Fărşeroţii şi cîntecele lor

Gogu Padioti

Fărşeroţii sînt puţin cunoscuţi în lumea aromână, la fel şi în cea a cercetătorilor occidentali. Ei au trăit întotdeauna departe de oraşele cu progres tehnic nivelator, dispersaţi în toată Peninsula Balcanică, cunoscuţi sub diferite denumiri. Ei înşişi îşi spun fărşeroţi; grecii îi numesc arvanito-vlahi; o mică parte dintre ei, astăzi grecizaţi sînt numiţi caraguni; albanezii îi numesc ràmàni (romani) sau ciobani. Chiar şi în interiorul grupului lor, ei sînt încă separaţi în diferite grupări: mizuchiari, sopani, plisots, etc., în funcţie de locurile unde trăiesc sau de felul specific în care pronunţă anumite cuvinte.

Fără îndoială de origine iliro-tracă, fărşeroţii trăiesc pe teritoriul actual al Albaniei şi în imperiul muntos al versanţilor vestici ai Munţilor Pindului. O parte dintre ei sînt citaţi încă din antichitate: Polivius îi menţionează sub numele de dassaretes — învinşi de către Filip al Macedoniei — în locul unde astăzi se găsesc ruinele faimosului oraş Moscopole, incendiat, jefuit şi distrus de către hoardele lui Ali Paşa în 1788. Oraşul Pleasa, situat la sud de Moscopole şi cunoscut în antichitate sub numele de Pileo, a intrat în istorie după ce a fost asediat şi învins în timpul luptelor între Alexandru cel Mare şi regele ilir Kliton, în ciuda ajutorului primit de către acesta din urmă din partea ilirilor talantes. De-altfel din acel loc a pornit Alexandru pentru a înăbuşi revolta tebanilor, după un marş teribil de-a lungul întregului lanţ al Munţilor Pindului şi a Cîmpiei Tesaliene.

O mare parte a acestei populaţii ilire a fost latinizată după cucerirea romană. Tradiţia mai spune că acestei populaţii latinizate i s-a alăturat un număr important de coloni romani, o mare parte a populaţiei autohtone epirote fiind deportată în Italia după distrugerea statului macedonian.

Limba fărşeroţilor este un dialect proto-român născut din latina vulgară după asimilarea autohtonilor. Prin dezvoltarea sa foarte lentă, limba fărşeroţilor rămîne cel mai arhaic dintre idiomurile neolatine, cel care, de-a lungul secolelor, a suferit cele mai puţine influenţe. Viaţa retrasă, izolată a fărşeroţilor le-a a ferit limba  de influenţele exercitate firesc de limbile altor popoare balcanice, cu o reciprocitate naturală de-atfel — în raport cu alte ramuri ale dialectului aromân, fărşeroţii au suferit aşadar cea mai mică influenţă. Cea mai mare parte a cuvintelor străine provin din limba albaneză, adică din vechea iliră, existînd astăzi în aceste teritorii fondul autohton comun celor două ramuri. Cuvinte de origine turcă sînt intrate în aromână după cucerirea Balcanilor de către otomani. Aceste cuvinte se găsesc mai ales în domeniul administrativ, militar, organizatoric, etc.

Puţine sînt cuvintele de origine greacă: contactul cu populaţiile care vorbeau această limbă a fost într-adevăr relativ întîrziat, în orice caz posterior formării definitive a limbii cotidiene. Trăind în interiorul teritoriilor, cu o economie în mare parte autarhică, fărşeroţii au avut cu grecii mai mult raporturi de  ordin   economic   şi   comercial.   De  altfel,  aceste raporturi nu puteau fi facilitate, prin însuşi faptul că grecii trăiau în principal fie pe malul mării, fie în colonii sau în sedii comerciale cu caracter tranzitoriu. După arheologul Moses Finley, vechii greci nu intrau niciodată în interiorul teritoriilor, mulţumindu-se cu o zonă de activităţi comerciale sau schimburi nu mai departe de 30 sau 40 de kilometri de la mare. Marea majoritate a cuvintelor de origine greacă au intrat în aromână odată cu şcoala şi cu influenţa crescîndă a preoţilor, după abandonul limbii latine de către succesorii lui Iustinian. Aceasta explică faptul că, în vocabularul religios, cuvintele împrumutate din greacă privesc doar ritualul liturgic, cuvintele care exprimă credinţa sînt toate latine, adoptate de către creştinism înaintea ritualizării de origine elenă. Celelalte cuvinte de origine greacă sînt cuvinte cu caracter „modern”, de ordin ştiinţific sau tehnic. O bună parte a acestor cuvinte sînt de-altfel slave în ţinuturile predominant slave, române în nordul Dunării, acolo unde fărşeroţii au emigrat după primul război mondial. Cuvîntul „gară” este un exemplu semnificativ: el va deveni „stathmos” pentru cei care locuiesc în Grecia, „staniţa” pentru cei din Iugoslavia, „stashone” pentru aromânii din Albania din cauza influenţei italiene... şi „gară” pentru cei din România!!!

