De la „problema transilvană”

la „problema europeană”

Centrul Intercultural al Ligii PRO EUROPA a organizat, cu prilejul lansării numărului 8 al trimestrialului Altera la data de 3 iunie 1998, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, o dezbatere publică la care au participat: Molnár Gusztáv (Budapesta), Victor Neumann (Timişoara), Sorin Mitu (Cluj), Adrian Marino (Cluj), Bakk Miklós (Lugoj), Paul Philippi (Sibiu), Alexandru Cistelecan (Tîrgu-Mureş), Marius Lazăr (Cluj), şi mulţi alţii. Dezbaterea a fost moderată de doamna Smaranda Enache, copreşedinta Ligii PRO EUROPA şi coeditoarea revistei Altera.

Smaranda ENACHE: Aş dori să încep prin a-l prezenta pe domnul Gusztáv Molnár: filosof, politolog, licenţiat al acestei universităţi (Universitatea Babeş-Bolyai, n.red.), actualmente director de studii la Institutul Central-Europene din Budapesta, din cadrul Fundaţiei Teleki. Domnul Molnár Gusztáv, pe vremea cînd era redactor la Kriterion în Bucureşti, a avut un episod care poate ar trebui să facă parte dintr-o istorie nescrisă a disidenţei româneşti; a fost membru al unei asociaţii informale — „Limes“ — care a funcţionat între 1985 - 1987 la Bucureşti şi din care mai făceau parte şi Cs. Gyímesi Éva, Bíró Béla, Szilágyi N. Sándor şi alţii care, profitînd de o fereastră în cenzură, de faptul că studiile teoretice în general  nu erau supuse atenţiei speciale a cenzurii şi a Securităţii, au reuşit să organizeze acest cerc de dezbateri. Respectivele dezbateri erau înregistrate, numărul transcrierilor din acea perioadă depăşind 1000 de pagini; textele şi comentariile ajungeau uneori la opoziţia anticomunistă din Ungaria pe care au alimentat-o de multe ori cu idei novatoare, de unde se vede că această cooperare transfrontalieră dintre Budapesta şi Bucureşti are sensuri multiple şi este profitabilă. În momentul de faţă, domnul Molnár Gusztáv a avut bunăvoinţa să ne predea studiul intitulat „Problema transilvană”, pe care îl veţi găsi în Altera 8. Acest text, după cum se va vedea din cele ce urmează, a stîrnit destule pasiuni, şi eu cred că o să mai aibă oarecare postseisme. El s-a bucurat încă în momentul apariţiei sale de o replică de la cîţiva autori dintre care în primul rînd doresc să îi amintesc pe Gabriel Andreescu, şi Antonela Capelle-Pogăcean, întîmplător o consăteană a domnului Molnár Gusztáv, care se găseşte la Paris şi care este şi ea o absolventă a Universităţii Babeş-Bolyai.

Gusztáv MOLNÁR: Studiul „Problema transilvană“ propune o analiză geopolitică a problemei, şi bineînţeles nu am de gînd să reiau toată argumentaţia sa, ci doar cîteva puncte esenţiale. Trebuie să pornesc de la întrebarea: „Ce este geopolitica?“ Nu vreau să intru în amănunte, să complic lucrurile: geopolitica se ocupă cu analiza diferenţelor spaţiale, teritoriale ale fenomenului politic. Şi cînd spun fenomen politic, înţeleg lucruri mai complexe decît politica în sens restrîns. În opinia mea, politica include totalitatea faptelor care pot avea o relevanţă politică, aşadar cultura politică, mentalitatea, imaginarul colectiv, ş.a.m.d., într-un cuvînt, o întreagă civilizaţie. Bineînţeles, diferenţele spaţiale, teritoriale care sînt evidente şi a căror afirmare este banală, cunosc şi o dimensiune temporală. Aici se impune să introducem o nouă tematică, şi anume interferenţele, paralelismele dintre discursul geopolitic şi discursul istoric. Desigur, există interferenţe, paralelisme, dar există şi o diferenţă fundamentală între cele două tipuri de discurs. Discursul geopolitic porneşte întotdeauna de la o problematică formulată în prezent, oferind doar accidental o analiză a anumitor fapte din trecut — în măsura în care ele au relevanţă în problematica prezentului. Ceea ce, bineînţeles, înseamnă că geopolitica nu este o ştiinţă. Nu ştiu dacă istoria sau alte discipline umaniste sînt sau nu sînt ştiinţe, nu mă pronunţ în această problemă, dar cel puţin geopolitica, în sensul în care o văd eu, nu numai că nu este ştiinţă, dar totodată ştie că nu este ştiinţă, şi încearcă să nu uite acest lucru. Rămînînd încă la dimensiunea temporală, citez dintr-un teoretician al postmodernismului, care spune următoarele despre succesiunea temporală: „Pentru a înţelege succesiunea temporală trebuie să o privim din ambele direcţii deodată. Atunci timpul nu mai este rîul care ne poartă cu el, ci rîul din perspectiva aeriană, de unde putem cuprinde cu ochii ambele direcţii deodată, dintr-o singură privire”.

Trebuie să vă mărturisesc că nu am de gînd să intru în meandrele postmodernismului literar. Eu concep postmodernitatea într-un sens mult mai concret: dacă modernitatea înseamnă, a însemnat, epoca statelor naţionale, epoca naţiunii, atunci postmodernitatea înseamnă epoca statelor postnaţionale, epoca postnaţiunii. Cînd vorbesc de geopolitică, înţeleg o geopolitică postmodernă. Permiteţi-mi o paranteză: acum cinci ani am publicat un studiu în revista „Korunk”, şi spre surpriza mea, studiul a fost tradus după doi ani în româneşte. A apărut în antologia revistei „Korunk”, şi a atras atenţia unui colonel de armată care, întîmplător, se ocupă şi de geopolitică şi care a început să publice o serie de studii legate de acest studiu vechi de 5 ani, serie care a ajuns la partea a şasea, nefiind totuşi finalizată. Încîlcite sînt uneori căile pe care ideile unui om ajung la public.

Puteţi bineînţeles să mă întrebaţi ce vreau eu cu tradiţia transilvană? Unde vreau să ajung cu acest interes pentru epoca postnaţională? Ce vreau eu să fac cu tradiţia transilvană care este, cel puţin pentru români, eminamente naţională? Este binecunoscut faptul că geneza întregii conştiinţe naţionale la români se leagă de tradiţia transilvană. Ce relevanţă are atunci Transilvania în epoca postmodernă? Este o contradicţie aici. Trebuie să spun că, dacă vorbesc despre tradiţie, nu o fac în sens esenţialist, nu mă gîndesc la ceva care există şi trebuie numai relevat; dimpotrivă, tradiţia este inventată, construită fără încetare. Eu nu mă gîndesc la o tradiţie relevată, ci la una inventată, şi am în vedere perioada actuală: naţiunea a încetat să mai reprezinte acel imaginar colectiv care pentru toţi constituia valoarea supremă, pentru care se murea. Nu se mai moare pentru asta în perioada actuală, sau se mai moare, dar în alte părţi, nu ne interesează acum acele zone. Aşadar inventată, dar de către cine? Bineînţeles de către ardeleni. Asta înseamnă retransilvanizarea Transilvaniei, după vorba criticului Alexandru Cistelecan, o revalorizare a ei în sens postnaţional. Ce înţeleg prin aceasta? În sensul geopoliticii postmoderne, Ungaria sau România, ca entităţi geopolitice, cel puţin pentru mine, nu prezintă nici un interes. Transilvania, în schimb, poate să fie interesantă. Dacă nu sînt interesante Spania sau Marea Britanie, sînt în schimb interesante Scoţia, Catalonia. Ce înseamnă asta? Cred că problema geopoliticii nu mai are actualitate astăzi cînd vorbim de problema Transilvaniei. Şi cînd vorbim de rivalitate teritorială în Transilvania, numai doi parteneri pot să intre în joc: România şi Ungaria. A trecut vremea acestei rivalităţi, din fericire, şi tocmai asta este una din condiţiile care fac posibilă această valorificare a Transilvaniei.

