Minorităţile

Statut • Perspective

Dr. Ion Diaconu

Institutul Român pentru Drepturile Omului

Bucureşti, 1996

Directorul Institutului  Român pentru Drepturile Omului, dr. Irina Moroianu Zlătescu, în Cuvîntul înainte, precizează: „drepturile persoanelor aparţinînd mi­norităţilor naţionale suscită, prin comple­xitatea proble­maticii şi reverberarea ten­si­u­nilor politice, vii dezbateri. Difi­cultă­ţile demersului de identificare a unui nu­mi­tor comun, a unor soluţii juridice gene-ral acceptabile de către state, avînd ca parte integrantă respectarea standardelor şi aplicarea obligaţiilor asumate în condiţii de o extraordinară diversitate, se reflectă într-o multitudine de puncte de vedere şi opinii. Acestea alimentează şi se alimentează din formulările prudente, deschise interpretărilor şi adaptărilor la situaţii diferite ale reglementărilor internaţionale.”

În primul capitol, volumul prezintă istoricul protecţiei minorităţilor, naţionale şi religioase, care, în viziunea autorului, are începuturi palpabile din 562, cu tratatele de pace dintre împăratul Justinian al Imperiului Bizantin şi Chorroes I al Persiei. Deşi cartea prezintă tratatele dintre catolicii, luteranii şi calviniştii din Germania, Suedia Polonia ş.a., nu aminteşte de existenţa tradiţiei transilvane, unde Edictul de toleranţă, care a garantat libertatea cultelor, datează din 1571, vreme la care războaiele religioase erau în toi în celelalte zone ale Europei. Dintre soluţiile găsite, nu sînt amintite nici formele de autonomii existente în Transilvania încă din secolul al XII-lea. Între documentele internaţionale elaborate după cel de-al doilea război modial, sînt amplu descrise Rezoluţia nr. 47/135 din 18 decembrie 1992 al ONU (Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice), Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale etc. Nu se prezintă însă mult disputata Recomandare 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi, atît la Tratatul de bună vecinătate şi cooperare între Republica Slovacă şi Republica Ungară, cît şi la Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi Republica Ungară se aminteşte această recomandare, devenită obligatorie pentru România cu semnarea Tratatului româno-ungar.

După partea introductivă, Capitolul II se referă la dreptul la existenţă, ocrotirea împotriva actelor de distrugere fizică şi împotriva asimilării forţate.

Capitolul III trece la definiţia conceptului de minoritate, prezentînd toată problematica, neclarificată prin termeni juridici nici pînă azi.

Cartea consacră un capitol întreg nediscriminării, considerînd că acest drept îi vizează nu numai pe minoritari, dar şi pe majoritari; discriminarea pozitivă nu poate avea efectul de a încălca principiul egalităţii, dar pot exista „măsuri care, chiar dacă creează o diferenţă de tratament, nu sînt considerate acte discriminatorii, ele urmărind să asigure progresul şi dezvoltarea anumitor grupuri sau persoane care au nevoie de protecţie, în esenţă să creeze condiţiile pentru ca persoanele în cauză să-şi exercite drepturile şi libertăţile fundamentale pe bază de egalitate cu ceilalţi cetăţeni”.

Celelalte drepturi sînt incluse în Capitolul V, sub noţiunea de drepturi specifice, fiind amintite: dreptul la cultura proprie, dreptul de a folosi limba maternă, de a practica şi profesa religia proprie, de a participa la viaţa publică.

La dreptul de a folosi limba maternă, în ciuda prevederilor internaţionale, autorul consideră: „niciunul din documente nu cere recunoaşterea limbilor minorităţilor ca [...] limbi ale tribunalului sau ale autorităţilor publice”, venind astfel în contradicţie cu art. 9 şi art. 10 din Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, art. 10 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, art. 7 din Recomandarea 1201. Afirmaţia este valabilă doar pentru statutul oficial sau neofical al limbii minoritare. Într-adevăr, nu există nici o prescripţie pe baza căreia o limbă ar trebui să primească statutul de limbă de stat. O altă afirmaţie, la acest capitol, care nu poate fi acceptată, se referă la „experienţa istorică”, care „arată că problemele folosirii limbilor materne au fost adesea exacerbate, pentru a masca tendinţele naţionaliste şi separatiste”, astfel „se impune să se stabilească un echilibru între dreptul fiecărei per­soane de a folosi limba maternă şi interesele de ansamblu ale societăţii”. Exacerbarea exclusivismului lingvistic, fie vorbă de o limbă majoritară sau minoritară, este cea care propagă tendinţe naţionaliste, şi nu promovarea multilingvismului, credem noi.

