaţii (culturale, sociale, politice), atunci relaţiile de afaceri nu se vor dezvolta pînă la capăt. Aceasta este, pe scurt, problema integrării europene în zilele noastre. A sublinia importanţa teoretică a firmelor ca actori individuali înseamnă că socotim activităţile indivizilor, pe de o parte, ca fiind prea contingente pentru a ne furniza modele de dezvoltare, şi societatea naţională, pe de altă parte, ca nemaifiind  reprezentată suficient de coerent într-un centru de voinţă pentru a fi considerată un actor semnificativ. Mai mult, în afară de familii, organizaţiile (în domeniul economic, firmele) par să fie singurele sisteme sociale care au adrese (poştale) definite. În contrast, nici sistemele funcţionale ca politica, economia etc., nici societatea nu au o astfel de „adresă”. Societatea modernă funcţionează în principal prin intermediul a numeroase organizaţii, care diferă, în primul rînd, prin funcţii (economice, culturale, sociale şi politice) şi prin dispunerea spaţială. De aceea, orice analiză a potenţialului competitiv al regiunilor necesită, în primul rînd, un inventar al organizaţiilor disponibile. Următorul pas este conştientizarea interconectării (gruparea) şi cuprinderii spaţiale (globalizarea) a acestor organizaţii. În special, a firmelor regionale. Aici intră în centrul atenţiei reţelele (transfrontaliere). O atenţie specială trebuie acordată diferitelor limitări funcţionale. În general, acestea sînt mai puţine în cazul firmei capitaliste, unde necesitatea expansiunii dincolo de frontiere se datorează orientării ei de piaţă.

Formarea reţelei

Teoria reţelelor constituie un domeniu de dezbatere vag şi vast. Întrebarea de bază este: cine ce doreşte să facă şi cu cine. Dar interpretarea teoretică merge mai departe; unii consideră reţeaua drept un nou tip de organizare, care nu este caracterizată nici prin relaţiile ierarhice şi nici prin relaţiile de piaţă (Vartiainen 1999). Alţii văd în ea doar o metodă de descriere a relaţiilor sociale. Ca tip de organizare, reţeaua este caracterizată printr-o mare stabilitate datorată negocierii, interacţiunii de durată care produce solidaritate şi unei arbitrarietăţi a relaţiilor mai mică decît pe pieţe, dar totuşi mai ridicată decît în sistemele ierarhice. Ea combină autonomia, avantaj al pieţelor, cu înaltele abilităţi de coordonare ale sistemelor ierarhice. Dar o asemenea definiţie — care ar putea fi restrînsă în continuare prin delimitarea în timp sau după tipul de cooperare: pe orizontală sau în totalitate laxă — ar fi prea riguroasă pentru scopul nostru. În contextul cercetării noastre, termenul este folosit mai puţin ambiţios. În acest proiect, termenul „reţea” este folosit pentru descrierea unei metode şi a unui concept de organizare mai degrabă euristic decît distinct. În primul rînd, ne-am îndreptat atenţia asupra relaţiilor transfrontaliere în general, fără să le clasificăm în funcţie de caracteristica lor: ierarhice, tipice pieţei sau specifice reţelelor de organizaţii. Totuşi, putem afirma că majoritatea organizaţiilor non-economice luate ca mostră se aflau aproape în stadiul de reţea în momentul descrierii relaţiilor lor. Numai în cazul organizaţiilor economice (firmelor) a reieşit cu claritate că relaţiile se încadrau cel mai adesea în tipul de piaţă (export/import) sau în tipul ierarhic (companie filială). La începutul transformării din Europa Centrală şi de Est, firmele din sudul Austriei au reacţionat în primul rînd printr-o creştere a exporturilor, apoi prin investiţii directe (filiale) şi numai în mod periferic prin stabilirea de reţele ai căror membri erau parteneri egali.

