Instrumentalizarea etnică
a religiei în sud-estul Europei

Nonka Bogomilova

I. Introducere teoretică

Religia reprezintă un puternic instrument cultural în construcţia şi perpetuarea identităţii individuale şi de grup. Semnificaţia şi intensitatea ei variază în conformitate cu tipul social al grupului în a cărei perpetuare culturală este implicată. Prezenţa sa culturală, deşi într-un mod specific, poate fi regăsită în conştiinţa de sine a mai multor formaţiuni comunitare: feministe, ecologice, politice, economice, naţionale, etnice, etc. În urmă cu două milenii creştinătatea îşi începea biografia culturală cu ideea şi entuziasmul depăşirii limitelor şi contradicţiilor de toate felurile: cele provenite din rudenie sau cele legate de gen, cele teritoriale, statale, etnice, economice etc. sau, în cuvintele Apostolului Pavel: „Căci toţi sînteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec, nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă sunteţi una în Hristos Isus.”¹ Astăzi, sutele de ramificaţii ale creştinismului — biserici, şcoli, curente — fac parte din accesoriile identificaţionale a numeroase asociaţii, a căror mărime variază de la doi membri la mai multe milioane de oameni.² Se părea la sfîrşitul secolului trecut că religia îşi epuizase potenţialul ca justificator şi instrument în sîngeroasele ciocniri dintre civilizaţii sau în lupta pentru supremaţia imperială şi culturală. Viitorul istoric părea să aparţină controlului raţional — economiei, politicii, organizării statale. Secolul al XX-lea a demonstrat slăbiciunea previziunilor raţionale. Pînă şi teoria cultural-politică (în varianta binecunoscutei şi puternic controversatei teze a lui Huntington despre ciocnirea civilizaţiilor pe baze religioase) a recunoscut revenirea triumfală a religiei în scena socială.³

Contrar însă ideilor de la începuturile creştinităţii, religia este deseori inclusă în practicile defensive sau ofensive pe care le adoptă grupul faţă de mediul său şi prin care grupul îşi realizează perpetuarea culturală. În plus, în chiar interiorul zonelor de civilizaţie aparţinînd uneia şi aceleiaşi religii istorice, apar complicate relaţii de integrare şi dezintegrare. Ca parte a acestor procese, care iau de multe ori un curs dureros ce implică intervenţii militare, religia reprezintă unul din pretextele  importante ale acestor mecanisme. De obicei, luptele pentru eliberarea naţională din secolul trecut şi cel actual, precum şi formarea noilor state naţionale după căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est au fost însoţite de reactivarea funcţiilor religiei în identificarea comunităţii. În acest proces, ciocnirea civilizaţiilor, în termenii lui Huntington, ca ciocnire a principalelor religii istorice, are, în opinia mea, mai puţine manifestări reale şi consecinţe cultural-politice decît are diferenţierea comunităţilor din cadrul aceleiaşi civilizaţii. De exemplu, conflictele dintre catolici şi protestanţi în Irlanda de Nord, dintre credincioşii catolici şi ortodocşi (croaţi şi sîrbi) din fosta Iugoslavie, dintre credincioşii ortodocşi înşişi (Grecia şi Macedonia), chiar şi în cadrul Bisericii Ortodoxe (conflictul dintre mereu mai numeroasele sinoduri din Bulgaria, Ucraina, etc.) sînt mult mai reale şi însemnate din punct de vedere social decît tradiţionala opoziţie abstractă creştinism/islamism. Mai mult, o aplicare similară, instrumentalizarea religiei în procesul de diferenţiere şi perpetuare a comunităţii, este la fel de larg răspîndită în aşa-zisa lume islamică: 1. Rolul islamismului ca doctrină naţional-politică diferă de la o ţară la alta (de la unul fundamental în Egipt pînă la unul nesemnificativ în Siria). 2. Islamismul este deseori invocat de marile şi puternicele ţări islamice ca justificare cultural-istorică pentru dominaţia lor asupra altor ţări islamice (Egipt, Iran)⁴ 3. Numeroasele curente şi forme istorice ale islamismului sînt folosite ca un instrument al identificării comunităţii adeseori încărcat cu energii agresive: satul împotriva oraşului, poporul împotriva elitei economice şi politice, partidele cu programe modernizatoare împotriva celor conservatoare, etc.⁵

