Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL I. 1995, nr. 1 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Convenţia-cadru

Convenţia-cadru

reprezintă rezultatul unui compromis

Convenţia-cadru reprezintă rezultatul unui compromis decis la reuniunea şefilor de stat şi de guvern din ţările membre ale Consiliului Europei din toamna lui 1993, cînd s-a optat pentru această soluţie ca formă de consacrare juridică a standardelor minime cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Spre deosebire de Recomandarea 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – care, dacă ar fi fost adoptată, s-ar fi transformat într-un protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Convenţia-cadru nu dispune de un mecanism de control al aplicării prevederilor sale. Ea conţine doar dispoziţii programatice, ceea ce presupune elaborarea unei legislaţii interne a statelor în vederea dezvoltării şi aplicării prevederilor Convenţiei. Aceste legislaţii interne trebuie să ţină cont de situaţiile concrete din fiecare ţară. Ea prezintă avantajul că este deschisă spre semnare şi statelor care nu fac parte din Consiliul Europei.

Avînd în vedere dinamica internă a evoluţiilor din domeniul regle- mentărilor cu privire la drepturile minorităţilor al Consiliul Europei, consider că elaborarea Convenţiei-cadru marchează un pas înapoi faţă de nivelul atins de Recomandarea 1201. Deşi Convenţia-cadru face o scrie de precizări deosebit de utile în perspectiva asigurării şi protejării drepturilor persoanelor minorităţilor naţionale, cum ar fi, de pildă, cele referitoare la dreptul de a fi informat în legătură cu motivele arestării într-o limbă pe care minoritarul să o poată înţelege şi de a se apăra în această limbă, asigurîndu-i-se asistenţa unui interpret [art. 10(3)] – dispoziţie care nu se regăseşte în Recomandarea 1201, ca fiind înscrisă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – elemente fundamentale pentru păstrarea identităţii grupului minoritar, ca atare, nu mai sînt precizate în textul acesteia. Este vorba în primul rînd de abandonarea ideii de a consacra juridic o definiţie a minorităţilor naţionale, care oricît de restrictivă ar fi fost, ar fi oferit posibilitatea accentuării şi dezvoltării planului juridic de protecţie a identităţii grupurilor minoritare ce ar fi intrat sub incidenţa definiţiei respective. Absenţa ei diluează foarte mult textul Convenţiei-cadru. De asemenea, am în vedere renunţarea la prevederile legate de asigurarea şi participarea minoritarilor la forme de autonomie în conformitate cu legislaţia internă a statelor, în interesul prezervării în condiţii corespunzătoare a identităţii şi tradiţiilor lor – prevederi conţinute în Recomandarea 1201.

Evident, Convenţia-cadru este expresia unui context politic în care ideea de drepturi colective, precizată în Recomandarea 1201, nu şi-a găsit încă un corespondent în plan juridic sub apelativul de drept colectiv ca atare. Reticenţele statelor faţă de această evoluţie sînt de înţeles şi este puţin probabil că vom asista la schimbări spectaculoase în abordarea respectivă în viitorul apropiat. Totuşi, chiar dacă Raportul explicativ cu privire la Convenţia-cadru susţine că textul acesteia nu conţine referiri la drepturi colective, simpla raportare la „protecţia minorităţilor naţionale” ca atare – aşa cum se face în articolul 1 – indică recunoaşterea dimensiunii colective a acestei protecţii cu toate drepturile aferente. Acest lucru se regăseşte şi în alte articole ale Convenţiei şi el este în concordanţă cu evoluţiile pe plan regional (OSCE) şi universal (ONU) care accentuează interesul actorilor din sfera relaţiilor internaţionale pentru protejarea dimensiunii colective a identităţii minoritare.

Valentin Stan

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006