A doua prăbuşire a Iugoslaviei

şi federalismul

Anton A. Bebler

Destinul Iugoslaviei în perspectiva comparativă

Destrămarea Iugoslaviei, în formele pe care le-a luat din 1945 încoace, şi ostilităţile tot mai intense din unele părţi ale teritoriului său pun din nou în discuţie viabilitatea unui anume model de organizare statală a ansamblurilor multietnice. Ca şi Uniunea Sovietică în 1922 şi Republica Federală Ceho-Slovacă în 1968, Iugoslavia se proclama oficial federaţie în 1945; avea în comun cu aceste state şi alte caracteristici importante.

Dacă lăsăm deoparte propaganda pretenţioasă a regimurilor comuniste cu privire la o pretinsă superioritate evidentă a „regimurilor federale socialiste” faţă de regimurile federale burgheze, acest eşec nu e ceva nou în perspectivă mondială. Şi în Africa şi Asia s-au prăbuşit total sau parţial şi alte federaţii, confederaţii sau uniuni: Federaţia Mali, cea a Rhodeziei şi a Nyassaland-ului, Republica Arabă Unită, după cum s-au prăbuşit mai multe proiecte de uniuni ale statelor arabe (în speţă Libia), sau federaţia formată din Malaezia şi Singapore. Camerunul Federal nu s-a dezintegrat, ci a devenit un stat unitar.

Alte uniuni sau federaţii, ca de pildă India, Nigeria sau Canada, care sînt organizate şi guvernate foarte diferit, au cunoscut şi ele, în aceste ultime trei decenii, tensiuni serioase, tentative de secesiune, conflicte grave şi chiar violenţă. Să însemne aceasta oare că federalismul este o organizare imperfectă în sine, mai ales în ceea ce priveşte gestiunea diferenţelor intercomunitare şi dezvoltarea în ansambluri plurinaţionale, plurietnice şi/sau pluriculturale? Performanţele şi longevitatea federalismului sînt ele oare inferioare centralismului şi unităţii?

Teza care se deduce din aceste întrebări poate fi uşor contestată prin alte argumente. Federaţiile care funcţionează bine sînt numeroase, începînd cu cea mai veche democraţie modernă în forma instituţională actuală — Statele Unite ale Americii.

Este adevărat că printre federaţiile stabile găsim puţine state plurinaţionale, multilingve şi pluriculturale. Totuşi, cea de-a doua federaţie din lume ca vechime, Elveţia — numită oficial Confederaţia Helvetică — este dovada clară că federalismul poate fi o rezolvare fericită, chiar şi pentru societăţile eterogene din punct de vedere etnic, lingvistic, religios şi cultural. Dezvoltarea comunităţii europene, pornind de la un bun sistem de cooperare economică şi tinzînd spre o confederaţie de state, interesează acum mulţi europeni, nu numai bogate state neutre, ci şi numeroase state foste comuniste din Europa de Est.

Pe de altă parte, unele state europene, în mod tradiţional centraliste şi unitare ca Franţa, Italia şi Spania au crezut necesar să stopeze nemulţumirile şi tendinţele centrifuge de la periferie delegînd regiunilor anumite puteri care reveniseră pînă atunci birocraţiei centrale. Cînd s-au adăugat diferenţelor etnice şi culturale, doleanţele provinciilor faţă de centralism şi unitarism au dus la puternice presiuni separatiste, iar la periferie chiar la terorism (este cazul în Ţara Bascilor, în Alto-Adige «Tirolul de Sud» şi într-o măsură mai mică în Friul, în Lombardia etc.) Cazul Republicii Sud-Africane, deşi mai complex, cunoaşte şi el această dimensiune.

Unitarismul şi centralismul pot fi, şi uneori chiar sînt, o sursă de instabilitate nu numai la periferie, ci şi la centru. Acesta a fost cazul Belgiei. Soluţia care a permis să se detensioneze, dacă nu chiar să se rezolve serioasele tensiuni cauzate de un exces de centralism în societăţi pluriculturale a fost căutată — mai ales în statele foarte unitare — în delegarea puterii centrale, fie sub forma regionalismului, a federalismului/confederalismului (Franţa, Italia, Spania, Belgia), fie transformînd o federaţie centralizată într-o federaţie/confederaţie asimetrică (Canada). În discuţiile actuale asupra noii Africi de Sud, de după apartheid, se vorbeşte mult de abandonarea formulei puterii centralizate în favoarea uneia regionaliste sau federaliste/confederaliste. Pe de altă parte, rezistenţa îndîrjită faţă de concesiile de tip federalist în timpul celor două regimuri care s-au succedat în Etiopia, foarte diferite ideologic, dar la fel de centraliste, de dure şi de asimilaţioniste, a dus la un război civil lung şi sîngeros şi în cele din urmă la secesiunea Eritreei, după ultima revoluţie.

Se consideră în general că nici un regim politic (chiar înscris pe axa unitarism-confederalism) nu poate garanta stabilitatea şi longevitatea unui stat. Au avut loc destule destrămări şi sfîrşituri în toate cele trei subclase în care sînt clasificate de obicei statele — unitare, federale şi confederale.

Prin esenţă, confederaţiile s-au dovedit a fi soluţii de tranziţie, chiar dacă aceasta contrazicea definiţia lor. Ele au în cele din urmă ca rezultat unul sau mai multe state unitare, sau un stat federal (de pildă Olanda, Statele Unite, Germania, Austria, Suedia, Norvegia etc.). Totuşi, trecerea de la o confederaţie spre aceste soluţii s-a putut face, cel puţin în trecut, destul de încet, mult mai încet de exemplu decît timpul de supravieţuire al unora dintre federaţii sau state unitare.