Atractivitatea recurgerii la reţele în cadrul relaţiilor regionale transfrontaliere îşi are originea în contradicţia dintre cooperare şi competiţie, aspecte de obicei prezente simultan în aceste relaţii (Cooke 1995). Astfel, inclinaţia spre stabilirea de reţele este o încercare de reducere a complexităţii inerente unei astfel de contradicţii. Alte motive sînt că proximitatea spaţială sporeşte posibilitatea înţelegerii culturale şi frecvenţa contactelor. Odată cu dechiderea frontierelor, regiunile sînt tot mai mult înţelese ca actori transfrontalieri (Vision 1994). În cadrul celor patru tipuri de organizaţii prezentate (economice, culturale, politice şi sociale), firmele sînt cele mai interesante din perspectiva formării de reţele. În timp ce în sistemul statului-naţiune, organizaţiile culturale, sociale şi politice sînt legate în mod natural de teritoriu, firma capitalistă nu este. Rămîne în continuare la latitudinea unei firme anume să decidă dacă se extinde sau nu dincolo de graniţă. În acest caz, pe lîngă consideraţii economice, sînt implicate frecvent şi consideraţii de ordin cultural şi social. Astfel, motivele pentru care, în ciuda unor graniţe relativ deschise, companiile din sudul Austriei nu s-au implicat în trecut foarte mult în Italia se poate să fi fost diferenţele culturale (limba diferită etc.) sau nivelul scăzut al resurselor de capital. Acolo unde relaţiile economice s-au dezvoltat, ca în industria de cherestea şi în agricultură, ele au rămas relaţii de piaţă. În cazul Sloveniei (Iugoslavia) relaţiile au fost chiar mai complicate din cauza sistemelor politice diferite şi din cauza unor antagonisme etnice (vorbitorii de limbă slovenă contra celor de limbă germană).

Puncte de atracţie şi centre de inovaţie

O problemă care apare în momentul în care studiem reţelele din regiunea Alpilor Adriatici este de a stabili graniţa regiunii — o problemă generală a teoriei reţelei în selectarea actorilor (Laumann/Marsden/Prensky 1983). În cazul de faţă, calitatea de membru al unei zone din Comunitatea de Lucru a Alpilor Adriatici ar fi putut fi socotită drept criteriu de delimitare a graniţei, dar am lăsat în seama celor chestionaţi să decidă care zone formează regiunea Alpilor Adriatici şi care nu. A fost, totuşi, sugerat, prin formularea unora dintre întrebările incluse în interviuri, faptul că Slovenia, Friuli-Veneţia Giulia şi Carintia ar aparţine cu siguranţă acestei regiuni. Totuşi, cei chestionaţi au avut posibilitatea de a nega aceasta, ceea ce nu s-a întîmplat foarte frecvent.

Prin metoda folosită aici se poate face distincţia între periferie şi centru. Zonele menţionate cel mai frecvent de către cei chestionaţi aparţin centrului. Zonele mai puţin amintite se situează la periferii. Din acest punct de vedere, cei chestionaţi au considerat, de exemplu, ţări ca şi Croaţia, dar chiar şi Bavaria, ca fiind periferice, în timp ce Sudul Austriei, Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia ar aparţine centrului regiunii Alpilor Adriatici. Datorită caracterului subiectiv al graniţelor reţelei în cadrul acestei cercetări, sînt posibile rezultate diferite dacă aceeaşi întrebare este pusă în Croaţia şi Bavaria. Datorită premiselor subiective ale studiului nostru, graniţele regiunilor care nu sînt în acelaşi timp graniţele statelor-naţiune sînt, în mintea oamenilor, variabile.

Este o premisă a proiectului că există arii ale regiunii Alpilor Adriatici care vor atrage mai mult atenţia (relaţiile) organizaţiilor decît alte zone. Organizaţiile din aceste spaţii sînt mai puternic interconectate cu regiunea Alpilor Adriatici decît locurile menţionate mai rar. În legătură cu teoria reţelei, s-ar putea vorbi de noduri ale grupărilor teritoriale, pentru că relaţiile se acumulează şi se condensează în aceste locuri. Preferăm să le numim noduri de atracţie (centre preferenţiale), pentru că este neclar dacă se întîmplă cu adevărat în cazul nostru formarea de grupuri. Ce se poate afirma cu certitudine este că aceste locuri atrag organizaţiile mai mult decît altele.

