Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective vest-europene şi central-est-europene

Károly Gruber

 

În ultimul timp, concepte ca globalizarea, regionalismul şi regionalizarea¹ au devenit cuvintele cele mai uzitate ale ştiinţelor sociale. Aceşti termeni au devenit atît de obişnuiţi încît adeseori unii specialişti în ştiinţe sociale nici nu încearcă să le clarifice sensurile, mulţi fiind tentaţi să le ia drept axiome. În acest eseu voi încerca să susţin cîteva dintre reflecţiile personale asupra acestora.

O parte din stereotipurile şi locurile comune, care îşi au rădăcinile în conceptele cheie de mai sus, sînt următoarele:

— Sîntem martorii unei etape a evoluţiei globale — sfîrşitul statului-naţiune, în care, ca urmare a creşterii numărului de organisme internaţionale, a unui grad nemaivăzut de internaţionalizare şi interdependenţă a economiei globale şi a noilor metode de comunicare (Internet-ul şi mass media globală, de exemplu), statele-naţiune nu mai sînt capabile să-şi mai joace rolul de dinainte, de actori independenţi în politica externă, în problemele de securitate şi macro-economice.

— În acest mediu global, competenţele statelor-naţiuni nu sînt subminate numai de procesele care le influenţează de la nivele suprastatale, ci şi de procesele de nivel substatal. Regiunile reprezintă o ameninţare pentru vechile structuri şi legitimitatea statului-naţiune atît în sfera economiei cît şi în cea a administraţiei politice.

— Dacă multe dintre statele vestice „luminate” acceptă noile provocări ale globalizării, hotărînd să renunţe la unele din puterile statului naţiune în favoarea instituţiilor de tranziţie ale Uniunii Europene, în schimb, unele dintre naţiunile Europei Centrale şi de Est preferă concepţia premodernă, tribalistă şi exclusivist etnică a statului şi a naţiunii. Urmărind această logică, cea mai mare problemă care trebuie rezolvată pentru o Europă unificată este marea discrepanţă dintre Europa de Vest „post-naţională” şi Europa de Est „pre-naţională”, care nu a atins stagiul unui naţionalism „civic” şi unde naţionalismul etnic încă predomină.

— Cultura globală şi telecomunicaţiile vor elimina în cele din urmă ura etnică şi controversele naţionale.

— Cooperarea regională transfrontalieră în domeniul politic, economic şi cultural, va stopa, pe de o parte, ostilitatea politică dintre diferitele părţi ale frontierelor naţionale, iar, pe de altă parte, va înlocui soluţiile perimate ale statelor naţionale la noile provocări ale globalizării.

Spaţiul nu îmi permite să detaliez toate problemele ridicate mai sus dar merită să îl citez pe Christopher Harvie², care îşi exprimă totodată îndoiala cu privire la definiţiile simpliste ale unor astfel de elemente cheie:

„Elementele culturale, economice şi propagandistice sînt greu de separat şi de supus aceleiaşi critici a statului-naţiune. Aceasta, în parte, din cauza ambiguităţii termenilor care au fost preluaţi de mai multe şcoli de interpretare, dar i-au lăsat totuşi neinterpretaţi.”

Urmînd această direcţie, trebuie notat faptul că pentru ştiinţele sociale, în zilele noastre, problema definiţiilor este în mod clar una metodologică. Este aproape imposibil astăzi să folosim vechile noţiuni pentru o realitate globală din ce în ce mai complexă şi mai stratificată. Procese ca localizarea şi globalizarea, integrarea şi dezintegrarea, omogenizarea şi heterogenizarea, care par contradictorii la prima vedere, sînt de cele mai multe ori feţele aceleiaşi monede. Pentru a descrie şi a explica această nouă realitate, e nevoie de experimente metodologice curajoase care, încet dar sigur, vor schimba vechile noastre tipare mentale. Aceste noi abordări ştiinţifice constituie o provocare la adresa vechilor dogme metodologice ale diferitelor curente şi şcoli pozitiviste, poate cel mai bine deconstruite de autori ca Thomas Kuhn şi Paul Feyerabend. Se impune ca aceste probleme metodologice să fie aduse în discuţie în domeniul nostru, care pune accentul pe studiul Europei, dar nu numai din perspectiva Uniunii Europene.

 O întrebare metodologică s-ar putea ridica pentru toţi cei care cercetează Europa: ce putem face noi cu metodologiile învechite care erau menite fie să analizeze procesele de integrare vest europeană în contextul Războiului Rece, fie să studieze consecinţele comunismului în Europa Centrală şi de Est? Aceste subiecte au necesitat diferite metodologii de studiu şi au existat foarte puţine terenuri comune pentru o metodologie comparativă. Totuşi, o situaţie fundamental nouă urmează să apară într-un viitor foarte apropiat. Nu putem spune exact cînd va lua o formă  concretă acest nou spaţiu politic european, dar simţim şi ştim că această Europă „lărgită” şi „aprofundată” va fi un subiect radical nou pentru cercetare. Ca atare, noi, specialiştii în ştiinţe sociale, trebuie să găsim punctele care ar putea oferi o idee despre cum va arăta noua Europă. Urmînd logica acestui credo metodologic, voi încerca să subliniez reflecţiile mele asupra regionalizării şi regionalismului.

Regionalizare şi regionalism

Din cauza lipsei de spaţiu, nu ne vom opri asupra tuturor conceptelor cheie prezentate în paragrafele introductive ale acestui eseu, totuşi vom lua în dezbatere două dintre cele mai importante concepte, regionalizarea şi regionalismul, şi ne vom limita investigaţia la procesele europene.

Pentru început, nu poate fi decît binevenită o abordare etimologică, de vreme ce ambii termeni pe care îi avem în vedere — regionalism şi regionalizare — sînt derivate ale aceluiaşi cuvînt: „regiune”. Pare, încă de la prima vedere, evident faptul că există mai multe interpretări cu privire la regiuni. Înainte de toate, ar trebui clarificată diferenţa dintre „macro-regiune” şi „micro-regiune”: „macro-regiunile” sînt regiuni deasupra nivelului statului-naţiune, putînd fi numite în acest sens America de Nord, nord-vestul Europei sau sud-estul Asiei³, care în cadrul competiţiei economice globale se autodefinesc ca macro-regiuni economice, în timp ce „micro-regiunile” se află sub nivelul statelor şi se autodefinesc ca actori sub-statali. Totuşi, cum vom vedea mai tîrziu, problema macro- şi micro-regiunilor este uneori dificil de separat, iar în următoarea secţiune a lucrării vom vedea felul în care se relaţionează statele-naţiune şi micro-regiunile la nivel substatal.

În termenii observaţiilor noastre metodologice, ar putea să se ridice următoarele întrebări referitoare la definiţiile regionalismului şi regionalizării: ce este o regiune în Europa contemporană? este regiunea germană Baden-Würtemberg comparabilă cu regiunea austriacă Burgenland sau Catalonia din Spania cu sud-estul Angliei? Ce constituie o regiune? Cît de mare trebuie să fie un teritoriu şi ce populaţie trebuie să trăiască în aria sa geografică pentru ca acesta să poată fi numit regiune?

Aparent, aceste întrebări sînt prea dificile pentru a primi răspunsuri precise; în loc de aceasta, ar trebui să găsim un termen relaţionat celui de „regiune” şi, fără nici o îndoială, acest concept este statul. Micro-regiunile sînt „sub” state, ele pot fi uneori unităţi pur administrative ca în cazul „departamentelor” în Franţa, sau, în alte cazuri, uriaşe puteri economice ca regiunea germană Baden-Würtemberg, sau entităţi „etnoculturale” ca Scoţia şi Catalonia. Problema cheie este, din punctul nostru de vedere, relaţia regiunilor cu statele. Regionalizarea — în contextul relaţiei dintre state şi micro-regiuni — trebuie înţeleasă ca atitudine a statelor faţă de regiuni de sus în jos . Gradul regionalizării depinde mult de modul în care puterea centrală este capabilă să delege o parte din autoritatea ei administrativă, politică, educaţională şi economică nivelului sub-statal. Astfel, regionalismul poate fi interpretat ca un mănunchi de procese în care teritoriile, provinciile şi comunităţile locale se definesc în raport cu puterile centrale ale statului. Desigur, aceste două noţiuni sînt într-o relaţie dialectică: cu cît statul este mai dispus să renunţe la o parte din competenţele sale, cu atît mai mult regiunile pot beneficia de aceasta şi aspiraţiile lor pot să crească, iar cu cît regiunile pretind mai ferm o descentralizare şi o delegare a puterii, cu atît mai mult statul este presat să facă unele concesii.

Este o greşeală să se considere relaţia stat-regiune drept un joc cu sumă nulă, cum tind să o considere unele state şi regiuni europene. Wolfgang Blaas⁴  are poate dreptate cînd subliniază faptul că diferitele atitudini faţă de regionalizare în cadrul statelor-membre ale Uniunii Europene pot fi un obstacol serios pentru viitorul integrării europene: „Motivele şi motivaţiile fundamentale pentru crearea sau consolidarea regiunilor politice variază mult în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene. Contrar unei tendinţe generale de întărire a nivelului regional, acest nivel a fost slăbit sau chiar dezintegrat în cîteva state. Imaginea heterogenă prezentată de regiunile politico-administrative ale ţărilor Uniunii Europene de astăzi se datorează acestor evoluţii naţionale.”