Înainte de a ajunge la cazul tragic al Iugoslaviei, să subliniem că toate relaţiile, mai ales în societăţile plurinaţionale şi pluriculturale, reprezintă soluţii delicate datorită naturii lor sincretice, de compromis între diversitate şi unitate sau între unitate şi diversitate, după caz. Pentru a transforma acest amestec contradictoriu într-o organizare viabilă şi relativ stabilă e nevoie de mult efort, de clarviziunea conducătorilor, de sprijinul populaţiei şi de multă şansă. Datorită dinamicilor sociale, economice şi politice diferite în părţile constitutive ale societăţilor eterogene, trebuie să se exercite în fiecare sistem federal o ştiinţă a combinării stabilităţii cu flexibilitatea. Cele două exemple principale de federaţii moderne — Statele Unite ale Americii şi Elveţia — au fost construite pe baza multor secole de cooperare pragmatică şi de compromis, mai ales în sînul elitelor.

Totuşi, chiar şi aceste două state au trecut prin perioade de destrămare totală şi de războaie civile; ele au supravieţuit, iar rezultatul a fost o integrare mai puternică şi o centralizare a puterii. Federalismul american nu putea să tolereze compromisul, în cadrul aceluiaşi stat federal, a două sisteme economico-sociale, a puterii oligarhice a proprietarilor de sclavi, şi nici instituţia însăşi a sclaviei. Ar fi cazul să amintim că soluţia americană la profundele diferenţieri social-politice, aceea a forţei militare, a fost mult mai violentă decît rezolvarea actuală a conflictului iugoslav, cel puţin pînă acum. Confederaţia Helvetică s-a prăbuşit de două ori — o dată din cauza invaziei străine şi a ideologiei Revoluţiei Franceze, şi a doua oară din pricina conflictelor religioase şi ideologice interne.

Totuşi, fiecare dintre aceste două confederaţii — la început destul de libere — de state disparate, mici sau relativ mici, a devenit o ţară la singular, o ţară în care marea majoritate a cetăţenilor acceptă în mod liber instituţiile unificatoare şi simbolurile lor ca absolut legitime. Fiecare dintre aceste două confederaţii/federaţii au profitat în cursul procesului de elaborare, de formare a statului de un număr de avantaje datorate situaţiei lor. Pentru Statele Unite, acestea erau distanţa geografică faţă de puterile epocii; experienţa unui război unificator împotriva unei puteri coloniale (urmat de o lungă perioadă de securitate externă); omogenitatea culturală, lingvistică şi — destul de multă vreme — religioasă a elitelor la putere; în fine, bogatele resurse naturale. În ciuda dezavantajului reprezentat de eterogenitatea lingvistică şi de origine, ca şi a unei anumite diversităţi culturale şi religioase, elveţienii, la adăpost de diferenţele de natură rasială şi de civilizaţie, s-au angajat vreme de 700 de ani în construcţia instituţională. Ea s-a făcut încet, în mod pragmatic şi contractual, bazîndu-se pe securitatea comună şi pe interesele economice şi politice ale cantoanelor. Elveţienii şi americanii au dezvoltat instituţii ale democraţiei directe şi reprezentative, economii de piaţă eficiente şi devize naţionale puternice reprezentînd şi ele interese unificatoare (francul şi dolarul). În cele două confederaţii/federaţii au interacţionat numeroase legături sociale, politice, religioase, ideologice, economice, profesionale, corporative, care au depăşit frontierele statale şi cantonale şi au cimentat integrarea crescîndă în sînul celor două federaţii.

A doua fondare etnică a Iugoslaviei, tensiunile sale şi începutul destrămării ei în 1980-81

În general, situaţia este diferită în cele trei „federaţii socialiste” plurinaţionale, inclusiv în Iugoslavia. De la a doua fondare a sa în 1945, de data aceasta în mod constituţional ca stat federal, Iugoslavia a existat în cadrul frontierelor stabilite în acel moment şi cu toate republicile fondatoare vreme de numai 46 de ani. De fapt, experienţa iugoslavă în materie de procese de decizie şi consens, în materie de instituţionalizare, ca şi de gestiune a conflictelor a fost mult mai scurtă, ea măsurîndu-se nu în decenii, ci în ani. Spre deosebire de Statele Unite şi de Elveţia, dar ca şi Uniunea Sovietică, a doua Iugoslavie moşteneşte experienţa negativă a trecutului în ce priveşte unitarismul, asimilarea forţată, discriminarea naţională netă şi asuprirea colonială. În „prima Iugoslavie” aceste politici erau înfăptuite de birocraţia care aparţinea în special celui mai mare grup etnic: sîrbii.

În ciuda experienţei comune a războiului naţional de eliberare din 1941-45 şi în ciuda asiduei propagande oficiale cu privire la „unitatea şi fraternitatea” dintre naţiunile iugoslave, amintirile încă vii ale conflictelor de dinainte şi din timpul războiului n-au fost niciodată uitate. Privilegiile de care se bucura noua pătură conducătoare a celei de-a doua Iugoslavii au alimentat încă şi mai mult acest resentiment. Sîrbii şi varianta lor regională, muntenegrenii, se bucurau de o reprezentare net majoritară în aparatul partidului federal, în poliţie, în armată, în administraţie, în serviciul vamal şi diplomatic. Ei ocupau majoritatea poziţiilor importante la nivelurile subalterne, chiar şi în regiunile cu populaţie mixtă, chiar şi acolo unde comunităţile sîrbe nu constituiau decît minorităţi numerice (în Kosovo, în Sangeac, în Croaţia şi în Bosnia). Cotele regionale („cheia republicană”), sau altfel spus, procentajul după care se atribuiau cele mai înalte funcţii federale era şi el net favorabil sîrbilor, fiindcă ei utilizau deseori procentajele alocate pentru şase dintre cele opt unităţi federale. Toate aceste practici, şi multe altele, au contribuit la situarea sîrbilor — şi a celor „sîrbizaţi” — într-o poziţie superioară faţă de alte naţionalităţi din Iugoslavia, dîndu-le astfel avantaje considerabile la împărţirea „tortului” federal prin utilizarea sistemului oneros de pensii pentru veterani, prin redistribuirea fondurilor federale şi a creditelor băncii centrale, prin utilizarea ajutorului străin, prin obţinerea de posturi bine plătite în străinătate etc.