Prezentarea unui anumit conflict al comunităţii (etnic, internaţional, economic, etc.) în termenii ciocnirii religioase a civilizaţiilor are de obicei un impact nefavorabil asupra evoluţiei şi soluţionării sale, din mai multe privinţe: 1. conflictul şi incompatibilitatea grupurilor sînt sacralizate pe bazele unei puternice tradiţii istorice împovărate de o puternică inerţie culturală; 2. ajungerea la consens este astfel împiedicată şi sînt implicate diferite forme de coexistenţă separată şi ostilă a grupurilor — separarea statului, teritoriului, etc. 3. este creat un cadru politic favorabil intervenţiei unei a treia părţi în conflict şi, sub un pretext cultural plauzibil, apărarea nu a unui anumit interes al statului, ci a civilizaţiei respective în ansamblu. Exemple edificatoare în această privinţă sînt: internaţionalizarea conflictului israelo-palestinian şi reformularea lui ca un conflict între arabii de rînd — musulmani şi creştini adică occidentali, sau, altfel spus, Marile Puteri; eforturile de a interpreta într-un fel similar conflictele etnice din ţările aparţinînd vechii Iugoslavii etc.

De fapt, prin implicarea religiei în aceste conflicte etnice şi internaţionale se creează de cele mai multe ori un cadru cultural propice pentru redistribuirea sferelor de influenţă ale ţărilor dezvoltate.

II. Cine impune această implicare a religiei în situaţiile conflictuale?  Care sînt mecanismele sale?  Şi, mai ales, de ce vorbim despre implicarea, instrumentalizarea religiei?

Religia devine element vital al unui grup naţional sau etnic, ideologie a unei comunităţi, numai atunci cînd este legată şi subordonată direct perpetuării culturale, politice etc. a respectivei comunităţi. Cînd este asimilată în mitologia grupului. Una dintre funcţiile esenţiale în procesul său de instrumentalizare este de a furniza bazele statutului ontologic al grupului, care să îi garanteze pe de o parte dreptul la existenţă autonomă, iar pe de altă parte superioritatea, autoritatea lui faţă de alte comunităţi de acelaşi gen.⁶ Această instrumentalizare a religiei este  deosebit de intensă atunci cînd grupul locuieşte într-un mediu cu o apartenenţă religioasă diferită. Cînd, datorită unor circumstanţe istorice oarecare, acest mediu a fost pentru un timp îndelungat sau a devenit la un moment dat ostil faţă de existenţa şi păstrarea grupului, diferenţele religioase ale părţilor conflictuale devin un element durabil al strategiilor lor agresive şi defensive. Asfel catolicismul polonez şi croat⁷, ortodoxia rusă şi sîrbă au avut în perioade istorice diferite un puternic potenţial naţional-patriotic.⁸

Instrumentalizarea religiei a cunoscut diferite forme în funcţie de specificul fiecărei situaţii şi de strategiile pe care le adoptă grupul faţă de mediu. Astfel, pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, religia ortodoxă a constituit unul din fundamentele doctrinei imperialismului rusesc, iar astăzi ea serveşte ca motivaţie şi cauză pentru  căutarea unui mod diferit, autonom de dezvoltare, în opoziţie cu cel occidental.⁹ Catolicismul polonez a avut drept obiectiv eliberarea naţională, precum şi lupta anti-comunistă, nefiind întîmplător faptul că acum, lipsit de un cadru ostil căruia să i se împotrivească, îşi pierde semnificaţia sa naţională, macro-socială.¹⁰ Cîteva forme extreme ale doctrinei naţionaliste evreieşti (din cadrul curentelor sioniste, de exemplu) instrumentalizează iudaismul transformîndu-l într-un semn al hegemoniei şi exclusivităţii naţiunii şi  statului evreiesc.¹¹ În mod asemănător, islamismul este instrumentalizat de grupările militare agresive sau de elitele politice ale statului (de exemplu, în Irak, sau, în diferite perioade, în Libia şi Egipt).¹²

Mecanismele instrumentalizării sînt de obicei legate de:

