Editorial

Între conceptele care au stîrnit vii dezbateri printre experţii din România, unul a fost mai puţin explorat (cu excepţia remarcabilului studiu consacrat de Gabriel Andreescu, Valentin Stan şi Renate Weber, programului UDMR). Este vorba de autonomia personală.

altera publică în acest număr, în cadrul genericului mai larg al federalismului, un fragment semnificativ din voluminoasa lucrare, La Multination, a autorului francez Stéphane Pierré-Caps. Rupînd cu tradiţia franceză a abordărilor despre naţiune şi minorităţi, autorul investighează o zonă puţin frecventată de cercetătorii din ţara sa, descoperind un sistem conceptual central-european, de sorginte austriacă, ale cărui nuanţe pot fascina şi azi. Autonomia personală este numită de Pierré-Caps federalism personal, „principiu care face din apartenenţa la o comunitate naţională un drept individual şi îi conferă respectivei comunităţi drepturi colective”. În accepţiunea dată de autor federalismului personal, o bună parte din neliniştile statelor ce includ minorităţi semnificative şi, ca urmare, văd în drepturile colective un princiu subversiv, apar ca nefondate. Dimpotrivă, în statele eterogene etnic, lingvistic şi religios, aşa cum sînt majoritatea celor ce formează Europa de Mijloc, multinaţiunea, construită pe complementaritatea dintre drepturi individuale şi drepturi colective, dintre naţiunea politică şi naţiunea culturală, garantează convieţuirea în armonie a diverselor entităţi comunitare, constituind fundamentul unei noi coeziuni statale, în care bună parte din angoasele establishmentului şi ale comunităţilor convieţuitoare, găsesc destule raţiuni să fie domolite.

Din perspectiva sa, Gusztáv Molnár, prestigios cercetător budapestan de origine transilvană, aprofundează tocmai tema flexibilităţii statului naţional. Rezumînd nuanţata sa ipoteză, se poate reţine că pentru Molnár, ca şi pentru alţi gînditori semnificativi, statul modern nu poate supravieţui propriilor sale dogme fără a purcede la profunde reforme interne. Luînd ca pretext mult disputata teorie a lui Samuel Huntington, despre „ciocnirea civilizaţiilor”, Gusztáv Molnár se întreabă, şi ne întreabă, dacă în forma sa actuală, statul naţional român, care s-a străduit fără succes să resoarbă întrega diversitate cu care a pornit pe drumul modernităţii după 1918, are sau nu capacitatea, mai precis voinţa, de a da curs liber energiilor sale interne, în perspectiva provocărilor suprastatalităţii, componentă inevitabilă a procesului integrării europene, sau ale substatalităţii, avîndu-şi sorgintea în întărirea regionalismului. Deşi studiul lui Molnár are ca obiect „problema transilvană”, într-un sens mai larg se referă la o Românie la răscruce, confruntată cu dilema unor opţiuni dificile şi nu lipsite de urgenţă. Exemplele din studiu — gesturi reformatoare providenţiale, ca acele făcute de cabinetul Blair: devoluţia Regatului Unit —, nu pot să nu capteze interesul viu al autorului,  mai puţin preocupat de realitatea imediată, cît de prospecţia mileniului trei. Problema transilvană, conchide Molnár, „a devenit problema coerenţei interne a statului român”, al cărui viitor, autorul îl vede fie în federalism, fie în devoluţie. A treia cale, previne Molnár, ar putea fi aceea a statelor falimentare „failed states”, aflate la periferia istoriei.