Vechile conflicte, inclusiv acelea cu o conotaţie clar interetnică, au reapărut de îndată ce, în procesul de democratizare a Iugoslaviei, a fost involuntar acordată libertatea cuvîntului şi a presei de către un regim comunist tot mai puţin sigur de el. Democratizarea a accelerat destabilizarea Iugoslaviei. Odată cu agravarea crizei, aceste conflicte au degenerat într-o puternică animozitate de masă în sînul mai multor grupuri naţionale/religioase. Prezenţa în Balcani a mai multor civilizaţii şi mari religii este la originea acestor diferenţe seculare.

Trebuie să adăugăm că factorul destabilizator al moştenirii coloniale a jucat în Iugoslavia un rol mai puţin important decît în Uniunea Sovietică (dar mai important decît în Cehoslovacia)¹. Iugoslavia, uneori comparată automat cu URSS-ul ca fiind un „imperiu”, diferă de uriaşul euro-asiatic din cel puţin un punct de vedere, foarte important. Iugoslavia nu s-a născut din cucerirea colonială a grupului naţional slav dominant. Ea a fost din contră întemeiată aproape prin asociere voluntară de către un număr de mici popoare slave pe ruinele a trei imperii coloniale guvernate de non-slavi (Austro-Ungaria, Sublima Poartă şi efemerul Imperiu Italian).

Această asociere s-a făcut în doi timpi şi în amîndouă momentele ea a avut loc în circumstanţe foarte speciale, respectiv după primul şi al doilea război mondial. Totuşi, această nouă federaţie conţinea şi un element nedorit, contrar principiului autodeterminării revendicat de altfel în mod vehement pentru sine de către principalele naţiuni slave din Iugoslavia. Acest element se referea mai ales, dar nu numai, la importantele comunităţi non-slave din noul stat. De exemplu, în regiunea Voivodina, anexată de către Serbia, sîrbii nu reprezentau la  acea dată decît un sfert din populaţie. Această problemă era deja foarte acută în prima Iugoslavie şi ea a contribuit la prăbuşirea rapidă a ţării în aprilie 1941. Spre jumătatea anilor ’50, grupurile naţionale aparţinînd popoarelor non-slave altădată dominante (germani-austrieci, maghiari, turci şi italieni) au scăzut considerabil, dispărînd practic — în parte cel puţin, din cauza politicilor discriminatorii, asimilaţioniste sau chiar a genocidurilor înfăptuite de către regimurile primei şi celei de-a doua Iugoslavii.

O altă problemă, moştenită totuşi din colonialism, şi nu mai puţin importantă azi, este cea a puternicei creşteri demografice a populaţiilor colonizate. Cu puţin înainte de a deveni „statul comun al sîrbilor, croaţilor şi slovenilor” (prima denumire oficială a Iugoslaviei), Serbia, componenta cea mai importantă a statului, devenise o putere balcanică miniimperialistă, agresivă şi nocivă. Fostă colonie şi aflată în dependenţă faţă de Imperiul Otoman vreme de mai mult de cinci sute de ani, ea a subjugat, cu ajutorul puterilor europene creştine, aproape 40% din populaţia albaneză, în cea mai mare parte musulmană (şi de asemenea şi alţi non-sîrbi, ca de pildă slavi musulmani, macedoneni, ţigani şi turci). Statul iugoslav a abuzat multă vreme de puterea sa de constrîngere, în lipsa unui establishment sîrb sub cele două Iugoslavii, pentru a menţine status quo-ul. Albanezii au reuşit în două rînduri să se elibereze de sub stăpînirea sîrbă (în amîndouă rîndurile printr-o alianţă nefericită), dar au fost constrînşi în ambele dăţi să revină în Iugoslavia prin cucerire militară.

Ultima deşteptare naţională a albanezilor, creşterea puternică a agitaţiei romantice pentru emancipare în 1981 şi represiunea sîrbă care a urmat, au afectat relaţiile, deja încordate, între cele trei popoare slave din Iugoslavia. A izbucnit, iniţial între conducerile sîrbă şi slovenă, un conflict politic în ceea ce priveşte revendicările sîrbe în Kosovo. Sîrbii vroiau ca slovenii să sprijine în continuare, politic şi militar (prin poliţişti sloveni în Kosovo), politica colonialistă sîrbă, care dusese la violări masive şi grosolane ale drepturilor omului. Conducerea slovenă a refuzat datorită unor motive nu numai etice, ci şi politico-economice. Această poziţie a fost puternic susţinută de către opinia publică din Slovenia. Conducerea sîrbă, susţinută  de mulţi sîrbi (şi macedoneni) a răspuns printr-o campanie mass media de propagandă anti-slovenă, prin întreruperea legăturilor comerciale, prin refuzul de a efectua anumite plăţi, prin confiscarea proprietăţilor slovene din Serbia, lezînd astfel interesele slovene prin acţiunea autorităţilor federale etc.