1. Operarea unui reducţionism doctrinal asupra religiei respective. Mitologia de grup elimină apelul universal uman al religiei (fiecare religie istorică conţine un asemenea apel) şi îşi plasează religia, mai presus de orice, în legătură cu propria sa origine şi trecut eroic; îşi sacralizează teritoriul propriu şi continuitatea sa în timp, trăgîndu-şi din ea energiile pentru viitor. Ideile de naţiune, popor, etnie, stat, civilizaţie, comunitate alese de Dumnezeu, au constituit o sursă vitală de energie pentru comunităţi atît în trecut cît şi în zilele noastre, deşi în situaţii şi culturi limitate.¹³ Astăzi, acestea sînt de obicei exploatate de comunităţile mai puţin dezvoltate din punct de vedere social-economic. În loc să-şi întemeieze supremaţia pe resurse ideologice, ţările dezvoltate se bazează mai degrabă pe resurse economice şi militare, pe acţiune reală în loc de mitologie. De aceea, religia constituie un element esenţial al mitologiei grupului acolo unde o comunitate a dezvoltat strategii de prezervare şi strategii agresive într-un mediu ostil: lupta pentru drepturi, eliberare etc. Şi astfel, după îndeplinirea acestor scopuri, rolul religiei ca sursă a identităţii grupului se diminuează. Este cazul credinţei ortodoxe după eliberarea Bulgariei de sub jugul turcesc, al catolicismului în Croaţia după separarea sa ca stat autonom etc.

2. Un al doilea mecanism caracteristic instrumentalizării religiei ca temelie a identităţii grupului este mutarea accentului de la valoarea morală şi spirituală pe care o are pentru individ la funcţiile  simbolice pe care le deţine în cadrul grupului. De aceea instrumentalizarea de grup a religiei este de obicei un semn fie al unui principiu individual nedezvoltat (într-un mediu patriarhal), fie al unei limite psihologice de rezistenţă atinsă prin dezvoltarea principiului individual. Dacă instrumentalizarea etnică a religiei intră în primul tip, instrumentalizarea sa în unele forme contemporane — religii noi, mişcări feministe etc. — se subsumează de obicei celui de-al doilea tip.

3. Un al treilea mecanism principal al instrumentalizării de grup a religiei este mobilizarea sa activă, transformarea doctrinei religioase, strategia agresivă a grupului fiind de multe ori legată de aceasta. În religiile istorice răbdarea, nonrezistenţa, depăşirea spirituală a suferinţei constituie centrul de greutate. Confiscată de o etnie, de o ţară sau de o altfel de grupare, religia asigură o manifestare de tip activ a grupului.

III. Implicarea religiei în conflictele din Balcani

Nu numai cruciadele din trecut, ci şi conflictele contemporane din Balcani sînt pătrunse de aceleaşi  strategii ofensive şi defensive motivate religios. În această privinţă, ortodoxia  naţionalistă sîrbă şi catolicismul naţionalist croat s-au întrecut în intensitate în timpul războiului.¹⁴ Apartenenţa religioasă s-a numărat printre argumentele purificării etnice ale ambelor părţi. Fiecare a atacat biserica părţii opuse. Apartenenţa catolică a Croaţiei este exploatată astăzi de anumite cercuri politice şi intelectuale pentru a dovedi apartenenţa sa la Europa Occidentală şi nu la Balcani. Apartenenţa ortodoxă sîrbă reprezintă o importantă motivaţie în justificarea agresiunii militare asupra Kosovo-ului islasmic.¹⁵ În Bulgaria ateistă, schimbarea violentă a antroponimiei turcilor a fost justificată, în special în anii ’90, prin pretinsa ireconciliabilitate dintre ortodoxie şi islamism.¹⁶

Aceste mecanisme şi forme ale instrumentalizării religiei lasă de obicei asupra conştiinţei de sine şi comportamentului grupului care recurg la ele (etnie, naţiune sau alt tip de formaţiune), amprenta iraţionalităţii, a dualismului maniheist, adică a unui tip de gîndire exclusivist, neconsensual, care urmăreşte să obţină hegemonia sau o existenţă separată  faţă de cealaltă parte, şi nicidecum negocierea de compromisuri şi drepturi. Acest tip de gîndire şi comportament este elocvent ilustrat şi de războiul dintre sîrbii ortodocşi şi albanezii musulmani majoritari în Kosovo. Identificarea religioasă a comunităţii constituie un semn fie al absenţei, fie al imaturităţii celorlalte tipuri de identificare: naţională şi statală, social-economică, civică. În alte cazuri cum ar fi revitalizarea etnică, ea poate fi un simptom al istovirii şi dizolvării domeniului simbolic şi a transcendenţei neutre a principiului statal¹⁷, al incapacităţii statului de a menţine un echilibru şi un schimb de energii (de natură culturală, economică) între grupările etnice din componenţa statului respectiv. Un astfel de proces a avut loc în dezintegrarea U.R.S.S.-ului  şi a fostei Iugoslavii. Statul sovietic se transformase treptat într-o unealtă a supremaţiei ruse, iar statul iugoslav îşi pierduse caracterul său  federativ devenind în schimb un paravan pentru dominaţia politică sîrbă.