De exemplu, Franţa a fost în mod tradiţional împotriva aspiraţiilor regionale timp de secole de vreme ce unul din elementele fundamentale ale republicanismului francez era credinţa în statul secular indivizibil, în timp ce guvernele conservatoare britanice de după 1979, în opoziţie cu valorile tradiţionale liberale britanice, au insistat pe principiul unei suveranităţi nelimitate a Parlamentului de la Westminster în detrimentul aspiraţiilor regionale ale galezilor, scoţienilor şi ale nord-irlandezilor. În contextul britanic, această încăpăţînare pe de o parte a blocat campania pentru devoluţia nu numai a Scoţiei şi Ţării Galilor, dar şi a regiunilor engleze predominant laburiste, iar, pe de altă parte, i-a provocat pe partenerii europeni ai Angliei, care vroiau să ducă pînă la capăt construcţia Uniunii Europene⁵. De dragul comparaţiei, care va constitui mai tîrziu miezul acestei lucrări, trebuie menţionat faptul că în ţările fostului imperiu sovietic, în care încă mai bîntuie tradiţiile opresive ale unui stat centralizat totalitar, regionalizarea nu este la modă. Mai mult, pe ruinele statului comunist, se formează alte noi şi puternice state, legitimate de forţa unui naţionalism exclusivist.

Cum am putut observa pînă acum, statele-naţiuni sînt încă prezente, cu toată accentuarea tendinţelor de globalizare. În contextul european, Uniunea Europeană, cu structurile ei interguvernamentale, este foarte departe de ceea ce au visat federaliştii europeni. Astfel, în Europa Centrală şi de Est suveranitatea naţională — care este un fenomen relativ recent în regiune — este un concept încă foarte popular. De exemplu, în Ungaria, care este una dintre posibilele candidate pentru calitatea de membru a Uniunii Europene în regiune, există un scepticism crescut faţă de integrarea europeană, cu toate că se apropie deschiderea discuţiilor de aderare.⁶

În loc să vorbim despre sfîrşitul statului-naţiune, este poate mai folositor să discutăm despre şansele „redefinirii statului modern” în termenii unui nou consens între regiuni şi puterile centrale ale statului. Cu siguranţă, odată cu apariţia Uniunii Europene ca un nou actor supranaţional pe scena politicii europene, relaţia a fost semnificativ modificată. Uniunea Europeană ca „macro-regiune” în economia globală a schimbat echilibrul tradiţional al puterii dintre micro-regiuni şi statele-naţiuni. Prin adoptarea noţiunii de „Europă a regiunilor”, Uniunea a apărut ca un partener strategic pentru micro-regiuni. Voi ilustra mai tîrziu în acest eseu relaţia triunghiulară dintre regiuni, state şi instituţiile supranaţionale, unde practic se întrepătrunde relaţia dintre micro-regionalism şi macro-regionalism. Totuşi, paragrafele următoare le voi devota analizei aspectelor variate ale regionalismului şi regionalizării în termenii relaţiei dintre state şi micro-regiuni.

Destul de des, regionalizarea începe în momentul în care legitimitatea statului a suferit o slăbire sau o prăbuşire. În concordanţă cu teoria democratică, cînd este zguduită legitimitatea internă şi externă a unui stat şi a fost călcat consensul contractului social dintre stat şi cetăţeni, regionalizarea poate funcţiona ca un mijloc — folosit de stat — pentru a-şi recîştiga legitimitatea democratică. De exemplu, într-un stat autoritar şi totalitarist care are o populaţie multietnică şi care îşi bazează puterea pe o etnie majoritară, neacordînd celorlalte etnii nici o putere politică, regionalizarea, după prăbuşirea statului, funcţionează ca un mijloc de convingere a cetăţenilor care au fost excluşi de la putere de a adera la formarea unui stat nou. Totuşi, delegarea puterii în stat şi regionalizarea sînt arme cu două tăişuri în situaţii specifice în care — în loc să se întărească legitimitatea statului — ele tind s-o submineze. George Schöpflin⁷ susţine: „Ce se întîmplă cînd un grup particular de oameni nu consimt? Pe baza principiilor democraţiei, a unei legi consensuale, trebuie să li se acorde tot dreptul de a-şi hotărî viitorul. Această soluţie, care a fost folosită, bineînţeles, nu poate fi împinsă prea departe. Dacă se face acest lucru, atunci natura statului existent va deveni complet contingent şi, astfel instabil, şi de aceea va submina democraţia.”

Acesta a fost cazul prăbuşirii Spaniei lui Franco în 1970 cînd noua constituţie spaniolă a fost elaborată pe principiul regionalizării. Spre a-şi atrage sprijinul catalanilor şi al bascilor în crearea unei Spanii noi, democratice, noul stat spaniol a susţinut în mod substanţial autoguvernarea pentru catalani şi basci. Totuşi, receptarea ofertei de regionalizare făcută de Spania a fost foarte controversată. În timp ce în Catalonia adepţii regionalismului catalan au acceptat cadrul furnizat pentru dezvoltarea regională de către statul spaniol, unele cercuri ale mişcării naţionaliste basce nu au considerat oferta regionalizării ca satisfăcătoare şi, în consecinţă, au refuzat-o. Mai mult, metodologia teroristă ETA pentru o schimbare radicală în statul de drept a apărut în linii mari tot în acea perioadă.

În 1945, după căderea totalitarismului fascist al lui Hitler, aliaţii victorioşi au fost confruntaţi cu sarcina imensă de a crea o Germanie democratică. Dominaţia americană a predestinat Germania postbelică reorganizării federale a ţării. Astfel, o putere externă a apelat la politica regionalizării pentru a face Germania capabilă să obţină o legitimitate externă în cadrul sistemului internaţional postbelic. Federalizarea Germaniei de Vest s-a dovedit a fi un succes copleşitor într-o ţară în care tradiţiile unui stat naţionalist centralizat bismarckian ar fi fost inerente într-o perioadă ca aceea de după război. În contextul german, procesele de regionalizare cerute de puteri  externe au catalizat o mişcare regionalistă foarte puternică. Unele dintre landurile germane ca Baden-Würtemberg şi Saarland au menţinut o reprezentanţă permanentă la Bruxelles astfel încît au putut să-şi utilizeze imensul potenţial economic şi politic în Bruxelles. 

Landul Baden-Würtemberg a jucat de asemenea un rol important în cooperarea regională transfrontalieră, care este calul de bătaie favorit al eurocraţilor de la Bruxelles. În iniţiativa de cooperare regională, „cele patru motoare ale Europei”, Baden-Würtemberg, Lombardia, Rhone-Alpi şi Catalonia, s-au aliat în 1988 pentru diseminarea şi schimbul unui know-how de înaltă clasă. Unii au susţinut că, cu toate că regionalizarea în Germania de după 1945 fusese un mijloc perfect de a ataca naţionalismul expansionist german şi de a cataliza dezvoltarea economică regională, această politică a avut şi repercusiuni negative. C.Harvie susţine⁸: „O naţiune reunficată de politicieni provinciali, urmărind scopuri provinciale, a dus la apariţia unui stat introvertit a cărui capacitate de coeziune a fost semnificativ subminată.”

Revenind la iniţiativa „celor patru motoare ale Europei”, Ţara Galilor s-a alăturat proiectului în 1990, însă nu ca un „motor cu capacitate deplină” deoarece, asemeni atitudinii negative discutate mai sus a guvernului britanic faţă de regionalizare, Ţara Galilor nu a avut puterea administrativă de a participa la un nivel mai profund de cooperare.⁹ În ciuda dificultăţilor, Ţara Galilor, ca zonă ce fusese serios afectată de declinul post-industrial, a fost destinatarul investiţiilor de tehnologie înaltă, de exemplu, compania multinaţională Bosch din landul Baden-Würtemberg a deschis o uzină în Miskin, în vecinătatea oraşului Cardiff.