Conflictul dintre sîrbi şi sloveni în privinţa regiunii Kosovo şi problema insuficienţei subvenţiilor federale acordate zonelor subdezvoltate s-a întins ca un cancer şi nu a întîrziat să corodeze şi relaţiile între celelalte grupări etnice. În continuare, şi aceasta este cel mai important lucru, această situaţie a afectat negativ şi relaţiile între cele două principale naţiuni slave din Iugoslavia, sîrbii şi croaţii. Abolirea autonomiei politice a regiunii Kosovo de către Serbia a fost prima violare grosolană a ordinii constituţionale iugoslave şi a dus în cele din urmă la distrugerea sa în 1991. Această violare sîrbă a perturbat echilibrul interetnic în Iugoslavia. Între altele, a dus la un control direct al Serbiei asupra unui procentaj triplu sau chiar cvadruplu de locuri în parlament, de voturi şi de funcţii în toate instituţiile politice federale (Prezidiul, Adunarea, Consiliul Executiv Federal, Curtea Constituţională etc.), întrucît Serbia se folosea şi de procentajele atribuite regiunilor Kosovo şi Voivodina, putînd totodată conta şi pe docilitatea Muntenegrului. Represiunea din Kosovo a făcut să reapară, în cele două republici nord-vestice, dar şi în altă parte, vechile temeri şi amintirile neplăcute ale primei Iugoslavii. Intelectuali sîrbi şi „colonişti” din Kosovo au fost la originea puternicului val de naţionalism sîrb — alimentat de un orgoliu naţional evident rănit — care a fost admirabil exploatat de către un reprezentant al partidului comunist, Milosevič, aflat în căutarea puterii personale. Prin aceasta Milosevič şi acoliţii săi au dezvoltat o platformă politică ce poate fi considerată ca fiind naţional-socialistă. Acest val a provocat la rîndul său o reacţie puternică, dînd frîu liber sentimentelor naţionale, altădată reprimate, şi naţionalismului şi în alte părţi ale Iugoslaviei. Eforturile pentru emanciparea naţională albaneză şi puternicele presiuni pentru inevitabila decolonizare într-una din ultimele colonii de pe continentul european — Kosovo — au fost catalizatorul care a avut o contribuţie însemnată la prăbuşirea Iugoslaviei.

A doua eroare politică a Iugoslaviei şi modelul său constituţional inadecvat

Al doilea defect al ordinii instaurate după 1945 este o urmare a erorii politice a Iugoslaviei. Cucerirea hitleristă din 1941 şi în general efectele celui de-al II-lea război mondial au dus la cucerirea puterii de către comuniştii iugoslavi, care n-ar fi reuşit probabil să o facă prin mijloace democratice. Comuniştii iugoslavi care în timpul războiului civil fuseseră bine organizaţi şi curajoşi şi cîştigaseră o victorie militară şi politică, au dus ţara la impas şi în cele din urmă la destrămare. Între altele, conducătorii lor nu cunoşteau nimic din experienţele democraţiilor federale şi credeau orbeşte în perfecţiunea sistemului sovietic. Întrucît ei vedeau viitorul Iugoslaviei doar în cadrul unei Uniuni Sovietice lărgite, au imitat, cu mici diferenţe, sistemul cvasi-federal din URSS. Prima constituţie federală iugoslavă din 1946 era, într-o mare măsură, o simplă traducere a constituţiei sovietice staliniste din 1936. Spre deosebire de părinţii fondatori ai statului american sau elveţian, comuniştii iugoslavi au impus ţării lor un model străin care s-a dovedit un eşec chiar şi în URSS. Prin aceasta, ei repetau o mare greşeală comisă de către conducătorii primei Iugoslavii, care în mai multe puncte importante au copiat în anii 1920-30 un alt model străin ce nu se potrivea Iugoslaviei: modelul francez, al construirii unei naţiuni unice.

Un expert oficial în chestiuni naţionale din cea de-a doua Iugoslavie scria la sfîrşitul anilor ’60, cînd enorma nemulţumire faţă de centralismul sîrb era vizibil deja în poziţiile tinerilor conducători comunişti croaţi şi sloveni: „programul naţional al partidului comunist reprezintă o concepţie originală a comuniştilor iugoslavi în aplicarea teoriei marxist-leninismului la condiţiile concrete din Iugoslavia”².

Ca şi „fraţi lor mai mari” sovietici, comuniştii iugoslavi se înşelau crezînd că revoluţia comunistă rezolvase chestiunea naţională în Iugoslavia odată pentru totdeauna. De aceea, ei n-au inclus la început în sistemul federal iugoslav instrumente eficiente pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor naţionale. Structura administrativă a noului stat a fost clădită fără să se ia în considerare şi această posibilitate. Împărţirea teritoriului întregului stat în unităţi federale, de pildă, a fost stabilită de către un mic grup de comunişti cu funcţii înalte, dar puţin instruiţi, în şedinţe secrete, în mod arbitrar, fără evaluări preliminare şi în multe rînduri fără consimţămîntul populaţiilor în cauză. Nu s-au organizat referendumuri înainte sau după această împărţire, nu au fost autorizate dezbateri parlamentare şi nici măcar discuţii publice. Cînd au început, protestele populaţiei au fost reprimate cu ajutorul poliţiei şi armatei. Reintegrarea provinciei Kosovo în Serbia, de pildă, s-a făcut sub un regim vădit militarist, condus de generali sîrbi şi muntenegreni, suprimîndu-se organele regionale alese şi neluîndu-se în nici un fel în considerare voinţa majorităţii zdrobitoare a populaţiei.

Conform schemei sovietice, comuniştii iugoslavi au creat în 1945-46 o federaţie asimetrică cu patru trepte (două pentru republici şi două pentru regiuni), cu o poziţie centrală privilegiată pentru Serbia (comparabilă cu cea a Rusiei în U.R.S.S., o federaţie în ea însăşi), fără districte federale, identificînd capitala Serbiei (o dată în plus) cu capitala Iugoslaviei, etc. Aceste caracteristici restabileau sub o aparenţă ideologică şi cu o motivaţie puţin deosebită, dominaţia birocraţiei sîrbe, a politicii de asimilare, inegalitatea limbilor în toate serviciile federale şi în principalele instituţii iugoslave, în cadrul liniilor aeriene naţionale, în sistemul bancar, etc.