Cîţiva autori au arătat faptul că dacă în 1820 abia jumătate din populaţie aparţinea unor naţiuni etnice, restul  neavînd un statut autonom, teritorial şi politic, în anii ’20 ai secolului nostru, acesta din urmă s-a ridicat pînă la valoarea de 7%, pentru ca după cel de-al doilea război mondial să scadă la 3%. Acest proces a fost numit de cercetătorul J. Krejci „armonizarea interrelaţiilor etnico-politice”.¹⁹

Actualele conflicte din Bacani, apărute în timpul dezintegrării fostei Iugoslavii, fiind o consecinţă a acestui lucru, sînt o formă mai degrabă revanşardă şi necivilizată de realizare a unui asemenea gen de proces. Dar războiul, pasiunile agresive, gîndirea neconsensuală care îl însoţesc sînt în mare măsură o consecinţă inevitabilă a tensiunilor şi a neîncrederii acumulate de secole, în special în secolul XX, a ciocnirilor militare din trecut, şi de asemenea o consecinţă a asprei sorţi istorice a ţărilor din această regiune. Implicarea religiei în conflictele care au loc aici nu este doar o dovadă a imaturităţii sociale; ea constituie de asemenea şi un factor al agravării lor sau al soluţionării lor în sensul separării şi incompatibilizării pe baze religioase. Bineînţeles, unul dintre  motive se găseşte chiar în natura religiei care, după spusele lui Paul Tillich, dă definiţii şi dimensiuni absolute. Acest lucru conferă fiecărei comunităţi posibilitatea sacralizării propriei sale fiinţe ca pe un absolut, exclusiv şi incompatibil (în limita teritoriului, vieţii politice, genului, economiei) cu alte comunităţi. Dar de  fapt această particularitate a religiei renaşte şi este activată doar combinată fiind cu un anumit tip de gîndire şi un ansamblu socio-psihologic al grupului provenit din trăsăturile complexe ale biografiei sale.²⁰ Este rolul religiei în această situaţie să sacralizeze, să pună amprenta onorabilă a tradiţiei, culturii, a sacrului asupra unui anumit mod de gîndire şi unui tipar mental. Incompatibilitatea dintre sărăcie şi bogăţie, dintre cei puternici şi cei neputincioşi, dintre femeie şi bărbat, dintre sîrbi şi croaţi sau albanezi, creată ca o consecinţă a diferenţelor religioase fundamentale, devine de obicei ireconciliabilă cu consensul raţional în măsură să construiască mijloace acceptabile pentru ambele părţi. Conflictul este formulat în termenii ori-ori. Fiecare parte luptă pentru un statut (teritorial, cultural, politic) corespunzător absolutului propriu întemeiat religios şi, în virtutea exclusivismului, dominaţiei. Nu e de mirare faptul că orice procedeu raţional şi birocratic avînd ca finalitate reconcilierea intereselor, acceptarea coexistenţei, recunoaşterea drepturilor etc., devine dificil de realizat într-un asemenea context psiho-ideologic.