Pentru a reveni pe scurt la abordarea iniţială, accentuat metodologică, care îşi propunea să trateze Europa ca pe un concept larg, nu doar în sensul  recentei Uniuni Europene, este interesant de văzut în ce fel întrebările asupra regionalismului şi a regionalizării sînt prezente pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

După cum s-a arătat mai sus, nici una din structurile Uniunii Sovietice — chiar dacă formal a fost un stat federal — nu a semănat cu structurile unui federalism democrat. Mai întîi de toate, legitimitatea statului se baza pe o ideologie opresiv totalitaristă, competenţele statului fiind concentrate în mîinile liderilor Partidului Comunist. Chiar principiul federalismului, principiul competenţelor împărţite între regiuni şi puterea centrală, nu a fost realizat în comunismul federalist. Ca atare, statele membre ale Uniunii Sovietice nu se bucurau de drepturile de care se bucurau omologii lor din statele federale vestice. După căderea Uniunii Sovietice, toate acele republici care fie avuseseră în trecut tradiţia existenţei ca state naţionale suverane, precum statele baltice, sau care adoptaseră ideologia autodeterminării naţionale, precum Georgia şi Armenia, au ales să părăsească federaţia şi să-şi formeze propriile lor state naţionale. Republicile şi unităţile administrative care au rămas, de această dată incluse în Federaţia Rusă, s-au confruntat cu o nouă situaţie, în care puterea centrală a statului era considerabil mai slabă decît în timpurile comuniste. În construcţia noului stat a început un proces de „negociere” între puterea centrală şi regiuni. Trebuie clarificat următorul lucru: chiar dacă multe „republici etnice” (Statele Baltice, Georgia, Armenia, de exemplu) au părăsit  Uniunea Sovietică, totuşi alte 21 de „republici etnice” au rămas în cadrul Federaţiei Ruse. Miza acestui proces a fost redistribuirea resurselor imense ale impresionantului Imperiu Sovietic de odinioară. În lipsa unei puteri centrale solide, regiunile au făcut tot ce le-a stat în putinţă să obţină de la puterea centrală atît de multe resurse pe cît le-a stat în putinţă. „Republicile etnice” bogate în petrol şi diamante, ca Tatarstan şi Bashkortostan, au avut succes în negocierile cu Moscova şi au putut de aceea obţine drepturi fundamentale pe baza resurselor naturale deţinute. Interesant, aceste republici etnice au avut mult mai mult succes în aceste negocieri asupra redistribuirii competenţelor şi a resurselor decît districtele pur administrative populate majoritar de ruşi. Conform opiniei lui S.L.Solnick: „Într-un decor convenţional, etnia a servit în mod convenabil la divizarea unui grup de altul, din acest motiv, sistemele etno-federale sînt cunoscute ca fiind  în mod periculos instabile. În jocul „negocierii” federale ruse, totuşi, liderii republicilor etnice s-au focalizat pe menţinerea republicilor ca o clasă privilegiată de actori subnaţionali.

(…) De aceea, revendicările etnice au servit ca un mecanism de coordonare a diferitelor republici etnice distingîndu-le de regiunile ruseşti.”

Firesc, regionalismul din Federaţia Rusă diferă mult de exemplele vest- europene, dar aceste exemple pot fi de folos pentru cercetarea noastră în continuare, avînd în vedere regionalizarea şi regionalismul. De exemplu, din punct de vedere economic se poate  observa că regiunile vest-europene bogate în resurse naturale şi umane, au tendinţa deseori să urmeze campanii regionaliste (de pildă, Scoţia şi bogăţia imensă de petrol din Marea Nordului).

În Europa de Vest, pentru a face faţă disparităţilor economice regionale, statul bunăstării a urmat între 1960 şi 1970 politica unei regionalizări economice prin crearea unor fonduri de investiţii regionale care au fost considerate mijloace mai eficiente pentru administrarea intereselor şi necesităţilor economice locale decît formele centralizate de realizare a deciziilor economice. Politica de regionalizare a statului bunăstării trebuie, totuşi, citată ca exemplu de regionalizare cu o anumită rezervă din moment ce politica sa economică a fost centralizarea. Noţiunile de solidaritate, coeziune socială şi subsidiaritate care îşi au rădăcinile în ideologia postbelică a statului bunăstării, au fost amintite de asemenea la constituirea Uniunii Europene. Dar noutatea politicii de regionalizare urmată de Uniunea Europeană constă tocmai în faptul că în acest caz o instituţie supranaţională sprijină dezvoltarea regiunilor de nivel substatal şi că statele vest europene — desigur în grade diferite —  acceptă noua situaţie.

Dacă pînă acum ne-am concentrat atenţia asupra regionalizării, de acum încolo ne vom axa dicuţia pe regionalism. După cum s-a susţinut mai înainte, cele două sînt într-o relaţie dialectică, totuşi trebuie recunoscut faptul că, în timp ce regionalizarea este o problemă de decizie politică şi de compromis al elitelor, regionalismul implică participarea maselor. Politica de regionalizare este dusă la îndeplinire de sus în jos, în timp ce mişcările regionaliste pot mobiliza populaţia pentru acţiuni „la firul ierbii”. John Brutton, fostul prim ministru al Irlandei, care este unul dintre cei mai activi susţinători ai politicii regionale a Uniunii Europene, sublinia într-o conferinţă asupra regionalismului european: „Este dificil să obţii loialitate pentru nişte organisme create în scopuri pur administrative.”

În cele ce urmează, vom încerca să reflectăm asupra diferitelor aspecte ale regionalismului. În concepţia mea, cel mai important aspect al regionalismului este aspectul etnocultural, politic şi economic. Voi pune în discuţie pentru început aspectul etnocultural al regionalismului.

După cum au recunoscut mulţi oameni de ştiinţă, modelele participării sociale şi politice contemporane au suferit o schimbare de paradigmă. De la interacţiuni sociale şi politice avînd ca sursă clasele sociale, intrăm în era politicilor identitare şi noilor mişcări sociale. Graniţa dintre politic şi privat, care este una dintre prezumţiile politicii moderniste, se estompează acum, de pildă, în politicile feministe sfera privată este politizată. Disocierea bisericilor de sfera politicului şi secularizarea politicii este de asemenea unul dintre principiile cheie ale tradiţiilor iluministe, principii care sînt însă sfidate nu numai de fundamentalismul islamic, ci şi, spre exemplu, de creşterea influenţei formaţiunii Dreapta Creştină Americană şi a lui Pat Buchanan.

Se schimbă, de asemenea, participarea politică şi modurile în care pot fi influenţate deciziile politice. Politicile de partid se combină sau sînt uneori substituite de grupuri de influenţă şi de diferitele campanii ecologiste, feministe, homosexuale sau ale grupurilor etnice. Faţadele învechite ale ideologiilor pălesc în mijlocul furtunilor politice declanşate de valorile postmoderne. Folosesc termenul de post-modern pentru acest mediu politic nou bazîndu-mă pe afirmaţia lui Jan Pakulski.¹¹ Pakulski descrie „noua politică” în modul următor: „Procesele centrale identificate de cercetătorii noii politici includ fuziunea şi interpenetrarea tot mai mare a sferei politice cu cea culturală, precum şi decuplarea şi depăşirea de către conflictele politice a mai vechii diviziuni structurale a claselor. Principalele simptome ale acestor schimbări sînt un declin progresiv în votul claselor sau o desaliniere politică, o eroziune a sprijinului dat majorităţii partidelor din mediul social şi apariţia unor forţe politice noi: ecopax-ul (ecologist şi pacifist), drepturile civile, umane şi ale minorităţilor, precum şi mişcările sociale feministe.”

În acest mediu politic post-modern, valorile învechite ale stîngii şi dreptei nu mai pot răspunde cererilor societăţii. O conştiinţă nouă a pericolului raţionalizării societăţii se manifestă acum sub forma particulară a politicii post-moderne. Apariţia „mediacraţiei” sau creşterea influenţei politice a mass-mediei constituie o altă trăsătură caracteristică „noii politici”. Pentru a reveni la discuţia noastră iniţială despre regionalism şi regionalizare, trebuie să observăm că provocările regionalizării şi regionalismului la adresa statului-naţiune, care este o structură de politică modernistă provenită din secolul al XIX-lea, reprezintă componente esenţiale ale „noii politici” (post-moderne). Diversele campanii politice pentru democraţie locală şi pentru descentralizarea puterii de decizie sînt toate părţi ale acestei noi paradigme politice. Spaţiul nu ne permite să dezbatem toate aspectele regimului global politic post-modern, dar autorul acestei lucrări a încercat să dezvolte aceste concepte în altă parte.¹²

Urmînd această direcţie, pare logic să legăm aspectul etnocultural al regionalismului de „politica post-modernă” mai sus menţionată. Grupurile etnoregionale se autodefinesc în contextul statelor multinaţionale în cadrul cărora, raportate la întreaga populaţie, ele constituie doar o minoritate, dar la un nivel local şi regional ele constituie adeseori majoritatea. Mişcările lor regionale sînt tot atîtea campanii pentru ocrotirea culturii, a limbii şi a învăţămîntului matern în faţa pericolului reprezentat de omogenizarea urmărită de statul-naţiune, de cele mai multe ori statul unei etnii majoritare, şi totodată campanii pentru o mai mare autonomie politică la nivel regional şi local. Regionalismul etnocultural pune sub semnul întrebării mai vechea definiţie a cetăţeniei, ca termen cu valoare neutră, ce indică natura pur politică de participare într-un stat ca entitate politică.¹³ Confruntarea dintre revendicările grupurilor etnoculturale şi vechea definiţie a cetăţeniei este mai mult decît evidentă. Este greu de acceptat pentru mulţi, dar cetăţenia devine subiectul politicilor  identitare. G. Schőpflin susţine în acest sens că „Renaşterea — reală sau aparentă — a politicilor identitare din anii ‘90 a fost primită cu ostilitate de alte politici, care construiseră o concepţie singulară a cetăţeniei, destul de unitară, ca pivot al identităţilor lor. Ce aş vrea să subliniez este faptul că cetăţenia este şi ea o parte a politicii identitare şi că nu există nimic pe atît de universal pe cît şi-ar dori adepţii ei, dar că, fără cetăţenie, democraţia devine aproape imposibil de menţinut.”