Am exagerat bineînţeles cînd am amintit numele unor entităţi subnaţionale ca fiind foarte importante şi interesante, însă am făcut-o gîndindu-mă la următorul aspect care este într-adevăr foarte interesant în filosofia politică de astăzi: problema eliberării teritoriilor de sub tutela unicităţii, deoarece eu pornesc de la ideea pluralităţii teritoriilor. Şi cînd vorbesc de asta — şi ştiu că este o problemă foarte, foarte delicată care eventual ar putea fi înţeleasă greşit — permiteţi-mi să citez ce înţeleg eu prin pluralismul teritoriului: „Asta nu înseamnă că statul naţional va trebui să-şi împartă cu statul vreunei alte naţiuni dominaţia atotputernică pe care o exercita mai devreme asupra propriului teritoriu suveran. Totodată, nu poate însemna nici apariţia unor noi exclusivităţi teritoriale subnaţionale pe teritoriul dat al respectivului stat naţional, prin împărţirea în vreun fel a precedentei suveranităţi teritoriale unitare“. Această pluralitate nu înseamnă introducerea mai multor univocităţi, a mai multor unităţi teritoriale exclusiviste una lîngă alta, ci că teritoriul naţional, statul naţional, care pînă nu demult era considerat unitatea de bază a sistemului politic internaţional, devine în momentul de faţă plural, în sensul în care apartenenţa teritorială nu mai poate fi exclusivistă: aparţii de un sat, de o comună, de un judeţ, aparţii de o regiune, aparţii la o ţară, iar după ţară urmează o entitate supranaţională. Deci am ajuns, cel puţin în Europa, la o structură triadică, care se formează sub ochii noştri: triada stat regional – stat naţional – stat federal. Iar dinamica celor trei nivele înseamnă astăzi Europa, în care statul naţional, ca unitate juridică şi simbolică, nu dispare, însă devine numai unul dintre cei trei agenţi care intră în joc.

Problema este că la ora actuală, la nivel mondial, asistăm la un lucru ciudat, şi anume la o degradare lentă, sau uneori violentă, a structurilor statale. Acesta este un fenomen într-adevăr universal, care se manifestă în statele europene sau în state create de europeni: Belgia, Italia sau Canada, Mexic, spaţiul postsovietic sau spaţiul ex-iugoslav, dar se manifestă şi în Africa, unde majoritatea statelor practic devin nişte fantome, se dezintegrează. Chiar şi ultimul mare eveniment internaţional, criza din Asia de Sud-Vest, se înscrie în aceeaşi categorie: Indonezia, despre care toată lumea credea că peste cele 1000 de insule ale sale constituie un stat, o naţiune, este acum un stat care se pulverizează; specialiştii încep acum să-şi dea seama că nu există naţiune indoneziană. Nu vreau să reiau exemplele, pentru că sînt nenumărate, ci vreau să ajung la posibilul antidot împotriva acestui proces general de dezintegrare, de entropie, dacă vreţi.

Observăm un lucru curios, Occidentul este acea parte a lumii care ştie antidotul, iar această capacitate evolutivă a Occidentului îmi pare formidabilă. După cum spune Huntington, Occidentul a depăşit deja era anarhiei şi a războaielor intestine, îndreptîndu-se spre statul universal. Aşadar, cel puţin în Europa occidentală, are loc o reaşezare pe trei nivele, în acelaşi timp însă se formează şi o unitate mai mare, o unitate transatlantică între Europa occidentală şi SUA. Nici SUA nu îşi mai este sieşi suficientă, pentru că este vulnerabilă la nord, la sud: graniţa cu Mexicul, de pildă, prezintă foarte multe probleme, chiar dacă nu ameninţări în sensul tradiţional; la nord alt pericol îl reprezintă dezintegrarea Canadei. Ce va face SUA atunci? Va integra pur şi simplu provinciile anglofone?... Am amintit SUA, pentru că toată lumea îşi închipuie că este o ţară fără probleme.

După părerea mea, constituirea acestor unităţi supranaţionale este fără îndoială o şansă, şansa scăpării de dezintegrare. Înseamnă construirea unei structuri cu trei componente: statul local (regiunea), statul-naţiune şi suprastatul (acesta din urmă reglînd fenomenele economice la nivel federal). Asistăm acum la introducerea monedei unice în cadrul Uniunii Europene. Şi mai este un aspect, o dimensiune esenţială care pînă acum a lipsit, dar urmează să intre în atribuţiile acestui stat federal sau stat cvasi-federal: garantarea păcii interne şi a păcii externe, aşadar dimensiunea politicii externe. Nu aş vrea să recurg prea mult la citate, dar de curînd a apărut în „Curentul” un interviu dat de Jaques DeLorre preluat din „Observateur”, în care se afirma cam acelaşi lucru despre introducerea votului majoritar în domenii în care pînă acum nu era permis, şi despre competenţele care totuşi rămîn în mîinile statului naţional şi pe urmă în mîinile statului local. Karen Fogg acum doi ani, aici în Aula Magna spunea: „Identităţile locale, precum cea catalană sau a locuitorilor Rheinlandului sau a transilvănenilor, devin în Europa la fel de importante ca identităţile naţionale. Guvernele locale şi regionale devin vehicole care exprimă identităţi locale şi mobilizează energiile locale în reţeaua colaborării care se difuzează în toate direcţiile ţărilor Uniunii Europene”.

Lucrurile să zicem că se prezintă destul de clare în Europa occidentală. Nu vreau să sugerez că totul s-a decis, că totul merge într-o direcţie univocă, care ar exclude posibilitatea unor conflicte majore. Am însă convingerea că prin introducerea reformei constituţionale în Marea Britanie de către Blair, balanţa s-a înclinat definitiv în favoarea forţelor federale. De vreme ce Marea Britanie pare să se ralieze acestui nucleu federal, lucrurile par să se fi decis în Europa. Sigur, există o luptă surdă, o defensivă surdă a grupurilor pronaţiune, în Anglia de pildă conservatorii,  dar jocurile par a fi făcute. Întrebarea mea este următoarea: ce se va întîmpla cu acele părţi din Europa care nu se vor putea integra în următorii zece ani în structurile euroatlantice?

Timpul nu îmi permite să dezvolt această idee, dar, după părerea mea, România va figura printre aceste ţări. În ceea ce priveşte NATO, lucrurile sînt clare: România nu are nici o şansă să fie nominalizată anul viitor în valul doi, iar în ceea ce priveşte Uniunea Europeană trebuie să treacă cel puţin cinci-şase ani pentru ca problema să fie pusă măcar. Şi nici atunci nu putem şti dacă răspunsul va fi pozitiv. Înseamnă că pentru România (nu numai pentru România, ci şi pentru Ucraina, Bulgaria) urmează nişte ani destui de grei, în care alternativa între care trebuie să aleagă forţele politice şi intelectuale din aceste ţări va fi de departe foarte simplă: mergem în continuare către Occident, către Europa, cu toate că, cel puţin deocamdată, ea nu ne vrea, sau, dimpotrivă, ne supărăm, cum vedem că face chiar autoritatea supremă din România dînd dovadă de nervozitate, de ranchiună, de supărare, care nu aduc nici un folos ţării. Într-un asemenea context geopolitic destul de sumbru, de ce să nu recunoaştem, se va pune problema regionalizării României. Eu am scris acest studiu în vara anului trecut, era încă perioada în care toată lumea era optimistă, aşadar îmi puteam permite să formulez integrarea ca pe o posibilitate reală, însă chiar şi atunci informaţiile pe care le aveam la dispoziţie mă îndemnau să fiu sceptic în privinţa şanselor reale ale României; aveam totuşi impresia că cei aflaţi la conducere au toate şansele să se menţină pe drumul cel bun chiar şi după momentul adevărului, şi că momentul adevărului va fi de fapt anul viitor în aprilie.

