Federalism şi elaborare constituţională¹

Peter C. Ordeshook şi Olga Shvetsova

Statele Unite constituie modelul de democraţie federală, însă ele au avut şansa de a fi luat naştere dispunînd deja de componentele esenţiale ale unei democraţii complet funcţionale. Alexis de Tocqueville scria în 1831: „Constituţia Statelor Unite este o operă admirabilă deşi s-ar putea totuşi crede că fondatorii săi nu ar fi cunoscut o asemenea reuşită dacă precedenţii 150 de ani nu ar fi format în diferitele state ale Uniunii experienţa şi gustul pentru conducerea regională”². Adunările legislative ale Americii coloniale — întruchiparea juridică a opoziţiei faţă de Anglia şi faţă de guvernatorii numiţi de coroană — au fost prompt transformate în organisme de conducere şi în adunări constituante totodată. Experienţa acestor adunări în elaborarea de constituţii s-a dovedit la rîndul său de nepreţuit cînd a venit momentul proiectării constituţiei naţionale. Mai mult, America s-a născut cu o zestre de sisteme electorale regionale şi de facţiuni regionale care au fost adevărate pepiniere pentru dezvoltarea partidelor atît la nivelul statelor, cît şi la cel naţional; această zestre includea de asemeni tribunale regionale, administraţii publice regionale şi un electorat familiarizat cu transferul de putere prin vot popular.

Se susţine adeseori că, date fiind aceste avantaje, experimentul democratic american are puţine învăţăminte de oferit ţărilor aflate în momentul de faţă în tranziţie de la autoritarism la guvernare democratică şi cărora le-ar folosi mai mult să urmeze modelul altor ţări, cu moşteniri autoritare, precum Spania sau Taiwanul. Această viziune este însă greşită. Poate fi adevărat că acestea din urmă ilustrează cel mai bine principiile generale de tranziţie de la autoritarism la democraţie. Însă democraţiile mature cum sînt Statele Unite ilustrează mai bine principiile unor relaţii federale stabile şi structurarea adecvată a instituţiilor democratice ce trebuie conturate în constituţia unei naţiuni în timpul tranziţiei. Ţările care au încheiat de curînd cu succes tranziţia pot ilustra cel mai bine „cum se ajunge acolo”, însă, în schimb, democraţiile stabile ilustrează cel mai bine „ce este acolo”.

Însă condiţiile specifice la care se referă Tocqueville nu sînt nici suficiente, nici necesare pentru crearea unui stat democratic stabil, fie federal, fie de alt tip. Ele nu sînt suficiente deoarece aceleaşi condiţii descriu Europa de astăzi, iar integrarea politică europeană rămîne totuşi în mare parte o promisiune: ele descriau America nu numai în 1787, ci şi în 1860, cu puţin înainte de izbucnirea Războiului de Secesiune, şi ele descriu Canada zilelor noastre în care Québec-ul ameninţă cu secesiunea. Aceste condiţii nu mai sînt necesare întrucît ar fi o exagerare să afirmăm că ele descriau Germania postbelică, Spania postfranchistă, sau India de după cîştigarea independenţei. Şi totuşi, observaţiile lui Tocqueville au relevanţă universală pentru că ne obligă să concepem în termeni teoretici generali natura avantajului pe care America l-a cîştigat în urma experienţelor sale coloniale, preconstituţionale. Cu toate că circumstanţele predominante în America în 1787 pot fi unice, nu trebuie să ne închipuim că ele sînt altceva decît un mod particular de a satisface o condiţie suficientă şi general necesară unui federalism stabil.

Majoritatea comentariilor asupra federalismului ignoră  această minimă condiţie necesară stabilităţii: capacitatea acordului federal de a se autorealiza şi rolul partidelor politice în acest acord³. Înclinaţia firească de a face tocmai alegerea greşită există chiar şi cînd sînt luaţi în considerare factorii instituţionali de importanţă critică. În primul rînd, din cauză că se presupune în general că cetăţenii noilor democraţii sînt nişte votanţi „nepricepuţi”, induşi cu uşurinţă în eroare de naţionalişti sau de comandamente etnice, se socoteşte că puţine funcţii publice ar trebui ocupate la început prin alegeri directe. În al doilea rînd, din cauză că se presupune că guvernările locale sînt fie corupte, fie expuse corupţiei şi din cauză că alegerile sînt percepute ca o ţintă uşoară pentru fraude, alegerile locale şi regionale sînt fie amînate pînă la instalarea unui anumit grad de stabilitate politică la nivel naţional, fie supuse supravegherii şi controlului guvernului naţional. În al treilea rînd, din cauza larg răspînditei şi în egală măsură naivei viziuni asupra democraţiei, din prisma căreia alegerile sînt văzute ca instrumente de măsurare, de determinare a „voinţei populare”, alegerile generale, cele locale sau regionale şi cele prezidenţiale sînt de obicei decalate în timp în ideea că astfel se va evita confuzia în exprimarea acestei voinţe. În al patrulea rînd, din cauză că preşedintele este în mod obişnuit identificat ca fiind vîrful ordinii constituţionale a statului, se presupune că pretendenţii la această funcţie ar trebui să se situeze „deasupra politicului” sau că, odată aleşi, ei nu ar trebui să deţină nici o funcţie oficială în partid. În cele din urmă, din cauză că se presupune că majoritatea statelor aflate într-o reformă deopotrivă politică şi economică au nevoie de o politică naţională coerentă, se socoteşte că preşedinţii — mai ales în regimurile prezidenţiale — necesită prerogative decisive, inclusiv autoritatea de a institui legi în cazurile în care corpul legislativ naţional nu reuşeşte să o facă. Totuşi, dacă ţinta este construirea unui stat federal stabil, fiecare dintre aceste decizii este exact cea greşită.

Se impun aici două clarificări. În primul rînd, formele de guvernare federală nu sînt neapărat superioare celor monolitice. Federalismul are puţine lucruri de oferit statelor mici, în special celor omogene din punct de vedere cultural şi care  trebuie să concureze cu vecini mai mari. Pe de altă parte, o formă sau alta de autonomie regională pare inevitabilă în statele mari, care sînt fatalmente confruntate cu fracturi lingvistice, religioase sau etnice distribuite geografic sau care ar putea socoti ca irezistibile din punct de vedere politic anumite strategii de comerţ protecţionist.⁴ În orice caz, eseul de faţă porneşte de la presupoziţia că s-a optat deja pentru federalism. În al doilea rînd, mare parte din factorii care hotărăsc caracterul ultim al unui stat nu se află în puterea cuiva anume. Exemplele în acest sens includ imponderabilele din categoria „cultură”, ce constituie chestiuni de geografie politică adeseori ignorate. Deşi acestea sînt importante, în studiul de faţă ne vom concentra asupra factorilor care sînt produsul conştient al calculelor umane şi pot fi de aceea manipulaţi — de pildă, modalităţile de reprezentare, structura şi periodizarea alegerilor, prerogativele constituţionale ale sectoarelor executive şi legislative ale guvernării.