Ca urmare a distincţiei dintre organizaţiile economice (firme), culturale, sociale şi politice, s-ar putea căuta noduri de atracţie specializate. Specializarea poate merge mînă în mînă cu inovaţia, dar nu neapărat. În cazul în care se întîmplă aşa, vor apărea centre de inovaţie regionale. Teza noastră este că acest lucru depinde de proporţia dintre conexiunile interne (regionale) şi externe ale unui spaţiu anume. De regulă, acestea două vor converge. Dar se poate imagina un spaţiu care atrage într-adevăr activităţi internaţionale şi care să nu fie totuşi capabil să stabilească conexiuni intra-regionale. În acest caz, regiunea nu este capabilă să exploateze potenţialul unui astfel de spaţiu. Cauzele unei asemenea configuraţii pot fi ambiguităţile culturale, problemele de comunicare (ex. limbi diferite) şi altele. Un astfel de loc poate fi o insulă de prosperitate într-o regiune înapoiată. Se poate concepe o proporţie optimă între conexiunile externe şi interne, în care întreaga regiune are posibilitatea optimă de dezvoltare.

Noduri şi linii

Conexiunile interne şi externe

Pentru a urma această linie teoretică şi pentru a demonstra consecinţele presupuse, ar trebui să se calculeze toate relaţiile (liniile) intra- şi extra regionale ale organizaţiilor din regiune. În studiul nostru din 1995, acest lucru a fost realizat doar pentru provincia austriacă Carintia, care este o parte mică a regiunii Alpilor Adriatici. Pentru a fi mai precişi, ne referim numai la acele organizaţii din Carintia care sînt implicate în activităţi transfrontaliere în această regiune. Relaţiile intra-naţionale, unele dintre ele putînd fi socotite ca aparţinînd relaţiilor Alpilor Adriatici (ex. relaţii între organizaţiile din Stiria şi Carintia), nu au fost luate în discuţie în acest proiect. Cu aceste limitări, cifrele noastre includ între 2 pînă la 3 procente din toate organizaţiile din Carintia, estimate la un număr de aproximativ 40.000, peste 20.000 din acestea fiind firme. Totuşi, acest procentaj mic are relevanţă întrucît conţine organizaţiile cele mai semnificative (ex. societăţile mari).

La începutul cercetării, fiecare organizaţie a fost rugată să facă un clasament al primelor cinci ţări/regiuni importante pentru activităţile lor (tabelul 1). Aproape jumătate (48%) dintre organizaţiile investigate au considerat că învecinatele Slovenia, Friuli-Veneţia Giulia şi nordul Italiei, sînt cele mai importante regiuni. Al doilea loc l-a ocupat Europa Centrală (29%) — excluzînd regiunea Alpilor Adriatici — urmată de Europa în ansamblu (12%) şi „lumea” în general (4%). Şapte procente menţionează alte regiuni din interiorul Austriei ca fiind foarte importante pentru activitatea lor. Dacă luăm în considerare această clasificare, atunci Slovenia conduce în faţa Italiei şi a Germaniei. Trebuie să ne amintim aici că ne referim la acea parte mică a organizaţiilor care, după cum au declarat ele, sînt implicate în activităţi regionale transfrontaliere. Socotim că majoritatea organizaţiilor din Carintia consideră împrejurimile apropiate, alte regiuni austriace şi regiunile din Germania ca fiind cele mai importante. Trebuie remarcată de asemenea slaba orientare europeană şi globală, surprinzătoare întrucîtva deoarece s-ar presupune ca interesul faţă de zonele transfrontaliere ale Alpilor Adriatici ar trebui să se împletească cu o orientare globală, fapt care nu se confirmă. Dincolo de toate discuţiile despre globalizare, distanţa geografică încă mai contează în construirea unei cooperări.

Tabelul 1.  Clasamentul zonelor geografice

Zona                            Economică          Socială         Culturală         Politică        Total

Lumea                                  17                         4                      6                       5              32

Europa (fără                        43                         4                   24                     14              85

Europa Centrală                 86                       38                   58                     36            218

Ţările vecine                      112                       70                   99                     76            357

Austria                                  17                       15                   12                       6              50

Total                                   275                     131                 199                  137            742

 

Introducînd aceste informaţii în distincţia dintre nodurile de atracţie şi centrele de inovaţie — cu alte cuvinte, nodurile unei regiuni —, se poate ajunge la concluzia că organizaţiile carintiene nu se folosesc prea mult de legătura lor cu regiunea Alpilor Adriatici pentru a canaliza inovaţia spre regiune. Aceasta este cauza absenţei orientării globale a acestui grup de actori. Dacă totuşi transferă inovaţia, atunci o fac cel mai probabil ca mediatoare între regiuni şi centrele de nivel superior din Austria, Germania şi probabil Elveţia. Ceea ce atrage atenţia în legătură cu aceste organizaţii este implicarea scăzută în Europa (de Vest). Se poate, ca alte părţi ale regiunii Alpilor Adriatici să fie mai active în această direcţie şi, dacă într-adevăr se întîmplă aşa, acest lucru este în dezavantajul Carintiei în epoca actuală a integrării europene.