Am convingerea fermă că această criză politică care continuă în România este o criză profundă, structurală, nicidecum una superficială, a cărei rezolvare să implice doar înlocuirea anumitor forţe cu altele, care pe urmă o să funcţioneze. Nu, aici este ceva structural. Horea Roman Patapievici a avut în acest sens cîteva încercări de analiză legate de catastrofa identitară la români. În orice caz, ca să termin printr-o frază destul de brutală, să provoc pe marginea acestei idei, eu cred că România ca stat naţional unitar nu poate ieşi din această criză, lucru care însă se poate încerca la nivel regional. În acest context, Transilvania nu apare ca un proiect raţional introdus de sus în jos, căci, după cum spunea Gabriel Andreescu, nu există forţe politice pentru a realiza în România o reformă constituţională, care necesită două treimi din voturile parlamentarilor. Are deplină dreptate, nu se poate. Se poate însă altceva. Nimeni nu poate opri apariţia unei mişcări regionale, a unei mişcări de idei, poate chiar a unui partid regional, care să iasă din tiparele etnice şi stereotipiile politicianismului, care nu mai are nici o şansă de reformă. Aş vrea să termin aici, cu această provocare, să vedem dacă o acceptaţi. Nu justeţea acestei fraze, ci dacă acceptaţi situaţia, faptul că în România s-a ajuns la situaţia în care această frază să fie formulată.

Smaranda ENACHE: Articolul este mult mai bogat în nuanţe, şi plecînd de la rezultatele alegerilor, de două ori, în observaţia domnului Molnár, Transilvania a ales — mai mult decît restul ţării — o tendinţă pro europeană, de democraţie pluralistă. Evident că dezbaterea l-a provocat pe Gabriel Andreescu. Nu pot rezuma în cîteva cuvinte bogăţia răspunsului lui, vă recomand să citiţi acest material, dacă timpul vă permite. În esenţă, Gabriel Andreescu consideră că acest tip de gîndire în monade pe care îl practică domnul Gusztáv Molnár, această ideologizare a problemei poate fi utilă pentru a trece de la problema transilvană la problema europeană; şi de asemenea, studiul domniei sale are şi un accent care reduce orgoliul nostru de ardeleni, deoarece, în concepţia domniei sale, — şi aici trebuie să simplific foarte mult — rezolvarea problemei minorităţii maghiare, care în Transilvania reprezintă cam 23-24% din populaţie, spre deosebire de acel 7% per ansamblu în România, este pe cale de a avea loc, ceea ce face ca această problemă să nu mai existe. Într-un fel Gabriel Andreescu vede rezolvarea problemei transilvane ca pe o rezolvare a aspiraţiilor identitare ale maghiarilor şi nu găseşte loc în studiul domniei sale nici unui fel de regionalism care să fie practicat de către români.

O altă replică inclusă în „Altera” aparţine domnului Victor Neumann, pe care avem bucuria să îl avem de faţă, şi pe care vreau să-l rog să comenteze.

Victor NEUMANN: O primă problemă: nu cred ceea ce spunea domnul Gusztáv Molnár, că nu este vorba de ştiinţă în cazul geopoliticii. Tot ceea ce ţine de ştiinţă în activitatea politicului, este studiat cu mijloacele ştiinţelor sociale şi nu putem face abstracţie de studiile privind evoluţia evidentă în domeniul acesta, după cum nu putem face abstracţie de o anumită interdisciplinaritate. Unui ins care vrea să cunoască politica astăzi, îi este imposibil să facă abstracţie de evoluţia ideilor politice din secolele XIX şi XX, îi este imposibil să facă abstracţie de structurile sociale existente, de evoluţia individului şi a comunităţii şi îi e imposibil să ignore datele şi faptele care stau dedesubtul oricărei teorii. Deci, cred că, în modestia domniei sale, domnul Gusztáv Molnár, s-a derogat de accepţiunea ştiinţifică. Eu aş pune o contranotă, şi aş spune că domnia sa a elaborat acest studiu frecventînd o bibliografie internaţională, de o foarte bună calitate şi de ultimă oră, iar ideile pe care le prezintă în studiul domniei sale sînt idei care în mare măsură sînt acceptate de istoriografia universală, de politologia universală sau de alte ştiinţe sociale. Îmi pare însă nouă ipoteza de lucru pe care o lansează în legătură cu Europa Centrală şi de Est, şi mai precis în legătură cu România, problema Transilvaniei, şi legătura acesteia cu Europa. Cred că în ceea ce priveşte problema României, domnia sa, chiar cu întrebarea provocatoare lansată în final, ar trebui să ne reţină atenţia şi să pornim de aici dezbaterea asupra lucrurilor. Dumneavoastră ştiţi prea bine cum s-a creionat statul naţional în Europa Centrală şi de Est. Vreau să menţionez că micile diferenţe care există în perimetrul acesta sînt incerte: între Ungaria, Polonia, Cehia şi respectiv Bulgaria şi Ucraina, diferenţele datează din 1956. Pentru a înţelege lucrurile trebuie să ne întoarcem în secolul al XVII-lea, nu putem face abstracţie nici de istorie şi nici de conceptele de filosofie politică. Mă refer aici la statul multinaţional, la Volkskultur şi la Volksgeist, concepte pe care sînt construite aceste state. Nu se pot sustrage acestei tipologii nici Polonia, nici Ungaria, nici România, nici ex-Iugoslavia nici chiar Grecia, care este acum integrată în structurile Uniunii Europene. Ca să fiu şi mai clar, problema etnicului este dominantă în aceste state şi aceasta reiese din formarea naţiunilor în aceste state, unde vecinul constituie duşmanul principal, unde este respins orice tip de alteritate pentru a-şi putea fiecare construi grupul cultural sau etnic. Pentru etnic eu am un alt termen, respectiv comunitate lingvistică sau religioasă. Termenul de etnic este unul tribal, şi noi totuşi ne folosim de el în continuare. Karl Popper arată  foarte bine în studiile sale de filosofie de ce termenul de „etnic” poate fi sinonimizat cu cel de „trib”, făcînd trimitere foarte clară la studiile lui Hegel care pleacă de la ideea de Volkskultur în construirea statului german; în acelaşi chip se referă la cercetările şi interpretările date într-o manieră benignă de Herbert la începutul secolului XIX-lea şi la mitopoeticul Volksgeist dat de Fichte; în concluzie, acest termen conduce la esenţialism, întrucît pe acest termen se construieşte idealul de stat unic, care construieşte statul în funcţie de un grup lingvistic x sau y, şi care inevitabil a provocat în secolul XX o serie de conflicte. Ultimele le urmărim la televizor, între albanezi şi sîrbi. Înainte erau între sîrbi şi croaţi, între sîrbi şi musulmani, ş.a.m.d. Toate fac parte din registrul ideologic al Volkskultur-ului. Interesant este că aceste state nu s-au construit pe ideea de naţiune franceză sau pe idealul francez de naţiune, nici pe idealul englez, ci pe idealul pe care l-a avut Germania în secolul XIX. Deutsche Ein Fluss este foarte puternic în această zonă, el este de fapt cel care prinde cheag în zonă, iar nu dimensiunea franceză. „People” nu înseamnă „popor”, din punctul meu de vedere şi al altor politologi, el înseamnă dinamica mişcării sociale. Franţa nu este construită pe un grup etnic majoritar, ci lucrurile sînt destul de sofisticate în Franţa şi de aceea nu o să o iau drept exemplu, ci o să iau modelul olandez. Naţiunea olandeză sau naţiunea engleză sînt construite nu pe etnic, ci pe people, pe oameni, pe indivizi şi pe comunitate. Fără indivizi nu există comunitate. Fără comunitate nu există pluralism. Aceasta este problema fundamentală. Aşa cum spunea Gusztáv Molnár, această paradigmă greşită care a stat şi încă mai stă la baza funcţionării statului român, este contraproductivă pentru integrarea în lumea europeană. Ceea ce a reuşit să realizeze Ungaria, sau spiritualitatea maghiară, este că a depăşit în deceniul al şaselea mai multe din elementele dominante ale acestei paradigme. Nu aş spune că astăzi ea este perfect înscrisă într-o paradigmă nouă, dovadă că unul din partidele care vor intra şi în actuala coaliţie guvernamentală nu s-a desprins de Volkskultur la Budapesta — partidul lui Torgyán; totuşi, o avangardă a intelighenţiei a reuşit să ridice la alte dimensiuni înţelegerea ideii de stat naţional. Probabil că odată cu trezirea unui segment mai larg al intelighenţiei în ceea ce priveşte schimbarea paradigmei de stat naţional, se vor putea depăşi unele handicapuri, probabil că atunci se va accepta şi pluralitatea, pluralitatea la nivelul comunităţilor lingvistice, religioase, la nivelul oricărei minorităţi. Pînă una alta, nu putem face confuzii, cum face domnul Manolescu, sau cum face domnul Liiceanu (şi la nivelul intelighenţiei române există nişte confuzii care nu pot trece neobservate, fără să nu prejudicieze mersul înainte al lucrurilor). Nu putem să confundăm idea de minoritate cu ideea naţională. Minoritatea, în accepţiunea filosofilor contemporani, este o problemă de natură morală în interiorul unui stat, şi nu o problemă de naţiune sau naţionalitate. Eu cred în acest lucru şi pornesc de la această idee. Nu putem confunda problema unei naţiuni, cu problema unei minorităţi, pentru a nu face confuzia pe care o fac cei doi cărturari în legătură cu rasismul, în legătură cu Holocaustul şi Gulagul.

