Die Deportation von Siebenbürger Sachsen
in die Sowietunion.
1945-1949

Georg Weber,
Renate Weber-Schlenther, Armin Nassehi, Oliver Sill, Georg Kneer

Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1995

Nu demult a apărut la editura Böhlau o impresionantă lucrare în trei volume privitoare la deportarea saşilor transilvăneni în Uniunea Sovietică în perioada 1945-1949. Ea a fost realizată de un colectiv de cinci autori din Germania, sub coordonarea sociologului din Münster, Georg Weber. După cum arată acesta de la început, autorii şi-au propus „să prezinte în mod desluşit experienţa şi suferinţa celor deportaţi, fără ca prin aceasta să se piardă din vedere contextul istoric şi relaţiile încîlcite dintre toţi participanţii”, ceea ce presupune „atît angajarea cît şi distanţarea drept instrumente de gîndire decisive” (vol. I, p. 6). De aceea cei care s-ar fi aşteptat ca lucrarea să fie, înainte de toa­te, scrisă sub semnul compasiunii pentru suferinţele provocate de deportare vor fi dezamăgiţi. Chiar dacă unele din cele opt studii reconstituie cît mai exact condiţiile acesteia, totuşi scopul ultim al întregii lucrări nu este consemnarea suferinţei, ci punerea în evidenţă a schemei de gîndire pe baza căreia deportarea a fost iniţiată. După cum arată coordonatorul lucrării chiar de la început: „S-ar dovedi ca foarte profitabil să fie pusă în evidenţă fatala logică a etnizării şi naţionalizării conflictelor, pentru a putea înţelege la fel de fatala logică a catastrofei de la mijlocul secolului nostru” (vol. I, p. 10).

După cum aflăm din introducere, este vorba de o lucrare colectivă, în sensul în care fiecare studiu a suferit modificări ulterioare datorate controlului şi criticilor provenind de la ceilalţi membri ai colectivului. Deşi studiile nu poartă semnătura autorului lor (principal), în introducere se precizează cine a fost acesta (informaţie pe care o voi folosi şi eu în prezentarea lucrării). Prin chiar ordonarea materialului, lucrarea pare să-şi fi propus realizarea unui zoom, de la general la individual, asupra deportării: dacă studiile cuprinse în primul volum prezintă deportarea ca eveniment istoric, reconstituind datele suprapersonale ale acesteia, cel de-al doilea volum se concentrează asupra unor modalităţi de integrare a acestui eveniment istoric în biografiile unora dintre participanţi; în sfîrşit, cel de-al treilea volum cuprinde surse primare care depun mărturie despre condiţiile deportării, în marea lor majoritate documente personale (scrisori, jurnale, relatări etc.), lăsînd astfel şi mai mult spaţiu pentru prezenţele individuale.

Studiile abordează din perspective diferite aspecte diferite ale deportării saşilor. Istoricii, sociologii şi literaţii, precum şi oricine este interesat de acest subiect, vor găsi în unele sau altele dintre ele un material bogat în informaţii. În cele ce urmează, voi încerca să prezint cît mai succint posibil studiile cuprinse în această amplă lucrare, cu precizarea că, foarte probabil, pregătirea mea de sociolog joacă un rol în conturarea centrelor de interes. Un istoric ar fi procedat altfel.

Primul volum (736 pagini), consacrat înregistrării şi reconstituirii datelor suprapersonale ale deportării, debutează cu o introducere, în care Georg Weber prezintă structura întregii lucrări şi metodele multidisciplinare folosite. Un studiu intitulat „Alte deportări spre vest şi spre est” (realizat de Georg Kneer) plasează deportarea saşilor în contextul istoric al deceniilor patru şi cinci, cînd au avut loc masive deplasări forţate de populaţii, fie prin aducerea de forţa de muncă în cel de-al treilea Reich, fie, ulterior, prin deportările germanilor.