Este adevărat totuşi, pe de altă parte că — bine intenţionate, deşi nu totdeauna — soluţiile arbitrare nu au fost toate inadecvate. Totuşi, cea de-a doua Iugoslavie avea în continuare probleme rămase în suspensie încă de la început, şi anume probleme legate de frontierele interne. Toate acestea şi-au avut preţul lor. Pomenirea lor în public a fost  interzisă timp de mai multe decenii, la fel ca şi alte manifestări ale sentimentului şi identităţii naţionale (de pildă, utilizarea denumirilor naţionale pentru instituţii, anumite cîntece, operele unor autori cunoscuţi, simbolurile vizuale, drapelele etc). Mai mult, importanţa practică a problemei frontierelor interne rămînea limitată cîtă vreme Iugoslavia, ca şi U.R.S.S.-ul, rămînea de facto un stat extrem de centralizat cu un partid unic, federaţia fiind doar o aparenţă. Însă de îndată ce sistemul centralizat a început să se clatine, de îndată ce democraţia a făcut posibilă exprimarea doleanţelor naţionale fundamentale, problemele, multă vreme nepomenite, au reapărut cu şi mai multă acuitate. Astăzi, ele constituie o mare parte a cauzelor războiului civil din enclavele populate de majorităţi locale sîrbeşti în Croaţia („Krajinele”) şi ar putea deveni cauza principală a conflictelor violente în anumite părţi ale Bosniei, ale Serbiei (Sangeacul), în Kosovo, în Macedonia şi în Muntenegru. Într-o măsură mai mică ele sînt prezente în Istria, încorporată oficial Croaţiei din 1954.

Probabil, cauza principală şi imediată a celei de-a doua prăbuşiri a Iugoslaviei a fost sistemul de conducere autoritar, perfecţionat timp de mai bine de patru decenii. Principalele instrumente de putere le-au constituit un aparat de partid centralizat şi profesionist, poliţia secretă şi armata. Această structură de putere, liberalizată numai aparent şi parţial, a rămas în funcţiune cel puţin pînă la jumătatea anilor ’80, destrămîndu-se la nivel federal în ianuarie-martie 1990.

Josip Broz, care şi-a păstrat numele din clandestinitate — Tito — a fost principalul creator al celei de-a doua Iugoslavii. Devenit mareşal în noiembrie 1943, el a devenit apoi un adevărat simbol politic. Cultul personalităţii sale a fost folosit din plin de către regim ca un instrument de integrare. Totuşi, creatorul celei de-a doua Iugoslavii a fost şi groparul ei. Comunismul său, obsesia puterii personale, îngîmfarea şi megalomania sa, tendinţa de a se înconjura de oameni servili, grupaţi într-o curte aproape monarhică, lipsa de cunoştinţe economice, şi dotare în acest sens, preocuparea majoră pentru probleme militare, pentru generalii săi şi pentru politica mondială şi, mai mult, longevitatea sa extraordinară, toate acestea au lăsat moştenire Iugoslaviei, la moartea lui, prea multe probleme deodată. Căci moştenirea lui cuprindea nici mai mult nici mai puţin de treizeci şi una de palate, vile şi somptuoase cabane de vînătoare, o întreagă flotă de Rolls-Royce-uri, de vapoare şi de avioane, dar şi o profundă criză economică, o enormă datorie externă şi internă, finanţe publice cît se poate de instabile şi o structură militară disproporţionată, care nu dădea nimănui socoteală. Dictatura lui Tito şi preşedinţia pe viaţă au fost înlocuite în mai 1980, fără nici o legitimare, militară sau democratică, printr-o oligarhie sub-mediocră şi o preşedinţie colectivă prin rotaţie.

Ca şi în Uniunea Sovietică, adevărata structură a puterii în Iugoslavia a fost, timp de decenii, incompatibilă cu principiile federalismului. Mai mult, caracterul autoritar al sistemului nu permitea îndreptarea durabilă a neajunsurilor organizării iniţiale a celei de-a doua Iugoslavii. Aceasta a dus la o delegitimare a ordinii constituţionale, la o acumulare a problemelor şi la un exces de soluţii de tip consensual pentru noul sistem de rezolvare consensuală şi federală a conflictelor, cînd acesta a început să funcţioneze oarecum la începutul anilor ’80.

A doua Iugoslavie începuse prin a copia pur şi simplu modelul sovietic, dar, ulterior, ea s-a îndepărtat sensibil de modelul instituţional al Rusiei sovietice, acela al unei cvasi-federaţii. Noile constituţii sau legi constituţionale au fost aprobate uşor de parlamentele comuniste în fiecare deceniu — în 1952, în 1963 şi 1974. S-au adăugat o sumedenie de înnoiri instituţionale ostentative, referitoare printre altele la autogestiunea muncitorilor, la autoguvernarea locală (comunală), la „sistemul de delegare” cu alegeri indirecte etc. În 1952, sistemul colegial cu o preşedinţie colectivă (prezidiul adunării federale) şi un prim-ministru, a fost înlocuit cu un sistem prezidenţial parlamentar destul de asemănător cu acela al celei de-a cincea Republici Franceze din 1958-1962. În 1963, preşedinţia Consiliului Executiv Federal (asemănătoare funcţiei de prim-ministru) a fost separată de preşedinţie şi a fost introdusă vicepreşedinţia (care a dispărut însă foarte repede). În 1974, pentru a da un ajutor preşedintelui republicii federale, a fost creată o preşedinţie colectivă de nouă membri (mai tîrziu opt) cu un sistem prin rotaţie pentru vicepreşedinţie (care a redevenit preşedinţie începînd cu 1980). Principiul rotaţiei a fost statuat şi pentru nivelele inferioare în 1963. Era vorba de împrumuturi din ordinea constituţională elveţiană, admise ca atare şi modificate. Apariţia Curţii Constituţionale (la nivel federal şi în republici) reprezenta, pe de altă parte, o imitaţie modificată a unei inovaţii americane. Numărul de camere în Adunarea federală s-a mărit de la două la trei pentru a se micşora din nou la două. În 1974, după o criză în Croaţia şi epurări în alte republici, s-a format un sistem mixt federal/confederal pentru a se încerca prevenirea unor noi manifestări anticentraliste în afara Serbiei. Statutul celor două regiuni autonome (Voivodina şi Kosovo) a fost îmbunătăţit, devenind aproape egal cu cel al celorlalte şase republici. Principiul reprezentării paritare a devenit obligatoriu în toate instituţiile federale şi toate unităţile federale (şase republici şi două regiuni), care au dobîndit dreptul de veto pentru deciziile importante, inclusiv pentru amendamentele la constituţia federală.³