Adrian MARINO: Sînt un intelectual român care a citit cu mare atenţie toate aceste documente, şi în principiu nu pot decît să fiu de acord, cu unele mici observaţii şi unele mici nuanţe critice. Domnul Gusztáv Molnár are integral dreptate. Dumnealui este însă puţin vizionar. A sărit peste o etapă. Clasa politică românească încă nu asimilează o serie întreagă de noţiuni, şi asta încă este important. Degeaba vorbim noi de federalizare dacă nici măcar legile privind descentralizarea şi finanţele locale nu sînt încă votate de Parlament. Propun de aceea să rezolvăm pe rînd aceste etape, să rezolvăm punct cu punct o serie întreagă de probleme care sînt de imediată actualitate. Unde intervine nuanţa critică? Sărbătorim, şi în Ungaria şi la noi, Revoluţia din 1848 şi m-a surprins faptul că nici un autor nu se revendică de la marele liberal Kossuth. Îmi pare relevant acest lucru. În emigraţie gîndirea lui a evoluat recurgînd la unele concepte care se suprapun peste ale dumneavoastră, inclusiv depăşirea ideii de naţiune şi naţionalitate. Memoriile lui Kossuth, publicate la Paris în 1880, conţin o prefaţă manifest pentru publicul francez unde se află următoarele afirmaţii care poate vă vor surprinde pentru că se referă exact la ce spuneaţi dumneavoastră. „Naţionalitatea”, spune el, la pagina 11, „este un simplu accident etnografic”. Kossuth depăşeşte ideea de naţionalitate şi merge pe ideea statului francez, deci pe ideea Revoluţiei Franceze, a individului cu drepturi supranaţionale. Nu l-a interesat dorinţa etnică, toţi cetăţenii sînt cetăţeni cu drepturi egale, drepturile omului. Iată că un maghiar aderă la principiul naţionalităţilor formulat în spirit francez. Teorie foarte interesantă şi prin faptul că vorbeşte în repetate rînduri şi despre români. Despre români se vorbeşte în principiu în două contexte: în cadrul proiectului de Constituţie, care n-a putut fi aplicat din cauza invaziei ruseşti şi austriece — în treacăt fie spus, ruşii au fost aduşi în Transilvania şi la invitaţia mitropolitului Andrei Şaguna, care a fost răsplătit cu titlul de baron. Acest lucru observ că se omite de obicei, dorindu-se acum chiar canonizarea lui; personal, eu nu sînt de acord întrucît el a fost cel care a cerut intervenţia trupelor ruseşti în Transilvania. Se ştie foarte bine că Şaguna îi anatemiza pe cei care foloseau alfabetul latin. Există texte foarte precise în privinţa asta. Uniaţii au fost cei care au adus alfabetul latin, Şaguna era adeptul alfabetului chirilic. Referitor la invazia austriacă, în 1857, a avut loc războiul franco-sardo-austriac, iar Napoleon al III-lea a sprijinit şi instigat emigraţia ungară. Cu această ocazie s-a pregătit — la instigaţia lui Napoleon al III-lea — o revoltă în Transilvania şi s-a semnat un acord secret între generalul Klapka şi Al. Ioan Cuza. Textul se află aici, deci nu putem spune că Kossuth nu s-a interesat de Transilvania, şi este exact în spiritul descentralizării culturale şi politice a viitoarei Ungarii. Faptul că nu s-a putut realiza această constituţie s-a datorat unui element francez: Napoleon al III-lea. Armistiţiul de la Vila Franco a abandonat emigraţia maghiară. În viziunea lui Kossuth, dacă, de exemplu, Consiliul general al unui comitat va hotărî că va trata afacerile în limba română sau maghiară sau sîrbă, cetăţenii de alte naţionalităţi vor avea şi ei dreptul de a folosi limba maternă în justiţie sau administraţie sau în adunările publice. El preconiza o descentralizare pe comitate: deci în comitatele româneşti, autoadministrare românească. Este un progres faţă de ’47 şi un lucru care trebuie luat în consideraţie. Sînt mai multe elemente, nu mai intru în detalii, nu sînt însă de acord că administraţia centrală este defectuoasă, contraproductivă, în schimb, sînt integral de acord cu faptul că predominanta imaginii rurale etniciste şi naţionaliste este în dauna liberalismului. Apărăm cu toţii ideea claselor de mijloc şi citadine, iar eu susţin că în România, pînă ce raportul sat/oraş nu basculează spre mentalitatea citadină şi spre păturile mijlocii, nu se poate rezolva nici problema culturală, nici cea naţională. Deci în ceea ce priveşte descentralizarea, domnul Gusztáv Molnár are dreptate cînd spune că Europa Centrală este o realitate culturală şi nu una politică. Şi o idee şi mai fecundă este aceea de a integra întreaga Românie la nivelul cultural al Transilvaniei. Cît priveşte descentralizarea am amintit ideile lui Kossuth, le-am şi sintetizat într-un articol: „Idei liberale la unguri şi români” în suplimentul „Curentului” dedicat României şi Ungariei. Şi fiindcă se vorbeşte despre linia Huntington, o anchetă făcută în revista „Formula As” răspunde la un sondaj de opinie cu argumente antihuntington. Astfel de lucruri sînt discutate în România. Clasa politică de la noi nu a acces încă la aceste concepte. Parlamentul României nu comemorează Revoluţia de la 1848 şi Proclamaţia de la Izlaz. Dacă noi nu ne valorificăm propria noastră revoluţie, atunci nu putem să pretindem libertate şi democraţie altor persoane.