IV. Situaţia din Kosovo. Controversele etno-religioase

Este mai presus de orice îndoială că, în cazul Kosovo, este vorba de o anumită instrumentalizare. Diferenţele care fuseseră interpretate, în alte perioade istorice, în limitele compatibilităţii, coexistenţei, acceptării reciproce, sînt acum percepute în sens opus. Asfel, formarea după primul război mondial a federaţiei iugoslave reunind sîrbii, croaţii, slovenii, a fost rezultatul multor ani de eforturi ale unor cercuri intelectuale şi politice din acele ţări, de consolidare a slavilor de sud într-un singur stat, indiferent de apartenenţa lor religioasă. Înconjurate de puternice şi ostile state occidentale, acele elite au pus la baza unificării comunităţilor lor elementul etnic slav ca pe un liant al comunităţilor eterogene etnic şi politic din Peninsula Balcanică. Dar perioada încheiată de cel de-al doilea război mondial a demonstrat inaplicabilitatea practică a idealurilor intelectuale romantice privind egalitatea şi coexistenţa unor popoare şi religii diferite într-o singură federaţie. Statul iugoslav s-a transformat treptat într-o unealtă şi un paravan folosit de hegemonia naţională sîrbă. Agresiunea reciprocă şi vărsarea de sînge din timpul celui de-al doilea război mondial a deschis un abis profund (pe plan psihologic şi ideologic) între popoarele de aici. Asamblată ca o creaţie statală artificială după cel de-al doilea război mondial, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia a lui J.B. Tito a fost susţinută şi de birocraţia comunistă de stat prin combinarea flexibilităţii politice cu teroarea. Pentru o anumită perioadă de timp, coexistenţa paşnică a fost menţinută pe bazele autonomiei politice şi religioase a comunităţilor separate din punct de vedere naţional-politic, dar reunite istoric. Dar de-a lungul acestei perioade au apărut de asemenea destule tensiuni interne, religioase şi etnice, care au condus în mod firesc la separarea sîngeroasă a acestei creaţii statale artificiale. Inspiraţia universalistă a concepţiei comuniste a devenit un mijloc de înăbuşire a diferenţelor culturale, etnice şi religioase a popoarelor de aici şi de abilă manipulare a lor. Astfel musulmanii din Bosnia şi Herţegovina au fost declaraţi o naţiune separată²¹, iar în Kosovo, bucurîndu-se conform Constituţiei din 1974 de o largă autonomie politică şi teritorială, afluxul de populaţie albaneză a fost stimulat pe socoteala migraţiei populaţiei sîrbe.²² Astăzi mai mult de 80% din populaţia din Kosovo este reprezentată de albanezi musulmani. Scopul partidului comunist şi al întregului aparat de stat în negarea tuturor diferenţelor naţionale, a fost acela de a slăbi forţa vitală a naţionalismului şi a dominaţiei sîrbe, principalul său rival în lupta pentru putere în federaţie. Dar imediat după crearea noii Republici Iugoslavia, alcătuită din Serbia, Muntenegru şi regiunile autonome Kosovo şi Voivodina, noua constituţie sîrbă din 1990 a limitat drepturile politice ale regiunii autonome Kosovo în comparaţie cu cele prevăzute în constituţia iugoslavă din 1974.²³ Adăugînd la aceasta specificitatea etno-religioasă a populaţiei majoritare de aici, reiese că statutul ei politico-juridic s-a degradat  pînă la cel de minoritate naţională. Şi asta în contextul unui stat care nu a depăşit concepţia naţională sîrbă, ci dimpotrivă se identifică cu ea.

Există, bineînţeles, printre elitele intelectuale şi politice ale ambelor părţi implicate în conflict tendinţe şi strategii diferite. Unele accentuează puternic natura religioasă a conflictului. Nu este nicidecum o întîmplare faptul că gîndirea socio-politică sîrbă şi-a îndreptat atenţia înspre aspectele teoretice şi politice ale ortodoxiei, înspre legăturile istorice dintre biserică, religie, naţiune etc.²⁴ Acesta este doar una dintre numeroasele tendinţe care caută alte temelii pentru construirea identităţii naţionale sîrbe, dar care îşi  măreşte influenţa în contextul crizei din Kosovo. Religia islamică a majorităţii populaţiei din Kosovo este folosită de ambele părţi pentru a prezenta conflictul ca pe o formă regională a ciocnirii globale a civilizaţiilor ortodoxe şi islamice. Această doctrină tratează Kosovo ca pe o verigă a lanţului fundamentalismului islamic sau ca pe o parte a „Podului Verde” islamic care începe din Turcia, traversează sudul Bulgariei, Macedonia şi Kosovo în direcţia Albaniei, Muntenegrului şi Bosniei-Herţegovina.²⁵ Conform acestor viziuni ideologice (de exemplu, cea a politologului Dr. L. Jevtič), autonomia Kosovo-ului va favoriza anexarea sa la Albania împreună cu alte părţi ale fostei Iugoslavii, întărind astfel influenţa islamismului în zona creştinătăţii europene²⁶ (întrucît Albania este o membră a Conferinţei Islamice). Fără doar şi poate anumiţi politicieni şi elite ar putea avea astfel de concepţii, dar prezentarea lor în termenii ciocnirii religioase a civilizaţiilor expune conflictul unei largi intervenţii externe şi a unui rezultat neconstructiv; se creează o zonă de conflict cum este cea din Orientul Apropiat. Evenimentele care au avut loc pe la mijlocul lunii octombrie (1998 n. red.) dovedesc legitimitatea unor asemenea temeri.