O mare varietate de exemple de regionalism etnocultural pot fi uşor găsite la „naţiunile fără state” ale Europei de Vest (de exemplu, scoţienii, bascii, catalanii, galezii) şi pînă la minorităţile naţionale ale Europei Centrale şi de Est (maghiarii din România şi Slovacia, sîrbii din Croaţia). Desigur, după cum am mai spus, regionalismul şi regionalizarea sînt într-o relaţie dialectică, iar acest fapt se aplică şi  regionalismului etnocultural. Procesul de radicalizare a mişcărilor etnoculturale depinde mult de măsura în care statele multinaţionale respective au acceptat principiul regionalizării. De exemplu, statul spaniol a decis în mod conştient descentralizarea structurilor lui pentru a se acomoda aspiraţiilor etnoculturale ale catalanilor şi bascilor în anii 1970, în timp ce Croaţia, Iugoslavia şi Slovacia contemporană urmăresc o politică de centralizare în detrimentul grupurilor minoritare din propriile teritorii.

Relaţia dintre majoritate şi minoritate, într-un stat multinaţional, este una destul de sensibilă. Într-un regim nedemocratic efectele negative sînt duble pentru orice minoritate naţională. Ca atare, într-un stat opresiv, cea mai mare rezistenţă poate să derive de multe ori din cercurile minorităţilor naţionale şi a naţiunilor fără state (ex. campania minorităţii maghiare din România perioadei lui Ceauşescu sau rezistenţa catalană împotriva Spaniei lui Franco). Fără să subestimăm idealurile pozitive şi democratice ale multora dintre mişcările etnoculturale, trebuie totuşi să subliniem faptul că, în unele cazuri speciale, metodologia acestor mişcări poate sfîrşi prin recurgerea la mijloace violente (de exemplu, campaniile teroriste ale IRA şi ETA).

În cele mai multe din cazurile europene de regionalism, motivele etnoculturale se împletesc cu revendicările politice de descentralizare teritorială (aspectul politic al regionalismului). Maghiarii din Transilvania, la fel ca şi scoţienii din Anglia, revendică — deopotrivă cu supravieţuirea lingvistică, culturală şi educaţională — autoguvernarea teritorială.  Răspunsurile statelor respective la aceste revendicări trebuie analizate foarte amănunţit. România, care a integrat Transilvania cu un număr considerabil de maghiari în 1920, după Tratatul de Pace de la Trianon, de-a lungul istoriei s-a definit ca un „stat naţional unitar, indivizibil, al românilor”, urmînd modelul francez al statului iacobin unitar şi centralizat. În acest cadru de referinţă nu mai era spaţiu pentru integrarea maghiarilor în statul român. Şi guvernele conservatoare britanice din 1979 încoace au împărtăşit aceeaşi convingere de sacralitate a statului naţional centralizat. Sursa acestei ideologii a fost diferită, Partidul Conservator Britanic cultivînd idea suveranităţii indivizibile a Parlamentului de la Westminster. Dar refuzul cu care a întîmpinat aspiraţiile etnoculturale ale scoţienilor, galezilor şi ale irlandezilor a fost consecinţa directă a acestei atitudini.

Regionalismul economic nu se leagă neapărat de regionalismul etnocultural şi politic. Motivele, dincolo de regionalismul economic, pot fi diferite. Unele regiuni europene se definesc pur şi simplu ca regiuni doar pentru a fi mai substanţial finanţată din fondurile structurale şi de coeziune europene (de exemplu, regiunile sudice ale Irlandei formează un forum regional comun pentru a se califica pentru accesul la fondurile europene, sau regiunile vestice ale Ungariei se aliază politicii Uniunii Europene pentru a avea acces la programele de cooperare internaţională PHARE). Destul de des provinciile dintr-o ţară anume doresc să  evite povara plăţii unor subvenţii pentru regiunile nedezvoltate (de pildă, Lega, mişcarea provinciilor nord- italiene). Din cînd în cînd, aceste mişcări, chiar dacă le lipsesc fundamentele etnoculturale ale regionalismului, tind să-şi construiască o identitatea etnoculturală artificială. Stefano Guzzini susţine¹⁴: „Liga Nordului nu este un partid regionalist tipic. Regionalismul lui nu se poate lega de o limbă proprie. Într-adevăr, Padania are multe dialecte care derivă din rădăcini lingvistice diferite. În ciuda încercărilor disperate de a găsi urmele istoriei Padaniei în istoria Galiei alpine a Imperiului Roman, Padania nu are o istorie care să poată da naştere unei identităţi naţionale.”

Un mod interesant de regionalizare economică poate fi urmărit în cazul solicitării germane de a regionaliza pe scară largă Germania postbelică. Aliaţii, sub conducerea americanilor, au propus federalizarea Germaniei de Vest pentru a împiedica renaşterea naţionalismului expansionist german. În această privinţă, landurile germane, cu execepţia Bavariei, sînt scutite de aspiraţiile locale etnoculturale. Astfel, regionalismul landului Baden-Würtemberg este în principal de natură politică şi economică. Ca o zonă foarte dezvoltată din punct de vedere tehnic, scopul său cel mai important poate fi acela de a-şi consolida cooperarea economică cu alte zone dezvoltate ale Europei. Acest ţel este foarte bine ilustrat în proiectul „celor patru motoare ale Europei”, descris deja în această lucrare.

 

                                                 Etnocultural             Politic                 Economic

Regionalizarea, regionalismul şi Uniunea Europeană

Diferenţa relevantă dintre „macro-regiuni”, ca regiuni economice aflate deasupra statelor, care încearcă să răspundă provocărilor politicii economice globale, şi „micro-regiuni”, ca regiuni de nivel substatal, care tind să se definească în raport cu statul, a mai fost discutată în această lucrare. A fost trasă totodată concluzia că deseori procesele de „macro-regionalism” şi „micro-regionalism” se influenţează reciproc. Este şi cazul Europei de Vest, unde statele cooperează în cadrul Uniunii Europene, astfel încît competititvitatea lor economică globală poate să se îmbunătăţească (macro-regionalism), în aceeaşi macro-regiune existînd totodată o activitate nemaiîntîlnită la nivelul substatal (micro-regionalism). Procesele macro- şi micro-regionalismului au loc în relaţia triunghiulară dintre actorii instituţionali substatali, statali şi transnaţionali. Cînd şi-au delegat o parte din competenţele lor instituţiilor supranaţionale ale Uniunii Europene, statele membre ale Uniunii au acceptat ideea de „cosuveranitate”. Însăşi ideea unei suveranităţi împărţite a deschis spaţiul pentru micro-regiuni pentru a negocia cu statele, în vederea delegării unei părţi din putere la nivel substatal. În completare, instituţiile supranaţionale au propagat şi au sprijinit ideea unei „Europe a regiunilor”, încurajînd în acest mod „micro-regionalismul”.

Nu mai departe de 1957, cînd a fost semnat, Tratatul care a pus bazele Comunităţii Europene a acordat o importanţă deosebită dezvoltării regionale¹⁵. Partenerii tratatului anunţau faptul că sînt de acord cu „întărirea unităţii politicii economice şi cu asigurarea unei dezvoltări armonioase prin reducerea diferenţelor existente între diferitele regiuni şi soluţionarea decalajului regiunilor mai puţin favorizate”. Totuşi, în epoca de glorie a statului bunăstării în Europa (în anii şaizeci şi prima jumătate a anilor şaptezeci), politicile regionale ale Comunităţii Europene au prins viaţă ca alternativă la tendinţele de centralizare macroeconomică a ideologiei bunăstării sociale. Această situaţie a fost considerabil modificată prin aderarea Irlandei, a Danemarcei şi a Marii Britanii în 1972-1973. Statele membre, şi în principal Marea Britania, au militat pentru iniţiativele Comunităţii Europene. Scopul principal al Marii Britanii a fost realizarea unei balanţe a imensului transfer monetar în politica agricolă, de care Marea Britanie nu prea beneficia. Declinul post-industrial al Angliei de nord, a Ţării Galilor şi a Scoţiei necesita un ajutor financiar care depăşea capacitatea Statelor Britanice. Ca rezultat al acestei campanii, în 1975 a fost înfiinţat Fondul de Dezvoltare Regională Europeană (FDRE). Oricît de important a fost acest pas, FDRE-ul, în perioada de început, a funcţionat numai ca un mijloc de egalizare a veniturilor între statele membre.