Totuşi, toate aceste modificări erau grefate pe modelul sovietic iniţial, ceea ce a făcut ca ordinea constituţională iugoslavă să fie incoerentă. Tito consimţea într-adevăr la toate aceste frumoase inovaţii constituţionale (care erau în majoritate opera strategului şi ideologului regimului E. Kardelj), cu condiţia ca elementele de bază ale statului poliţienesc dictatorial şi cu partid unic să rămînă intacte. Concesiile considerabile prevăzute în constituţia din 1974 în sensul confederalismului nu erau percepute de fapt de către regim ca fiind periculoase pentru existenţa Iugoslaviei, în măsura în care ele erau considerate de fapt formale. Atotputernicia lui Tito, în acelaşi timp şef al statului, al partidului unic şi al armatei, rezultat al regimului comunist, puterea lui neschimbată, potenţialul economic şi coercitiv, statutul internaţional al Iugoslaviei şi delicata poziţie geopolitică, păreau să constituie garanţii suficiente împotriva oricărei presiuni centrifuge sau subversive. Această nouă organizare federală/confederală a fost în epoca respectivă salutată de către propaganda oficială, considerată ca fiind soluţia optimă pentru o societate socialistă dezvoltată şi ca o strălucitoare contribuţie la moştenirea omenirii întregi. Totuşi, cînd, la un an sau doi după moartea lui Tito, aceste ipoteze subiacente nu au mai fost valabile, schema goală a federalismului/confederalismului a început să se umple de substanţă politică, devenind cadrul esenţial al controverselor politice din Iugoslavia.

Criza generală iugoslavă şi eşecul soluţiei federale/confederale

Noul sistem federal/confederal de decizie consensuală a funcţionat în Iugoslavia în timpul anilor ’80 în cadrul Prezidiului Federal al statului şi al partidului comunist, în sînul parlamentului federal, şi din ce în ce mai mult, sub forma întîlnirilor regulate între conducătorii republicilor şi regiunilor, între primii lor miniştri şi miniştri-cheie. Totuşi, aceste evoluţii au fost frînate, oprite, şi sistemul a fost în cele din urmă sabotat, în primul rînd de blocul sîrb net majoritar. Sîrbii şi aliaţii lor politici au abuzat aproape întotdeauna de forţa lor numerică în instituţiile federale alese, de preponderenţa lor în cadrul birocraţiei federale, de influenţa lor în complexul militaro-industrial, în instituţiile bancare centrale etc. Blocul comunist conservator, compus mai ales din sîrbi, refuzase sistematic un mare număr de proiecte de reformă vizînd democratizarea Iugoslaviei, o mai mare deschidere a economiei sale, o protecţie mai eficientă a drepturilor omului etc. Marea majoritate a delegaţilor sîrbi la ultimul şi fatalul congres al partidului comunist la putere, din ianuarie 1990, a respins practic toate propunerile de reformă, refuzînd chiar să federalizeze partidul. Sîrbii au huiduit şi şi-au bătut joc de delegaţia slovenă minoritară, cînd aceasta a părăsit în semn de protest sala congresului; unii dintre delegaţii sloveni aveau lacrimi în ochi. Datorită acestui fapt relaţiile dintre cele două popoare au fost profund afectate; conflictul s-a dovedit a fi de neîmpăcat şi a dus în cele din urmă la separarea Sloveniei de Iugoslavia.

Blocul sîrb a refuzat în mai multe rînduri, din motive în primul rînd materiale şi politice, să sancţioneze constituţional situaţia de fapt din unele domenii, respectiv, restabilirea Iugoslaviei ca o confederaţie de republici suverane, asemănătoare Comunităţii Europene. Aceasta era propunerea slovenă şi puţin după aceea, acea comună, a slovenilor şi croaţilor. Occidentul (Statele Unite şi Comunitatea Europeană) au comis o greşeală fundamentală nesusţinînd această opţiune în momentul cînd ea mai putea fi încă realizată. Sprijinul evident şi continuu acordat de Occident primului ministru federal, Ante Markovič (şi deci opţiunii centraliste), a dat semnale false armatei federale, contribuind astfel la mini-războiul din Slovenia din 26 iunie 1991. Începînd din acel moment republica slovenă nu se mai putea întoarce înapoi. Cînd mediatorul Comunităţii Europene, lordul Carrington, a prezentat o propunere confederală modificată ca o opţiune principală pentru rezolvarea problemei iugoslave (la care şi-a dat consimţămîntul şi Prezidiul Federal redus în octombrie 1991), era deja prea tîrziu.