Că Albania este originea fărşeroţilor, se confirmă şi  prin numele care le este dat de către greci: arvanito-vlahoi (vlahi de Albania), adică aromâni de Albania, pentru a-i diferenţia de aromânii care trăiau şi mai trăiesc în interiorul frontierelor Greciei şi care sînt pentru greci... hellino-vlahoi latinofoni!!!

De unde vine numele de fărşeroţi? Două versiuni încearcă să-i explice originea. Una susţine că vine de la un oraş numit Frasari sau Fraseri, situat în Cîmpia Albaneză de la Mizukie, aproape de oraşul Colonia. Cealaltă consideră că vine de la oraşul Farsala, din Thessalia — Grecia, acolo unde Cezar l-a învins pe Pompei. După bătălie, supravieţuitorii s-au refugiat  în munţi şi au trecut în Albania unde s-au amestecat cu locuitorii deja colonizaţi şi latinizaţi. Ei au luat numele de „farsaliotes” în amintirea luptei lor. De fapt, nu există pentru moment date istorice sigure, documente care să ateste una sau cealaltă dintre versiuni. Noi înclinăm mai mult către ipoteza conform căreia numele lor provine de la oraşul Frasari.

O bună parte a acestor populaţii neo-latine şi-au pierdut şi limba şi credinţa după intrarea turcilor în Balcani, şi în special în Albania. Fapt aproape unic, exceptînd Bosnia, o mare parte a albanezilor au fost constrînşi să treacă la islamism, deşi prin natura lor turcii erau destul de toleranţi. Aceleaşi presiuni au fost exercitate asupra populaţiilor aromâne creştine. După mitropolitul Ioachim Martinianu, în monografia sa consacrată oraşului-martir Moscopole, convertirile forţate încep în timpul lui Kara-Halil Cenderlî, originar din oraşul Tsenter. El este cel care creează primele unităţi de ieniceri, înrolînd cu forţa tineri credincioşi smulşi din familiile lor. De bună voie sau siliţi, o parte a credincioşilor şi-au renegat credinţa şi, cu timpul, limba. S-a înregistrat un număr foarte mic de reîntoarceri la creştinism cînd s-a ivit posibilitatea, adică atunci cînd au încetat răpirile copiilor. Astfel o mare parte a fărşeroţilor, mai ales cei care trăiau în regiunile de colină sau cîmpie, au fost asimilaţi de majoritatea albaneză.

Dintotdeauna aromânii au avut ca principală ocupaţie creşterea oilor şi a cailor. Ei nu au ignorat nici meseriile artizanale şi nici comerţul. Pe vremea cînd Balcanii nu erau divizaţi de frontiere artificiale, pe vremea ocupaţie turce, în mod paradoxal, turmele lor străbăteau toată Peninsula. Vara în munţi, iarna la cîmpie sau la malul mării, puteau fi găsiţi de la Avlova pînă la Adrianopol, de la Arta pînă la Bitolia, de la Niš pînă în Rhodope, de la Berati pînă în Munţii Parnassului sau în Acarnanie (menţionaţi de poetul Costa Kristali sub numele de caraguni — vezi Apanda de K. Porfiri).

Stăpîni peste „celnicati”-urile lor, războinici renumiţi şi temuţi, ei erau invidiaţi de unii şi temuţi de alţii în întreaga Peninsulă. Nu amintim aici decît faimoasele familii de sulioţi Giavella, Zidru sau faimoşii „celnics” (şefi de clan) Giuvara sau Pitulea, care, înaintea înfrîngerii turcilor au pregătit în felul lor, între mulţi alţi aromâni, revoluţia care s-a soldat cu crearea statului... grec, albanez, etc.!