Din punct de vedere sociologic, un interes deosebit îl prezintă studiul „Saşii din Transilvania ca grup etnic” (Armin Nassehi), consacrat identităţii sociale şi culturale a saşilor. El îşi propune să evidenţieze rolul jucat de conştiinţa apartenenţei etnice (ca germani) a saşilor în procesul de autodefinire, apoi în construirea unei atitudini favorabile faţă de naţional-socialism şi, în cele din urmă, chiar în desemnarea lor ca victime ale deportării. Pentru aceasta, înainte de a prezenta procesul de socializare etnică a saşilor, autorul se opreşte asupra modificărilor structurale şi funcţionale ale etnicităţii. El porneşte de la considerentul că identificarea etnică sau naţională nu reprezintă cîtuşi de puţin doar o relicvă a societăţilor premoderne (cum se consideră adesea), ci că, dimpotrivă, ea îndeplineşte o funcţie importantă tocmai în societăţile moderne, oferind posibilitatea construirii unei identităţi colective, într-o societate descentrată, cum este cea modernă, alcătuită prin juxtapunerea a diferite sisteme funcţionale parţiale. Nassehi subliniază faptul că „Etnicitatea şi naţiunea, respectiv naţionalismul nu sînt cîtuşi de puţin relicve premoderne, din vremuri imemoriale, atavice, ci sînt consecinţe semantice ale modernizării societăţii” (vol. I, p. 102). În ceea ce priveşte cazul particular al saşilor, autorul consideră că în autoidentificarea etnică a acestora — raportarea la Germania — a avut o importanţă crescîndă începînd de la mijlocul secolului al XIX-lea. Această orientare către Germania a atins maximum de intensitate după preluarea puterii de către Hitler, eveniment care „s-a suprapus cu interesele saşilor cel puţin prin aceea că le-a oferit un focar identitar, care a putut să stabilizeze identitatea de grup, tot mai ameninţată, şi chiar să o reînnoiască în sensul unei deşteptări naţionale” (vol. I, p. 115). Or, remarcă Nassehi: „Tocmai această puternică orientare către Germania şi către fascismul german le-a fost fatală saşilor (şi şvabilor)” (vol. I, p. 125). Ea a făcut ca la sfîrşitul războiului aceştia să fie percepuţi mai mult ca oricînd ca minoritate germană, ceea ce a determinat deportarea (tocmai a) lor. Concluzia sociologului german este: „Cine vrea să vor­bească despre deportare, nu are voie să treacă sub tăcere fascismul (latent sau făţiş) al saşilor şi şvabilor. Dar: cu aceasta nu formulăm nici o justificare pentru deportare. Dimpotrivă: încercăm doar să arătăm fără menajamente în cît de mare măsură, în perioada imediat după război, logica etnic/naţională a determinat atribuirea celor întîmplate, acea logică anume care a dus la catastrofa celor două războaie mondiale, cu punctul culminant în lagărele de exterminare” (vol. I, p. 125).

Tot în acest prim volum, trei studii urmăresc, cu metode şi din perspective diferite, să reconstituie diferite aspecte ale deportărilor. Primul, consacrat nivelului politico-diplomatic, reconstruieşte, pe baza unor documente din diferite arhive (unele inedite), geneza politică a deportărilor germanilor din România, mai exact locul pe care acestea (mai întîi în fază de proiect) l-au deţinut în confruntarea politico-diplomatică de forţe ce a marcat perioada de sfîrşit a războiului. După ce înregistrează poziţiile oficiale româneşti, sovietice şi ale aliaţilor occidentali faţă de aceste deportări, autorul (A. Nassehi) conchide: „Consideraţi ca atare, deportaţii au nimerit între pietrele de moară ale celor două mari dictaturi ale secolului nostru, ceea ce anulează singularitatea crimei naţional-socialiste şi nici nu conţine vreo implicaţie referitoare la vina politică, istorică sau morală a celor afectaţi. Consecinţa istorică — horrible dictu — a celor întîmplate constă în aceea că germanii din România au fost deportaţi exclusiv pe baza originii lor etnice, adică pe baza acelei caracteristici atribuite a cărei ipostaziere în politica europeană, de la războaiele napoleoniene încoace, a devenit forţa motrice decisivă şi care, în acest secol, a condus Europa şi lumea de două ori spre catastrofă” (vol. I, p. 219).

Alte două studii, datorate mai ales lui Renate Weber-Schlenther reconstituie evenimentul deportării, făcînd apel la două perspective diferite: primul foloseşte informaţia cuantificabilă, cel de-al doilea valorifică amintirile participanţilor la acest eveniment. Primul studiu foloseşte metodele statisticii sociale pentru a pune în evidenţă diferite aspecte caracteristice populaţiei studiate (saşii deportaţi), ca de exemplu: proporţia pe care o reprezenta aceasta din totalul populaţiei germane, vîrstă, sex, surse de venit (în momentul deportării); tot aici sînt reconstituite datele demografice structurale referitoare la cei internaţi în diferite lagăre de muncă din URSS, datele statistice referitoare la mortalitate, precum şi cele privitoare la eliberări. Oarecum complementar, studiul următor valorifică în spiritul istoriei orale surse primare — jurnale, scrisori, relatări, interviuri etc. — pentru ca, prin intermediul lor, să reconstituie diferitele etape ale deportării: recrutarea forţată, călătoria, viaţa cotidiană în lagăr, munca şi timpul liber, hrănirea şi foametea, eliberarea. Desigur recuperarea şi prelucrarea minuţioasă a acestor informaţii sînt importante pentru toţi istoricii care se ocupă de acest subiect. După cum se arată la sfîrşitul acestui studiu (I, p. 576-586), pe plan sociologic, el prezintă însă un interes mai larg prin aceea că, în continuarea unor preocupări iniţiate de sociologul american Erving Goffman, permite mai buna cunoaştere a funcţionării unei organizaţii totale (cum erau şi lagărele de muncă sovietice) precum şi a modalităţilor de adaptare a celor aflaţi în interiorul acesteia la reglementările impuse.