Capitolul VI este dedicat naturii şi contextului exercitării drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi, în cadrul căruia un întreg subcapitol se ocupă de problema drepturilor colective, care, de la bun început, afirmă: „documentele internaţionale se referă, fără excepţie, la drepturi ale persoanelor”, şi nu la drepturi ale minorităţilor ca atare, concluzionînd: „concepţia general acceptată este că protecţia minorităţilor, a identităţii lor se realizează prin respectarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor individuale ale persoanelor care fac parte din minorităţi”. Problema este mult prea vastă, filozofia drepturilor omului — mai ales în domeniul drepturilor minorităţilor — fiind în permanentă evoluţie, ca să se poate vorbi de o „concepţie general acceptată” în domeniul drepturilor colective. Privitor la contextul exercitării drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi, autorul consideră că statul este cel care defineşte legile prin care se acordă drepturi minorităţilor naţionale, nu se pot exercita presiuni internaţionale şi nu pot fi formulate revendicări în faţa instituţiilor internaţionale. Această poziţie interesantă acordă tratatelor internaţionale doar un statut declarativ, care nu implică obligaţii din partea semnatarului. Este adevărat că nu s-a elaborat încă un mecanism juridic, ca în cazul Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale (prin Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului), dar acest proces a început, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei propunînd ca Recomandarea 1201 să devină un protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, şi astfel, aplicarea mecanismelor juridice şi asupra drepturilor minorităţilor s-ar dovedi a fi doar o chestiune de timp, şi nu de principiu (deşi cîteva state încercă să blocheze această dezvoltare).

Un alt „punct fierbinte” al problematicii, autonomia, este dezbătut în Capitolul VII. Între motivaţiile pentru revendicarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice autorul aminteşte „neîncrederea profundă între majoritate şi minoritate, care se întemeiează fie pe experienţe istorice dureroase, fie pe refuzul unor minorităţi de a accepta această situaţie”. Trecînd în revistă documentele internaţionale, se concluzionează: „calea de bază recomandată este, prin urmare, autonomia pe bază teritorială, deci a tuturor unităţilor teritoriale, şi nu autonomia pe baze etnice”.

Între exemplele de cazuri de autonomie, se aminteşte şi regiunea autonomă creată în România după cel de-al doilea război mondial, „urmînd modelul sovietic”, care „a avut, după cum se ştie, acelaşi statut juridic ca şi toate celelalte regiuni din ţară, practic foarte limitate competenţe locale, ca rezultat al centralizării comuniste”. Deşi se prezintă situaţia din unele ţări ca Nicaragua, Filipine, Etiopia, Sudan, exemplul Ungariei, cu soluţii relativ recente şi unice, este ignorat.

Ultimul capitol, intitulat Minorităţile şi autodeterminarea popoarelor, îşi propune ca scop clarificarea conţinutului autodeterminării, deoarece „în paralel cu confuzia asupra titularilor potenţiali ai acestui drept [la autodeterminare], se atribuie uneori autodeterminării un conţinut extrem de larg — mergînd de la dreptul la formarea unui stat independent, pînă la drepturi specifice la folosirea limbii materne sau la cultura proprie — ceea ce permite autorilor să susţină că orice grupuri umane ar avea dreptul la autodeterminare, într-o anumită măsură care adesea nu este precizată, creînd astfel o incertitudine totală, atît asupra titularilor, cît şi asupra drepturilor acestora”. Diferenţa între popor, cu dreptul la autodeterminare — incluzînd dreptul de a-şi forma un stat propriu —, şi minoritate, fără acest drept, este, conform autorului, unul procentual: „spre deosebire de minoritate, de regulă un popor se află în majoritate pe teritoriul luat în consideraţie”.

Putem afirma că volumul Minorităţile — Statut • Perspective, editat de Institutul Român pentru Drepturile Omului, cu unele lipsuri şi prudenţe care, probabil, au la bază o oarecare dorinţă de a nu oferi prea mari suprafeţe de atac unor forţe politice osti­le minorităţilor, tratează problemele principale ale „chestiunii minorităţilor”, oferind documentele şi explicaţiile necesare pentru a percepe de către cei interesaţi necesitatea de a include în legislaţia şi practica naţională din România cel puţin standardele minime de respectare a drepturilor minorităţilor. Totuşi, pentru o lucrare ştiinţifică exigenţele ar trebui să fie mai ridicate — imparţialitatea, onestitatea, impun şi prezentarea unor  opinii care contravin discursului politic al momentului.

István Haller