Interpretarea conflictului şi implicarea religiei dezvăluie, pe de o parte, imaturitatea societăţii civile şi a elitelor respectivelor ţări, iar, pe de altă parte, urmărirea unor anumite scopuri şi interese de către acestea. În realitate, acordînd totală recunoaştere responsabilităţii interpretării cercetătorului, capabil nu numai să analizeze şi să raţionalizeze, dar şi să creeze situaţii conflictuale, aş dori să mă refer pe scurt la următoarele. Există destule motive actuale şi istorice pentru a interpreta conflictele din Balcani ca fiind limitate şi regionale, mai mult sau mai puţin asociate, în mod firesc, cu armonizarea etnico-politică  a relaţiilor din secolul al XX-lea. Dorinţa de autonomie în Kosovo este şi o manifestare a întregii particularităţi culturale a populaţiei sale; caracterizată încă de tradiţii patriarhale puternice şi de durată, ea cedează în silă proceselor de modernizare economică, politică, spirituală. Este firească străduinţa de separare într-un stat autonom şi o comunitate politică care să exprime şi să susţină acest stil diferit de viaţă. Acestei străduinţe, care se poate formula economic, cultural şi politic, îi este opus fundalul iraţional (sau manipulator din punct de vedere raţional) al unei mitologii naţionale sau a unei mitologii religioase mondiale. De partea sîrbă acest rol este jucat de mitologia regiunii Kosovo. Aceasta şi-a început biografia încă din secolul al XIV-lea şi este reîncarnată sub diferite forme în perioadele critice pentru statul sîrb. Kosovo este cînd simbolul luptei dintre sîrbi şi turci, cînd al luptei dintre islamism şi creştinătate, cînd al victoriei comunismului asupra fascismului, cînd al ideii Serbiei Mari în opoziţie cu ideea Albaniei Mari etc.²⁷ De partea albaneză, sînt introduse ideologemele cu semn invers: islamul împotriva creştinătăţii, Albania împotriva Serbiei etc. În mod sigur această mitologizare şi globalizare a unor probleme conflictuale locale îşi are originea într-o lipsă de conştiinţă raţional-pragmatică a grupului. În loc să activeze demnitatea şi legitimitatea modului diferit de viaţă al comunităţii în cadrul general acceptat al normelor civile, se încurajează o separare mecanică de centrul dominant sau o asociere la fel de mecanică cu acesta. În acest caz, ca de fapt în multe altele, instrumentalizarea religiei consolidează un fundal iraţional în care pragmatismul şi negocierile pentru drepturi sînt subminate de entuziasmul sîngeros al reminiscenţelor istorice şi culturale, care constituie uneori o sursă de energie vitală, dar, mult mai des, nu sînt decît coşmare obsesive ale comunităţii. În acest caz, resuscitarea lor paralizează eforturile de consolidare a fiinţei sale prezente, înstaurînd în loc triumful amar al trecutului.

În acest context, cuvintele Apostolului Pavel sună frumos, dar neputincios:

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorocirile se vor sfîrşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfîrşit. Pentru că cea mai mare dintre ele este dragostea”.²⁸q

Note

1. Biblia. Epistola către Galateeni. 3:26-28

2. Christianity. New Religious Movements. Apărut în: The Penguin Dictionary of  Religion, 1984

3. S. Huntington. The Clash of Civilization, în: Foreign Affairs, vol.72, No.73, 1993

4. V. Cornev, O roly religioznoy traditsii v stranah zarubezhnogo vostoka (Rolul tradiţiei religioase in Orientul Mijlociu, în limba rusă), apărut în Zarubezhnii Vostok: religioznie tradytsii i sovremennost. Moscova, 1983, pp.36-43.

5. Y. Atasoy, Islamic Revivalism and the Nation-State Project: Competing Claims for Modernity, apărut în Social Compass, vol. 44, No. 1, 1997, pp.83-101.

6.P. Merkl, Introduction, în Religion and Politics in the Modern World, N.Y., 1985, pp. 6-8.

7. E. Nowicka, Roman Catholicism and the content of „Polishness”, apărut în New Religious Phenomena in Central and Eastern Europe, I. Borowik, G. Babinski (editori), Krakow, 1997, pp. 81-93.