Probleme teoretice

Prima problemă de care ne lovim în elaborarea unei federaţii democratice este una de definire. Ce este un stat federal? Trebuie constituţia sa să îl identifice în mod explicit ca atare? Trebuie guvernarea naţională să ia o formă specifică (de exemplu, o cameră legislativă superioară cu o sferă de competenţă „semnificativă” şi cu o reprezentare regională explicită)? În ce sens se aplică termenul „suveran” părţilor constituente ale federaţiei? Dacă şi ce fel de distincţii trebuie făcute între cuvintele „federal”, „federalism”, „federaţie” şi „confederaţie”?

Nu putem da răspunsuri general valabile acestor întrebări, iar polemica asupra acestor chestiuni nu constituie nicidecum un mod productiv de abordare. Totuşi, răspunsurile pe care sîntem înclinaţi de obicei să le dăm sînt pavoazate cu cuvinte precum „autonomie”, „supremaţie”, „separare”, „reprezentare” şi „suveranitate”. Aceasta ne conduce la ideea conceperii federaţiilor şi a relaţiilor federale ca fiind ceea ce teoreticienii numesc o „interacţiune a n + 1 participanţi” între diferitele entităţi federale pe de o parte şi între entităţile federale şi guvernarea naţională pe de altă parte — o interacţiune în care entităţile federale şi guvernarea naţională sînt adversari ce trebuie să concureze pentru putere şi resurse prin acorduri, manevre strategice, formarea de coaliţii, şi fraude. Valoarea acestei conceptualizări rezidă în aceea că ne obligă la confruntarea cu două probleme-cheie. Prima este întrebarea în ce fel urmează să fie distribuite jurisdicţiile politice între diferitele nivele de conducere — responsabilitatea pentru servicii publice precum educaţia şi transportul public, autoritatea fiscală a guvernelor regionale, rolul guvernului naţional în reglementarea alegerilor regionale, metodele de desemnare sau de alegere în funcţiile executive regionale şi structura generală a puterii judecătoreşti. A doua problemă este cea a stabilităţii acestei distribuţii, inclusiv a felului în care ea poate face faţă unor probleme neaşteptate şi în care un stat îşi poate menţine „contractul federal” astfel încît nici unul din guvernele din cadrul său să nu îşi depăşească atribuţiile, viabilitatea statului să nu fie ameninţată de tendinţe separatiste, iar renegocierea acordului federal să aibă loc doar prin mijloace democratice şi constituţionale „fireşti”.

În ciuda importanţei acestor două probleme, nici o teorie federalistă bazată exclusiv pe conceptualizarea n + 1 participanţi nu poate oferi un îndreptar complet în elaborarea instituţiilor federale democratice. Într-un astfel de model, autonomia participanţilor, de nu însăşi constituţia naţională, constituie un obiect de continuă renegociere. Astfel, singurul mecanism prin care poate fi apărată autonomia, exceptînd ieşirea din joc (secesiunea), este formarea de coaliţii potenţial destabilizatoare şi divizatoare. În acest punct dificultăţile apar aproape instantaneu. Guvernul central al oricărui stat trebuie să fie împuternicit să reglementeze relaţiile interregionale şi să garanteze măsuri eficiente în domeniul serviciilor publice ce le-au fost atribuite „în mod normal”. Însă autoritatea de a face aceasta, la care se adaugă obişnuita prevedere constituţională a supremaţiei legii federale, ameninţă în mod necesar autonomia guvernărilor regionale. Dacă protecţia primară a entităţilor federale faţă de centru o constituie „victoria” coaliţiei unora dintre entităţi, la rîndul său centrul poate replica prin formarea unei coaliţii care să funcţioneze în dezavantajul regiunilor nealiate cu aceasta. Şi cu toate că nereprezentarea explicită în legislativul naţional face din entităţile federale o parte a guvernării naţionale, aceasta nu împiedică formarea de coaliţii regionale opuse altor regiuni sau paralizia generală a statului, ceea ce ar putea determina unele entităţi să prefere secesiunea.

Elaborarea de instituţii publice care să asigure relaţii federale stabile necesită aşadar depăşirea conceptualizării n + 1 participanţi în vederea înţelegerii politicii federale ca pe un întreg care să includă politicile intraparticipante. Să luăm, de exemplu, premisa că relaţiile federale stabile pot fi asigurate printr-o atentă enumerare în cuprinsul constituţiei a puterilor guvernului naţional şi a celor regionale sau, ca în cazul Rusiei, prin încheierea de tratate între aceste guverne. Problema este că, în absenţa unei protecţii instituţionalizate suplimentare, e improbabil ca un acord să poată rezista cererilor de renegociere. Într-adevăr, descriind Statele Unite, Woodrow Wilson susţinea că „problema relaţiei statelor cu guvernul federal este problema cardinală a sistemului nostru constituţional. Ne-am confruntat cu ea la fiecare răscruce a dezvoltării noastre naţionale şi nici una din definiţiile date de oameni de stat sau de judecători nu a reuşit să o diminueze sau să o soluţioneze vreodată. Într-adevăr, ea nu poate fi rezolvată de o singură generaţie pentru că ea este o chestiune de evoluţie şi fiecare stadiu succesiv al dezvoltării noastre economice şi politice îi conferă aspecte noi şi o transformă într-o problemă nouă”⁵. Deoarece nu există nici un motiv să credem că aceste lucruri nu se regăsesc şi în alte state, trebuie să presupunem că o astfel de renegociere face inerent parte din orice sistem federal. Dacă acest fapt e adevărat, el face din tratate şi din distribuţia constituţională a jurisdicţiilor politice cel mult simple expediente temporare. Pe deasupra, ele sînt nişte expediente periculoase în cazul în care, concentrîndu-ne asupra lor, ajungem să ignorăm motivele şi circumstanţele renegocierii lor.