Miklós BAKK: Studiul lui Gusztáv Molnár este un studiu extraordinar, domnul Marino a spus că domnul Gusztáv Molnár este un vizionar, eu aş spune că este un extraordinar producător de apropouri de lungă durată. A reuşit să producă o discuţie care are o durată considerabilă. Revista în al cărui colegiu redacţional mă aflu, a publicat mai multe studii drept replică la studiul domniei sale. Printre autorii care au răspuns mă aflu şi eu, însă nu voi vorbi despre ce am scris acolo, sper că va apare şi în limba română. Aş vrea să punctez puţin teoria lui Huntington precum şi relevanţa acestei teorii. Eu cred că teoria lui Huntington trebuie privită ca făcînd parte dintr-o categorie largă de teorii, pe care le-aş numi teorii ale clivajelor (există multe teorii care se referă la clivaje teritoriale în Europa şi în lume). Eu am încercat să fac o tipologie ad-hoc a acestor teorii ale clivajelor şi, deşi scala pe care pot fi puse aceste teorii este o scală continuă, ies în evidenţă doi poli importanţi. Este o familie a acestor teorii pe care le-aş numi percepţionale, ele mai degrabă reprezintă un fenomen cultural al unei elite care este înrădăcinată şi într-o tradiţie pe care o creează, şi într-o situaţie dată. Pe de altă parte, există un alt set de teorii, pe care eu le-aş numi structurale (iar acestea sînt foarte importante în privinţa Europei şi a discuţiei noastre pentru că analizează teoria lui Huntington). Şi aici există două subclase: prima se leagă de tradiţia preclasică, care s-a încetăţenit în primul rînd după lucrările Şcolii Analitice, şi aici aş aminti că un teoretician susţine că Europa modernă, cu toată reverberaţia teritorială, este un mesaj al elementelor civilizatorice barbare. Civilizaţia europeană occidentală este mai dezvoltată. Este foarte interesantă această discuţie în părţile Europei unde elementele occidentale sînt preponderente, dar tot aşa se susţine că există o scală graduală cum plecăm de la Vest la Est în privinţa acestor elemente. În schimb, tot în clasa teoriilor structurale, există o altă teorie — o concepţie foarte interesantă care merită să fie cunoscută şi de români, teoria lui Jenő Szűcs — şi aici ajung deja la teoria lui Huntington şi poate să aibă relevanţă în această problemă din punct de vedere istoric. Jenő Szűcs spune că adevăratul caracter al civilizaţiei europene se datorează exact secolelor aşa-zis întunecate, şi aici aş aminti articolele apărute în presa românească, care susţin, într-un fel pe bună dreptate, că în Epoca medievală timpurie, în vreme ce în Europa occidentală nu a existat nimic, în sfera de influenţă bizantină a existat o cultură mult mai dezvoltată, iar Europa de Est este moştenitoarea acelor rădăcini. Jenő Szűcs ne spune că producătoarea performanţei Occidentului este moştenitoarea zonelor întunecate. Locul acelui vid a fost luat de un sistem care s-a clădit foarte lent din nişte elemente contractuale ca de exemplu relaţia senior–vasal, care s-au extins în cele din urmă în toată Europa. Jenő Szűcs susţine că există o diferenţă extraordinară între Europa apuseană şi Europa răsăriteană în această sferă, a respectării înţelegerilor, a respectării termenelor. Aşadar clivajul pe care îl propune Huntington se suprapune peste o altă teorie interesantă. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm teoriile percepţionale, şi aici aş menţiona un studiu foarte important al lui Sorin Antohi, „Geografia culturală şi criza identitară românească”, care a apărut în „22” şi într-un volum redactat de Gabriel Andreescu, şi care susţine că percepţia aparte a celor două părţi a Europei este un produs al modernităţii politice şi al modernităţii culturale. În secolul al XVIII-lea a existat o percepţie internă a Europei, marcată de o linie nord-sud — o zonă mediteraniană evoluată şi un Nord subdezvoltat —, linie care s-a rotit şi care acum desparte Europa occidentală de Europa orientală. Eu cred însă că în această problemă soluţia este legată de apariţia unor elite, şi de aceea eu socotesc că situaţia României nu este tranşată şi este mai degrabă legată de anumite oportunităţi şi nu de o deterministică geopolitică de genul celei pe care am prezentat-o. În final, vreau să fac două comparaţii în legătură cu două studii pe care le consider foarte importante: cel al lui Gabriel Andreescu, care spune că Transilvania trebuie să devină locomotiva României, şi studiul domnului Philippi despre tradiţiile federaliste ardelene. Aş vrea să remarc două unghiuri de vedere şi anume: Gabriel Andreescu priveşte problema României dinspre problema Transilvaniei, iar celălalt studiu priveşte problema Transilvaniei dinspre România. Cred că jocul acestor două perspective se va întrevedea în continuare.

Paul PHILIPPI: Eu m-am exprimat deja în articolul menţionat de antevorbitorul meu, credinţa mea fiind că o şansă a României ar fi aceea de a prelua din tradiţiile transilvane elemente federaliste de pe urma cărora ar avea de cîştigat toată ţara. Eu cred că un federalism pe bază etnică sau pe bază teritorială nu este singura alternativă. Este una din marile greşeli ale istoriografiei că a interpretat toate marile greşeli pe bază etnică. Este o greşeală nu numai din punctul de vedere al consecinţelor, ci şi al realităţii istorice. Au existat în Transilvania unităţi juridice care erau bine definite, care au putut contribui la o pluralitate ce ar putea fi realizată şi în zilele noastre. Aceste valori pluraliste nu au fost exclusiv etnice, însă nici exclusiv teritoriale. Au fost unităţi juridice bine definite, care au dat posibilitatea unor entităţi să-şi aducă contribuţia în folosul întregii societăţi, unite în interiorul anumitor graniţe şi sub regimul unui anumit centru. Aşadar identitatea trebuie definită într-un cadru juridic care să îi dea posibilitatea de a-şi aduce contribuţia proprie în ansamblul întregii societăţi. Acesta este ţelul, în care nici alternativa teritorială, nici cea etnică nu pot juca rolul decisiv, ci sînt complementare, presupunîndu-se reciproc. Cadrul juridic trebuie să garanteze o identitate, dîndu-i în acelaşi timp şi o responsabilitate pentru întreaga societate; altfel spus, orice identitate trebuie să presupună nu numai revendicarea de drepturi, ci şi îndatoriri. Eu cred că statul german nu a avut niciodată un fundament etnic, ideologia Volksgeist-ului nu a constituit niciodată baza unui stat de limbă germană. În schimb, această componentă de Volksgeist a fost cea care s-a impus în formarea statelor moderne maghiar, italian şi român; statul român, care a atins apogeul realizării etnico-naţionale în 1918-1923, şi-a bazat toate manualele de istorie — care sînt fundamentul autopercepţiei româneşti a intelectualului de rînd — pe componenta etnică. Aceasta a fost o greşeală ce persistă şi astăzi, şi care trebuie înlăturată prin cărţi mai bune de istorie, prin cărţi cum este cea a lui Sorin Mitu, cum este cartea lui Lucian Boia. De asemeni, televiziunea trebuie cucerită şi ea de asemenea idei. De pildă, în anul 1990 sau 1991, Răzvan Teodorescu s-a adresat Parlamentului spunînd că este o ruşine că pe canalul naţional se difuzează emisiuni în limba minorităţilor. Eu i-am răspuns într-o emisiune, chiar a doua zi, şi s-a supărat foarte tare că eu i-am spus că nu noi am venit în România, ci România a venit la noi. Noi, ardelenii, am avut deja anumite poziţii şi anumite tradiţii care trebuiesc luate în consideraţie în concepţia noului stat; dacă România nu a cucerit Transilvania, dacă susţinem că sîntem moştenitorii de drept ai acestui teritoriu, atunci trebuie luate aceste tradiţii în considerare şi în manualele de istorie, dar şi în prevederile Constituţiei. Permiteţi-mi să dau un exemplu: în anul 1925 s-a elaborat Noua Constituţie a Bisericii Ortodoxe Române. Elementele transilvănene aduse de deputaţii transilvăneni nu au fost luate în calcul din cauza lui Şaguna, şi totul a fost elaborat după reperele vechiului Regat. Şi în acest domeniu acceptarea tradiţiei transilvănene ar fi, cred eu, o şansă pentru întreaga Românie şi la aceasta m-am referit şi în articolul meu.