Cel din urmă studiu al acestui volum (Georg Weber) consemnează „Iniţiativele în vederea aducerii înapoi a deportaţilor, în context istoric”. Este reamintit faptul că, imediat după 23 august 1944, germanii din România erau lipsiţi de orice organizare şi conducere politice recunoscute. Pentru saşi, acest rol a fost preluat, ceva mai tîrziu, de Biserica evanghelică, dar abia după ce ea însăşi a trecut printr-un proces de „puri­ficare”, adică după ce a înlăturat vechea conducere de orientare naţional-socialistă. În orice caz, autorul consideră că „recrutarea pentru muncă obligatorie a avut loc într-o perioadă în care Biserica evanghelică se afla încă într-o situaţie de interimat” (vol. I, p. 627). După ce deportările fuseseră deja declanşate (în ciuda cîtorva iniţiative private menite să le împiedice), Biserica evanghelică nou organizată recîştigă o poziţie centrală în viaţa comunităţii săseşti. Ea joacă un rol central în organizarea vieţii co­munitare din Transilvania, profund dezorganizată de deportări, dar şi în stabilirea de contacte cu cei deportaţi, în ajutorarea lor, constituind totodată şi un important factor în revendicarea revenirii acestora.

Cel de-al doilea volum (626 pagini) cuprinde doar două studii, abordînd amîndouă deportarea ca eveniment personal. Cel dîntîi, redactat de sociologul Armin Nassehi, este intitulat „Deportarea ca eveniment biografic. O cercetare de analiză biografică”. Obiectul acestui amplu studiu (cca 400 pagini) este în mod explicit nu reconstituirea, pe baza mărturiilor, a evenimentului petrecut în urmă cu 50 de ani (aşa cum îşi propune istoria orală), ci analiza modului în care acesta este integrat în prezent în reflecţii biografice. Accentul este pus astfel nu pe evenimentul istoric obiectiv şi extrapersonal, ci pe subiectivitatea căreia îi revine sarcina de a-l integra în biografie. În analiza sa, Nassehi porneşte de la cele 20 de interviuri cu foşti deportaţi, realizate în 1990. Dintre acestea, el alege 6 pentru o analiză intensivă, care îi permite apoi, în urma unei comparaţii contrastive în funcţie de patru criterii, relevarea unor tipologii referitoare la integrarea biografică a deportărilor. Unul dintre scopurile urmărite de autor prin această cercetare, în afară de rezultatele empirice obţinute, este şi dezvoltarea şi verificarea unui model metodologic de analiză biografică ce se abate de la curentul dominant în domeniu. Dacă acesta din urmă este destinat unui cerc relativ restrîns de specialişti, cercetarea concretă, cu ample referiri la cele şase interviuri, prezintă interes pentru toţi cei interesaţi de subiectul deportărilor.

Celălalt studiu cuprins în acest volum, intitulat „Despre victime şi făptaşi. Scrieri autobiografice despre deportare”, este datorat germanistului Oliver Still şi cuprinde o analiză a unor texte autobiografice (literare sau nu) referitoare la acest subiect. Este vorba mai întîi de prezentarea a trei texte neliterare (un jurnal din chiar perioada deportării şi două relatări mai tîrzii). Analiza acestora îl determină pe autor să observe că, în aceste cazuri, deportarea, deşi a reprezentat indiscutabil o fractură în viaţa autorilor, nu a constituit prilejul unor semnificative modificări de concepţie; dimpotrivă, ea a consolidat viziunea despre sine şi lume aşa cum fusese formată încă înainte de 1944. În aceste trei cazuri, observă Sill „deportarea silită pe care au îndurat-o funcţionează pe de-o parte drept confirmare a imaginii duşmanului internalizate în anii războiului, iar pe de altă parte imunizează împotriva oricărei forme de contestare autocritică” (vol. II, p. 499-500). Cu acelaşi spirit critic studiul analizează şi cîteva povestiri (aparţinînd sferei literare) cu caracter autobiografic, referitoare tot la perioada deportării.

În sfîrşit, cel de-al treilea volum (1076 pagini) cuprinde diferite surse primare referitoare la deportarea saşilor în URSS. Este vorba, pe de-o parte, de documente oficiale, păstrate în diferite arhive (care interesează, desigur, pe istoricii acestei perioade) şi, pe de altă parte, de documente personale (scrisori, jurnale, relatări etc.), redactate de cei deportaţi. Ele reprezintă o zguduitoare mărturie despre viaţa cotidiană în perioada deportării, despre foamea, frigul şi umilinţele îndurate, dar şi despre eforturile de a construi, într-un mediu străin şi nu o dată duşmănos, mici spaţii sau momente de „normalitate”, de exemplu prin organizarea de sărbătoriri (de Crăciun, Paşte etc.) sau marcarea unor aniversări familiale.

În încheiere, trebuie încă o dată subliniat faptul că studiile cuprinse în cele trei volume contribuie nu numai la mai buna cunoaştere a unui eveniment istoric anume, respectiv a deportării saşilor (alături de ceilalţi germani din România), ci şi (mai ales) la punerea în evidenţă a „fatalei logici a etnizării”, de pe urma căreia au avut de suferit, pe rînd sau deodată, atîtea etnii în secolul nostru, logică pentru care cazul saşilor reprezintă doar un exemplu.

Nadia Badrus