Dar să luăm în considerare, alternativ, şi concepţia potrivit căreia prosperitatea economică este cheia stabilităţii politice. În acest caz argumentul este că stabilitatea ar fi asigurată dacă atît beneficiile de pe urma federaţiei, cît şi costurile destrămării federaţiei ar fi suficient de mari.⁶ Totuşi prosperitatea pur şi simplu nu elimină neapărat impulsul factorilor de decizie de a urmări avantaje pe socoteala celorlalţi. O bună ilustrare a acestei situaţii este ceea ce specialiştii în psihologia deciziei numesc dilema prizonierului — o situaţie în care deciziile raţionale individuale conduc la un rezultat pe care toţi cei implicaţi ar prefera să îl evite. (Imaginaţi-vă doi criminali, complici la aceeaşi crimă, care sînt închişi în celule separate, fiecăruia dîndu-i-se ocazia să facă depoziţii ca martor al acuzării împotriva complicelui său şi să îşi recunoască crima. Dacă nici unul dintre ei nu îşi mărturiseşte crima, ei pot fi condamnaţi doar pentru delicte minore; dacă mărturiseşte doar unul, vor fi amîndoi condamnaţi la închisoare, însă cel care nu a cooperat va executa o pedeapsă mai grea, iar cel cooperant va fi tratat cu îngăduinţă; dacă amîndoi mărturisesc, ei vor primi sentinţe „normale”. Astfel cel mai bine pentru amîndoi este ca nici unul să nu mărturisească, însă, de vreme ce hotărăsc separat, fiecare preferă să mărturisească.) Acesta este exact genul de situaţie care serveşte de obicei drept raţiune pentru construirea unui sistem federal dintr-un grup de state iniţial autonome (care, de exemplu, nu ar reuşi să aibă rezultate eficiente în chestiuni precum un sistem defensiv comun, protecţia mediului, o monedă stabilă, o piaţă comună lipsită de restricţii comerciale ş.a.m.d.). Relevanţa situaţiei prezentate mai sus constă în faptul că motivaţiile individuale descrise aici rămîn neschimbate chiar şi în cazul multiplicării semnificative a recompensei. Altfel spus, chiar dacă beneficiile cooperării sporesc izbitor — datorită, de pildă, prosperităţii crescute a societăţii — cooperarea rămîne nesigură dacă, la rîndul lor, recompensele pentru retragerea individuală într-o poziţie de necooperare cresc şi ele. Iar creşterea dimensiunii oricăror recompense negative nu face decît să înrăutăţească situaţia.

Totuşi, pentru susţinătorii centralismului în chestiuni economice există un posibil mijloc de rezolvare a unor astfel de dileme, şi anume, repetarea indefinită a jocului. Reluarea permite jucătorilor să pedepsească dezertarea de la acordurile de cooperare, iar dezertarea nu are loc dacă toţi jucătorii acordă suficientă importanţă viitorului⁷. Am putea afirma aşadar că bunăstarea economică dă încredere jucătorilor că jocul va fi repetat şi îi stimulează să asigure în vreun fel reluarea sa. În acest punct ne lovim de alte două probleme. Cea dîntîi este că ipoteza economică ocoleşte chestiunea simultaneităţii: Este prosperitatea garantul stabilităţii sau stabilitatea garantul prosperităţii? Dacă relaţia cauzală este cea de a doua, atunci simplele încercări de asigurare a stabilităţii prin axarea pe politici economice duc, cel mai probabil, la rezultate neanticipate, de nu pe de-a-ntregul nesatisfăcătoare. Cea de a doua problemă şi poate cea mai importantă este aceea că în cazul în care participanţii la joc ajung să creadă că există posibilitatea deloc neglijabilă ca jocul să nu fie reluat indefinit, cooperarea va sfîrşi, iar propria lor convingere devine o profeţie ce se autoadevereşte. Cu alte cuvinte, întemeierea stabilităţii pe premisa prosperităţii economice face ca o federaţie să fie deosebit de vulnerabilă la oscilaţiile politicilor economice şi subminează una din raţiunile primare ale constituirii unui stat — asigurarea stabilităţii sociale şi politice în circumstanţe economice neprevăzute şi potenţial turbulente.

De aceea poate că nu ar trebui să constituie o surpriză faptul că proiectanţii Constituţiei SUA, dovedind perspicacitate în ştiinţa politicii, nu s-au bazat pe promisiunea prosperităţii pentru viabilitatea confederaţiei lor. Într-adevăr, ei erau preocupaţi de relaţia care funcţiona în sens opus — a structurilor instituţionale create în conformitate cu Codul Confederaţiei Sudului care constituiau o ameninţare la adresa prosperităţii. În realitate, James Madison şi Alexander Hamilton par să fi respins conceptualizarea de tip n + 1 participanţi ca bază de construcţie a republicii americane. În Federalist 9, ei îşi exprimă opinia că o federaţie stabilă este mai mult decît un stat prosper în care entităţile federale sînt doar seturi adiţionale de interese care trebuie să se lupte cu guvernul central pentru putere şi influenţă. Mai degrabă, o constituţie federală trebuie „să facă [guvernele statelor] părţi constituente ale suveranităţii naţionale”⁸.

Nu putem fi siguri ce înţelegeau Hamilton şi Madison prin „părţi constituente”cu toate că ştim foarte bine că ele erau socotite indispensabile ţelului propus de mecanismele constituţionale ale supremaţiei, reprezentării, structurii bicamerale a legislativului naţional, separării puterilor la toate nivelele de conducere, alegerilor directe pentru funcţiile de toate nivelele, controlului regional al funcţiilor regionale. Însă după cum reiese din Federalist, unde se subliniază importanţa urmăririi individuale a interesului propriu precum şi a rolului pe care îl joacă instituţiile în canalizarea acestui interes, asemenea prevederi instituţionale erau doar nişte mecanisme gîndite să satisfacă o condiţie mai generală. În forma sa cea mai elementară această condiţie ce poate fi socotită caracteristică definitorie a unei federaţii integrate poate fi exprimată în felul următor: structurile federale care „lasă [entităţile federale] în posesia anumitor porţiuni foarte importante şi exclusive de putere suverană”⁹ necesită structuri instituţionale care să le susţină atrăgînd pe de o parte în sfera interesului propriu al elitelor politice regionale cooperarea şi coordonarea reciprocă precum şi cu guvernul naţional, iar pe de altă parte atrăgînd în sfera interesului propriu al elitelor naţionale — chiar şi a acelora care nu sînt considerate a reprezenta guvernele regionale — protejarea autonomiei tuturor entităţilor federale. Ba mai mult, un astfel de interes propriu trebuie să fie transparent şi evident oricui.