8.M. Mitrowic, Srpska vera, crkva i nacija (Credinţa sîrbă, biserică şi naţiune — în limba sîrbă), publicat în Religija. Crkva. Nacia (Credinţa. Biserică şi naţiune), Nis, 1996, pp. 222-230.

9.N. Bogomilova, Kopnezh po Absolyutnoto (Dorul de absolut — in limba bulgară), Sofia, 1994, pp.201-202

10. I. Borowik, Institutional and Private Religion in Poland 1990-1994, în New Religious Phenomena in Central and Eastern Europe, pp. 244-248.

11. D. Biale, Mysticism and Politics in Modern Israel, în Religion and Politics in the Modern World, pp. 191-193

12.A. Dialmy, Feminisme et islamisme dans le monde arabe: essaie de synthese, în Social Compass, vol.43, No.4, 1996, pp. 481-503.

13. N. Smart, Religion, Myth and Nationalism, apărut în Religion and Politics in the Modern World, pp. 15-25.

14. I. Cvitkovic, Nacija i konfesija u ratu (1911-1995) (Naţiunea şi religia în timpul războiului (1911-1995) — în limba sîrbă), apărut în Etno-religijski odnosi na Balcanu (Relaţiile etno-religioase în Balcani — în limba sîrbă), Nis, 1997, pp. 45-57

15. Intervyu s Dr.Jeftic (Interviu cu Dr. Jeftic — în limba sîrbă), publicat în Edinstovo (Unitate — în limba sîrbă), 8 noiembrie, 1992

16. P. Mitev, Relations of Compatibility and Incompatibility between Christians and Muslims in Bulgaria, Sofia, 1994, pp.180-189.

17. George Schoepflin, Post-communism as a Political System. Ethnicity and Power, Longo Editore Ravenna, 1998, pp. 9-11.

18. T. Bonazzi, Civic Nation and ethnic Nation, publicat în: Societies and identities, ed. Anna Krasteva, Sofia, 1998, pp. 76-83.

19. J. Krejci, What is a Nation, apărut în Religion and Politics in the Modern World, pp. 41.

20. M. Carey, Catholicism and Irish National Identity, apărut în Religion and Politics in the Modern World, pp. 104-121.

21. G. Savov, Bosna i Herzegovina (Bosnia şi Herţegovina — în limba bulgară), Sofia, 1993, p. 29

22. B. Cosutic, Kosovo and Metohija Status in the 1990 Serbian Constitution, apărut în Kosovo Dossier, Belgrad, 1996, p. 11.

23. Ibid.

24. Religija. Crkva. Nacija (Religie. Biserică. Naţiune — în limba sîrbă), Nis, 1996; Etno-religijski odnosi na Balcanu (Relaţiile etno-religioase în Balcani — în limba sîrbă), Nis, 1997.

25. Kosovo Dossier, p.28.

26. Intervyu s Dr. Jeftic (Interviu cu Dr. Jeftic — în limba sîrbă), publicat în Edinstovo (Unitate — în limba sîrbă), 8 noiembrie, 1992.

27. T. Emmert, Kosovo: Development and Impact of a National Ethics, apărut în Nation and Ideology, New York, 1981, pp. 65-83.

28. Biblia, Prima epistolă a lui Pavel către Corintieni, 13:1, 2, 3, 8.

 

Traducere de Livia Cherecheş

*

Nonka BOGOMILOVA (n. 1952), membră a Academiei Bulgare de Ştiinţe şi cercetătoare la Institutul de Cercetări Filosofice, Departamentul de Studii Antropologice, din Sofia. Autoare a volumului Kopnezh po Absolyutnoto (Dorul de absolut — in limba bulgară) (1994), precum şi a numeroase studii şi articole al căror centru de interes îl constituie relaţia dintre religie şi politică, dintre care menţionăm Le role de la religion dans la Bulgarie contemporaine, publicat în volumul La Bulgarie: une transition menacee (1996) şi The Sacred, the Time and the Everyday Consciusness in Eastern Europe, publicat în volumul Il tempo e il sacri nelle societa post-industriali (1997).

*

The Ethnically Aggressive Instrumentalisation of Religion in South-Eastern Europe, studiu elaborat în 1998 la cererea Society for the Scientific Study of Religion, din Montreal, şi publicat cu permisiunea autoarei.