Cu privire la separarea celor patru arii funcţionale ale societăţii (economie, cultură, domeniul social şi politică), firmele sînt, în medie, cel puţin de două ori mai des orientate global decît celelalte trei tipuri. Acest lucru este valabil şi pentru „Europa” şi „Europa Centrală”. „Europa”, ca ţintă a activităţilor, este chiar de trei ori (16%) mai des menţionată decît în cazul organizaţiilor sociale. Pe de altă parte, în ce priveşte regiunea Alpilor Adriatici, firmele sînt mai slab relaţionate. Numai 41% consideră această zonă ca foarte importantă. Printre organizaţiile politice şi sociale, această proporţie este de 56 de procente şi respectiv 53 de procente.  Cea mai scăzută orientare globală se prezintă în cazul organizaţiilor culturale (3%). Aceasta pare să contrazică premisele teoriei globalizării, după care globalizarea este în primul rînd o întreprindere culturală şi economică. Dar se poate concluziona, de asemenea, că actorii culturali din regiune au ţinte diferite şi poate chiar o înţelegere diferită a culturii decît aceea implicată în teoria globalizării.

Slaba orientare globală a acestor companii, instituţii şi asociaţii nu le împiedică să considere Carintia extrem de potrivită pentru construirea de conexiuni şi de cooperare în regiunea Alpilor Adriatici. Cele mai ezitante şi critice în această privinţă sînt, totuşi, firmele. Deşi în 1996 Austria a fost cel mai important investitor străin în Slovenia — cu mai mult de 700 de investiţii directe (FDI) — numai aproximativ 60 dintre acestea au venit din partea Carintiei. Cu toate acestea, 65 % din societăţile investigate în acest studiu văd în Carintia un loc bun pentru a face afaceri cu Slovenia; pentru Friuli-Veneţia Giulia procentele se ridică la 70. Cele mai entuziaste în acest caz sînt asociaţiile culturale (mai mult de 90%). Motivul acestei discrepanţe poate fi explicat diferit. Poate fi acela că scopurile afacerilor sînt mai dificil de realizat în Carintia decît scopurile altor organizaţii. Dar poate foarte bine să fie acela că experienţa internaţională mai largă a afacerilor duce la o judecată mai ezitantă, dar poate mai realistă.

Puncte de atracţie

Cînd cele 203 organizaţii investigate au fost rugate să numească cele şase locuri din regiunea Alpilor Adriatici în care sînt plasaţi cei mai mulţi parteneri ai lor, au fost numite 657 de cazuri în 177 de sate, oraşe mici şi oraşe mari. În acelaşi timp, numai 25 de locuri au fost menţionate de cinci sau mai multe ori (Figura 1). Distribuţia acestor locuri este de 11 în Slovenia, 9 în Friuli-Veneţia Giulia şi 4 în Veneţia. Considerate împreună, 46 de locuri din cele 177 sînt plasate în Slovenia şi aproape acelaşi număr se află şi în Friuli-Veneţia Giulia şi Veneţia. Acest lucru arată concentrarea activităţilor transfrontaliere în regiunile învecinate. În această zonă sînt, din nou, patru oraşe care atrag majoritatea relaţiilor. Ele sînt în ordine descrescătoare: 1)Liubliana, 2) Udine, 3) Triest şi 4) Maribor. Din punctul de vedere al organizaţiilor carintiene, acestea sînt, metaforic, nodurile regiunii Alpilor Adriatici. Liubliana, cu 106 menţionări, este clar, în acest context, centrul de gravitaţie, urmată de Udine (68) şi Triest (40). Chiar dacă nu luăm în discuţie numai locurile, ci şi numărul organizaţiilor implicate, acest lucru nu schimbă cu nimic tabloul general. În cele mai multe din cazuri, numărul partenerilor dintr-un loc variază de la 1 la 5.