Partidele şi alegerile

Termenul cheie în caracterizarea unei federaţii integrate este „interesul propriu” deoarece interesul propriu al fiecărei entităţi participante este cel care face ca un contract federal să se autorealizeze. Dacă vrem însă ca această caracterizare să nu rămînă o simplă premisă utopică, trebuie să specificăm structurile instituţionale care duc cel mai probabil la atingerea ţelurilor urmărite. Punctul de plecare trebuie să îl constituie chiar trăsătura definitorie a unei democraţii: necesitatea ca elitele politice (cu posibila excepţie a puterii judecătoreşti) să îşi asigure şi să îşi menţină funcţiile prin cîştigarea alegerilor. Cu toate că oamenii pot să urmărească funcţiile politice din tot felul de motive — recunoaşterea publică, „facerea de bine”, profitul personal —, ei nu pot atinge nici unul din aceste lucruri dacă nu reuşesc să cîştige în alegeri. Rezultă de aici că factorii determinanţi esenţiali ai interesului propriu al unui înalt funcţionar ales sînt prerogativele pe care le implică funcţia respectivă, regulile de selecţie în acea funcţie (de exemplu, definirea „victoriei” şi a procedurilor de nominalizare ale partidelor) şi rolul partidelor în înlesnirea alegerii şi realegerii candidaţilor la care se adaugă desigur şi preferinţele alegătorilor. Aşadar structura generală a sistemului electoral al statului este în mod clar o componentă critică în elaborarea instituţiilor federale.

În acest sens ne-ar fi de folos un exemplu concret şi ar putea fi extrem de revelatoare în  acest context experienţa Statelor Unite în timpul a ceea ce a constituit, desigur în mod contestabil, cel mai mare eşec al federalismului, Războiul de Secesiune. După cum subliniază Eric McKitrick¹⁰, teoretic Confederaţia şi Uniunea funcţionau conform unor sisteme constituţionale identice, iar, cel puţin la începutul războiului, Nordul şi Sudul nu difereau radical în ce priveşte bunăstarea economică generală¹¹. Totuşi, Abraham Lincoln a avut de departe mai mult succes în coordonarea eforturilor Uniunii decît a avut omologul său confederat, Jefferson Davis, în reorganizarea Sudului. Lincoln a reuşit, de pildă, să îşi asigure controlul naţional al gărzilor statelor, pe cînd Davis s-a lovit de refuzul guvernatorilor de stat de a coopera chiar şi în momentele cruciale, în care Sudul părea să deţină superioritatea. Date fiind similarităţile iniţiale dintre situaţiile economice şi structurile politice constituţionale, istoricii încearcă de obicei să explice diferenţele de rezultat făcînd trimitere la caracteristicile personale ale celor doi lideri.

McKitrick însă ia în considerare o explicaţie diferită, şi anume, existenţa în Nord a unui sistem competiţional de partide şi a unuia necompetiţional în Sud. În urma secesiunii, Nordul a păstrat nu numai Partidul Republican, ci şi aripa nordică a Partidului Democrat. În schimb în Sud competiţia dintre partide înainte de război se reducea la o singură chestiune: dacă secesiunea era sau nu susţinută. Deşi imediat după secesiune republicanii deţineau toate poziţiile de guvernator din Nord, ei le-au pierdut în timpul războiului, după cum nu au reuşit să deţină nici controlul asupra tuturor corpurilor legislative ale statelor. De-a lungul războiului, candidaţii republicani s-au bizuit pentru supravieţuirea lor politică pe spiritul de conducere naţională al lui Lincoln, aşa după cum acesta, nesigur de victoria împotriva lui George McClellan în alegerile prezidenţiale din 1864, nu a pierdut din vedere necesitatea de a-şi păstra sprijinul organizaţiilor Partidului Republican, atît la nivel local cît şi la cel al statelor. Situaţia lui Davis şi a guvernatorilor statelor Confederaţiei era radical diferită. Cu un Partid Republican discreditat, guvernatorii Sudului aveau de înfruntat puţine provocări imediate la adresa statutului lor politic şi aveau de aceea puţin de cîştigat din coordonarea cu Davis.

Experienţa lui Lincoln s-a repetat în toate alegerile prezidenţiale americane ulterioare. Nici un candidat la preşedinţia americană nu poate spera să cîştige în alegeri fără sprijinul activ al componentelor locale şi statale ale partidului său, după cum nici o oficialitate locală sau statală nu se încumetă să candideze la o funcţie avînd în capul listei electorale a partidului său un candidat prezidenţial slab. Totuşi, după cum am remarcat deja, s-ar putea susţine că tradiţiile şi instituţiile americane sînt unice şi prezintă prin aceasta o relevanţă limitată; ar fi de aceea util să comparăm Statele Unite cu alte federaţii, de pildă, Germania şi Canada. Cea dintîi este o federaţie integrată şi evident stabilă; cea de a doua, este neintegrată şi mai puţin stabilă, cel puţin cîtă vreme chestiunea statutului Québec-ului rămîne nesoluţionată.

În mod evident, atît Canada cît şi Germania sînt sisteme parlamentare, în timp ce Statele Unite au un regim prezidenţial. Totuşi, există cel puţin un fapt care sugerează că Statele Unite sînt o federaţie mai integrată decît Canada, şi că Germania, în pofida structurii sale preponderent parlamentare, se aseamănă mai mult Statelor Unite decît Canadei. În timp ce, înainte de a cîştiga în alegerile prezidenţiale americane, aproximativ jumătate din cei ce au deţinut o funcţie în urma alegerilor au fost guvernatori de state, nici un prim-ministru canadian nu a deţinut anterior conducerea într-un guvern provincial. Astfel, în timp ce Joseph Schlesinger notează despre politica americană că „cei mai riguroşi şi ambiţioşi oameni din diferitele state sînt inexorabil atraşi în arena politică naţională, fie în Senat, fie undeva în complexul funcţiilor din jurul preşedinţiei”, Roger Gibbins notează că în Canada „deplasarea din funcţiile provinciale în cele naţionale este nesemnificativă”¹². Germania se aseamănă Statelor Unite în cea ce priveşte parcursul carierelor figurilor din politica naţională. De exemplu, Kurt-Georg Kiesinger şi Helmut Kohl au fost miniştri-preşedinţi ai landurilor înainte de a fi numiţi cancelari; Willy Brandt a fost primar al Berlinului; iar Helmut Schmidt şi-a început cariera în politica locală hamburgheză.