Ca rezultat al unui al doilea val de lărgire (1980), cînd ţările Europei de Sud (Portugalia, Spania, Grecia) — care erau cu mult mai puţin dezvoltate decît media Comunităţii — s-au alăturat Comunităţii Europene, s-a pus problema necesităţii reconsiderării politicii regionale europene. Problema acută a inegalităţilor în creştere, după aderarea statelor mediteraneene, a necesitat o reacţie rapidă. Ca atare, întregul sistem al politicii regionale europene s-a transformat. Pe lîngă FDRE au fost create alte fonduri (de exemplu, Fondul Social European — FSE, Fondul de Orientare şi Garantare a Agriculturii Europene — FOGAE) pentru a rezolva problemele nou apărute. Volumul fondurilor a fost în mod semnificativ modificat în 1988. Cele cinci obiective prioritare ale reformei din 1988 au fost următoarele:

• Ajutorarea regiunilor subdezvoltate,

• Conversia economică a zonelor industriale aflate în declin,

• Şomajul cronic structural,

• Accelerarea integrării tinerilor,

• Sprijinirea dezvoltării zonelor rurale.

Cum am mai afirmat în această lucrare, cea care a catalizat dezvoltarea regională a fost Uniunea Europeană, şi în principal Comisia, ca instituţie supranaţională.

Totuşi, trebuie notat faptul că 90% din fondurile structurale sînt alocate prin guverne naţionale, şi de multe ori, participarea regiunilor rămîne în urmă. De exemplu, guvernul central italian este de foarte multe ori incapabil să găsească parteneri locali în Italia de Sud (Mezzogiorno) pentru proiectele europene şi, astfel, aceste fonduri nu sînt folosite sau, dacă sînt totuşi găsiţi parteneri, aceste ajutoare sfîrşesc de cele mai multe ori în mîinile mafiei. Mai ales proiectele administrate de Comisie, şi în mod direct de actorii regionali, sînt mai benefice dezvoltării regionale (Interreg I, II). Programele Interreg sprijină în principal dezvoltarea colaborării fără frontiere dintre actorii sub-statali. Pentru a pregăti ţările Europei Centrale şi de Est pentru criteriile de aderare în termenii colaborării transfrontaliere, Comisia a lansat un proiect de colaborare transfrontalieră în cadrul programului PHARE.

Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene (1992) a însemnat o schimbare fundamentală în politica regională europeană. Tratatul a stabilit convergenţa criteriilor de aderare la Uniunea Monetară Europeană (UME). Din lipsă de spaţiu nu ne vom opri asupra tuturor detaliilor acestor criterii de convergenţă, în loc de aceasta vom examina Tratatul de la Maastricht din punctul de vedere al dezvoltării regionale. Un aşa numit „Fond de aderare” a fost stabilit pentru a face ca cele patru state membre subdezvoltate — Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia — să întrunească criteriile de aderare la Uniunea Monetară Europeană. Tratatul a pus bazele unei instituţii noi, foarte importante, Comitetul Regiunilor (COR). Conform Tratatului, Comitetul Regiunilor nu lua parte în procesul de luare a deciziilor din cadrul Uniunii, în loc de aceasta era considerat doar un organism consultativ. Competenţa limitată a Comitetului Regiunilor este foarte bine reflectată  de cuvintele doamnei Edit Soós¹⁵: „Membrii din regiunile puternice susţin că trebuie găsite mijloacele de articulare pe mai departe a vocii acestui nivel important, şi acest lucru nu va fi posibil cu adevărat atîta timp cît influenţa directă a Comitetului Regiunilor asupra proceselor legislative europene este atît de modestă.”

Cu toate că influenţa Comitetului Regiunilor era limitată, în privinţa deciziilor din cadrul Uniunii Europene, volumul total al întregului buget al FDRE, FSE, FOGAE între anii 1994-1999 trebuie menţionat pentru a ilustra mărimea transferului monetar în cadrul politicii regionale a Uniunii Europene: 141,471 miliarde ECU(!).

Cu siguranţă că noile provocări ale lărgirii către est a Uniunii Europene vor avea consecinţe pe termen lung pentru politica europeană. Toate statele central-europene care aspiră la aderare sînt mai puţin dezvoltate decît oricare dintre statele membre cele mai subdezvoltate. Fără îndoială că în momentul în care lărgirea estică se va realiza pe termen mediu, va trebui reconsiderată politica regională europeană.

Documentul „Agenda 2000”¹⁷ este rezoluţia summit-ului Uniunii Europene din Amsterdam, iunie 1997, şi poate fi considerat rezultatul neoficial al răspunsurilor Conferinţei Interguvernamentale din 1995-97 date la provocările lărgirii:

„Trebuie să se adere fără şovăială la prioritatea obiectivului politic al coeziunii economice şi sociale. Într-adevăr, perspectiva unei lărgiri care să includă noi ţări cu nivele de dezvoltare foarte divergente face acest lucru încă şi mai necesar decît înainte. Va fi nevoie de solidaritate, în sens larg, european, dacă vrem să atingem obiectivul major al reducerii discrepanţelor în dezvoltare, cum s-a propus explicit în Articolul 130a al Tratatului.”

Regionalismul în Europa de Est şi de Vest: cazul Transilvaniei şi al Scoţiei 

Urmînd remarcile noastre metodologice anterioare, trebuie să facem o comparaţie, în contextul integrării europene, între regionalismul scoţian şi regionalismul maghiar din Transilvania. La prima vedere, această comparaţie poate să pară una surprinzătoare, din moment ce astăzi cazurile de comparaţie între Europa Centrală şi de Est şi Europa Occidentală sînt foarte rare. Într-adevăr, contextele istorice în care aceste regionalisme au apărut, sînt într-o măsură diferite, totuşi, o cercetare detaliată ne poate oferi aspecte interesante.¹⁸ Factorul care poate închide prăpastia imensă dintre realităţile acestor două extreme geografice ale Europei este tocmai sistemul nostru internaţional de globalizare, mai precis de integrare europeană. Pe  de o parte, Scoţia ca „naţiune fără stat” , deja parte a Uniunii Europene, încearcă să-şi redefinească identitatea din ce în ce mai mult nu atît în cadrul Regatului Unit, cît în cel al Uniunii Europene, în timp ce maghiarii din România speră să-şi îmbunătăţească statutul în cadrul României în urma aderării României la Uniunea Europeană. Întrebarea nu este dacă se va produce lărgirea spre spaţiul estic, ci cum şi cînd! După aceea se va forma un nou spaţiu politic european din care vor face parte atît Transilvania cît şi Scoţia. În această privinţă, comparaţia este legitimă. Comparabilitatea exemplelor Europei Centrale şi de Est cu cele ale Europei de Vest este explicată de George Schöpflin¹⁹: „Aria mea principală de interes este Europa Centrală şi de Est, dar aş vrea să sugerez faptul că unele din lecţiile post-comunismului au o aplicaţie mai largă. Şi, într-adevăr, (noi, vesticii n.trad.) putem învăţa ceva despre propriile noastre societăţi prin încercarea de a face o comparaţie cu acele societăţi care se află în plin proces — în fazele lui incipiente — de construire a unor sisteme democratice.”

Din punct de vedere etnocultural, atît scoţienii cît şi maghiarii din Transilvania reprezintă un exemplu tipic de regionalisme legitimizate preponderent de aspiraţiile etnoculturale. Ambele aparţin grupului pe care H. Seton Watson l-a numit „vechile naţiuni”²⁰ Ele sînt naţiuni istorice, tradiţionale care s-au bucurat de suveranitate feudală încă din secolul al X-lea. Scoţia şi-a pierdut suveranitatea prin Actul Uniunii (1707) cînd Scoţia, unită cu Anglia şi Ţara Galilor, şi-a putut menţine încă multe din instituţiile proprii (de exemplu, Biserica, învăţămîntul, sistemul legal). În ciuda menţinerii unei relative independenţe a instituţiilor cheie, observatorii contemporani nu pot să se pună de acord dacă acest lucru a fost un compromis în favoarea progresului sau o trădare a naţiunii²¹.

Transilvania a fost parte integrantă a Imperiului Ungar în perioada Evului Mediu şi, mai apoi, principat maghiar independent. După secole întregi de dominaţie habsburgică, Transilvania, ca parte a Ungariei, şi-a recîştigat o suveranitate limitată în 1867, prin (compromisul) Ausgleich care a dat naştere monarhiei duale Austro-Ungare. După încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), Transilvania, cu populaţia ei substanţială de maghiari, a fost integrată în România Mare.

Aparent, memoria istorică comună joacă un rol important în ambele cazuri, dar diferenţa care apare în cazul limbii trebuie menţionată aici: dacă astăzi doar 1% din populaţia scoţiană mai poate vorbi vechea limbă galică, iar engleza este limba oficială, în schimb maghiarii şi-au păstrat limba maternă. Cu alte cuvinte, scoţienii vorbesc limba majorităţii, pe cînd în cazul maghiarilor din România, limba funcţionează ca o trăsătură distinctivă care îi face să se diferenţieze de populaţia majoritară. Ca atare, diferenţa lingvistică amplifică aspectul etnocultural al regionalismului maghiar transilvan. Este demn de observat că, în timp ce scoţienii şi-au pierdut vechea limbă galeză, cealaltă „naţiune celtică fără stat” a Regatului Unit, şi anume velşii,  trec printr-o renaştere lingvistică şi culturală, cel puţin jumătate din populaţie vorbind limba galeză. Acest exemplu încearcă să atace anumite lucruri comune, repetate de unii cercetători. După ei aspectul cultural şi lingvistic al naţionalismului triumfă în Europa Centrală şi de Est în timp ce multe dintre naţionalismele vest-europene sînt naţionalisme civice care se definesc în termenii cetăţeniei politice.