Oraşul Triest merită o atenţie deosebită în acest context. Cu toate că numărul locuitorilor se apropie de numărul locuitorilor din Lubliana (Lubliana 270.000; Triest 230.000), oraşul atrage destul de puţine organizaţii din Carintia. Acest lucru, totuşi, nu permite o concluzie finală asupra statutului său în regiune, deoarece ancheta noastră nu a luat în considerare mărimea tranzacţiilor. De exemplu, ar putea fi la mijloc faptul că firmele din Carintia au mai puţine tranzacţii cu parteneri din Triest, dar că aceste tranzacţii sînt mai importante şi mai mari decît cele cu Lubliana sau Udine. Dar, se pare că Triest, în ciuda unor instituţii cheie ca portul, universitatea, facilităţile de cercetare internaţionale, instituţiile financiare, facilităţile de transport, secretariatul Iniţiativei Central Europene etc., nu este capabil să-şi concretizeze potenţialul de centru de inovaţie pentru toată regiunea transfrontalieră. Numai la un nivel inferior constituie oraşul un punct de atracţie pentru organizaţii, cel puţin în ce priveşte  Austria de Sud.

 

 

 

Figura 1

Puncte de atracţie

 

Făcînd un rezumat al aspectului cantitativ al relaţiilor transfrontaliere, se poate observa că organizaţiile din Carintia active în regiunea Alpilor Adriatici înregistrează cam aceeaşi proporţie de tranzacţii în Slovenia (275 de menţionări) ca în regiunile Friuli-Veneţia Giulia (187) şi Veneţia (60) luate împreună. Din punctul de vedere al organizaţiilor carintiene, acesta este centrul regiunii Alpilor Adriatici. O diferenţiere interesantă: sînt confirmate aşteptările conform cărora între organizaţiile implicate în Slovenia, acelea care au fundal etnic sloven din Carintia sînt, într-un fel, supra-reprezentate. Ceea ce este surprinzător, totuşi, este că printre aceste organizaţii doar cîteva deţin relaţii cu partea italiană a regiunii Alpilor Adriatici. Acest lucru este lăsat în seama organizaţiilor din Carintia care nu sînt slovene. Aici se pot pune în discuţie preferinţele etnice. Pe de altă parte, anexele străine din Carintia acţionează mai mult în direcţia Sloveniei decît în cea a Italiei. Motivul acestui fapt este că, în principal, cartierele lor generale au deja filiale în Italia, pe cînd în Slovenia de cele mai multe ori nu au, datorită situaţiei politice diferite de dinainte de 1991.

Administrarea transfrontalieră    

Cea mai mare parte din organizaţiile din Carintia nu văd în diferenţele culturale şi în stilurile diferite de afaceri bariere în activităţile din zona Alpilor Adriatici. O afirmaţie aşa de generală cere o analiză mai atentă (Langer 1998). Considerînd limba drept element major al culturii, apar diferenţe semnificative, din punctul de vedere al organizaţiilor carintiene, în comparaţia dintre Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia. În cazul Sloveniei, limba germană şi slovenă sînt egal folosite în o cincime din cazuri, în negocieri şi în interacţiunile de fiecare zi. Mai puţin de zece procente folosesc numai engleza. În relaţia cu organizaţiile din Friuli-Veneţia Giulia, limba italiană în combinaţie cu germana are prioritate (o cincime), apoi vine italiana cu doar 15% şi engleza cu doar 12%. Numai 8 procente din organizaţii folosesc exclusiv germana. În urma acestor observaţii se pot trage două concluzii: a) organizaţiile carintiene dispun de o competenţă destul de ridicată în domeniul limbilor străine şi b) în ce priveşte limba, slovenii sînt parteneri mai convenabili decît italienii. Organizaţiile austriece trebuie, în cele mai multe din cazuri, să se adapteze la partenerii lor italieni. Din nou, firmele fac acest lucru mai rar decît celelalte tipuri de organizaţii. Modalitatea cea mai obişnuită este de a recurge la engleză (20%). Acest lucru poate să fie un indicator al faptului că ele întîmpină dificultăţi în a atribui un statut anume acestei regiuni. Se poate să le fie greu să îşi perceapă activităţile din regiunea Alpilor Adriatici ca ceva separat de comerţul şi investiţiile lor în general. Afacerile — tot afaceri.