În triburile lor, fărşeroţii trăiau izolaţi de lumea care îi înconjura. Nu se amestecau cu alte etnii, nu acceptau nici măcar să-şi căsătorească copii cu copii altor triburi aromâne. Li se părea atît de neconceput, deplasat şi degradant ca un fărşerot să se căsătorească cu o străină, încît atunci cînd unul dintre ei a luat de soţie o grecoaică, Armiro i-au cîntat nefericitului: „Lai Nisas’tiancllidă dera, Va-ţ grească hilli patera!!!” („Lai Nisa, blestemată fie soarta ta, fiii tăi să te numească Patera”, „patera” fiind cuvîntul grec pentru tată).

Astfel, graţie acestor comportamente, este uşor de înţeles cum au putut supravieţui limba, obiceiurile şi cîntecele lor, cărora nu li se aseamănă nimic (cu excepţia unei părti a albanezilor care cîntă precum fărşeroţii, ceea ce probabil dovedeşte rădăcini comune foarte vechi ).

Dacă astăzi cineva ar dori să găsească într-o cartă fărşeroţii sau ceilalţi aromâni, nu ar reuşi. Ca şi alte minorităţi, ei au cunoscut acelaşi destin impus de către cei „mari” fără să li se ceară părerea. Din ziua în care, după Războiul Balcanic, Balcanii au fost divizaţi în patru state, viaţa fărşeroţilor a fost bulversată. Obişnuiţi să călătorească cu trupele lor fără stăpîni, liberi de orice constrîngere, ei s-au trezit dintr-o dată îngrădiţi, încarceraţi în limite absolut arbitrare. De-atunci înainte, părinţi şi prieteni nu se puteau întîlni decît dacă dispuneau de un paşaport!!! Frontierele teritoriale au fost dublate de frontierele şovine, statele moştenitoare ale resturilor turceşti detestîndu-se încă şi mai mult ca înainte.

Fără limbă scrisă nu se poate face istorie. Ne dăm seama mai bine astăzi, în plin curent unificator european, de dificultatea de a se afirma altfel decît ca cetăţean al unui stat recunoscut diplomatic. Astfel, nu există aromâni în Grecia. Doar greci... latinofoni bilingvi!!!

Fără istorie scrisă, într-un secol în care scrisul a înlocuit orice formă de memorizare, vorbitorii minoritari sînt sortiţi dispariţiei. În timp ce reprezintă  aproape două milenii de  limbă latină, poate cea mai veche din Europa, fiind un tezaur de cuvinte foarte vechi, graiul fărşerot este pe cale de dispariţie. Şi nu civilizaţia tehnocratică este cea care îl va salva.

O dată păşunile pierdute, pămîntul a intrat în proprietatea diferitelor state. Turmele au fost vîndute, păstorii şi-au aruncat şubele, toiegele şi fluierele şi au luat drumul străinătăţii, departe de Mizuchie, Bitolia şi de Farsala, plecînd să caute, sub alte constelaţii — în România, Australia, dincolo de mări, în îndepărtata Americă — şansa unei vieţi distruse pentru totdeauna aici. Dar acolo...

Llia pădurea frăndza s’da / Cucu nu s’avdi iuva.

Pădurea se înfrunzeşte şi totuşi / Niciodată nu se aude cîntecul cucului.

Şi se pierd tradiţiile şi limba. Şi încetul cu încetul dispar cîntecele. Împrăştiaţi în lume, fără şcoli, obligaţi să înveţe limbile ţărilor unde trăiesc, fărşeroţii, ca şi alţi aromâni, se sting văzînd cu ochii. Şi cei „mari” se fac că nu văd.

Cîntecele fărşeroţilor sînt, în felul lor, un fel de „cîntec de lebădă”, un strigăt de alarmă pentru o comoară ameninţată cu dispariţia, pentru o moştenire fără moştenitori, o tradiţie milenară care se află pe marginea prăpastiei. Într-o zi, poate, cei care şi-au uitat originile şi limba, vor dori să ştie unde le sînt rădăcinile, să înţeleagă cine erau acei misterioşi „valahi”. Vor regăsi în culegerile de cîntece vocea unui străbun, a unei străbunici sau a unui tată, de mult timp stinşi.