Teza avansată de către sîrbi, după care frontierele interne între republicile iugoslave nu sînt decît linii pur administrative (nefiind deci valabile în cazul dizolvării Iugoslaviei s-au transformării ei în confederaţie), după care celelalte popoare iugoslave nu aveau dreptul la autodeterminare fără consimţămîntul Serbiei, etc., reflectă clar concepţia sîrbă despre Iugoslavia ca fiind un stat unitar şi ca o extindere a Serbiei. „Iugoslavitatea” devenise pentru mulţi sîrbi o expresie a intereselor lor naţionale. Sîrbii — deopotrivă elitele şi oamenii de rînd — n-au înţeles niciodată şi n-au acceptat cu adevărat principiul legalităţii grupurilor etnice din Iugoslavia şi logica federalismului plurietnic. Ei au insistat, de pildă, pentru ca, chiar şi atunci cînd nu constituiau decît o mică minoritate numerică în alte regiuni sau entităţi, ei să poată avea măcar statutul constituţional protejat de egalitate cu grupul etnic majoritar corespunzător. Ei cereau ca toţi sîrbii să trăiască într-un singur stat, fie el Iugoslavia sau Serbia Mare. În acelaşi timp, conducătorii sîrbi refuzau acest drept non-sîrbilor care trăiau în Serbia, în Voivodina, în Kosovo şi Muntenegru. Ideologii naţionali şi influenţii experţi constituţionali sîrbi au atacat cu putere elementele de confederalism din constituţia din 1974; ei au cerut recentralizarea Iugoslaviei, abolirea autonomiilor politice în interiorul republicii sîrbe şi susţineau deschis că în Iugoslavia trebuie să existe trăsăturile centraliste prezente în federaţiile „uni-naţionale” (precum S.U.A. sau R. F. G.). În acelaşi timp, ei se împotriveau cu tărie legalizării constituţionale a anumitor trăsături confederaliste asemănătoare celor din sistemul american (de pildă, existenţa gărzilor naţionale în cele mai multe state). Criticii sîrbi afirmau că, la urma urmei, tulburările din anii ’80 în Iugoslavia fuseseră provocate de concesiile confederaliste făcute în 1974 şi din insuficienţa centralizării.

O analiză mai puţin părtinitoare a tulburărilor din Iugoslavia la mijlocul anilor ’80, scrisă de către un expert muntenegrean serios şi liberal, indică defectele federalismului iugoslav:

1) Ineficienţa sistemului de executare a deciziilor, căruia îi lipsea autoritatea la nivel federal, lipsindu-i totodată instrumentele pentru aplicarea legilor federale.

2) Lipsa de interes pentru integrare dincolo de frontierele unităţilor federale.

3) Dominaţia politicului asupra economicului.⁴

A doua Iugoslavie a început să aibă probleme grave la începutul anilor ’80, a început să se prăbuşească în 1989, a atins stadiul războiului civil în timpul verii anului 1991, a cunoscut secesiunea de facto a unei republici (Slovenia), declaraţii de suveranitate şi apoi de independenţă în Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, plebiscite ilegale cu acelaşi scop în Kosovo şi în Sangeac în octombrie 1991. Asemănarea între această cronologie, revoluţiile în celelalte state est-europene şi căderea Uniunii Sovietice nu e întîmplătoare. Puterea comunistă din Iugoslavia, spre deosebire de cea din Europa de Est, mai puţin Albania, iarăşi nu depindea de sprijinul sovietic, de intervenţiile militare, de controlul poliţienesc şi de intimidarea prin forţă. Totuşi, căderea imperiului sovietic est-european şi a comunismului în Europa de Est a avut şi în Iugoslavia un efect psihologic însemnat. Criza iugoslavă pe plan economic, social, ideologic, moral şi politic, a avut, în general, aceleaşi rădăcini. Neviabilitatea economică şi epuizarea psihologică au împiedicat menţinerea sistemelor represive, autoritare şi de stat care se bazau ideologic pe utopia comunistă marxistă. Cu toate idiosincraziile şi aparenţa sa de liberalism, cazul iugoslav nu era decît o variantă balcanică a acestui model general.

Ca şi în celelalte două state plurinaţionale „socialiste” cu constituţii federale (Uniunea Sovietică şi Republica Federală Cehoslovacă), criza generală din Iugoslavia era grefată pe conflicte profunde şi prost ascunse, de natură naţională, culturală, religioasă şi civilizaţională. Ea a redeschis răni vechi, a făcut să crească tensiunea între comunităţi (care a dus, în anumite părţi ale Uniunii Sovietice la violenţe de masă), avînd ca rezultat puternice presiuni autonomiste şi secesioniste în mai multe unităţi şi regiuni federale. Dorindu-se oprirea acestui proces printr-o constrîngere administrativă şi economică, prin forţă militară, prin represiune poliţienească, dorindu-se „salvarea Iugoslaviei”, s-a ajuns la rezultate contrarii (ca în Uniunea Sovietică şi spre deosebire de Cehoslovacia). E o crudă ironie că tocmai cea mai titoistă şi centralistă dintre toate instituţiile federale din întreaga Iugoslavie — armata populară iugoslavă — a devenit groparul Iugoslaviei, cu toate că pretindea că o salvează. După mini-războiul din Slovenia (iunie-iulie 1991) şi după războiul mult mai lung, violent şi murdar din Croaţia, armata federală a eliminat în cele din urmă şansele de salvare a comunităţii popoarelor iugoslave. Pe scurt, conducerea sîrbă a preferat ca Iugoslavia să dispară sau chiar să se formeze o Serbie mare, decît să se reconstituie o Iugoslavie confederativă în care dominaţia, ca şi statutul special, privilegiat al sîrbilor ar fi fost în genere respectat. Această poziţie, precum şi angajarea directă a Serbiei şi Muntenegrului în războiul din Croaţia, în jefuirea masivă şi în distrugerea economiei şi a monumentelor culturale croate, în ocuparea unor părţi ale Croaţiei şi în alungarea populaţiei croate au redus şi mai mult numărul soluţiilor posibile şi psihologic acceptabile, fie ele şi de ordin confederal şi la o scară geografică mai redusă (fără implicarea, de exemplu, a Sloveniei, care ar fi complicat mai mult lucrurile).