Cu privire la standardele culturale mai subtile, diferenţele au fost privite, în special, din punctul de vedere al reprezentanţilor firmelor. Slovenii, de exemplu, sînt consideraţi mai puţin temeinici, mai puţin de încredere, mai puţin corecţi şi punctuali. S-a menţionat, de asemenea, că ei nu separă problemele personale de cele profesionale în gradul în care o fac austriecii (vezi şi Langer/Feichtinger/Meierewert 1999). Organizaţiile culturale, politice şi sociale consideră aceste diferenţe mai puţin acute. Întrebate fiind despre partenerii italieni, firmele austriece observă la aceştia o mai mare flexibilitate şi o mai mare încredere în propriile puteri. Firmele pun accent, de asemenea, pe competenţa ridicată a italienilor, care nu este percepută de organizaţiile culturale şi politice, de exemplu. Pe de altă parte, cuvîntul italienilor este văzut asemănător cu cel al slovenilor; sînt mai puţin punctuali şi nu respectă întotdeauna regulile. Privind în ansamblu toate aspectele, se poate presupune o afinitate culturală mai mare între organizaţiile austriece şi slovene decît între cele austriece şi italiene. Acest lucru poate să sugereze că austriecii au o competenţă mai mare în a trata cu organizaţiile slovene decît cu cele italiene.

Viitorul

În timp ce în trecut succesul şi supravieţuirea organizaţiilor dintr-o regiune depindeau mult de politica statului-naţiune, viitorul ne apare mult mai complex. Acesta include politica agenţiilor supranaţionale, precum şi a organizaţiilor transfrontaliere rivale care, în cele mai multe cazuri, sînt deja mult mai permeabile. Luînd ca exemplu nivelul supranaţional, o unitate regională precum Carintia trebuie să acorde o atenţie sporită  activităţilor de planificare ale Uniunii Europene. În acest caz se poate descoperi că, pînă în prezent, în mai toate viziunile eurocraţilor, Carintia a rămas un subiect ignorat. Această parte a Europei nu numai că este neglijată în metaforele folosite de ei în planificare (de exemplu, „banana albastră”), ci şi în politicile lor (de exemplu, conturarea reţelelor transeuropene = RTE). Planul RTE de la mijlocul anilor ’90, încă valabil, nu numai că ignoră Carintia, dar şi Austria în ansamblu. Este evident că asemenea parametrii sînt importanţi pentru reprezentarea şi organizarea propriului viitor de către organizaţii. Totuşi, aceştia nu sînt singurii parametri luaţi în considerare.

La fel de important este modul în care organizaţiile estimează viitorul mediului înconjurător învecinat lor, care, în condiţiile noilor premise, include regiunea vecină dincolo de frontiera naţională. Un indiciu al entuziasmului acestor organizaţii este faptul că patru cincimi din ele plănuiesc să-şi extindă cooperarea regională transfrontalieră. Acest lucru este valabil mai ales în cazul organizaţiilor politice şi economice. În cazul Sloveniei, chiar şi organizaţiile culturale dovedesc un entuziasm ridicat. Dar, în general, iniţiativa pentru o cooperare transfrontalieră vine mai degrabă din partea organizaţiilor economice şi politice, decît din partea celor culturale şi sociale. În timp ce lupta pentru pieţe mai mari este inerentă pentru afaceri, orientarea transfrontalieră a politicilor (chiar locale) este, fără îndoială, un efect al integrării europene (Barjak 1999; Scott 1999). Totuşi, conştientizarea acută a dorinţei de cooperare transfrontalieră este cu totul alt lucru decît împlinirea acestei dorinţe. Direcţia şi felul de cooperare depind de faptul dacă resursele din Alpii Adriatici sînt sau nu complementare. În primul caz cooperarea este posibilă, în timp ce similitudinea resurselor va produce competiţie şi dominaţie.