Faptul că federaţia SUA şi cea a Germaniei sînt, cel puţin în ce priveşte sistemele de partid, mai integrate decît este Canada, reiese şi din alte observaţii:

• În Canada, spre deosebire de Statele Unite sau Germania, pentru funcţiile din provincii se întrec unele cu altele o mulţime de partide regionale sau de-a dreptul provinciale şi, de asemeni, ele se întrec cu conservatorii şi liberalii (care se află în competiţie naţională). Landurile germane, asemeni statelor americane, se află sub controlul unuia dintre partidele naţionale majore.

• În Statele Unite selecţia delegaţilor pentru convenţiile naţionale ale partidelor democrat şi republican se află sub controlul organizaţiilor de partid ale statelor care la rîndul lor sînt în mare parte creaţia organizaţiilor de partid locale. În mod similar, convenţiile naţionale ale partidelor din Germania sînt controlate de organizaţiile landurilor. În Canada însă convenţiile naţionale sînt controlate de organizaţiile de partid naţionale care chiar şi la nivelul provinciilor sînt în general distincte faţă de organizaţiile cu aceeaşi siglă de partid care servesc candidaturilor politicienilor provinciali.

Sistemele partidelor din Germania şi SUA sînt amîndouă în consonanţă cu o caracterizare a federalismului în care unităţile federale sînt parte integrantă a guvernului naţional, pe cînd sistemul partidelor canadiene este mai apropiat de caracterizarea n + 1 participanţi a relaţiilor federale. Într-adevăr, politicienii din provinciile canadiene sînt de obicei aleşi pe baza unor platforme politice explicit proiectate în opoziţie faţă de guvernul naţional, care este adeseori identificat cu o forţă ostilă ce trebuie controlată şi înfrînată¹³. Disputele politice dintre diferitele nivele de guvernare sînt soluţionate — dacă sînt soluţionate — printr-un proces de negociere adeseori litigios şi prelungit, iar acordurile sînt respectate doar pînă la apariţia unei noi ocazii de renegociere. Aceasta nu înseamnă nicidecum că regionalismul este străin de minţile alegătorilor din Statele Unite sau Germania sau că guvernatorii statelor sau şefii landurilor nu poartă din cînd în cînd campanii împotriva politicii federale. Destul de des totuşi competiţia este pur partizană — un guvernator democrat care se opune unui preşedinte republican sau un membru al Partidului Social-Democrat German care se opune politicilor diferitelor coaliţii aflate la guvernare în Bonn. În Canada se poate foarte bine să se afle în competiţie politicieni cu aceeaşi siglă de partid.

Structurile instituţionale

De ce unele federaţii (precum Statele Unite şi Germania) sînt integrate, iar altele (precum Canada) nu? Nu putem oferi un răspuns definitiv acestei întrebări bazîndu-ne doar pe trei exemple, însă aceasta nu ne împiedică totuşi să facem speculaţii. În primul rînd, comparînd Statele Unite cu Canada, constatăm că — exceptînd alegerile speciale pentru ocuparea unor funcţii vacante — alegerile naţionale, regionale şi cele locale au loc simultan în SUA, în timp ce în Canada ele sînt de obicei decalate, şansa politicienilor regionali sau locali de a fi aleşi în „trena” candidaţilor naţionali fiind astfel neglijabilă. În al doilea rînd, pe cînd în Statele Unite peste 600 000 de funcţii sînt atribuite în urma rezultatelor alegerilor, în Canada au loc alegeri doar pentru parlamentul naţional, parlamentele provinciilor, primării, consiliile municipale şi cele şcolare¹⁴. La intrarea în cabina de vot, un alegător american se confruntă cu un spectru foarte larg de candidaţi despre care ştie prea puţine în afară de apartenenţa lor la un partid sau altul; un alegător canadian este pus în faţa unui meniu mult simplificat. Probabilitatea ca siglele partidelor naţionale să fie relevante în orientarea opţiunii alegătorilor în alegerile regionale şi locale este mult mai mare în Statele Unite decît în Canada. Politicienii americani, locali şi regionali, sînt aşadar mult mai motivaţi decît omologii lor canadieni să îşi coordoneze acţiunile electorale şi să cultive relevanţa siglei partidului prin dezvoltarea unui sistem de partid integrat.

O altă diferenţă crucială este că Senatul Statelor Unite, dar nu şi cel canadian, este un corp legislativ semnificativ care reprezintă statele în mod explicit. O diferenţă mai subtilă priveşte prerogativele preşedintelui american în opoziţie cu cele ale primului ministru canadian. Şi anume, cu toate că structura alegerilor din America încurajează un sistem de partid integrat a cărui ignorare de către un candidat la o funcţie naţională, regională sau locală ar fi stupidă, această structură nu oferă suficientă motivaţie unui preşedinte sau guvernator să apeleze la partidul său în actul guvernării propriu-zise. Această motivaţie este furnizată mai degrabă de lipsa constituţională de putere a preşedinţiei şi a majorităţii funcţiilor de guvernator.

Deşi Statele Unite sînt probabil exemplul cel mai des citat de regim prezidenţial puternic, prerogativele oficiale ale funcţiei sînt puţine: un preşedinte nu poate semna tratate sau stabili întîlniri la nivel înalt fără aprobarea Senatului; nu are nici un rol în amendarea Constituţiei; deşi este comandant suprem, nu poate declara război; nu deţine nici o autoritate specială în cazurile de necesitate; nu are o sursă independentă de venit; nu deţine nici o autoritate asupra conducerilor locale sau ale statelor; nu ocupă nici o poziţie oficială în nici un partid politic; şi nu deţine nici o putere executivă în afara celei conferite de legislativ. În aproape toate privinţele deci, un preşedinte american deţine mult mai puţină putere oficială decît un prim-ministru dintr-un regim parlamentar care este în fruntea coaliţiei aflate la conducere sau a partidului majoritar, are un control considerabil asupra elaborării zilnice a legilor şi a coordonării guvernului naţional. Care este aşadar sursa puterii preşedintelui SUA şi în ce fel influenţează ea caracterul integrat şi funcţionarea statului federal?