Din punct de vedere al aspectului politic al regionalismului, atît maghiarii din Transilvania cît şi scoţienii suferă de dezavantaje majore, în termenii dreptului la autodeterminare. După cum am afirmat mai sus, ambele state căruia îi aparţin Scoţia şi Transilvania, Regatul Unit, România, au ezitat în a alege regionalizarea ca mijloc de democratizare şi reconsiderare a contractului social. Totuşi, acest lucru s-a schimbat în mod semnificativ în ultimul timp.

Noul guvern laburist condus de primul ministru Tony Blair, ales în mai 1997, a luat iniţiativa în problema referendumului scoţian. Documentul prin care se stabileau detaliile pentru un guvern propriu scoţian a fost realizat surprinzător de rapid, şi chiar şi referendumul pe această temă a avut loc la 11 septembrie 1997. Rezultatul referendumului a constituit un sprijin neaşteptat (74,3%) pentru realizarea Parlamentului scoţian; cetăţenii scoţieni dîndu-şi şi ei (63,5%) acordul în ce priveşte prerogativele viitoarei Adunări scoţiene de a colecta taxele. Primul ministru Tony Blair a declarat în prefaţa „Cărţii albe” a devoluţiei scoţiene că: „Guvernul este chemat să purifice şi să modernizeze politica. Sîntem angajaţi într-un program comprehensiv de reformă constituţională. Credem că este bine să descentralizăm puterea, să îngrădim guvernul, să reformăm Parlamentul şi să sporim drepturile individuale.”

Cu toate că schimbarea de opinie a noului guvern român al preşedintelui Constantinescu şi a primului ministru Ciorbea nu este atît de radicală, trebuie subliniat faptul că s-a produs o schimbare pozitivă în România în problema regionalizării şi a descentralizării. În primul rînd, pentru prima dată în România modernă, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR) s-a alăturat coaliţiei guvernamentale în noiembrie-decembrie 1996. Noua guvernare, chiar dacă într-un mod precaut, a început să adopte legi care să catalizeze dezvoltarea regională în general (Legea administraţiei publice) şi îmbunătăţirea statutului minorităţii naţionale maghiare (modificările aduse Legii învăţămîntului). Conform acestor modificări, într-o regiune sau localitate în care mai mult de 20% din populaţia locală aparţine minorităţilor naţionale, însemnele publice trebuie să fie bilingve, iar limba minorităţii poate fi folosită în administraţia publică şi în tribunale. De asemenea, s-au înmulţit schimbările din cadrul învăţămîntului în limba maternă pentru minorităţi.²²

Totuşi, problemele cheie, ca autonomia teritorială, deschiderea unei universităţi în care limba de predare să fie maghiara şi despăgubirea bisericilor maghiare pentru proprietăţile confiscate, nu au fost încă rezolvate. Pe lîngă întîrzierea răspunsurilor la aceste probleme complexe, prezentate mai sus, implementarea legislaţiei deja aprobate a întîmpinat dificultăţi la nivel local. De exemplu, în Tîrgu-Mureş (Marosvásárhely), unde mai mult de jumătate din populaţie este de etnie maghiară şi primarul este tot de origine maghiară, tăbliţele bilingve care au fost aşezate în locurile publice, au fost mîzgălite. Mesajul era că România este doar pentru români! Nici prefectul local — care este reprezentantul puterii centrale după modelul francez — nici poliţia locală nu au făcut vreo o încercare de a găsi persoanele responsabile de acest sabotaj etnic.

În relaţia dintre puterea statală centrală şi majoritate, există anumite analogii interesante între Partidul Naţional Scoţian (PNS) şi UDMR. În contextul scoţian, aripa radicală a partidului, condusă de Brian Wilson, fostul preşedinte al PNS-ului, a dus o campanie  pentru un „nu” hotărît în votarea referendumului asupra devoluţiei, acuzînd conducerea actuală, care susţinea referendumul printr-o campanie comună cu Partidul Laburist şi Liberal, de trădarea cauzei independenţei scoţiene. În contextul transilvan, radicalii, conduşi de László Tőkés şi Adám Katona au refuzat participarea UDMR-ului la noua guvernare românească folosind, împotriva liderilor actuali, Béla Markó şi Attila Verestóy, aceleaşi argumente pe care le-au folosit radicalii din PNS. Ei au argumentat că participarea la guvernare pune în pericol realizarea programului iniţial al UDMR-ului, acela al autonomiei teritoriale.

Prin această discuţie, ne-am reîntors la relaţia dialectică dintre regionalizare şi regionalism. În ambele cazuri prezentate aici, guvernul central a făcut o ofertă de descentralizare, chiar dacă în grade diferite. Reacţia PNS-ului şi a UDMR-ului a fost destul de asemănătoare prin faptul că au acceptat aceste oferte, aflîndu-se într-un proces de redefinire a identităţii lor politice. Reacţia radicalilor a fost, de asemenea, identică prin aceea că au refuzat ofertele. Totuşi, în timp ce în Regatul Unit al Marii Britanii, unde Cartea Albă a devoluţiei scoţiene a fost rezultatul unor discuţii pe termen lung, fundamentale şi unde, în general, cultura politică era cu mult mai dezvoltată decît în Europa de Est, în România, principiul „statului român indivizibil şi unitar” încă mai atrage multe din forţele politice, iar cultura politică nu se poate sustrage influenţei unor voci disonante ale naţionalismului exclusivist.

După cum am susţinut în această lucrare, Uniunea Europeană a apărut ca un nou actor în relaţia dintre regiuni şi puterile centrale ale statului. Uniunea şi, în mod special Comisia, au încercat în mod activ să sprijine dezvoltarea regională. Desigur, mişcările regionaliste încearcă să exploateze şansele oferite de integrarea europeană. Ca atare, atît PNS cît şi UDMR şi-au declarat sprijinul dechis pentru integrarea europeană şi au considerat procesul de integrare ca un mod de a-şi îmbunătăţi statutul lor în cadrul statelor respective (Regatul Unit şi România). Programul PNS „Independenţă în Europa” îşi imaginează viitorul Scoţiei ca un stat independent al Uniunii Europene.²³

„Credem că a sosit timpul ca Scoţia să-şi recîştige locul în lume. Ca o ţară independentă, putem să ne aducem contribuţia la dezvoltarea europeană şi internaţională. Ca partener deplin şi egal în Uniunea Europeană, putem să urmăm exemplul dat de alţii, inclusiv Irlanda, pentru a profita de beneficiile cooperării în Europa, şi putem să milităm pentru preocupările poporului scoţian şi a industriei scoţiene, de prea mult timp neglijate de reprezentanţii britanici.”

Manifestul UDMR-ului declară:²⁴

„Nici unul dintre politicienii serioşi şi responsabili din România nu pot să se îndoiască de necesitatea intrării ţării în familia democratică a statelor vest europene. Dacă România nu este inclusă în integrarea europeană, ea va sfîrşi printr-un dezastru în domeniul economic, al apărării şi în cel social.”

În privinţa aspectului economic al regionalismului există prea multe asemănări. Atît Transilvania cît şi Scoţia sînt afectate puternic de politica economică post-industrială (închiderea minelor şi a combinatelor siderurgice etc.). Dar, în timp ce în Scoţia s-a iniţiat o politică de ameliorare a situaţiei, încă din prima jumătate a anilor 1970, România lui Ceauşescu a continuat investiţiile majore în industria grea şi în industria chimică pînă la sfîrşitul anilor 1980. Liderii Europei comuniste, alături de Ceauşescu, nu a luat în considerare pur şi simplu schimbarea paradigmatică în politica economică globală de la un mod de producţie Fordist la un mod post-Fordist şi, de aceea, nu este deloc surprinzător faptul că, începînd cu anii 1970, discrepanţa economică dintre Europa de Est şi cea de Vest s-a adîncit tot mai mult.

La nivelul mişcărilor etnoregionaliste, diferenţa este mai pronunţată. Din anii 1970 Partidul Naţional Scoţian a încercat să construiască o politică economică coerentă pentru a rezolva problemele economice ale Scoţiei, parţial, prin realizarea de planuri de redistribuire a resurselor de petrol din Marea Nordului²⁵; însă, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România nu a conceput o politică economică coerentă şi viabilă de amelioarare a situaţiei economică din regiune. Este posibil ca acest lucru să aibă o legătură cu faptul că democraţia parlamentară şi economia de piaţă au fost introduse în România abia după 1990. De aceea, actorii politici, printre care şi UDMR-ul, au dispus doar de puţin timp pentru a se pregăti să facă faţă noilor provocări. Într-un fel, Europa Centrală şi de Est a intrat în competiţia pieţii globale destul de nepregătită, iar absenţa unui „plan Marshall” nu a făcut decît să înrăutăţească situaţia din regiune.