Se poate presupune că organizaţiile dornice să se extindă transfrontalier au o imagine mai mult sau mai puţin clară asupra aşteptărilor pe care le pot avea. Luînd acest lucru în considerare, a fost surprinzător că aproape jumătate din respondenţi nu aveau nici o idee despre ce îi aştepta, din punctul de vedere al resurselor umane şi al dezvoltării economice şi sociale, în Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia. Astfel, a fost extrem de dificil pentru ei să identifice limita de competitivitate a Carintiei. Aşteptările comune celor care şi-au exprimat opinia au fost următoarele: a) viitorul fiecăreia din cele trei subregiuni ale zonei Alpilor Adriatici se află în sectorul serviciilor publice, dar b) spre deosebire de Carintia, în Slovenia şi Friuli-Veneţia Giulia se va menţine o producţie tradiţională semnificativă. c) Învăţămîntul/cultura şi comerţul se vor menţine într-un con de umbră în toate cele trei subregiuni, deşi d) se aşteaptă de la Friuli-Veneţia Giulia să aibă un impuls competitiv în artă şi design. e) Se întrevede posibilitatea pentru Slovenia şi Carintia de a dezvolta o industrie de înaltă tehnologie. f) Carintia se va specializa şi în produse ecologice.

O privire mai atentă asupra termenului „sector al serviciilor” arată că cei chestionaţi înţeleg prin el, înainte de toate, „turism”. Va conduce acest lucru la o mai mare cooperare transfrontalieră? La o primă privire, nu pare să existe multă complementaritate în acest domeniu. Resursele turistice din Carintia, Friuli-Veneţia Giulia şi Slovenia sînt aproape similare. O acţiune complementară este imaginabilă numai dacă se ia în considerare Marea Adriatică. Cu toate că pînă şi în acest caz competiţia cu lacurile montane din Carintia constituie un scenariu posibil, sînt imaginabile proiecte comune pe baza complementarităţii (de exemplu, schiatul montan combinat cu relaxarea la Marea Adriatică). De obicei, cînd lipseşte complementaritatea dintr-o situaţie, relaţia de putere prevalează faţă de cooperare în reţele. Se poate observa că un factor de complementaritate în regiunea Alpilor Adriatici este costul scăzut al forţei de muncă din Slovenia şi în alte state post-socialiste. Întrebarea este cît timp se vor menţine aceste diferenţieri de costuri în viitor. Pînă acum acest factor a atras mai mult investiţiile directe (implicînd structurile ierarhice) decît cooperarea în reţea, într-un sens restrîns. Pentru aceasta din urmă ar trebui să existe nu numai salariile scăzute, ci şi organizaţii complementare.

De partea austriacă există, cu siguranţă, un număr mic dar semnificativ de organizaţii de toate tipurile, devotate intensificării relaţiilor transfrontaliere în cadrul regiunii Alpilor Adriatici. Cu toate că aceasta variază între diferitele părţi ale ţării, după cum arată şi cazul Carintiei, implicarea de bază există. În urma acestui studiu rămîne deschisă problema dacă relaţiile stabilite pot fi privite ca nuclee ale unui tip de societate alpo-adriatică viitoare. Deşi  există anumiţi factori taciţi de afinitate culturală, ca resursele naturale (de exemplu, distribuţia lor similară), infrastructura (Reţelele Transeuropene propuse) şi interesele socio-politice (grupurile sociale subregionale, relativ închise), ei nu impun în mod automat o integrare crescută a actorilor în această regiune. Fără îndoială, caracterul pestriţ al societăţilor regionale poate cîştiga în greutate numai într-o Europă lărgită, printr-o cooperare mai puternică şi mai coordonată a organizaţiilor ei. Nici orientarea naţională, care a triumfat în trecut, nici strategia de conectare cu precădere la centre globale sau la alte locuri îndepărtate, dominantă astăzi, nu sînt suficiente să asigure o dezvoltare stabilă şi prosperă a tuturor subunităţilor sociale ale regiunii Alpilor Adriatici. q

 

Bibliografie

Ahrne, G. (1990): Agency and Organization (Agenţie şi Organizare), Londra.

Barjak, F. (1999): Entrepreneurial Decisions with Spatial Impact along the Eastern German Border (Decizii antreprenoriale cu impact spaţial de-a lungul frontierei germane estice), H. Eskelinen, I. Liikanen şi J. Oksa , Curtains of Iron and Gold (Perdele de fier şi aur), Aldershot (Ashgate), pp. 195-212.