Autoritatea politică a preşedintelui SUA decurge din echilibrul complex al caracteristicilor instituţiilor statului. Preşedintele este singura figură politică aleasă la scară naţională. Aceasta, în combinaţie cu trăsăturile deja menţionate ale alegerilor americane, transformă această funcţie într-o forţă politică integratoare potenţial foarte puternică. Să ne gîndim ce s-ar întîmpla însă dacă preşedenţia ar fi înzestrată şi cu o autoritate oficială la fel de mare ca cea deţinută de preşedintele Federaţiei Ruse¹⁵. În acest caz, probabil puţini preşedinţi ar putea rezista ispitei de a guverna prin exercitarea directă a prerogativelor — adică emiţînd decrete, ameninţîndu-i pe liderii politici regionali cu demiterea şi împărţind fondurile publice în mod strategic între prieteni şi potrivnici. Lipsit de aceste putere, preşedintele SUA trebuie să guverneze altfel — exercitîndu-şi spiritul de coordonare. Cu toate că sensul acestei sintagme este vag, ea implică, în formularea lui Theodore Roosevelt, folosirea dibace „a celui mai grozav punct de observaţie”.

Principiile reuşitei

Reuşita federalismului american are aşadar două surse interdependente: structura sistemului electoral şi lipsa constituţională de putere a preşedinţiei. Structura sistemului electoral face din partidele politice elementul crucial de integrare a statului în timp ce slăbiciunea constituţională a preşedintelui şi descentralizarea puterii executive îl obligă pe preşedinte (şi pe fiecare guvernator de stat) să guverneze prin spirit de coordonare şi să folosească la maximum posibil potenţialul integrator al partidului său.

O implicaţie importantă a acestei argumentări este aceea că nici o prevedere constituţională nu poate fi luată în considerare ruptă de celelalte. Măsura în care o federaţie este sau nu integrată depinde de modurile în care interacţionează un spectru larg de prevederi constituţionale printre care se numără structura alegerilor regionale şi federale precum şi reprezentarea în adunarea legislativă naţională, puterea executivă a guvernului federal în raport cu cea a guvernelor regionale precum şi puterea legislativă a preşedintelui. Concentrarea asupra acelor prevederi constituţionale care sînt în mod tradiţional şi explicit etichetate ca „federale” doar întîmplător poate  avea drept rezultat o federaţie integrată şi este mult mai probabil să conducă la rezultate nedorite.

După cum se presupune, această argumentare se bazează în mare parte pe viziunea prezentată aici asupra sistemului politic american. Totuşi, un sprijin în plus îl poate constitui exemplul a ceea ce este, contestabil desigur, un federalism la fel de reuşit — Germania. După cum am menţionat, la o primă vedere Germania pare mai apropiată de Canada decît de Statele Unite în ce priveşte structurile instituţionale. Germania este mai degrabă un regim parlamentar decît unul prezidenţial; alegerile la nivelul landurilor nu au loc neapărat la aceeaşi dată cu cele naţionale; mult mai multe funcţii sînt ocupate prin desemnare decît prin alegeri; iar prerogativele deţinute de camera legislativă superioară a Germaniei, Bundesrat-ul, nu se compară cu cele ale Senatului Statelor Unite. Există însă factori compensatori care micşorează diferenţa dintre cele două sisteme. În primul rînd, jumătatea Bundestag-ului care este ocupată prin reprezentarea pe bază de liste de partid este aleasă prin utilizarea listelor regionale (ale landurilor). Astfel landurile au o reprezentare explicită în ambele camere legislative şi, respectiv, în orice guvernare. În al doilea rînd, aceste liste, spre deosebire de numirile partidelor naţionale din Canada, se află sub controlul aceloraşi partide regionale care numesc candidaţii în funcţie de landuri. În acest fel, partidele care deţin controlul în guvernul naţional sînt în mod necesar entităţi descentralizate. În al treilea rînd, cu toate că sistemul german este unul parlamentar, prin prerogativele constituţionale conferite landurilor în administrarea legilor şi politicilor naţionale guvernele landurilor au un cuvînt decisiv şi direct în ramura executivă a guvernării naţionale, puterea executivă a statului fiind astfel descentralizată. Aceasta îl situează pe cancelarul german mult mai aproape de preşedintele american decît de primul-ministru canadian: asigurarea aplicării eficiente a legilor şi programelor federale necesită spirit de coordonare, în general exprimat mai degrabă printr-un sistem de partid descentralizat, dar integrat, decît prin exercitarea directă a prerogativelor constituţionale. Această comparaţie dezvăluie faptul că, deşi nu există nici un tip de structuri instituţionale care să garanteze dezvoltarea unei federaţii integrate, principiile esenţiale care stau la baza diferitelor structuri instituţionale sînt acelea care încurajează o relaţie de simbioză între toate nivelele elitelor politice şi puterilor din stat, şi că aceste principii sînt peste tot aceleaşi.

Un caz experimental: Rusia

Se ridică întrebarea dacă există probabilitatea ca un alt important experiment de structurare federală — în speţă, Federaţia Rusă — să copieze experienţele germane şi americane, dacă dimpotrivă ea şi-a găsit propria cale în direcţia unor relaţii federale stabile sau dacă este condamnată să îngroaşe rîndurile federaţiilor eşuate. Dacă ne concentrăm asupra celor două seturi de prevederi constituţionale menţionate mai sus — acelea care favorizează dezvoltarea unor partide integrate şi acelea care impun descentralizarea puterii executive a statului — Rusia se apropie de îndeplinirea cerinţelor pe care le presupune o federaţie integrată doar în ceea ce priveşte al doilea set. Însă dacă argumentele noastre de dinainte sînt corecte, speranţele pentru o federaţie cu adevărat integrată sînt reduse.¹⁶ În momentul de faţă, zestra instituţională a Rusiei în ce priveşte alegerile parlamentare nu este nicidecum favorabilă dezvoltării unor partide integrate, iar structurile sale executive, oricît de adecvate ar fi menţinerii relaţiilor federale în ramura executivă, nu fac decît să exagereze defectele structurii parlamentare. Deşi aparent modelat după sistemul german, sistemul electoral folosit pentru alegerea camerei legislative inferioare a Rusiei, Duma, nu reuşeşte să încurajeze partidele politice fundamentate regional care sînt înglobate într-o organizaţie naţională. În ambele sisteme jumătate din deputaţi sînt aleşi în circumscripţiile electorale monomembre, iar jumătate sînt aleşi pe baza reprezentării proporţionale; însă asemănarea se sfîrseşte aici. Organizaţiile de partid din fiecare land îşi propun propriile liste, iar numărul celor aleşi de pe fiecare listă este determinat de procentajul de voturi întrunit de partid la nivel naţional şi la nivelul landului respectiv. Prin contrast, în Rusia fiecare partid are o listă „federală“ (citeşte: moscovită) care deţine prioritatea; cea de a doua listă capătă relevanţă doar dacă partidul se califică pentru mai mult de 12 locuri. Pe lîngă lista federală, un partid poate propune o singură listă naţională, iar aceasta nu are vreo legătură anume cu regiunile propriu-zise. Pînă acum partidele au alcătuit ambele liste la Moscova într-o manieră complet centralizată. În plus, spre deosebire de sistemul german (în care atribuirea locurilor în reprezentarea proporţională este adaptată pentru asigurarea unei proporţionalităţi complete în tot Bundestag-ul), sistemul rus separă în totalitate soarta candidaţilor de pe lista partidului de cea a candidaţilor care se află în competiţie în districtele monomembre şi nu aşteaptă din parte politicienilor din organizaţiile naţionale să asigure altceva decît un vot naţional. Mai mult, 225 de locuri din Dumă fiind ocupate prin reprezentare proporţională dintr-o circumscripţie electorală unică ce cuprinde nouă fuse orare, mobilizarea alegătorilor din toate cele 89 de regiuni ale Rusiei este mult mai costisitoare decît apelarea prin mass-media naţională, concentrată în Moscova, tocmai la această singură circumscripţie electorală deşirată pe o fîşie atît de îngustă. Cu un electorat care nu este individualizat regional şi cu improbabilitatea ca voturile vreunei regiuni anume (cu posibila excepţie a regiunilor Moscovei şi St. Petersburg-ului) să fie hotărîtoare în atingerea pragului de reprezentare în parlament, elitele partidelor moscovite au prea puţină nevoie să ofere politicienilor populari regional un loc suficient de important pe listele electorale naţionale pentru a-i face pe aceştia parte integrantă a unei campanii naţionale.