Alexandru CISTELECAN: Vreau să încep prin a arunca nişte apă rece peste ce s-a spus aici. Eu cred că există acum o oportunitate de a ne veni ideile la timp şi de a nu păţi ca în alte momente istorice cînd ele au venit după ce trecuse momentul lor cel mai favorabil. Aş continua cu o paranteză, ca să o luăm aşa la modul postmodern, mai puţin coerent. Eu am fost zilele trecute în Moldova, într-o zonă foarte săracă, nu chiar Vasluiul, ci Botoşaniul, şi vin de acolo foarte întărit în prejudecăţile mele transilvane. Nu se mai aşteaptă nimeni ca Transilvania să devină locomotiva care va duce România în Europa. Cei din Moldova vor ca Transilvania să fie berbecele care sparge deja zidul care ne desparte de Europa, atît de şocaţi sînt de propria lor stare economică. Să ne înţelegem: în Botoşani creaţia lui Dumnezeu s-a manifestat din plin: Enescu, Eminescu, deci nu au de ce să aibă complexe faţă de noi, dar starea economică, care aduce după sine şi o diminuare civilizatorie, îi pune în situaţia de a vedea în Transilvania berbecele care va sparge zidul care ne separă de Europa.

Românii au reacţionat bine în momente de disperare, nu în momente de discernămînt. Şi noi sîntem aici, bănuiesc, cei mai mulţi ardeleni. Cu toţii avem frustrări. Transilvania este astăzi pe o poziţie revendicativă, îşi revendică tradiţia, îşi revendică spiritul, şi-ar revendica chiar proeminenţa în structura românităţii. Toate — lucruri pe care noi le-am pierdut, şi din cauza asta trăim aceste frustrări, aceste spasme ale reactivării ardelenismului, şi cu mîndrie melancolizată zicem că Transilvania ar merita să fie provincia care să fie de pe treapta mai înaltă în structura românităţii, dar iată că nu se întîmplă aşa. Ea este a cincea roată la căruţă. De cîte ori se face un Guvern, dacă intră un ardelean, nu intră cel bun, de cîte ori intră un ardelean, el are rol figurativ ş.a.m.d. În parte, lucrurile nu ni se datorează nouă, dar în parte responsabilităţile ne revin. Aş porni de la o afirmaţie: cred că linia Huntington este adevărată, aş vrea să cred că este adevărată, pe de altă parte este o linie Maginot, asediată din toate părţile. Este o tradiţie care trebuie inventată. Este un efort, nu numai de voinţă, ci şi de putinţă. Chiar aşa, vom fi în stare? Noi nu am fost în stare să facem din provincia noastră un model care să fie cel proeminent în România, şi atunci cum putem să facem altceva mult mai serios? Transilvania, dacă vă uitaţi la harta din ’90 a alegerilor, ea şi-a anunţat încă de pe atunci tendinţa care s-a precizat apoi pe parcurs: această autoconştienţă a Transilvaniei e un fenomen în creştere, un nou misionarism pe care ea ar putea să şi-l asume în situaţii tot mai dramatice, şi cred că sîntem pe punctul ca din frustrările noastre şi din disperările, care nu sînt numai ale noastre, să remitologizăm Transilvania. Eu nu ştiu dacă la data aceasta Transilvania este o locomotivă — pentru că ce o acţionează? O acţionăm cu cărbuni şi lemne? Cu materiale vechi? O acţionăm electric, nuclear? Are două motoare şi fiecare trage în altă parte. Ce fel de motor vrea să fie? Nu încape nici o îndoială că Transilvania este doar o ipoteză, o ipoteză constructivă. O provincie fără instituţii, o provincie doar cu drojdia propriilor bovarisme.

Sorin MITU: Punctul meu de vedere este mult mai sceptic, poate şi datorită formaţiei mele de istoric. Domnul Gusztáv Molnár a plecat dinspre prezent, eu mă situez în afară, nu neapărat în trecut, şi aş atrage atenţia asupra carenţelor unei identităţi ardelene. Dacă ne gîndim la această problemă a descentralizării, autonomizării sau, mă rog, federalizării Transilvaniei, avem nevoie de nişte elemente pe care să se bazeze această realitate. Şi care ar fi acestea? Tradiţia istorică, inventată. Noi avem o tradiţie istorică, nu inventată, dar cu totul şi cu totul nefavorabilă unei asemenea idei. Tradiţia istorică inventată a Transilvaniei face din această provincie o parte însemnată a României în imaginarul colectiv românesc în care nu există loc pentru o Transilvanie distinctă. Sigur, cum spunea domnul Cistelecan, este nevoie să construim o altă tradiţie, să nu mai citim istoria Transilvaniei ca pe una a conflictelor, putem găsi destule momente de convergenţă, de colaborare. Este un lucru, la care, personal, nu pot să ader. Eu deconstruiesc, analizez mitologii. Deconstruiesc o mitologie care nu este simpatică ca să pun în loc una care, fără îndoială, este mult mai simpatică şi pe care se poate construi ceva mult mai categoric, mai util şi mai de acord cu ceea ce este necesar astăzi; dar tot o mitologie este şi aceasta. Transilvania de astăzi, după părerea mea, seamănă cu restul României. Pe mine mă şochează asemănările, nu deosebirile. Eu stau într-un cartier de blocuri din Cluj, care este identic cu alt cartier de blocuri din Bucureşti, din Iaşi, de unde doriţi dumneavoastră. Este identic din punct de vedere al mentalităţilor, comportamentului familial, atitudinii faţă de muncă. Pe ce se poate clădi această identitate distinctă a Transilvaniei? Pe memoria intelectualilor? Pe tradiţii? Sînt foarte puternice stereotipiile pe care le au şi ardelenii, nici ei nu se distanţează de spiritul balcanic. Atît bucureştenii cît şi ardelenii aderă la acest stereotip. Totdeauna cînd vine un bucureştean în Transilvania, spune că: „la noi lucrurile merg foarte prost, probabil că la voi merg mai bine”. O spune cu mai multă sau mai puţină convingere, dar tot în virtutea unui anumit stereotip. Nu ştiu dacă aceste stereotipii urmează să fie confirmate sau nu de analize sociologice, sau dacă pe asemenea stereotipii se poate crea ceva pozitiv. Politicienii, s-a spus, — văd că nimeni nu le dă nici un credit — nu pot acţiona în această direcţie. Un reformism de sus nici nu e posibil, doar nu o să creem federalismul printr-un decret, mai ales ţinînd cont de locul unde ne aflăm. În Spania, Catalonia, autonomia Ţării Bascilor s-a creat pe o anumită realitate istorică, dar s-au mai creat acolo cîteva autonomii, oarecum prin decret, într-o încercare de a compensa lipsa de specific, de  identitate a unor zone. Poate că şi la noi ar fi această posibilitate, de jos în sus, dar care ar fi oare această mişcare civică care să facă acest lucru? Societatea civilă este atît de slabă, cetăţenii sînt atît de motivaţi numai de dorinţa supravieţuirii încît foarte greu îi văd aderînd la un asemenea proiect. Din punctul de vedere al soluţiilor lucrurile sînt mult mai dificile.