Bodenhofer, H.-J./P. Stanovik (1992): Wirtschaftsreform in Slowenien und Wirtschaftskooperation Slowenien-Osterreich, Raport de cercetare, Klagenfurt/Liubliana.

Cooke, P. (1995): Planet Europa: Network Approaches to Regional Innovation and Technol­ogy Management (Europa mondială: Abordările de reţea ale inovaţiei regionale şi a managementului tehnologic), studiu de caz, New Zork, Elsevier.

Delli Zotti, G. (1996), Transfrontier cooperation of the external  borders of the European Union — implications for sovereignty (Cooperarea transfrontală a graniţelor externe ale Uniunii Europene — implicaţii pentru suveranitate), L. O‘Dowd/Th.M.Wilson, Border, Nations and States (Frontiere, Naţiuni şi State), Aldershot (Avebury), pp. 51-72.

Langer, J./C. Feichtinger/S. Meierewert (1999): Slowenische Kulturstandards aus oesterreichischer Perspektive (Standarde culturale în Slovenia cum le văd managerii austrieci), Raport de cercetare, Klagenfurt/Viena.

Laumann, E. O./P. V. Marsden/D. Prensky (1983): The Boundary Specification Problem in Network Analysis (Specificaţia problemei frontierei în analizele reţelei), R.S. Burt/M.J. Minor, Applied Network Analysis (Analizele aplicate de reţea), Londra (Sage), pp. 18-34.

Mlinar, Z. (1995): Territorial Dehierarchization in the Emerging New Europe (Deierarhizarea teritorială înr-o nouă Europă în apariţie), J. Langer, W. Pollauer, Small States in the Emerging New Europe (State mici într-o nouă Europă în apariţie), Eisenstdt (Verlang fur Soziologie und Humanethologie), pp. 161-179.

Peterson, M. (1996): Force of dynamism or regression? The new regionalism in Europe (Forţa dinamismului sau a regresiei? Noul regionalism în Europa), J. Langer/G. Eger, Border, Region and Ethnicity in Central Europe (Frontieră, regiune şi etnicitate în Europa Centrală), Klagenfurt (Norea), pp. 31-48.

Scott, J. W. (1999): Evolving Regimes for Local Transboundary Cooperation — The German- Polisch Experience (Transformarea regimurilor pentru o cooperare locală transfrontalier[ă– Experienţa germană – polonă), H. Eskelinen, I. Liikanen şi J. Oksa, Curtains of Iron Gold (Perdele de aur de fier), Aldershot (Ashgate), pp. 179-193

Storper, M. (1997): The Regional World - Territorial Development in a Global Economy (Lumea regională – Dezvoltarea teritorială într-o economie globală), New York (Guilford).

Vartianen, P. (1999): Urban Networking in the Baltic Sea Region - A Nordic View (Iniţierea reţelei urbane în regiunea Mării Baltice – O vedere nordică), H. Eskelinen, I. Liikanen şi J. Oska, Curtains of Iron Gold (Perdele de aur de fier), Aldershot (Ashgate), pp. 117-130

Vision and Strategies around the Baltic Sea 2010 (Viziune şi Strategii în jurul Mării Baltice 2010), A treia conferinţă a miniştrilor pentru planificare şi dezvoltare spaţială, Tallinn, 7-8 Decembrie 1994.

Wastl-Walter, D./A. Kofler (1999), Dynamics of Local Cross-Border Activities between Carinthia (Austria) and Slovenia (Dinamica activităţilor de peste frontiere dintre Carintia (Austria) şi Slovenia), H. Eskelinen, I. Liikanen şi J. Oksa, Curtains of Iron Gold (Perdele de aur de fier), Aldershot (Ashgate), pp. 213-227.

Traducere de Lia Conţiu

*

Dr. Josef Langer, profesor de sociologie la Universitatea din Klagenfurt, Austria, editor şi/sau autor a numeroase volume avînd ca temă dezvoltarea şi frontierele, cultura şi identitatea: Border, Region and Ethnicity in Central Europe (Klagenfurt, 1996,co-editor); Kleine Staaten in großer Gesellschaft (Eisenstadt, 1995), Emerging Sociology (Aldershot 1992).

 

Josef Langer, Cross-Border Networking of Business Organisations in the Alps-Adriatic Region — How is it in Southern Austria?, studiu publicat cu permisiunea autorului.