Circumscripţiile electorale monomembre contribuie prea puţin la încurajarea dezvoltării regionale a partidelor. Funcţiile accesibile prin alegeri fiind puţine, alegerile pentru Dumă din circumscripţiile monomembre se concentrează mai degrabă asupra personalităţilor decît asupra siglei de partid. Într-adevăr, majoritatea candidaţilor intră în competiţie ca „independenţi” reflectînd sentimentele antimoscovite ale multora dintre alegători şi trădînd caracterul litigios al relaţiilor federale. Candidaţii care nu se bucură de o largă recunoaştere personală şi-ar putea atrage un oarecare sprijin printr-o siglă de partid, însă desfăşurarea unei campanii în favoarea unui partid nu este în interesul lor deoarece într-o atmosferă de negocieri litigioase partidele naţionale au puţine de oferit candidaţilor locali.

S-ar putea susţine că partidele cu baza în Moscova îşi vor construi în cele din urmă baze regionale de sprijin pe măsură ce instituţiile politice regionale se vor dezvolta şi maturiza. Totuşi, după cîte reiese din campania prezidenţială din 1996, aceste impulsuri vor fi, cel mai probabil, întrecute în greutate de pornirea de a folosi aparatul administrativ de stat în conducerea campaniilor naţionale. Cu un executiv naţional care îşi poate aroga multe din prerogativele bugetare ale legislativului şi care îşi poate exercita direct puterea asupra administraţiilor regionale, cu o Comisie Electorală Centrală aflată la Moscova şi împuternicită să reglementeze desfăşurarea tuturor alegerilor şi cu oficialităţi executive regionale ce nu par a se deosebi prea mult de boierimea feudală, există stimuli irezistibili de corupere a procesului electoral de către o structură executivă coercitivă.

Este de presupus că, dacă posibilitatea de susţinere a procesului democratic nu ar da motive de îngrijorare sau dacă dezvoltarea treptată a unui sistem integrat de partide ar fi certă, s-ar putea găsi anumite merite structurii executive din Rusia. O relaţie simbiotică există într-adevăr între executivele regionale şi cel naţional. Însă deşi guvernatorii regionali sînt aleşi în mod direct, prerogativele constituţionale ale preşedintelui îi face pe guvernatori şi pe preşedinţii republicilor dependenţi de guvernarea naţională în aspectele care facilitează o constrîngere a nivelului regional (de exemplu, accesul la avuţia federală, reducerile de taxe, un loc la masa negocierilor comerciale internaţionale, tolerarea corupţiei locale). În acelaşi timp, guvernatorii aleşi prin vot popular care nu pot fi demişi de puterea executivă federală creează centre alternative de putere şi popularitate personală. În cazul izolării lor, ei pot, la rîndul lor, îndepărta orice perspective de sprijin electoral în cadrul regiunilor lor. Deoarece sistemul electoral este corupt cu uşurinţă, iar eforturile de eliminare a fraudelor electorale sînt axate asupra manevrelor birocratice, astfel posibilitatea lor de a avea un impact general fiind redusă, candidaţii la funcţii în executivul naţional depind în mod necesar de sprijinul guvernatorilor în orice campanie electorală. Ba mai mult, asemeni sistemului german, această relaţie simbiotică este încurajată de descentralizarea puterii executive, fapt ce cultivă mai degrabă recurgerea la exercitarea spiritului de coordonare prezidenţială decît la exploatarea directă a prerogativelor mandatate constituţional. În parlamentul naţional simbioza mai este încurajată şi de conflictul „firesc” dintre Camera inferioară, populară, şi Camera superioară care este controlată în mare parte de guvernanţii regionali. Triunghiul corespunzător de putere al Dumei, Consiliului Federal şi preşedinţiei deschide calea unui sistem echilibrat de putere federală care, pentru a evita împotmolirea, poate încuraja elitele politice din toate ramurile guvernării (şi în felul acesta, atît nivelul naţional cît şi cel regional) să recurgă la partide ca la cel mai important mecanism de coordonare.

Totuşi, este mai probabil ca deficienţele structurii instituţionale a Rusiei să obstrucţioneze realizarea unei federaţii integrate. Prima deficienţă este că, pe lîngă defectele remarcate anterior în sistemul electoral naţional, preşedintele deţine nu numai puternice prerogative executive, dar şi prerogative legislative şi judecătoreşti (formulate în Articolele 85 şi 90 ale Constituţiei Federaţiei Ruse). Astfel, cu toate că preşedintele poate fi încurajat să guverneze printr-un spirit de coordonare care să respecte guvernele regionale, este probabil ca relaţia sa cu celelalte puteri să se bazeze pur şi simplu pe puterea constituţională a funcţiei sale, ceea ce nu poate decît să împiedice dezvoltarea unui sistem integrat de partide. Cea de a doua deficienţă este că alegerile executive şi legislative din Rusia, chiar şi pentru funcţiile exclusiv regionale, nu au loc simultan. Prin aceasta Rusia încurajează campanii guberniale cu caracter exclusiv personal sau campanii în care, asemeni celor canadiene, chestiunea cea mai pregnantă este opoziţia faţă de guvernul naţional. A treia deficienţă este că relaţia simbiotică dintre executivul naţional şi cele regionale, în combinaţie cu caracterul personalizat al alegerilor guberniale, tinde să încurajeze o formă de „dominaţie a şefului” în cadrul căreia corpurile legislative regionale rămîn aservite guvernatorilor regionali. Sub acest aspect, sistemul politic rus începe să semene mai mult cu o variantă a mai vechii forme de centralism democratic a Uniunii Sovietice decît cu o variantă nouă de federalism democratic.