Victor NEUMANN: Domnul Sorin Mitu a pus o problemă interesantă, a dublat provocarea cu ideea această a unicităţii care transpare de două ori din ceea ce spune domnia sa. Pe de o parte, prin analiza critică pe care o face vis-ŕ-vis de spectacolul contemporan, iar  pe de altă parte fiind domnia sa purtătorul unor clişee, fără să vrea sau fără să fi dorit. Domnia sa a învăţat într-o şcoală care a proliferat unicitatea culturală absolută. Noi înainte de ’89 nu primeam, decît dacă studiam pe cont propriu, date despre alte ţări. Astfel încît, cînd dînsul se referă la istoria României, se referă numai la istoria românilor. Deci nu are percepţia pluralităţii lucrurilor. În ceea ce priveşte posibilitatea de devoluţie, există o problemă, aceea a pedagogiei. În societăţile est-europene, nu s-a practicat o pedagogie a individului şi nici o pedagogie comunitară. Ea poate fi preluată de o universitate multiculturală cum este Babeş-Bolyai sau de alte universităţi pentru crearea a ceea ce se numeşte ideea de comunitate. Procesul este unul de lungă durată, nu este unul de azi pe mîine. Şi Gusztáv Molnár înţelege foarte bine că este o problemă de construcţie a individului, care să aibă posibilitatea de organizare proprie, administrare proprie, de readucere în actualitate a unor instituţii juridice. Ceea ce ne preocupă este organizarea la nivel local pentru mai buna funcţionare a comunităţii noastre, pentru mai buna administrare a bunurilor noastre. Ori la nivel local, sigur că există nişte primari, consilieri etc. Deci, cu ajutorul lor ne putem dezvolta sau reorganiza modul de administrare. Sigur, pe de o parte pedagogia, pe de altă parte politica de tip local pot să confere pe lungă durată posibilitatea ieşirii din acest dublu clişeu pe care l-am auzit adineaori formulat. Şi vreau să precizez că nici ţările din Vest nu s-au dezvoltat altfel, nu au ajuns acolo unde au ajuns decît prin organizarea comunitară. Comunitŕ del popolo funcţionează în Italia cu 400 de ani înainte de funcţionarea statului şi este foarte important să o avem în vedere. Cînd s-a constituit statul maghiar sau român, nu era pregătită baza socială. Exista o intelighenţie foarte subţire la suprafaţă, însă clasa de mijloc nu exista. Aşadar, exista pe de o parte o nobilime subţire, din care s-a născut o intelighenţie foarte subţire, iar, pe de altă parte, era o masă compactă de ţărani care trăiau în starea în care trăiau, plus micii meşteşugari care erau în oraşele din Transilvania. Este o mare diferenţă între populaţia citadină şi cea rurală, însă aduceţi-vă aminte că oraşele Braşov, Sibiu, Cluj, Bistriţa sau Alba-Iulia nu numărau mai mult de 25.000-30.000 de locuitori, ceea ce nu înseamnă populaţia Transilvaniei în ansamblu. Numai dacă avem cu cine comunica putem crea partea comunitară.

Gusztáv MOLNÁR: Sînt cîteva puncte la care aş vrea să mă refer. În primul rînd, problema analizei ştiinţifice. A fost o butadă ceea ce am spus, dar în cadrul disciplinelor umaniste e bine să avem mereu în vedere limitele caracterului lor ştiinţific. Aţi punctat cîteva elemente foarte interesante, foarte juste în legătură cu procesul de occidentalizare a Transilvaniei şi în special mă refer aici la ţărănime. Acest lucru nu s-a făcut, cu toate că în anul 1000 Ştefan a primit coroana de la Papa de la Roma şi nu de la Bizanţ, fapt ce a avut o anumită influenţă şi asupra Transilvaniei; spaţiul transilvan a fost unul de complementaritate adîncă, realmente de civilizaţie diferită. A opus rezistenţă populaţia românească din Transilvania la încercările de prozelitism ale protestanţilor? Nu. Cînd primele cărţi au fost tipărite în româneşte ca să îi atragă pe români, cine au fost cei care au intervenit? Au intervenit mitropoliţii din Moldova, din Muntenia, pentru a „apăra sufletele” care le aparţineau oarecum. Aceste diferenţe s-au menţinut multă vreme, însă dacă nu la suprafaţa instituţiilor politice, atunci unde erau totuşi diferenţele fundamentale între instituţiile juridice şi politice din Transilvania şi Moldova? Ceea ce este esenţial în Transilvania este că marea masă a populaţiei, treptat, treptat s-a occidentalizat, deci ţărănimea a fost diferită faţă de cea din Regat. Asta este esenţa esenţelor, cînd măsurăm diferenţele regionale: ţăranii, cultura ţărănească. Aici aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui studiu formidabil al profesorului George Marica scris în 1944 „Spiritul ardelean”, o analiză sociologică a  fenomenului transilvan, care concordă în multe privinţe cu ceea ce spun. În anul 1990 am observat că ardelenii au votat altfel decît moldovenii sau regăţenii,  în 1996 ardelenii au votat iarăşi altfel, şi în viitor vor face aşa, trebuie de aceea să avem în vedere lenta transformare a maselor. La nivel de elită, Bucureştiul a fost mereu înainte şi este şi astăzi şi nu este nimic rău în asta, ba chiar este o şansă formidabilă, dar la nivel de structură, nu pot să cred că România nu are nimic din federalism. Nu este vorba de această identitate la nivel cotidian: nu există numai cartiere de blocuri, există şi alte spaţii, mă refer aici la sudul Transilvaniei, unde influenţa săsească a fost formidabilă şi populaţia are altă mentalitate. Îmi pare păgubos să ne referim la diferite zone urbane fără identitate specifică. Acesta este un fenomen generalizat în Europa, cartierele fără faţă umană. În altă ordine de idei, să rezolvăm problemele rînd pe rînd, după cum recomanda adineauri domnul Marino, sau să luăm exemplul lui Cioran? De acolo de unde privesc fenomenul românesc şi fenomenul ardelean, eu nu pot să am decît nişte enunţuri ipotetice, dar eu socot că a venit momentul ca o mişcare civică, o mişcare regională să demareze. Dacă nu va fi făcută de intelectuali cumsecade, de oameni cumsecade, va fi făcută de alţii. Timpul n-are răbdare. Aş face cîteva observaţii despre Kossuth. Este o figură emblematică a naţionalismului unguresc, în sens pozitiv, nu peiorativ (naţionalismul, ca termen, nu a avut iniţial un sens peiorativ). Kossuth nu a fost adeptul principiului etnic. Întreaga concepţie a Revoluţiei din 1848 a mers pe modelul iacobin şi tocmai de aceea nu a funcţionat. Aici trebuie să fac o mică corectare, nu trebuie să pornim numai de la dihotomia stat/naţiune etnică, naţiune/cetăţean, nu ambele sînt perimate. Nici naţiunea de tip francez care are în vedere numai cetăţeanul nu mai este valabilă, deci trebuie urmat modelul german. De ce în Polonia este esenţial statul centralizat? Pentru că polonezii au suferit, şi-au pierdut statul lor de mai multe ori şi au de ce să se teamă. Ce au făcut polonezii acum, de curînd? Au avut 40 de voievodate şi acum au introdus 10 macroregiuni, deci au recurs la modelul european. De ce tocmai în România, unde există nişte precondiţii formidabile, să nu se poată face aşa ceva? În ceea ce îl priveşte pe Kossuth, ideea naţionalismului a avut, desigur, un rol formidabil în secolul al XIX-lea, dar nu mai este relevant astăzi. În legătură cu cele spuse de domnul Philippi, el are perfectă dreptate, dar v-aş ruga să ne reamintim că devoluţia conţine în componentele ei esenţiale elementul juridic. În Scoţia, Parlamentul regional este un element eminamente juridic. Este vorba aici de o reformă constituţională, care nu destramă statul britanic, ba, dimpotrivă, concură la soliditatea lui. În ce priveşte deconstrucţia... şi deconstrucţia este construcţie, poziţia analistului este una a demitologizării constante, dar pe de altă parte avem nevoie de mituri, trebuie să construim noi identităţi. Identităţile sînt imaginare pînă la urmă, şi identitatea regională trebuie şi ea construită.