Pentru cercetători, aceste cîntece reprezintă o comoară inestimabilă, deoarece ele amintesc o mare parte a limbii latine vulgare, adusă din acea parte a Adriaticii de către coloni sau legionari şi transmisă iliro-tracilor. În acest dialect există încă cuvinte care nu mai circulă în nici o altă limbă neo-latină contemporană.

Cîntecul fărşerot nu seamănă cu nici un alt cîntec. Nici o influenţă străină nu i-a alterat forma arhaică, aşa cum era ea probabil cîntată cu secole înainte. Ceea ce pare curios, cînd analizăm aceste cîntece, este caracterul lor neterminat, în pofida rădăcinilor foarte vechi. Ceva pare să le lipsească. Neavînd o limbă scrisă proprie, fărşerotul „făcea un cîntec” de fiecare dată cînd o ocazie îl cerea. Pentru ca să rămînă în memoria colectivă, pentru ca generaţiile viitoare să aibă cunoştinţă de ceea ce s-a petrecut şi nu trebuie să fie uitat. Dar nu totul era spus pe faţă, ceva parcă rămînea întotdeauna ascuns, ceva ce nu putea fi descifrat decît de către cineva care cunoştea obiceiul, care aparţinea neamului. Nu se cunoaşte „creatorul”, „poetul”, cel care „a făcut cîntecul”. Nu se ştie care a fost versiunea originală, nici modificările survenite de-a lungul timpului. Cîntecul fărşeroţilor rămîne „deschis”. Oricine poate, fără nici o problemă, să adauge un cuvînt, să modifice un vers sau chiar să schimbe rima unei întregi strofe dacă aşa crede de cuviinţă. Într-un alt sat acelaşi cîntec se poate referi la un fapt similar avînd personaje diferite. Structura cîntecului va rămîne aceeaşi, cîteva detalii vor fi modificate: aici va fi cîntecul de la Nissa, altundeva, cel de la Cola... şi evenimentul va intra anonim în memoria colectivă, ca patrimoniu comun.

Cereri, rugăminţi, informaţii, dureri sau bucurii, amintiri sau plîngeri, toate vor fi spuse în puţine cuvinte, lăsîndu-i celui care ascultă grija de a descifra mai mult decît spune cîntecul. Un fel de cod, de carte de vizită ce pare ascunsă, aşteptînd să fie citită, decodată. Din această cauză, în comparaţie cu alte grupuri aromâne cîntecul fărşerot este mai mult „spus”, decît cîntat. Cîntecul este „spus”, cum erau spuse epopeele aezilor din antichitate, cum erau spuse saga-urile nordice şi mitologiile indiene înainte ca omul să descopere semnele, grafica şi, în cele din urmă, alfabetul, scrisul. Istoria „obiectivă” putea fi scrisă. Fărşeroţii nu aveau limbă scrisă. Ei s-au mulţumit cu cîntecul spus.  Ei dispreţuiau istoria, au „sabotat-o”, cum a spus un filosof român.

Cîntecul fărşerot este polifonic, dar nu în sensul polifoniei unei opere. Rolul principal este susţinut de către un „solist”, unul dintre cei care au vocea cea mai frumoasă. Funcţia sa este de a începe cîntecul. După cîteva măsuri intervine un solist secundar pentru a „întrerupe cîntecul” şi a-l duce mai departe. Primul poate să-l acompanieze sau să se retragă, tăcînd. Odată ce solistul secundar a cîntat cîteva măsuri, intră în cîntec restul grupului. Dar fără cuvinte. Ei se mulţumesc să „ţină vocea”. Toţi vocalizează pe o singură voce, un E-E-E la unison, pînă cînd solistul secundar îşi termină strofa. După aceea primul solist începe o nouă strofă, dacă nu intervine o a doua echipă între timp. Cîteodată grupul este cel care începe vocalizarea unui E, pregătind într-un fel terenul pentru primul solist. Grupurile sînt masculine sau feminine, foarte rar mixte. La prima vedere, cîntecul dă impresia de monotonie. Dar armonizarea polifonică este atît de frumoasă încît auditoriul se lasă purtat de ritm şi de sensul ascuns al melodiei şi rămîne fermecat. Secolele scurse au menţinut cele mai frumoase cîntece, cele în care estetica şi pudoarea amoroasă au cizelat o lirică pastorală admirabilă, de o mare valoare, şi au făcut din toate aceste tradiţii o autentică moştenire iliro-tracă şi romană.