Mănuşa aruncată de Molnár, are în ea o provocare deschisă, încercînd să lanseze astfel o adevărată dezbatere în lumea intelectuală şi politică românească, oarecum inertă la „subiecte fierbinţi” şi conservînd tradiţia franceză a eseisticii dedicate în primul rînd subiectelor teoretice. Mănuşa nu putea să nu fie ridicată de unul din analiştii români cei mai prezenţi în punctele incandescente, cel care ne-a obişnuit cu frecventarea subiectelor tabu, Gabriel Andreescu. Preocuparea sa pentru  studierea macroproceselor de integrare-dezintegrare, expertiza sa în probleme de minorităţi, dar şi neliniştea inovaţiei care-i însoţeşte scrierile, fac din Andreescu preopinentul cel mai calificat al lui Gusztáv Molnár, inclusiv în chestiunile privind rolul regiunilor (al Transilvaniei, în speţă), abordate de Andreescu într-o manieră binecunoscută cititorului avizat. Spre deosebire de Molnár, ale cărui puncte de vedere le apreciază cu fineţea cunoscătorului, Andreescu nu crede nici în nevoia imperioasă a regîndirii formei statale, din simplul motiv că un asemenea proiect nu se află pe agenda clasei politice româneşti şi nu există nici o presiune populară care să reclame producerea într-un timp previzibil a unor modificări constituţionale semnificative. Mesajul respondentului lui Molnár este o pledoarie pentru utilizarea posibilităţilor cadrului constituţional actual, în care problema aparteneţei României la spaţiul euro-atlantic poate fi tranşată în mod satisfăcător pentru întreaga naţiune politică, regionalismul atingîndu-şi apiraţiile prin însuşi tratamentul cu putere de model al minorităţilor, a celei maghiare îndeosebi. Într-un elegant contrapuct, Andreescu conchide că „ este păcat să preferi ‘idealurile’ în locul fascinantei experienţe a ceea se s-a întîmplat în România ultimilor ani.”

Alte două reacţii la incitantul studiu al lui Molnár ne vin de la Victor Neumann, autor care s-a făcut cunoscut pe terenul cercetării relaţiei dintre interculturalitate şi europenism, fiind totodată un analist angajat al regionalismului bănăţean, şi Antonela Capelle-Pogăcean, o tînără cercetătoare de la Paris, cu preocupări în domeniul comparativismului româno-maghiar. Ambii autori,chiar dacă utilizînd ipoteze şi abordări diferite, în ciuda unui acord indiscutabil cu majoritatea observaţiilor lui Molnár, confirmă întrucîtva rezerva exprimată de Gabriel Andreescu. Nici federalismul, nici devoluţia, conchid fiecare în felul său, nu sînt oferte realiste pentru România actuală, al cărei viitor, inclusiv coeziunea şi coerenţa statală, va beneficia îndeajuns — consideră ei — de pe urma democraţiei pluraliste, a respectării drepturilor omului, şi în mod special al minorităţilor, a statului de drept, pentru ca, pe drumul integrării europene, ţara străbătută de hotarul dintre creştinismul occidental şi cel răsăritean să nu fie nevoită să se gîndească serios la constrîngerile unei reforme istorice.

Dezbaterea găzduită de altera promite, aflăm pe diferite canale, să stîrnească valuri benefice în procesul inevitabil al regîndirii filozofiei statului — inclusiv a celui „naţional” — în contextul evoluţiilor integrative europene contemporane.

Deşi nu în replică la dezbaterea firebinte pe care o găzduieşte acest număr din altera — aceasta desfăşurîndu-se în spaţiul iberic cu cîteva decenii mai devreme —, catalanul Pau Puig I Scotoni rezonează la provocări similare. Într-o Spanie care şi-a împlinit în bună măsură proiectul devolutiv — fiind, cum arăta într-un remarcabil studiu publicat în numărul 6 al revistei noastre Robert Agranoff, o federaţie impli-cită—, Catalonia se bucură de un grad avansat de autonomie, fără a periclita sentimentul securitaţii colective al naţiunii politice spaniole. Povestea felului în care, după „model girondin”, mai degrabă decît iacobin, puternica provincie şi-a făcut un aliat din statul naţional, este exemplar şi ar putea constitui o lectură obligatorie pentru politicienii şi politologii noştri, majoritari şi minoritari deopotrivă. Identificarea interesului comun, parteneriatul onest cu „adversarul” sînt cele mai eficiente tactici de realizare a unui compromis viabil, din care ambele părţi să profite în mod egal. Văzută de Puig I Scotoni, devolutia nu trebuie să fie un proces confrontaţional, ci un pact de convieţuire fundamentat pe respectul mutual şi previzibilitatea părţilor. Autonomia Cataloniei nu este un ţel în sine şi nici valorificarea tîrzie a unei istorii îndelung cenzurate, ci un instrument de sporire a stabilităţii şi prosperităţii Spaniei întregi. Modelul catalan ne poate oferi acea „faţă a Europei” care a reuşit să substituie ranchiuna istorică cu  raţiunea pragmatică.

Editorii