Adrian MARINO: Dumneavoastră aveţi tot dreptul să renunţaţi la tradiţia liberală în Ungaria, dar în situaţia României, cînd principiile de la 1848 nici astăzi nu sînt aplicate — şi o să vă dau cîteva exemple —  avem tot dreptul să ne revendicăm de la tradiţia iacobină, liberală, fiindcă ea nu este respectată, nu se respectă principiul proprietăţii particulare, principiul separaţiei puterilor, ş.a.m.d. Atunci daţi-mi voie să fiu liberal, paşoptist sau neopaşoptist, să ne batem cu această etapă, după care vom trece mai departe.

Paul PHILIPPI: Exemplul scoţian nu poate fi aplicat în Transilvania. Problema noastră în secolul XVIII-lea era problema românilor cu Supplexul. Ei au vrut să fie o naţiune, dar nu au avut teritoriu, se punea aşadar problema cum să se formeze o entitate juridică care nu are teritoriu. Această problemă a fost din nou atinsă de Karl Renner, cînd a dat exemplu pentru Austro-Ungaria modelul universităţii săseşti care nu era definită numai prin teritoriu. Aici intervine datoria noastră modernă: cum putem noi construi nişte entităţi juridice care sînt responsabile în cadrul statului chiar dacă nu sînt fixate teritorial?

Marius LAZĂR: La noi în Transilvania nu se spune cum e cu putinţă să fii universal, ci cum e cu putinţă să fii transilvănean. Mă întreb dacă putem vorbi despre o identitate transilvăneană şi nu de mai multe identităţi; există atîtea feluri în a te declara transilvănean: de la un puternic ataşament faţă de zonă, tradiţii, frumuseţea lucrurilor, la un anumit ideal de nobleţe pe care îl construieşti, dar şi un anumit mod de a te recomanda ca expert în probleme transilvănene, „las’ că ştiu eu mai bine că sînt de-acolo”. Există moduri de a fi transilvan care înnobilează, şi există modul de a trăi într-un mod identitar, sau într-un mod care aspiră la închideri multietnice. Ce este cu Transilvania? E greu să o defineşti, un teritoriu cu o geografie istorică variabilă, istoricii ştiu cît de greu este să o defineşti, incluzi Banatul sau nu, incluzi Partiumul, sau te referi numai la centrul Transilvaniei? De la înălţimea perspectivei lui Huntington, deci de la această dimensiune globală care are metodologia ei, există o anumită coerenţă a modelelor macrosociale, însă în momentul în care te concentrezi pe o regiune cum este Transilvania, ele îşi descoperă inconsistenţele. Străbat aşadar un traseu de sus în jos spre microsocial şi văd cum obiectul meu se pulverizează din ce în ce mai tare, şi ca sociolog, trebuie să mă duc în comunitate, trebuie să mă duc să stau de vorbă cu indivizii, şi constat că aceste comunităţi sînt extrem de diversificate, sînt comunităţi în care există majoritari români atît de mulţi încît ceilalţi nici nu se mai văd şi unde se definesc o categorie de probleme legate de autonomia locală; pe de altă parte, există comunităţi în care există o paritate etnică care aduce un anumit tip de competiţie mai ales între elitele locale, cu clientelele şi reţelele clientelare în care sînt incluse, sau există zone în care românii sînt în minoritate şi trebuie să trăiască situaţia paradoxală de a se declara majoritari fiind în minoritate şi să trăiască o situaţie mental-schizofrenică dacă nu reuşesc să-şi definească în alţi termeni propria lor identitate. Transilvania este o construcţie istorică, ideologică, simbolică din care în momentul în care începem să construim consistenţa dispare, acest element concret; şi totuşi, dacă treci dincolo de Carpaţi şi Transilvania rămîne undeva în spate, prin ce se diferenţiază de restul? Domnul Gusztáv Molnár a spus foarte bine, există o acumulare istorică care înseamnă istorie ţărănească, înseamnă relaţii agrare, înseamnă modul în care s-au împroprietărit ţăranii în Transilvania diferit de cum s-au împroprietărit în Sud, înseamnă o competiţie dură, pentru terenuri mici, şi toţi ţăranii din Europa Centrală au fost nevoiţi să emigreze din cauza acestor bucăţi mici de teren, spre deosebire de ţăranii din Bărăgan care au terenuri mari, pe care nu apucă să le lucreze, care regretă astăzi colectivizarea, pentru că nu mai au de unde să fure. Foarte mulţi simt pămîntul ca pe o povară, pentru că resursele de care au nevoie sînt enorme pentru a gestiona această bogăţie. Modul în care este structurată reţeaua localităţilor diferă şi el. Încă din secolul XIX, Regatul este construit în jurul a două centre, două capitale, Iaşiul şi Bucureştiul, şi în rest aproape nimic. O construcţie specifică zonelor subdezvoltate. Transilvania este o reţea de orase, o reţea dezvoltată comunicaţional, pe orizontală, în care oamenii ştiu foarte bine ce sînt reţelele de comunicare, şi nu există o capitală, nu există un centru al Transilvaniei decît simbolic, Clujul, însă nu există o capitală în sensul de a fi acumulat absolut toate resursele, iar acesta este un alt element care diferenţiază această textură, aşa încît îmi este foarte greu să îmi asum o concluzie, şi mai degrabă aş lăsa discuţia deschisă.

Smaranda ENACHE: Problema regionalismului este fără îndoială şi o modă şi o ideologie, dar şi  un lucru absolut necesar din punct de vedere pragmatic întrucît concentrarea tuturor lucrurilor în acelaşi punct de decizie este foarte costisitoare şi cronofagă. Ideea este că regionalismul trebuie să includă şi ideile şi experienţa umană pe care le-am acumulat. Să nu uităm că primele mişcări protransilvane de după revoluţie au fost PUNR şi Dacia Felix. Important este ca soluţiile pe care le căutăm, regionaliste sau nu, să fie soluţii integratoare, să răspundă cît mai multor situaţii, să fie şi democratice şi dacă se poate, să se apropie de acel model ideal ce include nivelul naţional, pe cel regional şi pe cel global. Am şi eu unele îndoieli în legătură cu cît de calificată este Transilvania prin locuitorii săi, să acceadă la experimentarea unor soluţii care, fără îndoială, ar aduce un cîştig în păstrarea identităţii sale şi ar contribui la dinamismul regiunii noastre. Din păcate însă şi de-a lungul istoriei şi în momentele prezente, Transilvania a fost leagănul unor divergenţe  puternice şi a unor curente  care au mers împotriva curentului general al progresului. Dar nimic nu se repetă în istorie,  zice-se, deci putem avea o anumită serenitate, înţelepţiţi de istoria Transilvaniei şi poate găsind resurse şi idei noi în ceea ce noi sîntem acum. Un singur lucru ar fi bine, să nu se mai continue, şi anume degradarea identităţii transilvane, degradare care nu se reduce la cartiere de blocuri şi masificare, ci înseamnă şi implantarea a tot felul de arhitectonici şi simboluri care contrazic atît tradiţia, cît şi aşteptările oamenilor. Şi dacă minoritatea maghiară este oarecum protejată prin sentimentul ei comunitar, prin limbă şi prin religii, am impresia că românii din Transilvania, sînt paradoxal tot mai ameninţaţi de a-şi pierde identitatea. O identitate pentru care s-au mobilizat sute de ani: identitatea europeană.