Nu avem intenţia să facem aici o analiză critică a cîntecului fărşeroţilor. Nu este nici scopul şi nici competenţa noastră. Alţii, muzicologi sau filosofi, au sarcina de a se apropia de aceste comori cu competenţa necesară, de a le aduna pe cît posibil şi de a le studia corespunzător. Astfel, cei care vor veni după noi, în absenţa limbii vorbite, vor avea cel puţin acces la moştenirea strămoşilor lor, vărsată în patrimoniul comun al culturii europene. Noi ne mulţumim să spunem că dincolo de cîntec, în cuvintele sale se ascund poeme foarte frumoase, cu ritm şi rimă specifice. Prin obiceiul lor de a exprima totul prin această formă lirică, fărşeroţii au cîştigat reputaţia de a fi veseli şi fără griji, cum spune cîntecul lor: „Fărşerotul fără griji, cîntă noapte, cîntă zi”.

Puţine cîntece au fost publicate. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, filosoful Gustave Weigand, în studiul „Die Aroumunen”, în special în al doilea volum, publică o serie de cîntece din regiunea Moscopole şi din sudul Albaniei. Take Papahagi va publica şi el cîteva în antologia sa. În ambele cazuri, ortografia rămîne aproximativă. În 1937, muzicologul Ioan Caranica publica 130 de cîntece aromâne între care o duzină de cîntece fărşerote al căror text este însoţit de transcrierea sa muzicală. După această dată, nu se cunosc alte tentative şi, mai ales, alte cercetări etnologice şi lingvistice care să folosească metode moderne de investigare.

Paradoxal, cîntecul folcloric tinde să dispară din cauza civilizaţiei moderne contemporane, a dispersiei fărşeroţilor în comunităţi care au alte tradiţii şi redutabile mijloace de asimilare. Şi în acelaşi timp, în diferite ţări, intelectuali fărşeroţi încep să scrie o poezie dialectală de o valoare indiscutabilă.

Iniţiatorul acestei mişcări a fost Constantin Belimace, fărşerot din Bitolia, al cărui poem „Părintească Dimăndari” a devenit aproape imediat imnul aromânilor. Era prin 1880. Între cele două războaie, printre alţii, erau menţionaţi poeţii Vasile Musi, Nicolae Babu şi L. Boga. Astăzi o întreagă pleiadă de poeţi scriu în aromâna fărşerotă. Ei sînt împrăştiaţi în diferite ţări, acolo unde i-a aruncat destinul, acolo unde au găsit o posibilitate de supravieţuire, de integrare neforţată. Cei mai mulţi dintre ei trăiesc în România, alţii în Statele Unite, Franţa, Grecia şi Iugoslavia. Am putea cita, în ordine alfabetică: D. Bacu, Cola Caratana, Hristu Candruveanu, Constantin Colimitra, Atanase Nasta, D. Pariza, Ahilea Tasse, Vasili Todi, etc. Am omis intenţionat numele celor care, integraţi şi asimilaţi în diferite culturi, scriu astăzi doar în alte limbi decît dialectul fărşerot.

Din păcate, date fiind toate aceste condiţii nefavorabile, ei sînt privaţi de un centru cultural catalizator. Le lipseşte posibilitatea unei expresii comune, a unei reviste sau a unui periodic unde ar putea să-şi facă cunoscute creaţiile, dînd tinerilor intelectuali de origine fărşerotă mai multă speranţă, pentru ca ei să se angajeze pe calea salvării limbii lor într-un moment cînd Europa descoperă inestimabila valoare a tuturor comorilor culturale ascunse în idioamele sau în limbile puţin cunoscute.

În ciuda a tot, se confirmă încă o dată un vechi dicton fărşerot:

Nu chiari una pădure / Fidănilii cănd acresc.

adică

Pădurea nu piere / Cînd vlăstarele apar.

Traducere de Mihaela Ignat

*

Gogu PADIOTI, folclorist aromân, ale cărui cercetări constituie un efort de recuperare şi conservare a culturii aromâne, în proporţie covîrşitoare orală. Amintim dintre contribuţiile sale volumul „Căntiţi Fărşeroteşti” (1991).

Textul este traducerea prefeţei franceze a autorului la antologia „Căntiţi Fărşeroteşti” (Atena, 1991).