Desigur, există posibilitatea ca Rusia să îşi modifice sistemul constituţional şi pe cel electoral. Şi rămîne oricum posibilitatea ca argumentele prezentate în momentul de faţă să fie incomplete. Dar dacă ele sînt complete şi dacă nu vor avea loc modificări instituţionale majore, putem prezice, fără teama de a greşi, că relaţiile federale ruse nu vor semăna celor din Statele Unite sau Germania. Mai degrabă, presupunînd că Federaţia în sine va supravieţui într-o formă democratică oarecare, sînt posibile două scenarii: federalismul rus fie va ajunge să semene sistemului canadian, fie se va apropia de configuraţia întrucîtva monolitică, pseudofederală a Mexicului.

Note

1. Elaborarea acestui studiu a fost posibilă printr-o bursă acordată de Consiliul Naţional pentru Studii Sovietice şi Est-Europene a Institutului Tehnologic din California. Autorii ţin să mulţumească lui Mihail Filippov pentru numeroasele şi utilele sale sugestii.

2. Citat de Vincent Ostrom, The Meaning of American Federalism (San Francisco: Institute for Contemporary Studies Press, 1991), 96.

3. Două excepţii notabile la această generalizare sînt eseul lui Willian H. Riker, Federalism (Boston: Little, Brown, 1964) şi studiul cu caracter general al lui William M. Chandler privind partidele în statele federale, Federalism and Political Parties, în ediţia lui Herman Bakvis şi William M. Chandler, Federalism and the Role of the State (Toronto: University of Toronto Press, 1987), 149-170.

4. Pentru faliile etnice, religioase şi lingvistice vezi Donald Horowitz, Ethnic Groups in Conflict (Berkeley: University of California Press, 1985). Pentru politicile protecţioniste vezi James M. Buchanan, Federalism as an Ideal Political Order and an Objective for Constitutional Reform, Publius 25 (Iarna 1995): 19-28.

5. Woodrow Wilson, Congressional Government (1885; reeditare, New York: Meridian Books, 1956), 171.

6. Pentru adoptarea implicită şi uneori explicită a acestei viziuni în contextul ofertelor de consiliere a Rusiei în privinţa liniei politice vezi Christine Wallich (editor), Rusia and the Challenges of Fiscal Federalism (Washington, D.C.: World Bank, 1994).

7. Vezi, de exemplu Michael Taylor, Anarchy and Cooperation (New York: Wiley, 1976); James W. Friedman, Oligopoly and the Theory of Games (Amsterdam: North-Holland, 1977); sau pentru formularea matematică precisă a acestei probleme, orice text asupra teoriei jocului.

8. Jacob E. Cooke (editor), The Federalist (Middletown, Conn.: Wesleyan Univeristy Press, 1961). nr. 9, 55.

9. Federalist 9, 55.

10. Eric L. McKitrick, Party Politics and the Union and Confederate War Efforts, în William N. Chambers şi Walter D. Burnham (editori), The American Party System (New York: Oxford University Press, 1967), 35-68. McKitrick face cunoscut că sursele argumentării sale pot fi găsite în David M. Potter, Jefferson Davis and the Political Factors in Confederate Defeat, în David Donald (editor) Why the North Won the Civil War (Baton Rouge: Louisana State University Press, 1960).

11. Richard A. Easterlin, Interregional Differences in Per Capita Income, Population, and Total Income, 1840-1950, în National Bureau of Economic Research, Trends in the American Economy in the Nineteenth Century (Princeton: Princeton University Press, 1960), 24:73-140.

12. Joseph A. Schlesinger, Ambition and Politics: Political Careers in the United States (Chicago: Rand McNally, 1966), 200-201; Roger Gibbins, Regionalism: Territorial Politics in Canada and the United States (Toronto: Butterworth, 1982), 141.

13. Robert S. Erickson şi Mikhail G. Fillipov, Ideological Balancing in Elections: The Case of Canada (studiu prezentat la cea de a nouăzeci şi doua întrunire anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice de la San Francisco, 29 august — 1 septembrie 1996).

14. Gibbins, Regionalism.

15. Pe lîngă că este desemnat drept „garantul Constituţiei Rusiei”, preşedintele Federaţiei Ruse dispune de autoritatea constituţională de a suspenda acţiunile administrative ale guvernelor regionale pe care le socoteşte neconstituţionale (Articolul 85.2) şi de a emite decrete cu putere de lege în măsura în care ele nu intră în contradicţie cu vreo lege federală existentă (Articolul 90). În plus, Constituţia Federaţiei Ruse proclamă, într-un limbaj ce aminteşte de mai vechiul concept leninist de centralism democratic, că „organele executive federale şi cele ale puterii executive a membrilor Federaţiei Ruse formează un unic sistem de putere executivă (Articolul 77.2).

16. Pentru elaborarea argumentelor oferite în această secţiune vezi Peter C. Ordeshook, Rusia’s Party System: Is Russian Federalism Viable? Post-Soviet Affairs 12 (July-September 1996): 195-217; şi Peter C. Ordeshook şi Olga Shvetsova, Federalism and Parties: Will Russia Be Mexico or Germany? (studiu prezentat la cea de a nouăzeci şi doua întrunire anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, de la San Francisco, 29 august — 1 septembrie 1996).

Traducere de Doina Baci

*

Peter C. Ordeshook este profesor de ştiinţe politice la Institutul Tehnologic din California şi are numeroase contribuţii în domeniile teoriei politice, relaţiilor internaţionale şi politicii ruse. Olga Shvetsova este profesor asistent în ştiinţe politice la Universitatea Washington din St. Louis. Absolventă a Universităţii de Stat din Moscova, ea şi-a luat doctoratul la Institutul Tehnologic din California.

Peter C. ORDESHOOK & Olga SHVETSOVA, Federalism and Constitutional Design, publicat în Journal of Democracy (January 1997) şi preluat cu permisiunea revistei, editată de Johns Hopkins University Press, Maryland.