Una dintre tendinţele regionalismului economic din cadrul Uniunii Europene, cum am mai susţinut în această lucrare, este necesitatea obţinerii de fonduri suplimentare pentru regiunile slab dezvoltate, în contextul unor fonduri structurale şi regionale europene. În cazul nostru, Scoţia, ca o zonă slab dezvoltată, şi în special zonele rurale şi agrare de graniţă şi de nord, precum şi partea centrală post-industrială, care este afectată de un şomaj structural semnificativ, a fost un loc în care s-au făcut transferuri serioase de bani din aceste fonduri.

Într-o Europă lărgită, Transilvania, fiind o parte a ei, şi unde toate teritoriile noilor membrii din Europa Centrală şi de Est vor avea dreptul de a primi fonduri structurale şi regionale, este evident că acele regiuni care se află deja în Uniunea Europeană şi care au beneficiat de aceste subvenţionări, vor suferi de pe urma lărgirii. Cu alte cuvinte, va exista o ciocnire de interese între membrii actuali ai Uniunii Europene şi viitoarele state membre. Pentru a ne întoarce la comparaţia noastră, această controversă va apărea şi în contextul scoţian. Recent, au apărut unele articole în presa scoţiană care au subliniat pericolele lărgirii spre est a Uniunii Europene pentru interesele scoţiene. Unul din aceste articole susţine²⁶

„SCOŢIA luptă de pe poziţii dezavantajoase pentru a-şi menţine partea de mai multe milioane de lire sterline din ajutorul regional al Uniunii Europene şi din subvenţiile pentru ferme, după decizia de ieri de remodelare radicală a Uniunii Europene şi de revizuire a sistemului de plăţi. Comisia Europeană a anunţat schimbări fundamentale în fondurile structurale ca o parte esenţială a planului de lărgire a cadrului Uniunii pentru a introduce ţările fost sovietice.

(…) Scoţia va fi nevoită să lupte împotriva competiţiei înspăimîntătoare pentru darurile Uniunii Europeane declanşată de blocul ţărilor estice mai puţin dezvoltate.

(…) Scoţia va trebui să-şi înalţe profilul în Europa şi să forţeze menţinerea unei cît mai mari părţi din fondurile sale.”

Pentru a rezuma, regiunile cu diferite ideologii din toată Europa, atît din partea estică cît şi din partea vestică, consideră integrarea europeană, cu structurile ei supranaţionale, ca un aliat strategic pentru avansarea cauzei regionalizării şi a regionalismului. Viitoarea lărgire a cadrului Uniunii Europene va redesena imaginea „Europei regiunilor” din moment ce toate ţările care vor să adere au un caracter multinaţional, pe de o parte, şi sînt puternic afectate de discrepanţe regionale, pe de altă parte. Faptul că toate statele aspirante ale Europei Centrale şi de Est sînt mai puţin dezvoltate decît majoritatea Uniunii actuale, va complica problema şi pe mai departe.

Astfel, multe dintre mişcările europene regionaliste — cu cîteva excepţii — au acceptat ideea unei „suveranităţi împărţite sau limitate”²⁷, ideologia lor fiind scutită de revendicări iredentiste şi revizioniste. Aceste mişcări consideră integrarea europeană ca o şansă de a-şi recîştiga o autodeterminare limitată, din moment ce Uniunea Europeană pare să reducă competenţele acelor state care se definesc în termenii unei abordări tradiţionale a suveranităţii naţionale.

Concluzie: spre o Europă post-modernă?

Criza reprezentării politice şi sociale moderne, a legitimităţii şi a participării, are consecinţe fundamentale în toate sferele civilizaţiei noastre. Atît politica internă cît şi politica internaţională au suferit schimbări paradigmatice în ultimele decenii. Regionalismul de jos în sus şi internaţionalizarea de sus în jos constituie o provocare la adresa statelor naţionale moderne, care sînt arene ale politicii naţionale şi actori suverani ai societăţii internaţionale. Raţiunea şi persoanele care acţionează raţional, pe care se bazează de fapt multe din teoriile importante ale relaţiilor internaţionale, sînt supuse unei critici dure. Reapariţia unor identităţi colective comunitare ne-moderne, în anii unei faze noi de modernitate — sau postmodernitate, după alţi autori — este un semn al crizei mai sus menţionate.

Modernitatea universalistă a atins aproape toate regiunile lumii, chiar şi cele mai îndepărtate, prin colonizare şi socialism statal. Dar rezultatele sînt foarte contradictorii… Periferiile şi semi-periferiile au avut experienţa semi-modernizării; segmentele ne-moderne ale existenţei socio-politice au rămas factori importanţi în aceste teritorii. Prăbuşirea principalelor proiecte moderne de socialism statal şi re-apariţia unui etnonaţionalism ne-modern şi a unui fundamentalism religios (în special cel islamic) a contribuit la adîncirea crizei tradiţiilor iluministe din perioada de după 1989. Stabilitatea artificială a identităţii şi securităţii Războiului Rece, care a subordonat probleme reale ale politicii globale unei logici militare cinice, au dispărut subit, odată cu căderea „Cortinei de Fier”. Pe marginea durabilităţii diferitelor identităţi colective, A.D.Smith a scris următoarele²⁸

„Identităţile colective tind, totuşi, să fie persuasive şi persistente. Ele nu devin subiectul unor schimbări rapide şi tind să fie mai intense şi mai durabile, chiar atunci cînd un număr considerabil de oameni nu le mai simt şi recunosc puterea. Acest fapt este real mai ales pentru identităţile religioase şi etnice, care chiar în era premodernă au fost deseori politizate.”

În Europa, proiectul vest european — care este un proiect iluminist din multe puncte de vedere — ce încearcă să creeze autorităţi transnaţionale viabile şi o securitate pe termen lung în cadrul continentului, a întîlnit severitatea şi întunecimea moştenirii post-comuniste. Proiectul european, care, în 1980, părea o alternativă reală, democratică în cadrul logicii „Războiului Rece”, se găseşte astăzi prins în capcana adîncirii şi lărgirii. Uniunea Europeană este la răscruce de drumuri şi trebuie să se decidă cum rezolvă problema mai sus menţionată. Trebuie să se menţioneze clar modul în care lărgirea Uniunii va afecta cadrul instituţional al Uniunii şi securitatea şi identitatea europeană pe termen lung.

Interpretarea greşită a crizei din Iugoslavia — nefiind înţelese conceptele diferite ale etnonaţionalismului şi ale politicii — de către instituţiile vestice internaţionale, inclusiv Uniunea Europeană, au zguduit credinţa într-o alternativă democratică pan-europeană şi, în general, în instituţiile internaţionale. Şansa istorică din anii 1989-1990, de a construi o Europă adevărată, a dispărut; pentru a recîştiga speranţele este nevoie de o politică mai dinamică faţă de  lărgirea cadrului european. Chiar dacă această politică implică redefinirea integrării şi a cooperării. Încercarea actuală, care are drept scop crearea unităţii europene în funcţie de o logică pur instituţionalistă, ar trebui suplimentată de o logică mai deschisă spre diversitatea culturală şi istorică. Richard Kearney susţine²⁹:„Acest lucru ar determina o Europă unită în care diveristăţile culturale şi politica economică periferică ar evolua. Una din provocările cheie cu care se confruntă Europa post-modernă va fi asocierea unui sens global al devenirii cu un sens local al apartenenţei; şi aceasta necesită o revizie a modelelor moştenite ale suveranităţii naţionale. O întrebare decisivă, în momentul în care intrăm într-o Europă post-modernă, trebuie să fie: cum să realizezi o împărţire egală a loialităţii, pentru  regiuni, naţiuni şi federaţii.”

Fireşte, promovarea regionalizării de către structurile supranaţionale ale Uniunii Europene prin sporirea competenţelor Comitetului Regiunilor în luarea deciziilor şi în realizarea politicii şi acceptarea revendicărilor diferitelor mişcări regionaliste ca revendicări politice legitime va ajuta continentul nostru să ducă la îndeplinire programul propus de Richard Kearney. Atingerea acestui stadiu va însemna că redefinirea statului-naţiune şi formarea unei Europe „pe trei nivele” vor fi fost duse pînă la capăt. Pentru a concluziona, citez declaraţia finală de la conferinţa pan-europeană a regiunilor, organizată de Comitetul Regiunilor în paralel cu summit-ul de la Amsterdam al Uniunii Europene din iunie 1997, unde au fost reprezentate un număr substanţial de regiuni ale Europei Centrale şi de Est şi guverne locale:

„Europa are un viitor numai dacă toate nivelurile conlucrează. Politicile pot fi aliniate numai prin coordonare şi nu prin confruntare între niveluri: local, regional, naţional şi supranaţional. Această coordonare trebuie să ia subsidiaritatea ca principiu central, reflectînd trăsăturile particulare ale fiecărui stat membru.”