A doua prăbuşire a Iugoslaviei ce a urmat a fost în mare parte un rezultat al prăbuşirii sau dispariţiei unor elemente psihologice şi politice pe care se bazase acest stat începînd din 1945:

— teama de expansionisme şi de invadatori străini (mai ales germani şi italieni, şi într-o mai mică măsură unguri, bulgari şi în 1948-53 sovietici);

— moştenirea războiului naţional de eliberare (1941-45) şi a războiului civil (1941-47);

— cultul lui Tito;

— sistemul autoritar unipartinic;

— ideologia oficială — marxismul;

— şi proiectul comunist al unei profunde „inginerii sociale”.

Nici motivaţiile pozitive, nici interesele economice comune, de securitate, nici legăturile familiale, nici numeroasele regiuni cu populaţie mixtă etc., n-au fost suficiente pentru a menţine statul multinaţional în frontierele sale de după 1945.

Spre deosebire de Spania sfîrşitului anilor ’70 şi începutul anilor ’80, elitele iugoslave, divizate din punct de vedere naţional şi cultural, nu erau capabile, şi unele nu aveau nici dorinţa de a pune în practică o tranziţie rapidă şi ordonată de la o ordine autoritară la un sistem democratic competitiv. În Iugoslavia, blocajul s-a manifestat în centrul federal şi a luat forma unei alianţe între conducătorii sîrbi ai partidului comunist, militarii de carieră şi reprezentanţii complexului militaro-industrial. Acest blocaj a făcut să crească presiunea la nivel subfederal pentru o democratizare profundă în Iugoslavia, care a dus la primele alegeri libere competitive care au avut loc în martie-aprilie 1990, în cele două republici nordice. După victoria partidelor naţionale, naţionaliste şi regionaliste, diferenţele naţionale din Iugoslavia, care corespundeau aproximativ diferenţelor ideologice, economice şi politice, au ieşit la lumina zilei şi au devenit legitime din punct de vedere democratic. Datorită lipsei de consens în cadrul elitelor (mai ales în privinţa cauzelor principale ale tulburărilor şi a remediilor potrivite), o reconstrucţie democratică a statului federal şi proiectul unei noi constituţii federale  s-au dovedit o vreme imposibil de pus în practică. Una cîte una, instituţiile federale nu au mai funcţionat, şi-au pierdut parţial sau total legitimitatea în afara Serbiei şi a Muntenegrului (armata federală de pildă), sau au devenit simple anexe ale establishment-ului politic sîrb (preşedinţia redusă a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, Parlamentul Federal).

Presiunile politice exterioare (venind în cea mai mare parte de la Comunitatea Economică Europeană şi, mai puţin, de la Statele Unite), ameninţările cu amînarea noilor credite şi cu nerecunoaşterea republicilor secesioniste, încurajările şi promisiunile (privitoare la noi credite sau la statutul de membru asociat al Comunităţii Europene), organizarea unei conferinţe internaţionale sub egida Comunităţii Europene la Haga şi chiar tentativa nereuşită de mediere a lui Gorbaciov, nimic nu a putut opri războiul din Croaţia şi destrămarea ulterioară a celei de-a doua Iugoslavii.

Moartea Iugoslaviei în forma sa actuală, încă validă din punct de vedere constituţional, demonstrează clar eşecul unui anume model de organizare politică a ansamblurilor multinaţionale. Acest model, inventat iniţial şi pus în practică de comuniştii ruşi pentru a menţine imperiul rus, parţial reformat, a devenit (dacă nu era de la început) insuficient în Uniunea Sovietică însăşi, în Iugoslavia şi în Cehoslovacia. În fond, el a eşuat în primul rînd pentru că îi lipsea legitimitatea democratică şi, în URSS şi Iugoslavia, pentru că nu a putut să se transforme la timp dintr-o „federaţie de faţadă” (după C. Friedrich), într-o adevărată confederaţie consensuală⁵). Evoluţia situaţiei din Iugoslavia nu era inevitabilă şi a fost în realitate foarte influenţată de personalitatea principalilor actori politici, de percepţiile eronate şi de erorile lor (între altele şi acelea ale Comunităţii Europene şi ale Statelor Unite). De aceea, nu ar fi corect să considerăm a doua prăbuşire a Iugoslaviei ca un eşec al federalismului ca atare sau ca un eşec al ideilor federaliste.

NOTE

1. Vezi Stephen Kux, Soviet Federalism: a comparative study, Institute for East-West Security Studies, New York, 1990.

2. Koka Joncic, Relations between the Peoples and National Minorities in Yugoslavia, Medjuna-rodna politika, Belgrad, 1969, p. 10.

3. Dennison Rusinow, Yugoslavia. A Fractured Federalism, W. Wilson Center, Wasghington D.C., 1988.

4. Vojislav Stanovic, Federalizam/konfederalizam, Univerziteska rec., Titograd, 1986, pp. 98-99.

5. C. Friedrich, Trends of Federalism in Theory and Practice, Pall Mall, 1968.

Traducere de Horea Căpuşan

*

Anton A. BEBLER, profesor la Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Ljubljana, este din 1992 reprezentantul Sloveniei la Naţiunile Unite, Geneva. Specialist în politică comparată şi în probleme de securitate, el a publicat, printre altele: The Scientifical/Technological Challenge and East European Socialism (1989), şi Soviet Policies under M.Gorbatchev: Implications for Yougoslavian Security (1990).

Anton A. Bebler, Le deuxičme effondrement de la Yougoslavie et le fédéralisme, în volumul André Liebich şi André Reszler (editori), L’Europe Centrale et ses minorités: vers un solution européenne?, Presses Univerisitaires de France, 1993, studiu preluat cu permisiunea editurii.