„(…) Seminţele Uniunii au fost semănate de şase ţări. Acum sîntem cinsprezece, dar Uniunea Europeană nu este încă completă. Lărgirea cadrului european prin includerea Europei Centrale şi de Est şi a Ciprului este o oportunitate istorică — pentru ei şi pentru noi. Într-adevăr, este o obligaţie morală. Ne aflăm alături de ei pe drumul democraţiei: acum, democraţia noastră europeană mai largă, trebuie să le acorde locul pe care îl merită din plin.”

„(…) Autorităţile regionale, municipale şi locale ale Europei doresc să contribuie la idealul european. Legăturile transfrontaliere, cooperarea interegională şi parteneriatul local aduc realitatea Europei aproape de cetăţenii ei.”q

 

Note

1. D.Held, Democracy and Global Order, From the Modern State to Cosmopolitan Governance, Polity, Cambridge, 1995; M.Waters, Globalisation, Routledge, London and New York, 1995; M. Featherstone (ed.), Global Culture, Nationalism, Globalisation and Modernity, London, 199O; M. Robertson, Globalisation, Social Theory and Global Culture, SAGE Publications, London, 1992; C.Harvie, The Rise of Regional Europe, Routledge, London and New York, 1996.

2. Chris Harvie, The Rise of Regional Europe, Routledge, London and New York,p.5.

3. Următoarele volume încearcă să explice cum funcţionează macro-regiunile în economia politică globală: L. Fawcett şi A.Hurrell (editori), Regionalism in World Politics, Oxford University Press, 1995; M. Svetlicic şi H. W. Singer (editori), The World Economy, Challenges of Globalisation and Regionalisation, Macmillan, Basingstoke, 1996; Robin Murray, Local Space, Europe and the New Regionalism, The Centre for Local Economic Strategies, Manchester, 1991.

4. W. Blaas, Regionalisation Processes in EU Europe, Federal Ministry of Science and Research, Vienna,1995, p.1O.

5. C. Mellors, Prospects for Regionalism:An English Perspective, lucrare prezentată la seminarul „Regionalism, integrare europeană şi suveranitate”, Koszeg, Ungaria, 22 martie 1997; John Bradbury, Conservative Goverments, Scotland and Wales: A Perspective on Territorial Management in J.Bradbury şi J.Mawson (editori), British Regionalism and Devolution, The Challenges of State Reform and European Integration, Jessica Kingsley Publishers, London, 1997, pp.74-99.

6. T.Navracsics, A Missing Debate? Hungary and the European Union, apărut în Contemporary European Studies, nr.21, Sussex European Institute, Brighton, 1997.

7. G.Schöpflin, Citizenship,Ethnicity and Cultural Reproduction, Frank Wright Memorial Lecture, Queen’s University,Belfast, 1997,p.6

8. Harvie,p.71.

9. Despre problemele cooperării dintre guvernele locale britanice şi Uniunea Europeană, vezi M.Goldsmith, British Local Goverment in the European Union, apărut în J.Bradbury and John Mawson, pp.215-235;

10. S.V.Solnick, Federal Bargaining in Russia, în East European Constitutional Review, Fall 1995, pp.52-6O, p.55.

11. Jan Pakulski, Stephen Crook, Malcolm Waters (editori), Postmodernization, Change in Advanced Society, SAGE Publications, London, 1992.

12. În primul capitol al tezei mele de doctorat, From the Beginning of Reason to the End of History,Politics of Postmodernism,  termenul de „politică post-modernă” este dezbătut detaliat.

13. Will Kymlicka, Multicultural Citizenship, Clarendon Press, Oxford, 1996.

14. S.Guzzini, Two contracts reshuffled: The Lega Nord as motor and victim of the political turmoil in Italy, lucrare prezentată la conferinţa Regionalism, Naţionalism şi Integrare Europeană: Perspective europene de est şi de vest, Kőszeg, Ungaria, martie 1997.

15. Citat în Blaas, p.17.

16. Edit Soós, ‘Europe of Subsididiarity’ — The European Union’s Committee of Regions, lucrare susţinută la conferinţa Regionalism, Naţionalism şi Integrare Europeană: Perspective ale Europei de Est şi de Vest, Kőszeg, Ungaria, martie 1997.

17. Agenda 2OOO: For a stronger and wider Europe, Strasbourg/Brussels, 16 July 1997, p.2.

18. O analiză mai profundă şi detaliată o puteţi găsi în dizertaţia de doctorat a autorului acestei lucrări.

19. Schöpflin,p.2.

20. Hugh Seton Watson, Nations and States, Methuen, London, 1977, pp.6-1O. Seton Watson descrie „naţiunile vechi” în următorul mod: „Naţiunile vechi din Europa anilor 1789 erau englezii, scoţienii, francezii, olandezii, castilienii şi portughezii în vest, danezii, suedezii în nord şi maghiarii, polonezii şi ruşii în est. Dintre acestea, toate, cu excepţia a trei dintre ele,  au trăit în state conduse de persoane de aceaşi naţionalitate şi, de aceea, nu au avut nevoie de o mişcare de independenţă naţională, cu toate că aceasta nu înseamnă că aceste popoare nu au suferit din cauza diferitelor grade de opresiune politică şi socială, şi, astfel, în opinia radicalilor şi a revoluţionarilor era nevoie de o eliberare. Cele trei excepţii erau scoţienii care, din 1707, au trăit împreună cu englezii şi galezii într-un singur stat, dar şi-au păstrat instituţiile importante, maghiarii şi polonezii, care erau supuşi unei legi străine.”

21. David McCrone, Understanding Scotland, The Sociology of a Stateless Nation, Routledge, London, 1992; Paul H.Scott, The Truth about the Union, Scottish Affairs, Spring 1995, pp.52-6O; William Storrar, Scottish Identity: A Christian Vision, The Handsel Press, Edinburgh, 199O.

22. Opinia oficială a Uniunii Europene asupra României a înregistrat şi schimbările pozitive. Opinia Comitetului asupra candidaturii României la intrarea în Uniunea Europeană, Brussels, 15.07.1997, p.15: „Relaţiile cu minoritatea maghiară s-au îmbunătăţit considerabil de la semnarea Tratatului bilateral cu Ungaria, în septembrie 1996 şi prin intrarea în guvern a doi miniştrii din UDMR. Legea din iunie 1995 (care nu a fost aplicat niciodată) referitor la învăţămîntul care limita predarea într-o limbă minoritară şi mărea procentajul predării în limba română, trebuie înlocuit. Minorităţile din România vor fi, astfel, capabile să-şi continue învăţămîntul în limba maternă. Un decret nou a dat posibilitatea membrilor minorităţilor să realizeze acte administrative, certificate de naştere, de căsătorie şi de deces în limba natală în zonele în care procentul populaţiei minoritare depăşeşte 20%. Aceasta se aplică la 1624 de zone din România, din care 1379 sînt populate de minoritatea maghiară.”

23. Manifestul PNS în Alegerile Generale, «Independence in Europe»,p.2.

24. Manifestul Alegerilor Generale ale UDMR, Tîrgu-Mureş, septembrie 1996, p.14

25. N. MacCormick, The Scottish Debate, Essays on Scottish Nationalism, Oxford University Press, Oxford, Glasgow, 197O.

26. European funding for Scotland under threat, The Scotsman, 17 July 1997.

27. N. MacCormick, Sovereignty: Myth or Reality, Scottish Affairs, Spring 1995, pp.1-14. Profesorul MacCormick, avocat internaţional renumit şi vicepreşedintele Partidului naţional Scoţian a definit principiile suveranităţii limitate astfel: „O problemă serioasă este următoarea: dacă se poate concepe o lume “dincolo de statul suveran” în care se formează noi tipuri de interacţiune legală şi politică care exclud cererile de suveranitate din partea statelor vechi sau a noilor comunităţi menite să reordoneze coexistenţa economică şi politică.”

28. A. D. Smith, National identity and the Idea of European unity, International Affairs 68, 1992, pp.55-76, p.72.

29. Richard Kearney, Postmodernity, Nationalism and Ireland, History of European Ideas, Vol. 16  No.1-3, pp.147-155, 1993, Pergamon Press Ltd, Oxford.

 

Traducere de Lia Conţiu

*

Károly Grúber, asistent în cadrul Departamentului de Studii Politice şi Sociale al Colegiului Berzsenyi din Szombathely, Ungaria, în prezent urmînd un stagiu de specializare la Contemporary European Studies at Sussex European Institute, Brighton, are ca arii de interes politica postmodernă, globalizarea şi regionalismul, tranziţia în ţările central şi est europene, colaborînd şi editînd numeroase volume dintre care amintim aici From the Beginning of Reason until the End of History, Politics of Postmodernity, în volumul editat de A.H. Price, Security and Identity in Europe (1998), Európába megy-e a megye? A magyar önkormányzati rendszer az Európai Unió kontextusában, Magyar Kisebbség (1999/1).

 

Károly Gruber, Nationalism, Regionalism and European integration, Eastern and Western European perspectives, studiu prezentat la conferinţa Globalisation and Regionalisation organizată de Universitatea din Warwick şi publicat cu permisiunea autorului.